Acestea sunt, amândouă, mişcări care afectează o mare parte a Bisericii Evanghelice, teologia legământului influenţând mult din tradiţia reformată a Bisericii, iar dispensaţionalismul având efect, în genere, prin primul său studiu biblic apărut, The Scofield Reference Bible (Biblia Adnotată Scofield) (singura care se găsea, în vremea când eram copil; ai mei aveau Biblia Adnotată Scofield). A avut un impact masiv asupra Seminarului Teologic Dallas şi a tuturor absolvenţilor acestuia, atunci când Dallas a trimis atât de mulţi pastori în bisericile biblice şi cele baptiste independente. Mişcarea şcolii biblice a fost, în mare măsură, dispensaţionalistă. Moody Bible Institute (Institutul Biblic Moody) şi majoritatea şcolilor biblice din ţară erau dispensaţionaliste. Alte seminare erau influenţate de cel din Dallas – Talbot Seminary, Biola University (înainte se numea Bible Institute of Los Angeles (Institutul Biblic Los Angeles), de acolo derivând Biola; J. Vernon McGee şi un anume număr de oameni legaţi de Biola erau dispensaţionalişti), Western Seminary (Seminarul Vestic) – unde am fost şi eu, acesta fiind un fel de clonă a Seminarului Dallas, fiind şi el dispensaţionalist. Iată cât de multe zone ale vieţii evanghelice din America de Nord au fost afectate de dispensaţionalism.
Trebuie să aruncăm o succintă privire asupra celor două opinii. Vă voi spune la început un lucru plăcut despre cele două domenii teologice, care deşi au avut neînţelegeri în urmă cu patruzeci de ani, până acolo încât acuzaţii vehemente s-au aruncat dintr-o tabără spre cealaltă, astăzi vedem cele două mişcări ajungând la un numitor comun printr-un compromis progresiv al lor. Cu ajutorul teologilor legământului şi dispensaţionaliştilor care şi-au modificat poziţiile, diferenţele dintre ei sunt de o semnificaţie minoră, în rândul acestor grupări cu atitudine schimbată. Nu este un lucru prea îngrijorător, oricum, ca să fiu sincer. În acest domeniu, erudiţia biblică cucernică, umilă şi cugetarea teologică au rezultat în faptul că ambele tabere au dorit să ia la cunoştinţă excesele tradiţiilor lor şi să facă schimbări. Rezultatul a fost că părţile au ajuns la un numitor comun într-un mod minunat. Dacă doriţi să citiţi ceva care vorbeşte pe îndelete despre acest fapt, dr. Russ Moore a scris o disertaţie despre schimbarea poziţiilor teologice ale dispensaţionalismului şi teologiei legământului, despre felul în care această schimbare afectează demersul socio-politic. Însă pentru a vedea această influenţă asupra demersului respectiv, autorul menţionat a trebuit să facă un pic de muncă pe tărâm teologic, descriind lucrurile petrecute în cadrul celor două mişcări. O mare parte a disertaţiei sale tratează marile schimbări şi înlocuirile de amploare care au avut loc în cadrul acestor două mişcări. Este foarte bine realizată.
A. Teologia Legământului
1. Descriere generală – două mari legăminte
Teologia Legământului susţine, în condiţiile înţelegerii elementare a Scripturii, că ar trebui să vedem Biblia ca zugrăvind două legăminte fundamentale: un Legământ al Faptelor şi un Legământ al Harului.
În Legământul Faptelor, Dumnezeu a făcut un legământ cu Adam, în Grădina Eden, potrivit teologiei legământului. Adică, dacă te vei supune mie şi vei face cum spun, stăpânindu-te de la a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, dacă te vei ţine departe de aşa ceva, dacă nu vei mânca din acel pom şi mă vei urma în supunere, atunci vei primi viaţă. Teologii legământului au văzut acest lucru ca fiind ceva mai mult decât viaţa actuală a lui Adam, cea pe care o avea deja atunci. Nu era doar o continuare a vieţii efemere în grădina raiului, ci este vorba de viaţă veşnică. Teologii propun ideea că trebuie să fi fost o perioadă de probă, în care se desfăşura testarea. Dacă Adam ar fi trecut testul (cine ştie cât de mult ar mai fi durat, poate doar încă două zile şi ar fi fost gata; pur şi simplu, nu ştim), atunci ar fi căpătat viaţă eternă datorită faptelor sale. Însă dacă Adam pica testul, dacă mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului, atunci ştim din text că „în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit.” (Geneza 2:17) Aşadar, moarte pentru nesupunere; viaţă, probabil o viaţă mai bună, o viaţă mai strălucită decât cea avută atunci, pentru supunere.
Teologii legământului arată că prima parte a acestui legământ, făgăduiala vieţii pentru supunere, nu este declarată explicit în Scriptură. Însă ei cred că este implicată prin declaraţia negativă, „dacă mănânci, mori”. Dacă nu mănânci din acel pom, atunci vei căpăta darul vieţii veşnice. Dacă aşa stau lucrurile, trebuie să fi fost ceva diferit faţă de ce avem noi acum, trebuie să fi fost o perioadă de punere la încercare. Trebuie să fi fost o perioadă de timp în urma căreia i s-ar fi dat viaţa. Tot ce decurge din legământ este ceea ce ştiau părţile: există o poruncă dată, că dacă mănânci din acel pom, vei muri. Cealaltă consecinţă decurge din aceasta.
Noi ştim că Adam a eşuat în această încercare şi a atras moarte asupra sa şi a progeniturilor lui. Romani, capitolul 5, ne spune că prin Adam, toţi păcătuim şi merităm moartea sa. Astfel învăţăm de la Pavel, în Romani 5:12, iar de aici decurge concluzia că toţi murim prin acel păcat al lui Adam.
