de Phillip B. Brown
Doctrina răpirii dinaintea perioadei judecății se bazează pe doctrina dispensaționalismului. John Nelson Darby a dezvoltat dispensaționalismul începând cu anul 1830. Dispensaționaliștii vor argumenta că motivarea lui Darby era de a contracara liberalismul ce se dezvolta în acea perioadă, prin căutarea unei modalități ce se putea ocupa de distanța dintre Vechiul Testament și Noul Testament în ceea ce privea legămintele, profețiile și promisiunile, fără a reveni la interpretarea spirituală. De exemplu, cei ce au citit Vechiul Testament vor înțelege că legământul Davidic trebuie să fie îndeplinit literar, într-un regat pământesc. Însă teologia legământului tradițional (reforma) spune că legământul lui David este îndeplinit în totalitate acum prin Hristos, și domnia sa cerească. Dispensaționalismul permite o interpretare literară a legământului Davidic prin afișarea unor distincții puternice dintre Israel și Biserică, spunând că legământul Davidic trebuie să fie îndeplinit în mod literar, de-alungul mileniului, doar în Israel.
Așadar probabil că ruptura dinaintea judecății a fost doar o consecință neașteptată, și nu o motivare pentru Darby. Însă este cunoscut deasemenea și faptul că o doamnă cu numele de Margaret McDonald, în timp ce se întrema dintr-o boală, a avut o viziune ce a sugerat că unii Creștini vor putea scăpa de judecata ce va veni înaintea întoarcerii lui Hristos. Și se știe deasemenea că Darby a vizitat familia McDonald. Înaintea anului 1830, Darby credea în teologia legământului tradițional (reforma) și în interpretarea istorică a Apocalipsei susținută de Reformă. Astfel nu se poate ajunge la o concluzie dacă motivarea lui Darby a fost sau nu de a găsi o bază Scripturală ce va susține ruptura dinaintea judecății, sau dacă ruptura dinaintea judecății era doar o consecință neașteptată a eforturilor lui Darby. În orice caz, dispensaționalismul necesită ca ruptura dinaintea judecății să funcționeze. Iar ruptura această nu are nicio bază Scripturală reală fără dispensaționalism.
Totuși, căutarea unei căi de a combate distanța dintre cele două Testamente în ceea ce privește legămintele, profețiile și promisiunile, fără o revenire asupra interpretării spirituale, este o cauză nobilă. Însă în loc de a face distincții puternice între Israel și Biserică, de ce să nu se încerce exact opusul. Israelul să fie afișat ca o copie identică a Bisericii. Apoi, trebuie să ne oprim să mai interpretăm escatologia Biserică cu ajutorul ideilor Grecești, under toată lumea merge direct în rai sau iad imediat după moarte. Escatologia Evreiască vede Sheol (Hades) ca pe un loc atât pentru cei drepți cât și pentru cei răi. Toată lumea care moare va aștepta, în Hades, venirea veacului Mesianic și odată cu acesta învierea.
Toate acestea poartă numele de Sistemul New Wine. Aplicarea escatologiei Evreiești asupra Bisericii, și ridicarea Bisericii la rangul de egal cu Israel, rezolvă multe probleme majore ale Scripturii ce a divizat Biserica de-alungul secolelor. Asta include Calvinism vs. Arminianism (Alegere vs. Liber-Arbitru). Nu va trebui să ne prefacem că Scriptura învață două poziții opuse, ci că ambele sunt oarecum adevărate. Acest lucru poate fi înfăptuit fără folosirea unor paradoxuri, sau două fețe ale aceleiași monede. Această interpretare escatologică rezolvă deasemenea problema persoanelor apropiate nouă, care au murit dar nu au auzit sau înțeles salvarea lui Isus Hristos. Moartea nu este sfârșitul poveștii.
Din nou, Sistemul New Wine susține că Israelul este Biserica, iar apoi aplică escatologia Evreiască asupra Bisericii. Este exact opusul Dispensaționalismului, și totuși obține același rezultat în ceea ce privește ruptura dintre Noul Testament și Vechiul Testament pentru legăminte, profeții și promisiuni, fără a reveni asupra interpretării spirituale. Detaliile din Sistemul New Wine, totuși, sunt cu mult peste scopul acestui articol. Puteți comandat cartea New Wine for the End Times, pentru a înțelege mai bine acest sistem, și pentru a vedea cum rezolvă sistemul multe probleme din Scriptură.
Acest articol nu se ocupă cu aplicarea escatologiei Evreiești asupra Bisericii. Acest lucru are loc în carte. Totuși, după cum va fi evidențiat în acest articol, există multe motive Scripturale pentru a vedea Biserica ca fiind aceeași cu Israelul. Dispensaționalismul, prin definiție, este exact opus. Acest articol va arăta că prin aplicarea tuturor legămintelor, profețiilor și promisiunilor către Biserică din Vechiul Testament, dar în același timp făcând asta cu aceeași interpretare literară folosită de dispensaționalism în cazul Israelului, putem obține același nivel de armonie dintre Vechiul și Noul Testament, fără folosirea unei interpretări spirituale (sau tipologice).
Până și dispensaționalismul folosește unele interpretări spirituale (sau tipologice) în privința Bisericii. Acest lucru este eliminat atunci când Biserica va fi văzută ca Israel. Adevărul se găsește în pre-milenialism, cu aceeași interpretare literară a Scripturii folosită de dispensaționalim, însă cu toate distincțiile dintre Biserică și Israel puse la o parte. Trebuie deasemenea să punem deoparte ruptura pre-tribulară.
Înaintea anului 1830, nimeni nu credea în ruptura dinaintea judecății. Mulți dintre părinții bisericii dinaintea lui Augustine (părinții ante-Nicenieni) credeau în domnia milenială a lui Hristos (pre-milenialism). Însă niciunul dintre ei nu credea că judecata va veni înaintea perioadei grele. Astfel aceasta, ca doctrină, datează doar până la Darby.
Dacă o persoană ar adopta sau respinge doctrina dispensaționalismului, atunci ar trebui deasemenea să adopte sau să respingă ruptura dinaintea judecății. În același fel, dacă o persoană ar adopta sau respinge ruptura dinaintea judecății, atunci ar trebui să adopte și sărespingă și doctrina dispensaționalismului. Cele două merg mână în mână. Fiecare are nevoie de cealaltă. Fiecare va eșua fără cealaltă. Însă problemele Scripturale legate de cele două subiecte sunt total diferite. Așadar am scris articole separate în care argumentez probleme Scripturale pentru fiecare dintre cele două subiecte. Acest articol este intitulat Problemele Dispensaționalismului. Celălalt articol este intitulat Problemele Rupturii Pre-tribulare.
Ce este dispensaționalismul?
