de Bob Nyberg
Ah, frate, iarăşi o disertaţie despre doctrină?! Mulţi dintre noi au această atitudine atunci când vine vorba de aceste cuvinte teologice „elevate” şi polisilabice. Însă cu toţii practicăm ceea ce credem a fi adevărat, ca atare doctrina face diferenţa!
Au fost scrise volume întregi pentru explicarea învăţăturilor teologiei legământului şi, respectiv, a dispensaţionalismului. Acest succint document nu este menit să definească aceste sisteme de interpretare. De fapt, se presupune că cititorul a înţeles deja preceptele de bază ale dispensaţionalismului. Scopul documentului de faţă este de a demonstra că teologia legământului îl trimite pe credincios sub legea Vechiului Testament.
Un pic de istorie
Pentru a înţelege dezvoltarea teologiei legământului, trebuie să aruncăm o privire la istoria bisericii.
Unii teologi ai legământului ne-ar face să credem că sistemul lor de convingeri a fost cel al părinţilor întemeietori ai bisericii de la începuturi. Ei încearcă să arate că dispensaţionalismul este doar un copil de vârstă fragedă, în comparaţie cu planul vechi şi măreţ al teologiei legământului. Oricum, adevărul în această chestiune este că teologia legământului în formă sistematizată este de sorginte recentă. Cornelius van Til, teolog al legământului, admite: „ideea teologiei legământului a fost concepută abia în timpurile moderne, în mare.” Louis Berkhof, un alt teolog al legământului, scria: „La părinţii Bisericii timpurii, ideea legământului nu se regăseşte deloc.” Dr. Ryrie spune astfel:
Ea [teologia legământului] nu a fost o doctrină exprimată de biserica de la începuturi. Nu a fost vreodată propovăduită de conducătorii bisericeşti din Evul Mediu. Nu a fost nici măcar pomenită de liderii de căpătâi ai Reformei. Într-adevăr, teologia legământului, ca sistem, este cu un pic mai veche decât dispensaţionalismul. Acest lucru nu înseamnă că nu este biblică, însă nici că noţiunea de teologie a legământului a fost răspândită în toată istoria bisericii, ca străjer străvechi al adevărului, care este doar de curând arătat prin dispensaţionalism. Teologia legământului nu apare în scrierile lui Luther, Zwingli, Calvin sau Melanchthon… Nu au existat referiri la teologia legământului în vreuna dintre mărturisirile de credinţă, până la Mărturisirea Westminster din 1647, şi chiar şi atunci, teologia legământului nu era pe deplin dezvoltată, cum a fost ulterior prin teologii reformaţi. Teoria legământului (sau federală) s-a ivit sporadic şi aparent independent, mai târziu în secolul al şaisprezecelea.
Chiar şi toate acestea fiind spuse, multe dintre învăţăturile eronate ale teologiei legământului îşi pot găsi rădăcinile în secolele precedente.
În primele trei secole, crezul predominant al bisericii timpurii a fost că Isus Hristos se va întoarce literalmente pe pământ pentru a domni pentru o mie de ani. Un număr de istorici au documentat această idee, acest crez al părinţilor bisericii timpurii. Dovada este indiscutabilă. Oricum, în jurul anului 170 d.Hr., anumiţi factori au început să submineze ideea întoarcerii ad litteram a lui Hristos, pentru înfiinţarea unei împărăţii materiale pe pământ.
Cartea Apocalipsei, scrisă de Apostolul Ioan, se încheie cu declaraţia Domnului Isus: „Da, Eu vin curând.” (20:20; de fapt, Apocalipsa 22:12 şi 22:20, conform Bibliei Cornilescu, nota trad.). Trecuseră aproape o sută de ani şi această promisiune încă aştepta să fie împlinită. Evident, ceva era greşit! Unii conducători bisericeşti din Asia Mică au decis să respingă cartea Apocalipsei din rândul canoanelor scripturii. Ei ar fi putut motiva faptul că această presupusă afirmaţie a lui Isus trebuie să fi fost cumva falsă. În actualitatea celor timpuri, exista un număr de factori care i-au influenţat în hotărârea lor de a respinge Apocalipsa din canoanele Scripturii.