Pentru a-i izbăvi pe păcătoşi, Dumnezeu aduce alt legământ. Acesta nu este un legământ al faptelor, deoarece păcătoşii nu ar putea ca prin fapte să aducă plata trebuincioasă mulţumirii unui Dumnezeu sfânt, în numele acelei ofense făcute cândva. Vina este prea mare, iar insulta prea gravă. Un alt Legământ al Faptelor (lucrează, fă-ţi îndatoririle, plăteşte-ţi datoriile) nu va avea sorţi de izbândă în cazul fiinţelor omeneşti, a păcătoşilor. Dumnezeu începe în schimb un Legământ al Harului, în care Fiul Său va plăti pedeapsa pentru păcătoşi, iar acei păcătoşi vor primi, în schimb, neprihănirea de la Hristos. Este un târg bun pentru păcătoşi. Noi Îi dăm lui Hristos păcatele noastre şi El ne dă nouă neprihănirea Sa.
O clauză dublă este parte a acestei înţelegeri, iarăşi. Păcatul nostru Îi este imputat lui Hristos, astfel că El plăteşte pedeapsa pentru vina noastră şi ia asupră-I acuzaţii pe care nu le merită. Acesta este sensul imputării, în acest moment; de păcatul nostru este acuzat Hristos, iar neprihănirea Sa este pusă în seama noastră; ne este încredinţată prin intermediul credinţei noastre – îndreptăţirea noastră, adică.
Cât din Biblie acoperă Legământul Faptelor, ce anume cuprinde? Legământul Faptelor acoperă Geneza 1, 2 şi parte din Geneza 3, acolo unde are loc păcatul. Cum rămâne cu Legământul Harului, unde păcătoşii nu mai pot fi acum mântuiţi prin fapte? Dacă va fi să fie mântuiţi, se va întâmpla prin intermediul harului? Geneza 3 până la Apocalipsa 22. Ideea este că acest lucru îi conduce pe teologii legământului, în sensul tradiţional, la o gândire în termenii unui înţeles larg al naturii holistice a eventual întregii Biblii, de la Geneza 3 încolo, adică a celei mai mari părţi a Bibliei. În principiu, întreaga Biblie se potriveşte noţiunii de Legământ al Harului. Acest lucru duce, în teologia legământului, la un puternic sens al omogenităţii Bibliei, adică un sens ferm al continuităţii. Există un lucru pe care Dumnezeu îl face de la păcatul din grădina raiului încolo, adică oferă mântuire faţă de păcatul uman, izbăvind oamenii. Legământul Harului cuprinde ambele Testamente; cuprinde şi Israelul, şi Biserica. În acest sens, el duce la un înţeles închegat al întregii Scripturi: Testamentele Vechi şi Nou, laolaltă.
2. Hermeneutica Legământului
Datorită faptului că există acest sens al închegării, al unităţii, hermeneutica Teologiei Legământului tinde să vadă în Scriptură o învăţătură unificată a ambelor Testamente. Astfel că există într-o mai mică măsură noţiunea unor noi lucruri care să survină prin revelaţie divină în cadrul unor noi perioade de revelaţie, în Teologia Legământului, existând în schimb mai mult predilecţie de a amplifica sau explica cu mai multă claritate sau precizie cele petrecute de la început. De pildă, în Teologia Legământului există o tendinţă mai mare de a privi înspre Vechiul Testament şi a vedea aceleaşi tipuri de lucruri pe care le vezi în Noul Testament. Să vă dau un exemplu; unii dintre voi ştiţi că eu propovăduiesc aspectul electiv în doctrina Sfântului Duh. Teologii vechiului Legământ (unii dintre cei mai noi, Richard Gap sau Sinclair Ferguson, nu au mers pe acest drum) vor tinde să vadă tot ce este adevărat despre lucrarea Sfântului Duh în Noul Testament, sălăşluirea Lui, pecetea Lui, împuternicirile Lui, ca fiind reale pentru credincioşii Noului Testament, ca şi pentru cei ai Vechiului Testament, datorită ideii acestei uniformităţi. Astfel, poate vă întrebaţi: ce este nou la Rusalii sau nou la Noul Legământ faţă de ce era înainte? Este mai degrabă o extindere care acoperă cantitativ lucrarea Sfântului Duh, decât o trăire calitativă în vieţile adevăraţilor credincioşi? Dumnezeu va extinde aceasta până la sfârşitul pământului: Ierusalim, Iudeea şi Samara. Până la sfârşitul pământului, adică va extinde acest lucru dincolo de hotarele unui număr restrâns de oameni din poporul lui Dumnezeu. Va fi ceva public, pe cuprinsul naţiilor, pe tot mapamondul. Opinia mea este că e o eroare să gândeşti astfel. În schimb, există o întâmplare mai radicală, cu suflu nou, atunci când Sfântul Duh vine la Rusalii, lucru profeţit în fapt de Vechiul Testament şi prezicându-se că acest lucru va schimba uimitor oamenii lui Dumnezeu. Probabil prindeţi ideea, cândva era într-un fel, acum este în alt fel. Există într-adevăr o schimbare, una de tip calitativ, care are loc odată cu coborârea Duhului în Noul Legământ, faţă de cel Vechi. Această gândire este una mai dispensaţională. Luaţi un text precum Romani 8:3-4:
„Căci – lucru cu neputinţă Legii [sub Lege acest lucru nu se întâmplase, Legea nu îl putea face], întrucât firea pământească o făcea fără putere – Dumnezeu a osândit păcatul în firea pământească, trimiţând, din pricina păcatului, pe însuşi Fiul Său într-o fire asemănătoare cu a păcatului [vorbim de istorie acum, iar în acest moment istoric apare Hristos], pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” (Romani 8:3-4)
Astfel că mie mi se pare ca ar trebui să desluşim lucrurile ca şi când sub Lege lucrurile stăteau într-un fel, iar acum, că a venit Duhul, Hristos a venit, lucrurile sunt diferite. Însă dacă îi citeşti pe scriitorii Vechiului Legământ în privinţa Duhului Sfânt, vei găsi un puternic imbold de a presupune că învăţăturile Noului Testament despre Sfântul Duh trebuie să fie adevărate şi pentru sfinţii Vechiului Testament.