Termenul de “dispensaționalism” provine de la cuvântul “dispensație” (1 Corinteni 9:17; Efeseni 1:10, 3:2; Coloseni 1:25), prin care cuvântul grecesc semnifică administrarea (a unei case sau așezământ), în special pentru o economie religioasă. Aceste versete pot fi interpretate ca o istorisire a lui Pavel a unor timpuri diferite. Conform dispensaționaliștilor, fiecare dispensație arată înțelegeri diferite între Dumnezeu și oameni. Dispensaționaliștii sunt de acord că regulile salvării nu s-au schimbat de la o dispensație la alta. Evreii 11 învață clar că toți oamenii sunt salvați de credință. Sub conducerea lui Avraam, oamenii lui Dumnezeu erau învățați să practice circumcizia. Sub conducerea lui Moise, acestora li s-a spus că trebuie să respecte anumite sărbători religioase. Însă astăzi, nouă ni se spune că toate acestea au fost umbre ale lui Hristos. Așadar, nimeni nu se îndoiește de faptul că instrucțiunile primite de la Dumnezeu s-au schimbat de-alungul timpului. Dispensaționaliștii cred că există standarde diferite prin care credința noastră este testată. Ei sunt de părere că există șapte dispensații, în total.
1 Corinteni 9:17 KJV. Dacă îndeplinesc acest lucru de bunăvoie, voi fi răsplătit; însă dacă va avea loc împotriva voinței mele, atunci o dispensație a evangheliei va fi aplicată pentru mine.
Efeseni 1:10 KJV – ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
Efeseni 3:2 KJV – Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi.
Coloseni 1:25 KJV – Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Pavel, totuși, vorbește doare despre două dispensații. El menționează dispensația curentă, pe care a văzut-o ca o datorie a sa de a ne-o prezenta. O voi numi pe aceasta “Perioada Bunăvoinței”. Dispensaționaliștii o numesc deobicei “Perioada Bisericii”. Efeseni 1:10 vorbește despre o dispensație viitoare, ce va cuprinde tot itmpul și care poate fi văzută drept conducerea milenială a lui Hristos. Putem presupune deasemenea că se referă la o dispensație trecută ce a avut loc înaintea Perioadei Bunăvoinței din prezent. Așadar trebuie să ne amintim că Scriptura însăși vorbește doar despre aceste șapte dispensații. (Este interesant faptul că toată lumea pare să fie de acord că există șapte dispensații, însă neagă orice formulare exactă a acestora.) Totuși, de dragul argumentului, vom susține o formă de catalogare a celor șapte perioade de-alungul cărora revelațiile și instrucțiunile lui Dumnezeu au fost oferite oamenilor. Însă dispensaționaliștii susțin că formularea unei astfel de liste nu transformă o persoană într-unul de-al lor.
Credința de bază a dispensaționalismului este distingerea a două misiuni ale lui Dumnezeu. Ruptura pre-tribulară este dezbătută pe baza acestora. O misiune este cerească, iar cealaltă pământească. În general, misiunea cerească este Biserica, iar cea pământească este Israelul. Doar că dispensația Perioadei Bisericii se află în misiunea cerească. Toate celelalte dispensații se află în cea pământească. Această misiune specifică Perioadei Bisericii este ca o paranteză între misiunile lui Dumnezeu. Fiecare credincios ține fie de misiunea cerească, fie de misiunea pământească a lui Dumnezeu. Astfel este susținut că ruptura trebuie să aibă loc înainte de judecată, ca Dumnezeu să poată da înapoi misiunea de la Biserică către Israel. Fiecare individ legat de partea cerească trebuie să fie îndepărtat. Doar așa cei legați de scopul pământesc vor putea crede în Hristos. Fără ruptura pre-tribulară, sub acest sistem, nu ar mai rămâne nimeni să populeze pământul în milenium. Această distincție a celor două misiuni, dintre Israel și Biserică, este ceea ce formează dispensaționalismul.
Trebuie amintit că Scriptura nu menționează aceste două misiuni ale lui Dumnezeu. Aceste două misiuni sunt văzute ca fiind necesare de către dispensaționaliști, pentru a rezolva ruptura dintre Vechiul și Noul Testament în ceea ce privește legămintele, profețiile și promisiunile, fără a reveni la o interpretare spirituală. Însă puțini par să-și dea seama că același lucru poate fi îndeplinit prin a spune că Biserica este Israel. Biserica poate fi recipientul îndeplinirii tuturor legămintelor, profețiilor și promisiunilor. Sub un astfel de sistem nu vor exista nouă misiuni ale lui Dumnezeu, deoarece Israelul și Biserica vor fi aceeași entitate. Însă sub acest sistem nu va exista nicio ruptură pre-tribulară. Așadar dispensaționalismul își poate pierde din popularitate.
De-alungul timpului, încă de la Darley, dispensaționalismul a trecut prin trei etape proaste. Începând cu Darley, este cunoscut ca “dispensaționalism clasic”. Între anii 1950 și 1970 este cunoscut ca “dispensaționalism revizuit”, iar începând cu anii 1990 e numit “dispensaționalism progresiv”.
Dispensaționalismul clasic ne învață că oamenii celor două misiuni ale lui Dumnezeu vor fi mereu separați. De-alungul mileniului există “regatul cerului” pe pământ, și “regatul lui Dumnezeu” în rai. Dispensaționalismul revizuit a adus cele două grupuri împreună după milenium, unii susținând că există un regat al lui Dumnezeu pe pământ, iar alții sugerând că va fi un regat în cer. În opinia mea, după înviere, toți oamenii lui Dumnezeu se vor afla aici, pe pământ împreună cu Hristos. Și după milenium, noi toți ne vom afla pe un pământ nou. Eu nu fac diferența între Biserică și Israel.
Atât dispensaționaliștii clasici cât și cei revizuiți văd legămintele într-un mod similar. Toate legămintele trebuiesc îndeplinite într-un mod literar în Israel. Însă Biserica primește doar legământul cu Avraam și cel nou. În cazul Bisericii, acestea sunt îndeplinite în mod spiritual (sau “tipologic”). Începând cu Augustin până la Darby, biserica a fost una exclusiv amilenială. Odată cu învățătura amilenială, Creștinii consideră că au dreptul de a ajunge în raiul etern după ce vor muri. Nimeni nu se prea gândește la modul de viață de pe pământ după înviere. Așdar, în mod natural, pentru amilenialiști, vechile legăminte ar putea fi văzute ca fiind despre Israelul din Vechiul Testament. De aceea, Biblia a fost împărțită în “Vechiul Legământ” și “Noul Legământ”, ce reprezintă același lucru cu Vechiul și Noul Testament.