– un anumit grup de creştini îşi dusese convingerile premilenariste la o extremă nesănătoasă. Ca atare, oricine credea că Isus se va întoarce pentru a înfiinţa o împărăţie pe pământ era privit cu suspiciune;
– mulţi creştini timpurii gândeau că Hristos se va întoarce curând şi va zdrobi puterea romană care conducea imperiul. Unii dintre liderii bisericii pământene simţeau că ar fi mai bine să îşi sacrifice convingerea premilenaristă, decât să se confrunte cu o persecuţie mai intensă.
– exista şi un spirit antisemit puternic în biserica răsăriteană. Ideea unui Hristos care să reunească Israelul pe pământurile de baştină li se părea o abominaţie.
– o nouă metodă de interpretare biblică, cunoscută ca teologia alexandrină, a schimbat mult perspectiva asupra Scripturii. Origen (185-254) şi alţi erudiţi din Alexandria au dezvoltat un sistem de interpretare biblică bazat pe alegorie. Origen şi contemporanii săi au fost mult influenţaţi de filosofia greacă păgână. Ei au încercat să integreze acest lucru în teologia lor. Potrivit filosofiei greceşti, toată materia fizică era inerent malefică. De aici şi faptul că ideea unui mileniu pământean cu binecuvântări putea fi doar greşită. Această metodă alegorică de interpretare le-a îngăduit acestor teologi să desluşească aproape orice înţeles voiau în cadrul Bibliei. Astfel, au fost capabili să se îndepărteze de o întoarcere literală a lui Hristos, pentru înfiinţarea unei împărăţii milenare materiale şi pământene.
Toţi aceşti factori au deschis calea respingerii premilenarismului. În zilele timpurii ale credinţei sale creştine, Augustin (354-430) era premilenarist. Însă în timp el a abandonat ideea unei întoarceri ad litteram a lui Hristos, pentru stabilirea unei împărăţii materiale pe pământ. El a folosit această nouă metodă alegorică de interpretare pentru a explica altfel întoarcerea lui Hristos, iar astfel s-a născut amilenarismul. În cartea sa, Cetatea lui Dumnezeu, Augustin spunea că Biserica Universală este Împărăţia Mesianică şi că mileniul a început odată cu prima venire a lui Hristos. Când biserica îşi pierduse speranţa unei întoarceri grabnice a lui Hristos, ea s-a îndreptat rapid către evul mediu. Seminţele aceste interpretări false au avut ca rod romano-catolicismul şi religia bazată pe fapte. Învăţătura amilenaristă a lui Augustin a continuat să fie perspectiva standard a creştinătăţii până în secolul al XVII-lea. Ocazional, grupările premilenariste au pus sub semnul întrebării această doctrină în evul mediu, însă ele constituiau un glas foarte firav, comparativ cu puternica biserică romano-catolică.
Pe 31 octombrie 1517, Martin Luther şi-a bătut în cuie celebrele sale nouăzeci şi cinci de teze pe uşa bisericii castelului din Wittenberg. Unul dintre factorii de bază care au pricinuit ruperea sa de biserica romano-catolică a fost felul în care el a înţeles Sola Fide – doctrina care spune că omul este învrednicit doar prin credinţă, fără fapte. Prin Luther şi reformatorii ceilalţi, Dumnezeu a reinstituit doctrina mântuirii prin har în biserica Sa adevărată. Reformiştii au înţeles harul în legătură cu mântuirea, însă pentru traiul creştin, ei au picat în greşeală faptelor din Galateni. Ştiau că nu pot respecta legea în măsura în care să câştige mântuirea, însă legea a devenit regula traiului creştin. Au făcut puţin pentru a-şi da seama că sfinţirea omului este şi prin har.