Un lucru asemănător s-ar putea spune despre cristologie. Există un simţ foarte ferm de a încerca să vezi cât de mult cu putinţă din Hristos în Vechiul Testament. Luca 24 clarifică faptul că Hristos a propovăduit lucruri despre Sine din Lege, profeţi şi scrieri (Luca 24:27).
Este o chestiune privind textele în cauză, ce anume spun ele şi în ce măsură. Există o tendinţă a Teologiei Legământului să vadă mai mult decât ar putea vedea alţii, care aparţin altor tradiţii. Ideea principală pe care vreau să o subliniez aici este că hermeneutica legământului are o tendinţă de a vedea o uniformitate în conţinut între Testamente.
3. Israelul şi Biserica
Unul dintre locurile în care devine clară separarea opiniilor teologiei legământului, respectiv dispensaţionalistă, este felul în care Teologia Legământului înţelege Israelul şi Biserica. Iarăşi aici, cu o hermeneutică pe baza uniformităţii, Teologia Legământului va privi adevăratul Israel ca pe poporul lui Dumnezeu, adică Israelul adevărat – un Israel mântuit ca popor al lui Dumnezeu, iar Biserica tot ca pe popor al lui Dumnezeu. Există realmente un popor al lui Dumnezeu în ambele Testamente, însă ambele mântuite prin credinţă, ambele slujind acelaşi Dumnezeu, ambele fiind obiectul iubirii izbăvitoare a lui Dumnezeu. Israelul poate fi văzut şi se poate spune despre el ca fiind Biserica Vechiului Testament, Biserica din Noul Testament poate fi privită ca Israel al Noului Testament. Astfel, avem Biserica Vechiului Testament, care este Israelul, şi avem Israelul Noului Testament, care este Biserica. Ca atare, nu ar trebui să existe diferenţe semnificative, ele fiind popoare ale lui Dumnezeu. Israelul recunoscut este, de asemenea, unul etnic, iar Biserica este multietnică. Însă dincolo de această diferenţă, legată de naţiune şi etnie, ar trebui să înţelegem că poporul lui Dumnezeu, ca fiind format din credincioşi, constituie acelaşi grup de oameni.
Cum rămâne cu făgăduielile făcute Israelului, care par legate de un timp viitor? De pildă, Israelul întors pe pământurile de baştină sau mântuirea lui, în cele din urmă, de către Dumnezeu. Cum rămâne cu promisiunile care spun că ei sunt un popor escatologic, în Vechiul Testament, nefiind împlinite încă, în vreun moment din istorie din perioada Vechiului Testament sau al Noului Testament? Ce putem spune despre făgăduielile legate de Israel? Dumnezeu face făgăduiala, „vă voi lua din ţinuturile în care aţi fost şi vă voi duce înapoi pe pământul vostru şi veţi avea un singur Dumnezeu, iar Eu voi domni peste voi şi vă voi nimici duşmanii.” Toate aceste promisiuni făcute Israelului, ce ar trebui să facem cu ele? În Teologia Legământului, există o tendinţă foarte puternică de a merge într-o direcţie care spune că făgăduielile făcute Israelului sunt împlinite prin Israelul Noului Testament – Biserica. Astfel că Biserica devine obiectul acelor promisiuni.
În Teologia Legământului este o tendinţă puternică de a vedea făgăduielile Vechiului Testament ca venind direct către Biserică şi fiind împlinite în ea. Astfel că făgăduiala privind pământul de baştină („veţi fi înapoi pe pământul vostru”) nu ar trebui percepută ca literalmente vorbind despre acel pământ; nu va fi o zi în care poporul etnic al Israelului să ocupe literalmente acea zonă geografică; nu aceasta este ideea acelor promisiuni. În schimb, ei vor avea împărăţia lor, fiind o împărăţie spirituală.
Aşadar, promisiunile pentru Israel se vor împlini într-o manieră spirituală în Biserică. Când spune despre evrei că vor fi izbăviţi, suntem toţi evrei. Amintiţi-vă ce spune Pavel în Romani 2, că suntem circumcişi întru Avraam. Noi suntem, prin credinţă, parte a seminţiei lui Avraam, în Galateni (Galateni 3:16). Ar trebui să înţelegem că toţi suntem evrei spiritual vorbind, căci suntem legaţi print Hristos, prin seminţia lui Avraam. Până la urmă, făgăduiala din Geneza 12 a fost că prin Avraam, toate naţiunile din lume vor fi binecuvântate. (Geneza 12:3). Ca atare, suntem legaţi de acest lucru.
Cum rămâne cu domnia lui Hristos asupra naţiunilor? Aceasta nu este o domnie politico-militară; este o domnie spirituală, deoarece oamenii din fiecare trib şi naţiune sunt aduse în supunere faţă de Hristos. Astfel că în Teologia Legământului există o tendinţă foarte puternică de a vedea, îndeobşte, Israelul şi Biserica pe picior de egalitate spirituală.
Un loc în care veţi vedea că baptiştii reformaţi diferă este botezul infantil. În teologia prezbiteriană, anglicană şi în majoritatea teologiei reformate, este susţinut botezul pruncilor. Aici se întâmplă acelaşi lucru: Israelul îşi circumcide oamenii, ca semn al Legământului, iar noi suntem noul Israel. Diferenţa este că semnul nostru, al Legământului, este un semn de natură cristologică, deoarece noi am fost aduşi laolaltă întru Hristos; totul în Vechiul Testament indica spre El. Hristos a venit de acum, astfel că semnul Legământului face din botez marcă a morţii şi învierii lui Hristos. Aşa cum semnul legământului lui Israel era aplicat copiilor, aidoma semnul Bisericii legat de Legământ ar trebui dat copiilor. Sincer, cel mai puternic argument pentru botezarea copiilor (după mintea mea) este un argument teologic; dacă încerci să combaţi textele, vei eşua repede. Într-o prăvălie de cărţi vechi din Springfield, Illinois (am fost acolo cu familia, pentru a vizita toate vestigiile legate de Lincoln existente în acel loc), am zărit o carte mai mare pe un raft; cotorul cărţii era destul de mare. Pe ea scria Tot ce învaţă Biblia despre botezul pruncilor. Acesta era titlul ei. M-am gândit: „Oho, ce carte groasă; este impresionantă.” Astfel că am luat-o de pe raft, am deschis-o şi m-am uitat în ea. Avea doar pagini albe. Îi puseseră preţul de vreo 18 dolari, aşa că nu am cumpărat-o, dar îmi doresc să o fi făcut. Mi-ar plăcea să am un exemplar al acelei cărţi. Argumentul este într-adevăr unul teologic: Israel, Biserică, sensul unităţii, iar de aici, se poate face un temei teologic pentru botezul copiilor.