Atunci când vechiile legăminte sunt interpretate în mod literar, există o tendință de a asuma că acestea se referă exclusiv la Israelul din Vechiul Testament. Dispensaționaliștii pun mult accent pe sistemul ermenentic “gramatic-istoric”. Astfel este clar că legămintele trebuie să fie îndeplinite în mod literar. Teologia legământului (reformei) susține că Israelul este Biserica. Așadar, dacă milenialismul ar fi aplicat teologiei legământului, legămintele ar fi îndeplinite cu exactitate în cadrul adevăratei Bisericai, care reprezintă adevăratul Israel. Însă dispensaționaliștii trebuie să expună o diferență între Israel și Biserică. Pentru a arăta acest lucru, ei susțin că legămintele trebuiesc îndeplinite doar spiritual (sau “tipologic”) în cadrul Bisericii. Așadar, dispensaționaliștii clasici și cei revizuiți sunt împotriva proprilor principii ale ermeneuticii și se întorc la o interpretare spirituală a legămintelor Bisericești. Însă dacă Biserica ar fi fost Israel, această problemă ar fi eliminată, împreună cu ruptura pre-tribulară.
Dispensaționaliștii Progresivi
Recunoscând unele dintre aceste probleme, “dispensaționalismul progresiv” a luat naștere în anii 1990. Dispensaționalismul progresiv nu consideră că Biserica îndeplinește în mod spiritual orice legământ. Credincioșii dispensaționalismului progresiv sunt de părere că legămintele nu au fost îndeplinite în totalitate. Însă astăzi, aspecte ale legămintelor sunt îndeplinite. Acestea sunt îndeplinite parțial în Biserică. Atunci când Hristos se va întoarce, acestea trebuiesc îndeplinite în totalitate în Israel. Astfel, legămintele sunt progresive prin natura lor. Iar importanța acestora este “progresivă”, prin natură. De aici și numele de “dispensaționalism progresiv”. Acesta are ca scop schimbare înapoi la teologia legământului (reformei). Însă dispensaționalismul progresiv încă face diferența între Biserică și Israel.
Dispensaționalismul progresiv nu are cele două misiuni ale lui Dumnezeu. Atât Israelul cât și Biserica se află împreună pe pământ de-alungul mileniumului. Fără cele două misiuni ale lui Dumnezeu, nu există niciun argument pentru ruptura pre-tribulară. Cu alte cuvinte, argumentul original pentru ruptura pre-tribulară spunea că Dumnezeu poate trece înapoi la misiunea pământească a Israelului, să înlăture toți credincioșii misiunii cerești, iar poi să aducă alți credincioși pentru a repopula mileniumul. Fără cele două misiuni, putem fi cu adevărat un trup, o credință și un botez. Așadar pentru asta, aplaud dispensaționalismul progresiv. Sunt însă dispensaționaliștii progresivi adevărați dispensaționaliști? Este necesar mai mult decât o simplă acceptare a unei liste de dispensații pentru a fi un dispensaționalist? Poate că ei încă se consideră a fi dispensaționaliști, deoarece încă pot face diferența între Biserică și Israel. Și totuși, până și această distincție este vagă. Sau poate că ei încă considera că sunt dispensaționaliști pentru a păstra un statut bun cu Dallas.
Dispensaționaliștii progresivi tind să păstreze tăcerea despre ruptura pre-tribulară. Ei ar spune că este o credință opțională. Însă oamenii uită că dispensaționalismul a fost argumentul original al Scripturii, pentru a susține ruptura pre-tribulară. Acum, se pare, că dispensaționaliștii progresivi vor ca doctrina rupturii pre-tribulare să stea pe propriile puteri. Iar în opinia mea, acest lucru nu este posibil.
Un popor numit după numele Meu (Israel)
Dumnezeu spune că Israelul este un “popor numit După Numele Meu” (2 Cronici 7:14, 6:5-6; 1 Regi 8:16; Nehemia 1:9; Isaia 43:7; Ieremia 7:12, 7:30; Fapte 9:15). Este acest nume Jehova sau Yahweh? Israelul nu a fost cunoscut niciodată după acel nume. Ei nici măcar nu ar pronunța acel nume. Israel a fost numit Israel. Cei care sunt oamenii lui Dumnezeu formează Israelul.
2 Cronici 7:14 – dacă poporul Meu peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga, şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta păcatul, şi-i voi tămădui ţara.
2 Cronici 6:5-6 – “Din ziua când am scos pe poporul Meu din ţara Egiptului, n-am ales nici o cetate dintre toate seminţiile lui Israel, ca să se zidească acolo o casă în care să locuiască Numele Meu, şi n-am ales pe nici un om, care să fie căpetenia poporului Meu Israel. Ci Ierusalimul l-am ales, pentru ca în el să locuiască Numele Meu, şi pe David l-am ales, ca să domnească peste poporul Meu Israel!”
1 Împărați 8:16 – “Din ziua când am scos din Egipt pe poporul Meu Israel, n-am ales nici o cetate dintre toate seminţiile lui Israel ca să Mi se zidească în ea o casă unde să locuiască Numele Meu, ci am ales pe David să împărăţească peste poporul Meu Israel!”
Neemia 1:9 – dar dacă vă veţi întoarce la Mine, şi dacă veţi păzi poruncile Mele şi le veţi împlini, atunci, chiar dacă veţi fi izgoniţi la marginea cea mai depărtată a cerului, de acolo vă voi aduna şi vă voi aduce iarăşi în locul pe care l-am ales ca să locuiască Numele Meu acolo.”
Isaia 43:7 – pe toţi cei ce poartă Numele Meu şi pe care i-am făcut spre slava Mea, pe care i-am întocmit şi i-am alcătuit.”
Ieremia 7:12 – “Duceţi-vă dar la locul care-Mi fusese închinat la Silo, unde pusesem să locuiască odinioară Numele Meu, şi vedeţi ce i-am făcut, din pricina răutăţii poporului Meu Israel!
Ieremia 7:30 – Căci copiii lui Iuda au făcut ce este rău înaintea Mea, zice Domnul; şi-au aşezat urâciunile lor în Casa peste care este chemat Numele Meu, ca s-o spurce.
Fapte 9:15 – Dar Domnul i-a zis: “Du-te, căci el este un vas, pe care l-am ales, ca să ducă Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împăraţilor, şi înaintea fiilor lui Israel;
Geneza 32:22-32 ne spune povestea lui Iacob care a primit noul său nume, Israel. Iacob s-a luptat cu un om care este Dumnezeu. Omul, binânțeles, este Hristos. El a spus: “Numele tău nu va mai fi Iacob, ci Israel, deoarece te-ai zbătut cu Dumnezeu și cu oamenii, și ai învins.” În fiecare dintre cele șapte scrisori trimite celor șapte biserici, Isus spune că cei ce vor învinge, primesc salvarea. Noi putem trece peste dificultăți în timp ce muncim pentru salvarea noastră, cu frică. “Deoarece Dumnezeu este cel care lucrează prin noi pentru ca noi să dorim și să acționăm conform voinței sale.” (Philippians 2:12) Dumnezeu face asta doar pentru cei aleși de El. Oamenii aleși de Dumnezeu sunt oamenii care înving. Poporul Israelului este poporul ales. Oamenii din Biserica adevărată sunt un popor ales. “Există un singur trup și un singur Duh – la fel cum tu ai fost chemat cu speranță la rândul tău – un Dumnezeu, o credință, un botez; un Dumnezeu și Tată pentru toți, care este deasupra la tot, prin tot și în tot.” (NIV Efeseni 4:4-6) Numele de Israel semnifică: “el se luptă cu Dumnezeu.” Așadar poporul ales al lui Dumnezeu, cei ce se zbat cu acceptarea Lui și cu oamenii pentru a ieși din păcat, sunt Israelul. Celor ce li se oferă salvare din păcat, aceștia reprezintă Israelul.