Când reformiştii s-au rupt de Biserica Romano-catolică, au luat cu ei multe bagaje. Amilenarismul era un astfel de bagaj, care ţinea biserica legată de lege. V-aţi putea întreba „cum anume o doctrină despre ‚sfârşitul veacurilor’ afectează învăţătura despre lege şi har?” Este o întrebare bună. Augustin şi contemporanii săi se confruntau cu o dilemă. Trecuseră mulţi ani de când Domnul Isus spusese „vin curând”. Făcând demersul de înlăturare a interpretării ad litteram privind întoarcerea lui Hristos pentru Biserica Sa, Augustin a simţit că Îi vine în întâmpinare lui Dumnezeu. Până la urmă, nu fusese nici o întoarcere propriu-zisă a lui Hristos şi nici un mileniu literalmente, astfel că se putea ca Isus să domnească peste împărăţia Sa duhovnicească, în rai. Făgăduiala literală făcută Israelului în Vechiul Testament se putea aplica în mod spiritual bisericii. În orice caz, aplicarea acelor făgăduieli către biserică a venit cu un cost foarte mare. Ataşată acelor făgăduieli pentru Israel era şi legea Vechiului Testament. Dacă biserica este „Israelul duhovnicesc”, atunci ea trebuie să respecte şi legea – dacă nu pentru mântuire, atunci măcar pentru traiul întru Hristos.
Ori de câte ori omul decide să iasă în întâmpinarea lui Dumnezeu, să Îl „ajute”, îşi face necazuri cu mâna lui. O ilustrare bună a acestui lucru este consemnat în Cronici. Când regele David a decis să care chivotul legământului înapoi la Ierusalim, l-a pus pe un car tras de boi. Însă în legea rânduită, Dumnezeu Îi spusese expres poporului lui Israel că preoţii trebuiau să care chivotul, cu ajutorul unor pari. În 1 Cronici 13:9-10 citim: „Când au ajuns la aria lui Chidon, Uza a întins mâna să apuce chivotul, pentru că boii erau să-l răstoarne. […] Uza a murit acolo înaintea lui Dumnezeu.” Uza a plătit scump pentru încercarea lui de a-L ajuta pe Dumnezeu. Intenţiile lui s-ar putea să fi fost bune, însă rezultatele efortului său au fost devastatoare. Proverbele ne dau un sfat foarte bine venit, privind abordarea Cuvântului lui Dumnezeu: „N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.” (Proverbe 30:6) Legat de cartea Apocalipsei, Domnul Isus Însuşi a spus: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta. Şi dacă scoate cineva ceva din cuvintele cărţii acestei prorocii, îi va scoate Dumnezeu partea lui de la pomul vieţii şi din cetatea sfântă, scrise în cartea aceasta.” (Apocalipsa 22:18-19). În toate aceste avertismente, nu se spune nimic despre cei care vor răstălmăci cuvântul lui Dumnezeu printr-o interpretare alegorică. Intenţiile lui Augustin pot să fi fost nobile, când el a încercat să Îl ajute pe Dumnezeu. S-ar putea ca el să fi simţit că amilenarismul nu ar ajuta la explicarea declaraţiei lui Isus din Apocalipsa, despre grabnica Sa întoarcere, însă rezultatele efortului lui Augustin au fost devastatoare.
De-a lungul Vechiului Testament, mulţi aşa-zişi conducători religioşi s-au opus adevăraţilor profeţi ai lui Dumnezeu. Ieremia a prezis dispariţia Iudeei, dacă va continua răzvrătirea împotriva Domnului. Elita religioasă a zilei a răcnit că el este un trădător. L-au aruncat într-un bazin şi l-au lăsat acolo să moară. Profeţii mincinoşi s-au împotrivit prezicerilor lui Ieremia, iar rezultatul a fost captivitatea babiloniană. Falşii profeţi nu au învăţat nimic din această captivitate. Au continuat cu răstălmăcirea Cuvântului lui Dumnezeu, lucru care în cele din urmă s-a lăsat cu 400 de ani de tăcere – echivalentul Vechiului Testament de-a lungul Evului Mediu.