O întrebare ar fi: cum înţeleg ei un sens mai unificat al lucrării Sfântului Duh în Vechiul Testament, când se pare că în Vechiul Testament erau acele lucrări speciale, cu oameni aleşi? Ce ar argumenta favorabil, îndeosebi, ar fi noţiuni teologice de bază. Acei oameni aveau nevoie să fie renăscuţi. Cum se poate face o atare renaştere? Ştim, din Ioan 3, că trebuie să vină de la Sfântul Duh. Aşadar, vedeţi cum funcţionează lucrurile: acei oameni îşi practicau credinţa, nu? De unde venea credinţa lor? Trebuie să fi venit de la Sfântul Duh. Aşa că este un argument teologic care întrebuinţează ceea ce spune Noul Testament că face Duhul Sfânt. Se arată aceleaşi fapte sau unele similare în Vechiul Testament, conchizând că Sfântul Duh trebuie să fi făcut acele lucruri şi atunci. Este o întrebare importantă despre perspectiva asupra Evrei 11, capitolul despre credinţă. Cum să îi socoteşti pe un Daniel şi un Iosif care şi-au pus încrederea nemărginită în Dumnezeu, în nişte experienţe foarte dificile prin care treceau? Este o întrebare bună, iar eu cred că trebuie să cugetăm intens la Vechiul Testament, încercând să înţelegem ce se spune acolo şi ce se petrece acolo, pentru a înţelege că ceva nou are loc. Romani 8:3-4 spune: „pentru ca porunca Legii să fie împlinită în noi, care trăim nu după îndemnurile firii pământeşti, ci după îndemnurile Duhului.” Acestea sunt cuvinte remarcabile. Sau în Galateni 3 (mai precis, Galateni 3:24), Legea este un tutore care ne îndrumă spre Hristos. Este o chestiune grea, recunosc. Eu cred că mai sunt câteva lucruri care pot fi spuse, însă iată de ce acest raţionament teologic este convingător pentru un număr de oameni de confesiune reformată. Problema este că atât de multe texte ale Vechiului Testament indică selectivitatea lucrărilor Duhului din perioada Vechiului Testament, iar apoi sunt texte specifice care promit o zi viitoare care să se potrivească realităţii Noului Testament. Ezechiel 36:27 spune: „Voi pune Duhul Meu în voi, şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele şi să păziţi şi să împliniţi legile Mele.” Citind acest verset, realizaţi că sfinţenia pe care El o cere oamenilor Săi va veni atunci când Duhul Sfânt va coborî şi va lucra în ei. Gândiţi-vă şi la 2 Corinteni 3:3, scrisoarea scrisă pentru inimile lor prin Duh. Acesta este Noul Legământ.
B. Dispensaţionalismul
1. Descriere generală – revelaţia progresivă
Dispensaţionalismul este perceperea Bibliei, a istoriei biblice, care observă şi indică dispensaţii sau administraţii distincte ale scopurilor lui Dumnezeu, ale voinţei şi relaţionării Lui cu oamenii în general şi cu poporul Său, în particular.
Ideea cheie în dispensaţionalism este revelaţia progresivă. Aceasta este piatra de temelie în această percepere a desluşirii Bibliei. Revelaţia progresivă înseamnă, în esenţă, că Dumnezeu oferă o revelare la un anumit moment dat şi că acea revelare arată anumite porunci, cerinţe, avertismente şi făgăduieli. Unele dintre porunci, avertismente şi făgăduieli pot continua dincolo de perioada în care revelaţia este dată, dincolo de următoarea perioadă chiar. Sau, altfel, unele revelaţii se pot încheia la un moment dat. Când noua revelaţie vine prin Noe, sau apoi prin Avraam, ori prin Moise (gândiţi-vă la aceste perioade când au fost date noi revelaţii), unele lucruri continuă, iar altele vor continua mult după aceea. Supune-te Domnului Dumnezeului tău – aceasta este de la început şi până la sfârşit. În revelaţia dată lui Adam, în grădina Edenului, porunca „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” (Geneza 2:17) nu ţi se mai aplică şi ţie sau mie, în mod specific ca poruncă. Unde este acel pom? Cum ai putea mânca din el? Nu poţi. Aşadar, i se aplică lui Adam. Când vine revelaţia, pot exista lucruri noi, care încep atunci şi nu fuseseră mai înainte.
Lui Noe i se spune că poate să mănânce animale; această parte a revelaţiei îi este dată lui Noe după potop. El poate consuma aceste animale (Geneza 9), dar nu are voie să ucidă fiinţe omeneşti. Nu găsesc vegetarianismul teologic ca pe ceva ce trebuie apărat. Deopotrivă pentru că ceea ce Dumnezeu îi spune lui Noe, în privinţa consumării animalelor (lucru care se continuă, presupun) şi cu siguranţă, şi interzicerea uciderii fiinţelor omeneşti, continuă. Nu poate fi pledat aşa ceva nici din perspectiva Israelului, în felul în care le este lor îngăduit să mănânce. Iar Isus, care a numit toate mâncărurile ca fiind curate, evident că vorbeşte şi despre mâncăruri aşa zis necurate, care ar include carnea de porc. Aşadar, cred că poţi servi un sandviş, fie cu slănină, fie cu şuncă.