Dacă există un trup, o credință și un botez, cum pot exista atunci două misiuni?
După ce Iacob s-a luptat cu acceptarea lui Hristos, acesta a întrebat: “Spune-mi te rog cum te numește?” Hristos a răspuns: “De ce vrei să știi numele meu?” Numele de Israel înseamnă: “el se luptă cu Dumnezeu.” Noi primim acest nume pentru că ne luptăm să ieșim din păcat. Însă și Hristos se luptă cu Dumnezeu. Nu pentru a scăpa de păcat, deoarece el este fără de păcat. El se luptă cu Domnul și cu omul pentru a ne scăpa pe noi de păcat. Hristos lucrează prin noi ca să ne îndrume spre scopul lui bun. Hristos este mediatorul nostru. EL luptă alături de noi. El este avocatul nostru. Hristos este Regele nostru Măreț și Preotul nostru Măreț. În calitate de Rege, el este Cel Ales (Mesia). Marele Rege și Marele Preot sunt reprezentanții noștrii înaintea lui Dumnezeu. De vreme ce Hristos se luptă cu Dumnezeu în locul nostru, Hristos este Israelul. Hristos este capul (sau rădăcina) Israelului.
Biserica este Mireasa lui Hristos (Efeseni 5:22-23). Israelul este Mireasa lui Hristos (Ezechiel 16). Astfel Biserica este una și aceeași cu Israelul. Hosea 2:16 ne spune despre Viitor, unde Israelul nu-l va mai numi “Stăpân” pe Hristos, ci “Soț”. Apocalipsa 21:2,9 ne învață despre timpul de după milenium, după noul pământ și noul cer, atunci când toți cei care au trecut de păcat vor deveni Mireasa lui Hristos. Asta trebuie să-i includă și pe evreii gentili mântuiți din fiecare veac, și din fiecare neam, trib, popor și limbă. Adevărata Mireasă a lui Hristos este Israelul. Hristos și-a împărtățit Numele Său cu Mireasa Sa. Noi suntem un popor numit După El. Noi Suntem Israel.
Isus a spus: “Eu sunt rădăcina, iar voi ramurile” (Ioan 15:1-5). Acest lucru i-a supărat pe Farisei, deoarece în Vechiul Testament, măslinul și via sunt simboluri ale Israelului (Judecători 9:7-15, Habakkuk 3:17, Haggai 2:18-19). Așadar cei ce sunt legați de rădăcină, sunt Israel. Dacă cuvintele lui Hristos ajung la tine, atunci tu ești Israel. Pavel a folosit simbolismul viei în Romani 11:13-24. Cei ce sunt învie, sunt Israel. Cei ce sunt în vie, se află și în Hristos. Hristos este rădăcina (sau capul) Israelului. Din acest text, unii au vorbit despre un “Israel natural și spiritual”. Însă textul nu menționează nimic despre “ramuri spirituale”. Romani 9:8 vorbește despre “copii naturali”, adică copii care sunt ai lui Dumnezeu. Așadar nu sunt ai Israelului. Pavel se referă la “ramurile naturale” ca fiind opuse de ramurile “unui copac sălbăticit de natură”. În acest context, Pavel compară Evreii cu Gentilii, în ceea ce privește faptul că Promisiunea lui Hristos a venit prin Evrei, iar aceștia au fost instruiți prin cuvântul lui Dumnezeu încă de când s-au născut. Gentilii erau doar aleși prin Bunăvoința Domnului. Însă Pavel nu vorbește niciodată despre un “Israel spiritual”. El doar evidențiază că nu tot Israelul este Israel (Romani 9:6). Cu alte cuvinte, nu toți Creștinii sunt adevărați Creștini.
Iacob se adresează în scrisoarea sa “celor doisprezece triburi împrăștiate printre națiuni” (Iacob 1:1). Unii dispensaționaliști vor trece la extrem și vor susține că lucrarea lui Iacob, Matei 24 și anumite părți din Evrei, nu au fost scrise pentru Biserică, ci mai degrabă pentru Israel. Biserica inițială a canonizat cartea lui Iacob. Ei nu ar fi putut scăpa într-un mod eficient de aceasta dacă ar fi recunoscut că este pentru Evrei. Adepții acestei forme extreme de dispensație, aparent, nu înțeleg adevărata semnificație a dispensaționalismului. Mulți dispensaționaliști ar susține că toți Creștinii, Evreii și Gentilii care-l acceptă pe Isus Hristos înaintea judecății, vor face parte din dispensația Perioadei Bisericii. Se spune că aceștia fac parte din misiunea cerească a lui Dumnezeu, deoarece vor fi prinși în ruptură. Creștinii cărora Iacob le scria, vor face cu siguranță parte din această dispensație. Iacob doar scria Bisericii. Iacob a luat în considerare faptu că Biserica ar putea fi compusă din cele doisprezece triburi împrăștiate printre națiuni.
Deasemenea, amintiți-vă că Iacob a fost scris înainte de anul 70. Evreii trăiau atunci peste ocean. Referința făcută despre triburi ca fiind împrăștiate printre națiuni, face aluzie la răspândirea Israelului în Assiria, și la răspândirea ulterioară a lui Iuda în Babilon. Deasemenea țineți minte că Evreii din acea perioadă erau descendenții lui Iuda, re-adunați din Babilor. Cele zece triburi nordice nu au fost re-adunate. Fără îndoială că Iacob a înțeles acest lucru. Astfel el pare că se adresează Bisericii Gentile ca fiind unul dintre triburile pierdute ale Israelului.
După cum a fost declarat anterior, opusul dispensației este credința că adevăratul Israel și adevărata Biserică sunt aceeași entitate. Acest lucru este susținut de teologia legământului (reformei) și a reprezentat credința de bază a lui Calvin și a reformei. Era important pentru reformă, deoarece permite hirotonia credinciosului. Oferă justificare Scripturală pentru credincios, să poată fi salvat fără a face parte dintr-un sistem bisericesc pământesc asemeni Bisericii Catolice. Totuși, teologia reformei sugerează deasemenea multe interpretări spirituale ale Israelului din Vechiul Testament pentru a-l forța să integreze ideile tradiționale ale Bisericii Noului Testament.