Nu îl pun pe Augustin pe aceeaşi treaptă cu falşii profeţi ai vremii lui Ieremia. Acei falşi profeţi au răstălmăcit cu bună ştiinţă şi s-au împotrivit Cuvântului lui Dumnezeu. Nu cred că Augustin a încercat intenţionat să distorsioneze Cuvântul lui Dumnezeu. Intenţiile sale au fost nobile. Precum Uza, el a încercat pur şi simplu să dea o mână de ajutor lui Dumnezeu. Sub dispensaţia legii, Uza şi-a pierdut viaţa pentru încercarea lui nobilă. Însă Augustin a trăit sub dispensaţia harului. El nu a plătit pentru încercarea sa nobilă prin pierderea vieţii. Cu toate acestea, biserica a plătit teribil pentru încercarea lui Augustin de a consolida temelia Scripturii. Aşa cum Israel şi-a căpătat răsplata meritată – 400 de ani de tăcere – aşa şi biserica, a intrat în Evul Mediu ca urmare a eforturilor necălăuzite divin ale lui Augustin. Cei 400 de ani de tăcere ai Israelului s-au sfârşit odată cu speranţa luminoasă a naşterii lui Mesia şi a regatului mesianic promis. Însă speranţa aceasta a pălit odată cu respingerea lui Mesia de către Israel. Făgăduiala regatului mesianic a fost pusă în aşteptare, până când Israel va fi gata să Îl primească pe Mesia.
Aşijderea, Evul Mediu s-a încheiat cu speranţa luminoasă a reformei şi redescoperirea adevărului mântuirii prin har. Însă această speranţă luminoasă a fost tăgăduită de sechelele legalismului, care i-au ţinut legaţi pe reformişti. Când Martin Luther s-a îndepărtat de Biserica Romano-catolică, a cărat cu el şi lanţul greu al învăţăturilor amilenariste bazate pe lege. Reformatorii luterani, reformaţi şi anglicani au respins premilenarismul ca fiind doar o „părere evreiască”. Ei au continuat să menţină o perspectivă amilenaristă, pe care Biserica Romano-catolică o adoptase de la Augustin. J.B. Stoney notează că:
La Reformă a existat, prin har, o mare eliberare. Temelia creştinismului a fost recăpătată; adică, îndreptăţirea prin credinţă. Însă chiar dacă acest lucru a fost recăpătat, nu s-a şi confirmat crucificarea omului vechi pe Cruce, iar astfel oamenii în cauză au refuzat doar pretenţiile papistaşe, însă au considerat că cele lumeşti ca fiind în vederea lui Dumnezeu totuşi. Refuzarea pretenţiilor papale a fost cum se cuvine; însă păstrarea a ceea ce reprezentau de fapt pretenţiile papale, omul vechi, a fost şi este slăbiciunea Reformei.
Miles Stanford observa şi el următoarele:
Biserica Luterană este un exemplu de… naştere a unui mic adevăr, adevăr care însă nu a mai crescut, rezultând astfel legalismul, lipsa unei siguranţe pentru veşnicie, şi chiar a unui element harismatic şi a liberalismului. În general, bisericile reformate orientate spre Reformă, cu adevăr născut în, ele însă fără să mai crească, au reflectat şi ele această labilitate, în aplicarea nebiblică a ideii că „legea este regula de trai” pentru credincios.
Dr. William R. Newell rezuma totul destul de bine, atunci când scria:
Aproape toată teologia diverselor „credinţe ale creştinismului” datează tocmai din vremea Reformei, care s-a dovedit triumfătoare la sfârşitul capitolului Romani Cinci, şi, atât cât priveşte dezvoltarea sau prezentarea teologică, s-a şi oprit acolo.
Reforma a adus înapoi adevărul mântuirii prin har, însă a revenit şi la lege pentru traiul creştinului. Acest paradox lege-har a continuat să fie o molimă în biserică, până când John Nelson Darby şi contemporanii săi au ieşit pe scenă, la începutul anilor 1800. Darby a adoptat o metodă interpretativă literală, istorico-lingvistică pentru Biblie. Deoarece Darby a studiat Cuvântul lui Dumnezeu în lumina aceasta, distincţia dintre Israel şi Biserică a părut să facă un salt din paginile Scripturii, sub ochii lui. El şi contemporanii lui au luat adevărurile dispensaţionalismului şi le-au pus într-o formă mai sistematizată. Dumnezeu a folosit acest lucru pentru a restabili în biserică nu numai întoarcerea iminentă, premilenaristă a lui Hristos, ci şi învăţăturile despre har pentru traiul creştinului.