Ideea este că prin revelaţia progresivă, poţi vedea unele lucruri care sunt noi şi continuă doar pentru o vreme, iar apoi există şi lucruri care pot începe acum, care nu au existat în prealabil, şi vor continua pentru foarte mult timp, iar altele care vor exista doar o scurtă vreme. Acest lucru duce la dispensaţii diferite, la feluri diferite în care Dumnezeu Îşi administrează relaţia cu oamenii Lui. Cel mai elocvent exemplu este Legământul Mozaic şi Noul Legământ. Vedem acum, în zilele noastre, că aceste legi erau legate de un sistem de sacrificii; şi este clar că ele au durat până la venirea lui Hristos, care împlineşte ceea ce ele erau menite a face: Mielul lui Dumnezeu spală păcatul lumii. Când vine Mielul lui Dumnezeu, tu nu mai trebuie să îţi duci mielul din curte la preot, pentru a fi sacrificat. Când Marele Preot conduce, tu nu mai ai nevoie de alt preot. Aşadar, avem în această perioadă legi care sunt relevante, cât se poate de edificatoare, în detaliu literalmente exact. Îndeplinirea acelor legi era foarte importantă în perioada aceea, apoi când vine Hristos, ele se încheie. Nu mai duci mielul, nu te mai duci la preot, preotul nu mai trebuie să se pregătească pentru Ziua Ispăşirii. Toate aceste lucruri care erau înainte, acum sunt încheiate. Aceasta este ideea principală a dispensaţionalismului. Este revelaţia progresivă. Când revelaţia survine, trebuie să observi la ce lucruri s-a renunţat, din cele revelate anterior, ce lucruri încep – din cele nerelevate în prealabil, şi ce lucruri continuă să rămână. Lucrurile pe care le vei observa în respectiva perioadă de timp marchează dispensaţia specifică a revelaţiei lui Dumnezeu pentru acea perioadă de timp.
2. Hermeneutica dispensaţională
Noţiunea aceasta de revelaţie progresivă l-a făcut pe dispensaţionalist să interpreteze Biblia, să privească la istoria biblică şi să interpreteze locul în care te regăseşti în Biblie, într-un mod foarte diferit faţă de cel făcut de teologii legământului, în privinţa Bibliei. Tendinţa Teologiei Legământului este de a căuta să vadă uniformitate; există un Legământ al Harului care se întinde, eventual, pe tot cuprinsul Bibliei. Aşadar, există tendinţa de a vedea uniformitate; există un singur popor al lui Dumnezeu. În dispensaţionalism, gândirea este foarte diferită. Ea observă discontinuităţi, diferenţe în felul în care Dumnezeu abordează oamenii în funcţie de revelaţia care este dată la un anume moment. Există o predilecţie mult mai mare spre discontinuităţi între diferite dispensaţii şi, în acest aspect, există o atenţie deosebită de a nu interpreta în dispensaţia actuală ceva ce provine dintr-o perioadă diferită de timp. Aşadar, trebuie să iei aminte la înţelesul existent aici. Charles Ryrie a declarat acest lucru cu prisosinţă în cartea sa, intitulată Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), însă el a dat întreita condiţie sine qua non (sintagmă latină cu sensul ‚fără de care nu e poate’) a dispensaţionalismului, sau altfel spus, peceţile esenţiale ale dispensaţionalismului. Una dintre ele este hermeneutica literală. El nu a intenţionat să spună că trebuie să interpretezi literal poezia. John a răsturnat găleata [expresie din jargonul popular, cu sensul ‚a răposa’, nota trad.] înseamnă că John a murit; acesta este modul în care trebuie să interpretezi. El nu vrea să spună că literal înseamnă a ignora sensurile poetice şi metaforice. Ce vrea să spună este că, atunci când citeşti Biblia, să înţelegi ceea ce autorul vrea să spună în contextul istoric al momentului scrierii, astfel ca tu să nu desluşeşti un sens al lucrurilor viitoare sau retroactive. Trebuie să fii atent când citeşti ceva, în cadrul dispensaţiei acelui lucru. Acesta este sensul hermeneuticii literale, anume de a înţelege ce a vrut să spună autorul atunci şi acolo, în momentul în care s-a exprimat.
3. Israelul şi Biserica
O hermeneutică literală a dus, în mod deosebit, la un fel anume de a evalua Israelul şi Biserica. Este limpede, în dispensaţionalism, că adepţii săi insistă în a vedea Israelul ca fiind Israel şi Biserica ca fiind Biserică. Există o discontinuitate fermă între cele două. Biserica începe acolo unde Hristos a zidit-o. Amintiţi-vă ce a spus Isus în Matei 16:18: „voi zidi Biserica Mea”. Prin urmare, nu ar trebui să vorbim de ea în Vechiul Testament, chiar dacă termenul ekklesia este folosit în Septuagintă (nu este folosit într-un sens tehnic, ci doar cu pentru a desemna o adunare de oameni). Nu ar trebui să vorbim despre Israelul Vechiului Testament ca despre Biserică. Isus a spus: „voi zidi Biserica Mea, şi porţile Locuinţei morţilor nu o vor birui. […]dar rămâneţi în cetate până veţi fi îmbrăcaţi cu putere de sus.” (Faptele Apostolilor 1:4) [Conform Bibliei Cornilescu, Matei 16:18, respectiv Luca 24:49, nota trad.] „Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” (Faptele Apostolilor 1:8). Astfel, Rusaliile înseamnă începutul Bisericii. Nu ar trebui să vorbim despre Israel ca Biserică a Vechiului Testament, nici despre Biserică ca Israel al Noului Testament, deoarece Israelul este un grup naţional etnic, iar noi suntem multietnici; suntem multinaţionali. Este o confuzie să vorbeşti despre Biserică ca Israel.