Un lucru important de amintit este că în momentul reformei biserica Protestantă era aproape în exclusivitate amilenială. Amilenialiștii vor interpreta mereu Vechiul Testament și profețiile sale despre Israe prin metode spirituale (tipologice). Au existat grupuri ca Anabaptiții, care erau mileniale. Însă acestea au fost considerate eretice. Așadar teologia legământului (reformei) poate fi considerată strict amilenială. Din punct de vedere amilenial, teologia legământului susține că vechile legăminte sunt îndeplinite în cadrul Bisericii, într-o manieră spirituală (“tipologică”). Amilenialiștii nu vor crede, de exemplu, că legământul cu Avraam trebuie să fie îndeplinit doar la întoarecerea lui Hristos. Însă credința de bază a teologiei legământului este că Biserica adevărată este una și aceeași cu Israelul. Dacă putem continua să insistăm asupra sistemului ermeneutic “gramatic-istoric”, și în același timp să recunoaștem adevărul Israelului ca fiind Biserica, atunci trebuie să ajungem la concluzia că toate legămintele vor fi îndeplinite în Biserică, adică Israel.
Mulți dispensaționaliști au redenumit, într-un sens negativ, teologia legământului cu termenul de “teologia înlocuirii”. Ei au pus accent pe cuvântul “înlocuire”, argumentând împotriva ideii că Biserica ar înlocui Israelul. Însă există totuși o distincție între Biserica ce înlocuiește Israelul și Biserica fiind una si aceeași cu Israelul în tot acest timp. Dispensaționaliștii doar presupun o diferență, iar apoi îi acuză pe teologii legământului că au înlocuit Israelul cu Biserica.
Cea mai bună metodă de a măsura dacă există sau nu o diferență între adevărata Biserică și adevăratul Israel, este de a examina legămintele și de a vedea dacă există diferența între promisiunile Domnului față de fiecare copil al său. Trebuie deasemenea să întrebăm: “Cine sunt copiii lui Dumnezeu?” Nu sunt copiii lui Avraam unii și aceeași cu copiii lui Dumnezeu? Nu sunt promisiunile făcute lui Avraam valabile pentru toți copiii lui Dumnezeu? Și susținând sistemul ermeneutic “gramatic-istoric”, putem noi în mod arbitrar spune că unii dintre copiii Domnului primesc promisiunile împreună cu împliniri spirituale, în timp ce alții primesc împlinire literară a acelorași promisiuni? În următoarea secțiune îi vom studia pe copiii lui Avraam mai îndeaproape.
Copiii lui Avraam
Un verset care este uneori folosit de către dispensaționaliști este Romani 9:3-4. Pavel vorbește despre frații săi care l-au respins pe Hristos. El a spus: “Ei sunt adoptați ca fii; a lor este gloria divină, legămintele, și acceptarea legii, venerarea în templu și promisiunile.” Unii dispensaționaliști fac deosebirea dintre legăminte și promisiuni, spunând că promisiunile pot fi oferite Bisericii, însă legămintele sunt strict pentru Israel. Pavel nu face asemenea diferență. Defapt, Galateni 3:17 (citat mai jos) egalează legământul cu promisiunea.
Contexul versetelor reprezintă supărarea lui Pavel în legătură cu frații săi și faptul că, aparent, cuvântul Domnului a eșuat. Cum pot cei ce sunt “fii adoptivi, recipienți ai legămintelor, ai legii, ai venerării templului și promisiunilor” să-l respingă pe Mesia? Pavel conclude prin a spune că cei ce au făcut astfel nu erau adevăratul Israel. Ei erau Israel doar prin linia de sânge. Pavel susține că linia lor nu îi făcea Israel. Dacă ei nu erau Israel, atunci ei nu erau recipienți ai legămintelor, legii, venerării templului și promisiunilor. Din contră, toți cei legați de Hristos sunt adoptați ca fii (Efeseni 1:5). Astfel, rezultă și că cei ce sunt legați de Hristos pot primi legămintele.
Efeseni 1:5 – ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale.
Luați în considerare Galateni 3, care învață că Gentilii sunt copiii lui Avraam:
Galateni 3:6-9 NIV – Tot aşa şi “Avraam a crezut pe Dumnezeu, şi credinţa aceasta i-a fost socotită ca neprihănire.” Înţelegeţi şi voi dar, că fii ai lui Avraam sunt cei ce au credinţă. Scriptura, de asemenea, fiindcă prevedea că Dumnezeu va socoti neprihănite pe Neamuri, prin credinţă, a vestit mai dinainte lui Avraam această veste bună: “Toate neamurile vor fi binecuvântate în tine.” Aşa că cei ce se bizuiesc pe credinţă, sunt binecuvântaţi împreună cu Avraam cel credincios.
Așadar, în calitate de copiii ai lui Avraam, noi suntem binecuvântați împreună cu Avraam. Însă este această binecuvântare doar o salvare? Sau include și legământul lui Avraam?
Galateni 3:15-17 NIV – Fraţilor, (vorbesc în felul oamenilor), un testament, chiar al unui om, odată întărit, totuşi nimeni nu-l desfiinţează, nici nu-i mai adaugă ceva. Acum, făgăduinţele au fost făcute “lui Avraam şi seminţei lui”. Nu zice: “Şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de una: “Şi seminţei tale”, adică Hristos. Iată ce vreau să zic: un testament, pe care l-a întărit Dumnezeu mai înainte, nu poate fi desfiinţat, aşa ca făgăduinţa să fie nimicită, de Legea venită după patru sute trei zeci de ani.
Observați cum acest verset egalează legământul cu promisiunea? Pavel folosește aceste două cuvinte împreună. Astfel în calitate de copiii ai lui Avraam, noi suntem moștenitorii legământului lui Avraam. Doar acest verset ar trebui să ne facă să respingem dispensaționalismul. Aceste versete dovedesc că toți Creștinii adevărați sunt adevărații moștenitori ai legământului propriu-zis cu Avraam. Însă în general oamenii spiritualizează versetele ce se opun credințelor lor. În acest caz, dispensaționaliștii susțin că Biserica este cea care primește acest legământ doar într-un mod spiritual. Însă Pavel conclude prin a spune că nu există nicio diferență între Evrei sau Greci (Gentili). Și că oricine îi aparține lui Hristos este din sămânța lui Avraam, și moștenitor ai legământului (promisiunii).
Galateni 3:26-29 NIV – Căci toţi sunteţi fii ai lui Dumnezeu, prin credinţa în Hristos Isus. Toţi care aţi fost botezaţi pentru Hristos, v-aţi îmbrăcat cu Hristos. Nu mai este nici Iudeu, nici Grec; nu mai este nici rob nici slobod; nu mai este nici parte bărbătească, nici parte femeiască, fiindcă toţi sunteţi una în Hristos Isus. Şi dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi “sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.