În perioada de timp dintre Luther şi Darby a apărut şi teologia legământului. Din păcate, ea a reflectat doctrina „bazată pe lege” a amilenarismului. Teologia legământului a fost introdusă în America îndeosebi de puritani. Teologia dispensaţională a venit în America în principal prin propovăduitorii Frăţiei, cum erau Darby şi ai săi contemporani.
Teologia legământului şi Legea
Dr. Renald Showers defineşte teologia legământului ca pe „un sistem care încearcă să dezvolte filosofia istoriei Bibliei pe baza a două sau trei legăminte. Ea reprezintă întreaga Scriptură şi istorie ca fiind acoperită de două sau trei legăminte.”
Dr. Ryrie spune:
Definiţii formale ale teologiei legământului nu sunt uşor de găsit, nici măcar în scrierile teologilor legământului. Cele mai multe afirmaţii care au trecut ca definiţii sunt în fapt descrieri sau caracterizări ale sistemului. Articolul din Bakers Dictionary of Theology (Dicţionarul teologic Bakers) se apropie de o definiţie, atunci când spune că teologia legământului se distinge prin „locul pe care îl dă legămintelor”, deoarece „ea reprezintă întreaga Scriptură ca fiind acoperită de legăminte: (1) legământul faptelor şi (2) legământul harului.” Aceasta este o descriere precisă a sistemului teologiei legământului. Teologia legământului este un sistem teologic bazat pe două legăminte, al faptelor şi al harului, ca şi categorii predominante pentru înţelegerea întregii Biblii. În teologia legământului, despre legământul faptelor se spune că este o înţelegere între Dumnezeu şi Adam, lui Adam promiţându-i-se viaţă pentru supunerea desăvârşită şi implicit moartea, pedeapsă pentru eşec. Însă Adam a păcătuit şi astfel omenirea nu a reuşit să întrunească cerinţele necesare legământului faptelor. Ca atare, un al doilea legământ a fost adus în funcţiune, legământul harului. Louis Berkhof îl defineşte ca fiind „acea înţelegere mărinimoasă, făcută între Dumnezeu cel insultat şi păcătosul care a insultat, dar a fost ales, înţelegere prin care Dumnezeu făgăduieşte mântuire prin credinţa în Hristos, iar păcătosul acceptă acest lucru, promiţând o viaţă de credinţă şi supunere.”
Unii teologi reformaţi au introdus şi un al treilea legământ, legământul ispăşirii. A fost făcut în veşnicia trecutului şi a devenit baza legământului harului, tocmai descris, dintre Dumnezeu şi cei aleşi. Acest legământ al ispăşirii se presupune a fi „înţelegerea dintre Tată, dându-L pe Fiu ca şi Cap şi Ispăşitor al celor aleşi, iar Fiul luând de bunăvoie locul celor pe care Tatăl I-a dat lui.” Aceste două sau trei legăminte devin miezul şi temelia funcţională pentru teologia legământului, pentru interpretarea Scripturii de către această teologie.
Fără a încerca să explic toate detaliile teologiei legământului, voi spune mai simplu că ea are multe probleme:
– începe prin a presupune existenţa a două (sau trei) legăminte care nu sunt menţionate vreodată în Scriptură.
– încearcă să unifice Scriptura spunând că distincţiile biblice sunt doar diferite faze ale aceluiaşi Legământ al Harului. De exemplu, Berkhoff insistă pe ideea că Legământul Mozaic este esenţialmente acelaşi cu Legământul Avraamic. Totuşi, apostolul Pavel afirmă caracterul distinct al celor două legăminte, în Galateni 3:18. Chiar şi o lectură succintă a celor două legăminte arată că Legământul Avraamic era necondiţionat, în vreme ce Legământul Mozaic avea ataşate multe condiţii.
– neagă caracterul distinct al evangheliei harului şi al evangheliei împărăţiei.
– neagă distincţia dintre Israel şi Biserică.
– foloseşte un dublu standard în privinţa interpretării Scripturii. Teologii legământului folosesc metoda istorico-lingvistică de interpretare, exceptând pasajele ce conţin evenimente viitoare. Când abordează pasaje legate de viitorul Israelului sau al împărăţiei lui Dumnezeu, ei se întorc la metoda interpretativă de alegorizare a lui Augustin.
– îl plasează pe credincios sub puterea legii.