Deoarece am vorbit despre aceste făgăduieli în viziunea avută de Teologia Legământului, ce veţi face în cazul făgăduielilor Vechiului Testament, cele legate în particular de Israel? Cum înţelegem aceste făgăduieli, când Dumnezeu spune prin profetul Ezechiel, în Ezechiel 36:24 „vă voi scoate dintre neamuri, vă voi strânge din toate ţările, şi vă voi aduce iarăşi în ţara voastră”? Şi spune, la sfârşitul lui Ezechiel 37, că Mesia va domni ca rege al lor; David va domni ca rege al lor. Ce faceţi cu aceste promisiuni care se leagă de un viitor al Israelului, în care Mesia domneşte peste poporul Său în acele ţinuturi, naţiunile sunt supuse lui Mesia şi e pace pe pământ? Ce faceţi cu acestea?
Dacă aceste promisiuni au de-a face cu Israelul, în loc de a le vedea împlinite în Biserică (căci Biserica nu este Israel), le veţi vedea îndeplinite într-un viitor în care Dumnezeu îşi va încheia lucrarea făgăduită cu Israelul. Există un sens, în care opinia premilenaristă pentru dispensaţionalism este sprijinită, datorită promisiunilor din Vechiul Testament pentru Israel, fie că ţineţi seamă sau nu de Apocalipsa 20. Apocalipsa 20 este ceva foarte frumos, pentru că vă oferă perioada exactă de timp, o mie de ani. Textul menţionat face limpede ceea ce vine după Hristos reîntors pe pământ şi că El domneşte pe pământ pentru o mie de ani. Este bine de ştiut aşa ceva, însă nu avem nevoie de Apocalipsa 20 pentru a şti că va fi o perioadă de timp după ce Hristos s-a întors, pentru ca Dumnezeu să Îşi încheie lucrarea cu Israel. De ce? Pentru că promisiunile din urmă vorbesc despre ţinuturi, Mesia, Ierusalim. Potrivit unei hermeneutici literale, ce au vrut să zică Ezechiel, Isaia şi Zaharia, atunci când au spus „Ierusalim”? Ce au vrut să spună când au zis „pe pământurile voastre”? Ce au intenţionat autorii prin aceşti termeni: pământuri, Israel, Mesia şi alte naţii? Au înţeles acele lucruri care se referă la realităţi fizice. S-au petrecut ele deja? A venit Mesia? Nu. Este Israelul pe pământurile sale? Da, începând cu 1948; de atunci dispensaţionalismul a luat-o razna, deoarece avem ceea ce pare a fi (desigur, oamenii pe atunci o spuneau mult mai vehement) fapta lui Dumnezeu de a începe aducerea Israelului înapoi în ţinuturile de baştină, întru îndeplinirea acelor făgăduieli. Au existat apoi şi tot felul de speculaţii, în privinţa datei stabilirii şi a altor felurite lucruri.
După mine, dispensaţionalismul are mult mai mult merit ca teologie biblică, decât popularizatorii săi au permis să ajungă la percepţia publicului. Popularizatorii aceştia au mers prea departe; l-au extins înspre necunoscut. S-a făcut din speculaţie fapt. Acest lucru a dăunat mişcării dispensaţionale, în opinia mea.
Aşadar, pentru dispensaţionalişti, Dumnezeu va reveni şi va înlătura celelalte naţiuni, va izbăvi Israelul, iar Mesia va domni în Ierusalim, peste poporul Său, în timpul perioadei milenare de împlinire a făgăduielilor Vechiului Testament.
C. Modificări în perceperea dispensaţională şi a legământului
Ceea ce s-a întâmplat, în esenţă, este că noţiunea de Israel este pe picior de egalitate cu Biserica, sau că Israelul este totalmente separat de Biserică, puncte de vedere puse sub semnul întrebării deopotrivă de tradiţia teologilor legământului şi de reprezentanţii tradiţiei dispensaţionale. Ambele tabere au ajuns să vadă că un model mai bun este unul în care există concomitent continuitate şi discontinuitate. Ceva aidoma unui paravan între cele două perspective, în locul unei egalităţi complete sau a unei separări complete. Unele lucruri pot trece prin acel paravan, totuşi există diferenţe între ele.
Din partea teologiei legământului a existat o recunoaştere, de pildă, a faptului că ar trebui într-adevăr să ne gândim la un viitor al Israelului. Era o vreme când foarte puţini teologi ai legământului abordau Romani 11 (Romani 11:17, 23, 24, 26), unde Pavel vorbeşte despre măslin şi ramurile sale fireşti care erau tăiate, altele erau cruţate. Însă va veni un timp când El va îngriji acele ramuri fireşti ale pomului; adică Israelul. Această analogie este de ajutor. Câţi copaci sunt în acea analogie? Unul. Câte tipuri de ramuri? Două. Aveţi un popor al lui Dumnezeu sau două? Dacă vreţi să spuneţi un singur popor întru Hristos, atunci este unul. Dacă vreţi să vă referiţi la poporul evreu specific menit, pentru care Dumnezeu a făgăduit specific mântuire, atunci sunt două. Cum altfel aţi înţelege noţiunile de ramuri fireşti şi ramuri nefireşti? Nu continuă Pavel, spunând că poporul lui Dumnezeu este alcătuit din evrei şi gentili? În acel moment, cei mai mulţi dintre evrei nu erau izbăviţi; exista o călire care avea loc. Aşa este descris în Romani 11. Această călire era în desfăşurare, astfel că Evanghelia a mers la neamurile gentile, însă va sosi ziua când ramurile fireşti ale copacului vor reveni la locul lor. Cine este acel popor? Evreii; ei vor fi mântuiţi. Aşa spune Pavel, tot Israelul va fi izbăvit. A fost dificil pentru teologii legământului şi interpreţii acestuia (câţiva au reuşit, dar nu prea mulţi) să vadă acest lucru ca fiind Israelul etnic, toţi evreii. Însă tot mai mult, în această percepere modificată, veţi găsi teologi ai legământului, oameni din tradiţia legământului luând la cunoştinţă că da, asta vrea Pavel să spună; vrea să spună că va fi o viitoare mântuire a evreilor – evreii, ca etnie, în mod ad litteram. Fie că se va întâmpla în felul gândit de dispensaţionalişti, într-o perioadă de tribulaţie cu persecuţii masive, cu distrugerea lăuntrică a oamenilor şi o bunăstare materială în toate pe mapamond, lucruri însoţite de convertirea în masă a evreilor la Hristos, fie că se va întâmpla în epoca prezentă prin vreun efort evanghelist, este un lucru de importanţă secundară. Unde este mai multă încuviinţare între dispensaţionalişti şi teologii legământului (în grupurile care au acceptat compromisul) este că pare să existe o mântuire viitoare pentru Israel.