Niciun Evreu nu este și nu a fost un copil de-al lui Avraam, decât prin credință. Niciun Gentil nu este și nu a fost vreodată copil de-al lui Avraam, decât prin credință. Așadar toți cei ce sunt copiii lui Avraam, și moștenitori ai legămintelor, fac parte din vlăstarul Israelului.
Dispensaționalismul este bazat pe ideea că Evreii de după ruptura, care sunt descendenți fizici ai lui Avraam, și care l-au primit deasemenea pe Hristos, vor fi singurii moștenitori ai tuturor legămintelor din Vechiul Testament. Însă conform lui Pavel, a fi un descendent fizic ai lui Avraam nu este un lucru prea semnificativ în comparație cu “promisiunea”, care este reprezentată prin legăminte. Romani 9:6 spune:
Romani 9:6 NIV – Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel;
Asta este ca a spune că nu toți Creștinii sunt Creștini. Oamenii pot merge la biserică și să ia parte la sacramente. Însă le oferă acest lucru “promisiunea” unui regat moștenit? Asemănător, a fi un descendent al Israelului nu oferă nimănui o promisiune sau legământ. Altfel, cuvântul lui Dumnezeu ar fi eșuat.
Următorul verset spune:
Romani 9:7a NIV – şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam.
Asta face totul mai clar. Ei nu sunt descendenții lui deoarece nu dețin sămânța lui Avraam. Observăm același lucru în Ioan 8:39-40. Isus le spune Evreilor că ei nu sunt copiii lui Avraam. Apoi în versetul 44, el le spune că tatăl lor este diavolul. A fi un copil de-al lui Avraam este același lucru cu a fi un copi de-al lui Dumnezeu. Totul ține doar de credință. Conform lui Isus, până și Evreii din Ierusalim nu erau copiii lui Avraam. Ei erau în schimb copiii diavolului.
Ioan 8:39-40 – “Tatăl nostru”, I-au răspuns ei, “este Avraam”. Isus le-a zis: “Dacă aţi fi copii ai lui Avraam, aţi face faptele lui Avraam. Dar acum căutaţi să Mă omorâţi, pe Mine, un om, care v-am spus adevărul, pe care l-am auzit de la Dumnezeu. Aşa ceva Avraam n-a făcut.
Ioan 8:44 – Voi aveţi de tată pe diavolul; şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş; şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr. Ori de câte ori spune o minciună, vorbeşte din ale lui, căci este mincinos şi tatăl minciunii.
Pavel continuă să spună:
Romani 9:7b-8 NIV – Ci este scris: “În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.” Aceasta înseamnă că nu copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.
Doar prin credință suntem considerați “sămânța lui Avraam”, în ceea ce privește orice are legătură cu moștenirea regatului sau promisiunile primite de Avraam. Cum pot unele dintre legăminte să se aplice în cazul oamenilor care nu sunt copiii lui Avraam? Cu alte cuvinte, legămintele înșiși nu au nicio legătură cu statutul de sămânță fizică a lui Avraam. În schimb are legătură cu statutul de sămânță a lui Avraam prin credință.
Mai departe, Pavel continuă să explice de ce acest lucru este adevărat:
Romani 9:9-13 NIV –
Promisiunea este legământul lui Avraam. Pavel punctează că promisiunea nu trebuie oferită prin Ishmael, deși Ishmael a fost deasemenea sămânța fizică a lui Avraam. Apoi continuă să evidențieze același lucru în cazul lui Iacob și Esau. Promisiunea trebuia să treacă prin Iacob, deși Esau era și el sămânța fizică a lui Avraam, deasemenea și primul născut. Astfel legămintele nu sunt pentru sămânța fizică a lui Avraam. Sunt pentru cei aleși de Dumnezeu, adică cei ce au credință (Evrei 11). Deoarece credința vine doar de la Dumnezeu. Cei ce au credință în Hristos sunt cei din vlăstarul lui Israel, care este Hristos. Promisiunile (legămintele) lui Avraam sunt doar pentru cei care reprezintă adevăratul Israel, același lucru fiind valabil și în cazul Creștinilor. De vreme ce legământul lui Avraam se aplică doar pentru adevărații copiii ai lui Avraam, legămintele lui Moise și David, care erau copiii acestuia, se aplică și ele doar copiilor lui Avraam.
Bineînțees poți spune că mulți sau majoritatea Evreilor îl vor accepta pe Hristos la sfârșitul timpurilor. Acest lucru este adevărat. Însă nu schimbă faptul că promisiunile oferite lui Avraam sunt doar pentru cei care sunt prin credință copiii lui Avraam. Din nou, Pavel spune: “Nu copiii naturali sunt copiii lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt cei văzuți ca urmașii lui Avraam” (Romani 6:8). Cei ce au credință în Isus Hristos sunt poporul ales. Pavel face acest lucru clar. El arată că promisiunea nu a eșuat atunci când Evreii l-au respins pe Hristos la prima lui venire (Romani 9:6). El spune că aceste promisiuni (legăminte) sunt în schimb îndeplinite prin aleșii lui Dumnezeu. Evreii s-au considerat pe ei înșiși ca fiind aleșii lui Dumnezeu din cauza originii lor. Însă Pavel și Isus susțin că adevărații copiii ai lui Avraam sunt doar cei ce au credință în Isus Hristos.
Romani 9:6-7 NIV – Dar aceasta nu înseamnă că a rămas fără putere Cuvântul lui Dumnezeu. Căci nu toţi cei ce se coboară din Israel, sunt Israel; (7) şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: “În Isaac vei avea o sămânţă, care-ţi va purta numele.”
Biserica este formată din cei Aleși (Matei 24:31; Romani 8:33, 16:13; Coloseni 4:12, 2 Timotei 2:10; Titus 1:1; 1 Petru 1:2; 2:4; 2:9; 2 Ioan 1:1; 1:13; toți folosesc același cuvânt Grecesc. Nu există nicio diferență între cei aleși ai Vechiului Testament și cei aleși ai Noului Testament. Astfel cei care sunt aleși prin credință să moștenească regatul sunt cei care primesc deasemenea promisiunile legămintelor.
Am discutat despre Romani 9. Capitolele 9-11 sunt toate despre supărarea lui Pavel pentru neacceptarea lui Hristos de către Evrei. Pavel conclude, în Romani 11, spunând că ei îl vor accepta pe Hristos, după ce toți Gentilii l-au acceptat pe Hristos.
Romani 11:25 spune:
Romani 11:25-26 NIV – Fraţilor, pentru ca să nu vă socotiţi singuri înţelepţi, nu vreau să nu ştiţi taina aceasta: o parte din Israel a căzut într-o împietrire, care va ţine până va intra numărul deplin al Neamurilor. (26) Şi atunci tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: “Izbăvitorul va veni din Sion, şi va îndepărta toate nelegiuirile de la Iacov.