Această ultimă idee, după părerea mea, este probabil lovitura cea mai devastatoare împotriva doctrinei şi practicii creştine. Eroarea din Galateni privind legea şi faptele a ciumat biserica chiar de la începuturile ei. Teologia legământului a servit doar la promovarea acestei erori. În prealabil, am observat că Mărturisirea Westminster şi puritanii au fost două unelte de bază care pledau teologia legământului. Să aruncăm o privire la ce a avut de spus un teolog puritan cu privire la Mărturisirea Westminster. Dr. R.L. Dabney [1820-1898], binecunoscut teolog prezbiterian sudist [al legământului], a pus în lumină diferenţa dintre standardele Westminster ale puritanilor şi poziţia pro-har al lui Luther şi Calvin.
Cauza acestei erori [învăţătura despre asigurarea mântuirii] este, neîndoielnic, acea doctrină legată de credinţă pe care întâii reformatori, precum Luther şi Calvin, au ajuns să o adopte din opoziţia lor faţă de învăţăturile tiranice şi pline de ură ale Romei. Aceşti nobili reformatori… au afirmat că asigurarea speranţei este esenţa credinţei mântuitoare. Calvin spune astfel în comentariile sale la Romani: „Credinţa mea este convingerea divină şi biblică că Dumnezeu m-a iertat şi m-a acceptat.” Calvin cere tuturor să spună, în esenţă, „cred pe deplin că Hristos m-a mântuit.” Printre toate variaţiunile verbale ale lui Calvin, aceasta este mereu ceea ce vrea să spună; pentru că este consecvent în această eroare… căci la fel de sigur precum adevărul în istorie, Luther şi Calvin au căzut pradă acestei greşeli, pe care bisericile reformate, conduse după Mărturisirea de Credinţă Westminster, au corectat-o de atunci. (Discussions of Robert L. Dabney (Discuţiile lui Robert L. Dabney), vol. I, pag. 215-216).
Conform teologiei reformate, puritane, ideea de a spune credincioşilor că ei pot şti cu siguranţă că sunt mântuiţi este o greşeală groaznică. Perspectiva legământului asupra acestei garanţii este diametral opusă învăţăturilor lui Luther şi Calvin. Poţi ştii cu certitudine că eşti mântuit? Nu, potrivit lui Dabney şi prietenilor săi din tabăra legământului. Rezultatul finale este o evanghelie a faptelor FĂRĂ garanţia mântuirii.
Da, doctrina unei anumite arii biblice va afecta cu siguranţă doctrinele din toate celelalte arii. Când începi să amesteci Israelul cu Biserica, deschizi calea unor felurite erori în drumul tău. La suprafaţă ar putea părea că nu este importantă opinia despre evenimente viitoare, însă când vezi neplăcerile la care se poate ajunge, înclin să cred că s-ar cuveni să evităm „starea de frică a legământului”!
Teologia dispensaţională şi Legea
Opinia tradiţională a teologiei dispensaţionale a ţinut Israelul separat de Biserică. A păstrat legea separată de har. Totuşi, în anii din urmă, această distincţie a devenit estompată. Mici fisuri s-au văzut în barajul dispensaţional cu vreo 30-40 de ani în urmă. Walter C. Kraiser jr., teolog nedispensaţionalist, observa:
Undeva în cadrul decadei anilor 1960, a avut loc una dintre cele mai semnificative dezvoltări ale dispensaţionalismului. S-a petrecut atât de tăcut, însă atât de rapid, încât este dificilă o documentare, chiar şi astăzi. Acest lucru este ceea ce a schimbat întregul curs al dispensaţionalismului: opinia că existau două noi legăminte, unul pentru Israel şi altul pentru Biserică, a fost înlăturată ferm. Implicaţiile unei astfel de mişcări sunt imense, aşa cum au certificat din plin evenimentele care au urmat.
Noul legământ a fost făcut cu „casa lui Israel şi casa lui Iuda”, totuşi biserica s-a bucurat în mod evident de beneficiile aceluiaşi legământ. Ei au băut „sângele legământului” la Cina Domnului, euharistia, şi au avut „slujitori ai noului legământ”.