Dispensaţionaliştii s-au schimbat. Cred că ar fi corect să spunem că au lăsat de la ei mai mult decât cei din tabăra Legământului. Cred că aşa este cinstit. Cu alte cuvinte, dispensaţionaliştii au recunoscut că a fost nevoie de o schimbare un pic mai mare în opiniile şi tradiţia lor, decât a fost necesar în cazul teologilor legământului.
Voi da un exemplu în acest sens. De fapt, am scris un articol despre asta în cartea scoasă de Darrell Bock şi Craig Blaising, carte intitulată Dispensationalism, Israel and the Church: The Search for Definition (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica: căutarea definiţiei). Am acolo un capitol despre Noul Legământ. Este vorba, în principiu, despre ceea ce am spus şi aici. În vechea opinie a dispensaţionalismului, Israelul este un lucru şi Biserica este altul, nu le puteai amesteca. Iată, citim în Noul vostru Testament şi vedem că Isus spune: „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” (1 Corinteni 11:25). Şi Pavel spune: „să fim slujitori ai unui legământ nou” (2 Corinteni 3:6). Iar evreii vorbesc că Vechiul Legământ este dat la o parte, iar Noul Legământ a venit (Evrei 8:13). Noul Legământ este Legământul pentru Biserică, iar Vechiul Legământ este Legământul Mozaic, Legământul pentru Israel.
Ce faceţi acum cu Ieremia 31-34, felul în care aici se relatează Noul Legământ la Biserică, acest Nou Legământ despre care Pavel vorbeşte în 2 Corinteni 3, unde spune că este însărcinat cu misia Noului Legământ? Cum legaţi Ieremia 31 la aceasta? Există acolo o reală problemă, deoarece Ieremia 31 [Ieremia 31:31, nota trad.] spune: „Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.” În dispensaţionalismul tradiţional, Israelul este un lucru, Biserica alt lucru, iar aici aveţi această afirmaţie despre un nou legământ cu casa lui Israel, aşadar, cum se relaţionează acest Nou Legământ din Ieremia 31 cu Noul Legământ din 2 Corinteni 3, cel pentru care are misie Pavel? Isus spune „Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu” (Luca 22:20), iar Pavel o repetă, în 1 Corinteni 11:25, ca atare – care este relaţia dintre cele două? Răspunsul dispensaţional este că ele sunt două legăminte separate. Dispensaţionalismul tradiţional are o perspectivă cu două Noi Legăminte. Deoarece Ieremia 31 trebuie să fie pentru Israel, orice ar spune Pavel, orice ar spune Isus, şi (aici treburile se transformă în harababură, într-adevăr), orice ar spune cartea Evrei, trebuie să fie un alt legământ, diferit.
De ce am spus că aici există o adevărată harababură, legată de Evrei? Pentru că Evrei 8 şi 10 citează de două ori din Ieremia 31 (Evrei 8:8,9; 10:16) pentru a arăta că Vechiul Legământ, cel mozaic, este dat la o parte odată cu Noul Legământ, adică l-a înlocuit, cum zice Ieremia 31. Chiar şi în pofida acestui lucru, dispensaţionaliştii păstrează ideea diferenţei. Asta arată cât de mare era angajamentul teologic faţă de ideea de două popoare, Israel şi Biserica; să le ţină separate şi să nu le amestece. Convingerea lor era atât de fermă, încât chiar şi arătându-le că în Evrei se citează Ieremia 31, ei insistă pe două legăminte diferite. Textul a avut de câştigat prin dispensaţionaliştii progresivi (cum se intitulează cei care au făcut compromisul). Craig Blaising, care a predicat ani de zile, este unul din liderii de căpătâi ai acestei mişcări. El şi Darrell Bock din Dallas, sunt campionii dispensaţionalismului progresiv. Ei argumentează că noi spunem că Noul Legământ din Ieremia 31 este Noul Legământ al Bisericii. La ce altceva s-ar referi Isus? Sintagma „Noul Legământ” este întrebuinţată o singură dată doar în Vechiul Testament; adică în Ieremia 31. În cartea Evrei este citat şi se spune că cel vechi a trecut, iar cel nou i-a luat locul. Astfel ar trebui noi să înţelegem că acesta este Noul Legământ al Bisericii. În articolul meu, iată ce propuneam: vom spune că tot ce este în Ieremia 31 vorbeşte despre ce se va împlini acum, în Biserică? Cu alte cuvinte, ar trebui să interpretăm Ieremia 31 astfel? Când avem acolo o făgăduială a Vechiului Testament, că vom trage săgeata drept şi vom spune că Ieremia 31 este împlinit în perioada Bisericii? Eu zic că nu. În schimb, mă gândesc că vom trage o săgeată înainte şi o săgeată spre viitor; le trasăm pe amândouă. Ce permite această dualitate? Este o împlinire profetică realizată în Biserică, iar în alt înţeles, îndeplinită în viitor. Aceasta este teologia unuia dintre cei mai fermi oponenţi ai dispensaţionalismului: George Eldon Ladd.
Ladd este un om care s-a confruntat, în cadrul bisericii evanghelice, cu această teologie de tip „deja, dar nu încă”. Noi înţelegem escatologia biblică ca fiind îndeplinită într-un fel preliminar parţial, dar aşteptăm încă consumarea completă, îndeplinirea completă.