Acest verset poate fi interpretat în două feluri. Israel trece printr-o experiență oarecum dură, pentru a-l căli. Înseamnă acest lucru că unii, dacă nu toți Evreii, au fost căliți? Sau este Israelul, în acest caz, adevăratul Israel? Iar adevăratul Israel trece printr-o parte de călire din cauza părții Evreiești a Israelului care este călită. Eu sunt de acord cu a doua părere. Ambele moduri de intrepretare sugerează că Evreii vor fi acceptați înapoi după ce toți Gentilii au fost convertiți. Însă Israelul ar trebui să fie considerat ca vlăstarul din care Evreii și Gentilii au răsărit. În momentul de față, călirea este o dovadă că Evreii nu provin din vlăstar, după cum și-a dorit Pavel. Astfel, atunci când Pavel spune: “și astfel tot Israelul va fi salvat”, el spune că “tot Israelul” îi include și pe Gentili și doar apoi mulți Evrei după ce nu mai sunt căliți.
Pavel apoi citează legământul sfârșitului timpurilor din Isaia 59:20-21 pentru a dovedi că tot Israelul va fi salvat. Pavel recunoaște astfel că legămintele sunt adevărate în cazul Israelului, ce-i include pe Evrei și Gentili deopotrivă. El conclude apoi cu:
Romani 11:28-32 ESV – În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, şi aceasta spre binele vostru; dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi, din pricina părinţilor lor. (29) Căci lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută. (30) După cum voi odinioară n-aţi ascultat de Dumnezeu, şi după cum prin neascultarea lor aţi căpătat îndurare acum, (31) tot aşa, ei acum n-au ascultat, pentru ca, prin îndurarea arătată vouă, să capete şi ei îndurare. (32) Fiindcă Dumnezeu a închis pe toţi oamenii în neascultare, ca să aibă îndurare de toţi.
Cu alte cuvinte, Pavel susține că din cauza dragostei lui Dumnezeu pentru patriarhi, descendenții lor fizici nu vor fi uitați. Ei vor face parte din cei alei, și astfel vor primi credința de a se întoarce la Hristos. Acest lucru îi aduce înapoi în vlăstar. Însă toți cei care rămân în vlăstar sunt încă recipienți ai tuturor legămintelor, inclusiv Noul Legământ, ce este legământul pentru cei care moștenesc regatul. Gentilii sunt recipienții Noului Legământ, deoarece sunt copiii lui Avraam prin credință. Totul este un singur trup, o singură credință, un singur botez. Acestă singură credință te face un copil al lui Avraam.
Unii dispensaționaliști, totuși, susțin că există două Noi Legăminte. Unii spun că există doar unul, însă că Biserică este recipientul acestuia doar printr-un mod spiritual. Astfel dispensaționaliștii se întorc la versetele spirituale în așa fel încât pot să-și dovedească credința. Următoarea secție se ocupă cu modul în care dispensaționaliștii tratează Noul Legământ.
Noul Legământ
La Cina cea de Taină, Isus a instigat noul legământ. El a spus: “Această cupă este noul legământ prin sângele meu, ce este turnat pentru voi” (Luca 20:20). Este acesta același “nou legământ” menționat în Ieremia 31:31 și Evrei 8:8? Această întrebare a fost dezbătută într-o oarecare măsură de către dispensaționaliști. Pentru a distinge mai bine Biserica de Israel, unii dispensaționaliști au susținut că există două legăminte noi. Unii au spus că legământul nou este îndeplinit în cadrul Bisericii doar printr-o cale spirituală (“tipologică”), și trebuie să fie îndeplinit în mod literar în Israel. În cartea lor, “Progressive Dispensaționalism”, Craig A Blaising și Darrell L Block au scris despre această controversă (pagina 37).
Ieremia 31:31-37 – “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou. (32) Nu ca legământul, pe care l-am încheiat cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, să-i scot din ţara Egiptului, legământ, pe care l-au călcat, măcar că aveam drepturi de soţ asupra lor, zice Domnul.” (33) “Ci iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după zilele acelea, zice Domnul: Voi pune Legea Mea înăuntrul lor, o voi scrie în inima lor; şi Eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul Meu. (34) Nici unul nu va mai învăţa pe aproapele, sau pe fratele său, zicând: “Cunoaşte pe Domnul!” Ci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare, zice Domnul; căci le voi ierta nelegiuirea, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatul lor. (35) “Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: (36) Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!” (37) “Aşa vorbeşte Domnul: “Dacă cerurile sus pot fi măsurate, şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.”
Evrei 8:8-13 – Căci ca o mustrare a zis Dumnezeu lui Israel: “Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou; (9) nu ca legământul, pe care l-am făcut cu părinţii lor, în ziua când i-am apucat de mână, ca să-i scot din ţara Egiptului. Pentru că n-au rămas în legământul Meu, şi nici Mie nu Mi-a păsat de ei, zice Domnul. (10) Dar iată legământul, pe care-l voi face cu casa lui Israel, după acele zile, zice Domnul: voi pune legile Mele în mintea lor şi le voi scrie în inimile lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu. (11) Şi nu vor mai învăţa fiecare pe vecinul sau pe fratele său, zicând: “Cunoaşte pe Domnul!” Căci toţi Mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare dintre ei. (12) Pentru că le voi ierta nelegiuirile, şi nu-Mi voi mai aduce aminte de păcatele şi fărădelegile lor”. (13) Prin faptul că zice: “Un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.
Dispensaționaliștii revizuiți care erau discipolii lui Lewis Chafer, și anume Ryrie și Walvoord, au apărat inițial părerea lui Chafer cum că noul legământ văzut ca îndeplinit în Biserică de către Noul Testament, nu era noul legământ prezis de Ieremia și Ezechiel. Charles Ryrie a scris în anul 1953 că dacă doctrina noilor legăminte ar fi abandonată, dispensaționalismul ar primi o lovitură puternică, și ar slăbi. Curând după, totuși, atât el cât și Walvoord au abandonat această părere, din simplu motiv că nu putea fi apărată prea bine din punct de vedere biblic. Mai mult, opinia opusă, că același nou legământ prezis de profeții Vechiului Testament era defapt o formă de validare a relației lui Dumnezeu cu Biserica de astăzi, a fost fără negare învățată în Scriptură! Acest lucru a fost argumentat cu convingere de către John F. McGahey în 1957, într-o dizertație doctorală la Seminarul Teologic din Dallas. (McGahey a devenit un membru de lungă durată a facultății și șef al departamentului Biblic și Teologic al Colegiului Bibliei din Philadelphia până la moartea sa în 1986).
Astfel dispensaționaliștii au continuat să abandoneze sistemul lor ermeneutic “gramatical-istoric” și să susțină că noul legământ este îndeplinit în Biserică doar într-un mod spiritual (“tipologic”). Ei nu vroiau să permită acestui legământ să fie îndeplinit propriu-zis în Biserică, deoarece acest lucru ar fi dovedit că Biserica este Israelul. Și totuși, nimeni nu a spus care aspect al acestui nou legământ va fi îndeplinit în Israel, dar nu și în Biserică.