Însă când Israelul şi Biserica au fost privite ca împărtăşind unul şi acelaşi legământ, posibilităţile unei concilieri între teologia legământului şi dispensaţionalism au devenit imediat evidente. Mai mult decât atât, factorul care a înlăturat bariera majoră a unei reguli cheie a hermeneuticii subliniase în repetate rânduri în trecut: păstraţi mesajul pentru Israel separat de mesajul ce fusese scris pentru Biserică. Astfel, 2 Cronici 7:14 („dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri…”), de exemplu, nu necesită o restricţionare, aşa cum fusese el propovăduit doar Israelului, putându-se adresa acum şi întregii Biserici. Pe aceleaşi baze, Slujba de pe Munte a fost lăsată dinspre viitoare împărăţie, pentru trebuinţa întregului trup al lui Hristos de acum.
Astăzi, acele fisuri s-au transformat într-un şuvoi virtual, deoarece o nouă marcă de teologie dispensaţională s-a ivit în scenă. Dispensaţionalismul progresiv (care însă realmente este regresiv în natura sa) a continuat să estompeze aceste distincţii biblice şi mai mult. Această nouă marcă de dispensaţionalism este într-adevăr un compromis între dispensaţionalism şi teologia legământului.
Printre somităţile dispensaţionaliste, avem oameni precum John MacArthur, care afirmă că este dispensaţionalist. Pe de o parte, el spune: „Dispensaţionalismul este un sistem fundamental corect de înţelegere a programului lui Dumnezeu în decursul epocilor. Elementul său principal este o recunoaştere a faptului că planul lui Dumnezeu pentru Israel nu este suprapus sau amestecat cu planul Lui pentru Biserică… Şi în această privinţă, eu mă consider a fi un dispensaţionalist premilenarist.” Pe de altă parte, însă, el spune: „Există însă o tendinţă ca dispensaţionaliştii să se lase luaţi de val, compartimentând adevărul până la punctul în care fac distincţii nebiblice. O dorinţă aproape obsesivă de a categorisi aproape orice a făcut ca diverşi interpreţi dispensaţionalişti să traseze linii groase nu numai între Biserică şi Israel, ci şi între mântuire şi ucenicie, între Biserică şi împărăţie, între predica lui Hristos şi mesajul apostolic, între credinţă şi pocăinţă, între epoca legii şi epoca harului. Împărţirea epoca legii/epoca harului îndeosebi a produs nedumerire în teologia dispensaţionalistă şi a contribuit la confuzia legată de doctrina mântuirii.”
Nu este de mirare că dr. MacArthur face pledoaria evangheliei orientate spre fapte, idee cunoscută drept Mântuirea Domnească. El refuză să recunoască distincţia dintre evanghelia regatului şi evanghelia harului. Estompează distincţiile dintre Israel şi Biserică… dintre lege şi har…. dintre ucenicie şi mântuire. Pe măsură ce citiţi din scrierile dr. MacArthur, veţi vedea că majoritatea autorilor pe care îi citează sunt teologi puritani, ai legământului şi reformaţi. Teologia sa a fost, fără doar şi poate, mânjită de lege. Dr. Newell observă pe bună dreptate:
Este o perversiune dăunătoare asupra adevărului lui Dumnezeu să propovăduieşti (precum au făcut-o teologii puritani) că, în vreme ce noi nu suntem nevoiţi să respectăm legea ca pe mijloc de mântuire, suntem sub puterea ei ca „regulă de trai”. Lăsaţi-l pe un creştin să spună doar că „sunt sub puterea legii”, că imediat Moise îi va arunca jugul în cârcă, în pofida protestelor sale că legea şi-a pierdut puterea. Oamenii trebuie să fie scutiţi de întregul principiu legalist, de întreaga sferă în care domneşte legea, înainte ca libertatea să poată fi căpătată.