Acesta este un subiect diferit; voi reveni la Noul Legământ. Cum răspundem la întrebarea dacă a venit Împărăţia lui Hristos sau dacă este ea aici? „Da, dar…” sau „Da şi nu”. Nu trebuie să le spui pe amândouă? Este Împărăţia lui Hristos aici? Da, Coloseni 1:13 spune „El ne-a izbăvit de sub puterea întunericului, şi ne-a strămutat în Împărăţia Fiului dragostei Lui.” În Matei 12, Isus alungă dracii, iar fariseii spun că El a alungat dracii prin Belzebut (Matei 12:24). Însă El le răspunde: „dacă Eu scot afară dracii cu Duhul lui Dumnezeu, atunci Împărăţia lui Dumnezeu a venit peste voi.” (Matei 12:28). Aşadar, a venit Împărăţia? Da. Însă cum îl numeşte Noul Testament pe Satana, în diferite momente? „Dumnezeul acestei lumi” (2 Corinteni 4:4), „stăpânul lumii acesteia” (Ioan 12:13) [de fapt, Ioan 12:31, nota trad.] şi „domnul puterii văzduhului” (Efeseni 2:2). Cânt aţi citit Isaia 9:6,7 v-aţi întrebat vreodată dacă s-a petrecut deja acest lucru? „Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, şi domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: “Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii. El va face ca domnia Lui să crească, şi o pace fără sfârşit va da scaunului de domnie al lui David şi împărăţiei lui, o va întări şi o va sprijini prin judecată şi neprihănire, de acum şi-n veci de veci: iată ce va face râvna Domnului oştirilor.” S-a întâmplat deja acest lucru? Aţi citit despre el în ziar, dimineaţă? Ceva îmi spune că încă nu am ajuns la acel moment. Aceasta este şi problema lui Ioan Botezătorul. Este un lucru mare, dacă îl înţelegi. Ioan Botezătorul, în Matei 11, şi-a trimis discipolii să Îl întrebe pe Isus: „Tu eşti Acela care are să vină sau să aşteptăm pe altul?” (Matei 11:3). Această întrebare este incredibilă, o întrebare de necrezut. Ioan Botezătorul a fost martor la coborârea porumbelului asupra lui Isus (Ioan 1:32) şi i s-a spus „Acela peste care vei vedea Duhul pogorându-Se şi oprindu-Se, este Cel ce botează cu Duhul Sfânt” (Ioan 1:33). Ioan Botezătorul L-a botezat pe Isus (Matei 3:13-16). Ioan Botezătorul a fost cel care a spus: „Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30) şi „eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor Lui” (Ioan 1:27). El a spus: „Iată Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii!” (Ioan 1:29). Acesta este Ioan Botezătorul, care acum, în temniţă, spune că nu este sigur asupra celui menit. Ce s-a întâmplat?
Ioan cunoaşte Vechiul Testament. Aceasta este problema; el ştie de promisiunile legate de Mesia. Când Mesia soseşte, ce va face Mesia? Isaia 9:6,7 spune că va domni peste popoare. Citiţi profeţiile despre Mesia ce va să vină. O incredibilă devastare a celor nevrednici; Mesia îi va nimici pe cei care i se împotrivesc; el va ridica Israelul. Noi avem cazul înaintaşului lui Mesia, ţinut în temniţă. Ce este greşit la acest tablou? Ceea ce gândeşte Ioan. El gândeşte că Isus poate că nu este Mesia, până la urmă. Ţineţi cont de frica pe care trebuie să o fi simţit în temniţă, lupta spirituală enormă pe care trebuie să o fi dus în faţa acestei întrebări care i-a venit lui, dintre toţi oamenii.
Răspunsul lui Isus este strălucitor. „Duceţi-vă de spuneţi lui Ioan ce auziţi şi ce vedeţi: orbii îşi capătă vederea, şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi, surzii aud, morţii învie, şi săracilor li se propovăduieşte Evanghelia.” (Matei 11:4,5). Isus citează din Vechiul Testament, profeţii despre Mesia. Aşa că ideea este, pentru Ioan, atenţie: „Mesia împlineşte profeţia; Eu sunt Mesia.” Însă nu toată profeţia, nu pe toată acum, ceea ce înseamnă „deja, dar nu încă” Este aici împărăţia? Deja da, dar nu încă. Da şi nu, veţi putea spune. Da, în unele privinţe; nu, în altele.
Întorcându-ne la Noul Legământ, cum vedem Noul Legământ îndeplinit? Deja în Biserică; în unele privinţe, într-un fel preliminar şi parţial, intrăm în acest nou legământ, însă chiar o simplă citire a lui Ieremia 31 va arăta că nu s-a împlinit încă întru totul. Pentru că spune: „Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: “Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (Ieremia 31:33,34). Acest lucru încă nu s-a întâmplat. Avem în Biserică învăţători rânduiţi de Dumnezeu să spună oamenilor despre Dumnezeu, să îi înveţe despre Domnul. Avem darul învăţăturii în Biserică, tocmai în acest scop. Aşa că acest lucru încă nu s-a petrecut.
Toată lumea cunoaşte că trebuie să fie un „deja, dar nu încă”. Acest lucru include, în opinia mea, un „deja” al acestei epoci predominant a gentililor (cărora nu le-a fost dat Noul Legământ, acesta a fost dat Israelului), care vor intra însă în seminţia lui Avraam: Isus. Aceasta este calea noastră. Ei vor intra ca evrei, garantat prin credinţa în Hristos, vor fi aduşi la credinţa în Hristos, însă nici unui alt grup etnic naţional nu i s-a făgăduit „Vă voi mântui.” Dumnezeu făgăduieşte acest lucru lui Israel, însă; ei vor fi izbăviţi ca grup etnic în întregime. Nu babilonienii, nu asirienii, nimeni altcineva, doar evreii, pentru că Dumnezeu i-a ales. Este limpede în Deuteronomul 7; Dumnezeu i-a ales şi El îi va mântui. Când acest lucru se va fi împlinit, Noul Legământ făcut de Dumnezeu cu Israel şi Iudeea va fi fost împlinit. Voi să priviţi; Dumnezeu Îşi va ţine cuvântul.
Fiţi binecuvântaţi.