Există numeroase doctrine şi practici care erodează temeliile teologiei dispensaţionale. Oameni precum dr. MacArthur şi dr. Charles Stanley ne vor face să credem că noi, ca şi creştini, nu avem păcatul în fire. Ei ne spun că problema noastră constă în faptul că avem obiceiuri rele reziduale, care sunt rămăşiţe ale vremurilor în care eram păcătoşi. Ignorând firea noastră păcătoasă, astfel de oameni pur şi simplu doar pun un „plasture” peste problema reală. Ei tratează simptomele, nu cauza. Vor încerca să întrebuinţeze legea pentru a ţine sub control trupul. Ei apelează la sistemul lumesc de „modificare comportamentală” pentru a aborda o problemă spirituală. Îi lasă pe creştini să bâjbâie în capitolul 7 din Romani, fără nădejdea de a ajunge la capitolul 8 Romani. Dr. MacArthur a urmat cărarea lunecoasă chiar în spatele prietenilor săi aşa-zişi progresivi, precum şi a unei mulţimi de alţi indivizi care amestecau legea cu harul.
Unul dintre cele mai deprimante articole pe care le-a întâlnit a fost o expunere despre Romani, capitolul 7, scrisă de A.W. Pink, teolog al legământului. Potrivit lui, Romani 7 reprezintă traiul creştin normal. Nu putem vreodată spera la izbânda regăsită în Romani 8, în timpul vieţii noastre. Aceasta este speranţa că religia bazată pe lege te susţine şi mă susţine. Eu am încercat să arăt hăurile şi pericolele îmbrăţişării unei doctrine mânjite a legii. Totuşi, chiar şi aceia dintre noi care promovează învăţătura despre har, au o predilecţie anume de a luneca înapoi către lege, în privinţa traiului nostru creştin. De exemplu, căpătăm o binecuvântare materială şi începem să ne întrebăm ce am făcut pentru a o merita. Sau când ni s-a întâmplat ceva rău, ne întrebăm ce am făcut rău ca să meritam acel lucru. În mod firesc, credem că trebuie să fi meritat cumva binecuvântarea lui Dumnezeu. Sau gândim că eşecurile noastre sunt rezultatul unei lipse de virtute în ochii lui Dumnezeu. Acest tip de mentalitate provine din lege – nu din har.
Felul în care ne tratăm unii pe alţii arată şi el eşecul nostru în înţelegerea cuvenită a harului. Uneori simţim că ar trebui să ne gândim la har doar acolo unde harul ar avea un rol. Însă harul care este meritat nu mai este har – este merit. Este un lucru bun faptul că Dumnezeu nu ne dăruieşte harul doar atunci când îl merităm. Am fi în mare încurcătură dacă lucrurile ar sta astfel!
Când lucrătorilor de la bancă li se spune să descopere bancnotele contrafăcute de cele reale, li se dă o astfel de bancnotă autentică la îndemână. Cunoscând lucrul care este real, ei vor fi capabili să îl vadă pe cel fals. Doar o înţelegere solidă a harului ne va scuti de a fi pradă păienjenişului teologiei legământului, bazat pe lege.
Note de subsol:
- Cornelius Van Til, “Covenant Theology” (“Teologia Legământului) în Twentieth Century Encyclopedia (Enciclopedia secolului douăzeci) (Grand Rapids: Baker, 1955), 1:306
- Louis Berkhof, Systematic Theology (Teologie sistematică) (ediţia a două, revizuită şi adăugită; Grand Rapids: Wm. B. Eerdmans Publishing Company, 1941), 211.
- Charles C. Ryrie, Dispensationalism (Dispensaţionalism), ediţie revizuită şi adăugită (Moody Press: Chicago,1995),185.
- Renald E. Showers, There Really is a Difference! A Comparison of Covenant and Dispensational Theology (Există într-adevăr o diferenţă! Comparaţie a teologiei legământului şi teologiei dispensaţionale) (The Friends of Israel Gospel Ministry, Inc: Bellmwr, NJ, 1990)
- Charles C. Ryrie, Dispensationalism (Dispensaţionalism), ediţie revizuită şi adăugită,183-184.
- Walter C. Kaiser, Jr. “An Epangelical Response” (“Un răspuns epanghelic”) în Dispensationalism, Israel and the Church – The Search for Definition (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica – căutarea unei definiţii), (Grand Rapids: Zondervan, 1992), 369.
- John R. MacArthur, Jr. The Gospel According to Jesus (Evanghelia după Isus) (Grand Rapids: Zondervan), 25.
- Ibidem.