În Evrei 8:8, avem un citat despre noul legământ din Ieremia 31:31. Este cel mai lung citat din Noul Testatemnt despre un verset din Vechiul Testament. Cel care a scris Evrei, face clar faptul că vechiul legământ (al lui Moise) a devenit inutil (Evrei 8:31), și că noul legământ l-a înlocuit. Acest lucru, bineînțeles, validează învățătura lui Pavel despre Legea Mosaică, și că Bunăvoința lui Dumnezeu a fost oferită după crucificarea lui Hristos.
Marea problemă pe care dispensaționaliștii o au cu acest nou legământ, se află în cuvintele lui Ieremia 31:31, și citat de Evrei 8:8. Ambele declară clar că legământul este “pentru casa Israelului și pentru casa lui Iuda.” Dacă Biserica nu este Israelul, cum poate noul legământ să fie îndeplinit în Biserică? Dispensaționaliștii folosesc acea licență a “interpretării spirituale” pentru a elimina “casa Israelului și casa lui Iuda” din legământ. Formularea “gramatical-istorică” a noului legământ, totuși, în Noul Testament și Vechiul Testament, dovedește că Biserica este Israel. Versetele ce urmează direct noul legământ din Ieremia sunt și mai convingătoare asupra faptului că acest legământ este în mod literar pentru Israel.
Ieremia 31:35-37 NIV – “Aşa vorbeşte Domnul, care a făcut soarele să lumineze ziua, care a rânduit luna şi stelele să lumineze noaptea, care întărâtă marea şi face valurile ei să urle, El, al cărui Nume este Domnul oştirilor: (36) Dacă vor înceta aceste legi dinaintea Mea, zice Domnul, şi neamul lui Israel va înceta pe vecie să mai fie un neam înaintea Mea!” (37) “Aşa vorbeşte Domnul: “Dacă cerurile sus pot fi măsurate, şi dacă temeliile pământului jos pot fi cercetate, atunci voi lepăda şi Eu pe tot neamul lui Israel, pentru tot ce a făcut, zice Domnul.”
Pentru ca dispensaționaliștii să interpreteze relația Bisericii cu noul legământ în mod spiritual (“tipologic”), ei nu doar că trebuie să procedeze astfel cu Scriptura Vechiului Testament, dar deasemenea trebuie să și nege interpretarea literară din Evrei 8. Însă cum poate exista o interpretare spirituală (sau “tipologică”) pentru Evrei 8? Încearcă autorul scrierilor din Evrei să ne spună că o interpretare spirituală a legământului propriu-zis face vechiul legământ inutil? Este greu de a accepta asemenea idee. Cum poți să iei o interpretare spirituală a unui legământ propriu-zis doar citând legământul propriu-zis?
Sau poate că dispensaționaliștii ar putea susține vechea interpretare despre existența a două legăminte. Atunci ei ar trebui să nege în totalitate orice interpretare naturală a Evrei 8, ce citează noul legământ, spunând că acesta înlocuiește vechiul legământ. Unele dispensații merg la extrem spunând că toate versetele din Evrei, sau cel puțin părți din acestea, nu sunt pentru Biserică. Astfel ei pot spune că Evrei 8 nu se aplică în cazul Bisericii. Și totuși Evrei a fost scris în timpul dispensației Bisericii. Iar audiența acestor scrieri din Evrei sunt cititorii care au fost toți în dispensația Bisericii. Dispensaționaliștii care neagă că unele părți din Noul Testament sunt pentru Biserica Gentilă sunt cunoscuți ca hiper-dispensaționaliști sau ultra-dispensaționaliști. Ei susțin că unele părți din Scriptura Noului Testament sunt pentru Evrei, iar alte părți din Scriptura Noului Testament sunt menite pentru Gentili. Și totuși, dispensaționalismul clasic și cel revizuit nu ar trebui să face diferența între Evrei și Gentili. Ar trebui să identifice doar dispensațiile, spunând că credincioșii din fiecare sunt pentru două feluri diferite de dispensație. Nu ar trebui să declare că regulile și aranjamentele dintre Dumnezeu și oameni sunt diferite pentru Evrei după Paște.
Toată această confuzis despre noul legământ arată clar că nici autorul Evrei, nici Ieremia, nu au intenționat vreodată să existe două noi legăminte, și nici două interpretări ale unui singur legământ, unul pentru o clasă de credincioși și celălalt pentru altă clasă de credincioși.
Trei Dispensații, Nu Șapte
Pavel vorbește doar despre trei dispensații (1 Corinteni 9:17; Efeseni 1:10, 3:2; Coloseni 1:25). El vorbește despre dispensația curentă ca fiind de datoria lui de a ne-o prezenta. Aceasta este dispensația bunăvoinței. Putem presupune o dispensație trecută apropiată de cea prezentă. Mai mult, Efeseni 1:10 vorbește despre o viitoare “dispensație a tuturor timpurilor”, care ar reprezenta conducerea milenială a lui Hristos. Astfel trebuie să ne amintim că Scriptura însăți vorbește doar despre aceste trei dispensații. Însă dispensaționaliștii extrapolează această gândire în șapte dispensații. Dispensaționaliștii pe bună dreptate folosesc legămintele pentru a ajuta la definirea dispensațiilor. Însă nu există o relație de unu la unu între legăminte și cele șapte dispensații, după cum definesc dispensaționaliștii.
1 Corinteni 9:17 KJV – Dacă fac lucrul acesta de bună voie, am o răsplată. Chiar dacă-l fac de silă, este o isprăvnicie care mi-a fost încredinţată.
Efeseni 1:10 KJV – ca să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri, şi cele de pe pământ.
Efeseni 3:2 KJV – Dacă cel puţin aţi auzit de isprăvnicia harului lui Dumnezeu, care mi-a fost dată faţă de voi.
Coloseni 1:25 KJV – Slujitorul ei am fost făcut eu, după isprăvnicia, pe care mi-a dat-o Dumnezeu pentru voi ca să întregesc Cuvântul lui Dumnezeu.
Pavel s-a referit în general ca fiind ascultătoare la lege sau la bunăvoință, dar nu la ambele. Astfel eștie fie într-una dintre dispensații sau în cealaltă. Dispensaționaliștii au doar o dispensație pentru lege, și este legată de Moise. Dispensaționaliștii cred că dispensația sub Avraam este separată de dispensația promisiunii – nu o dispensație a legii.
Pavel, pe de altă parte, doar pune în ecuație legia în mod direct cu Moise atunci când citează ceva scris de Moise. În Romani 2:25, Pavel pune în balanță legea cu circumcizia lui Avraam. Nu există dovadă că Pavel a văzut mai mult de o singură dispensație legată de Avraam și Moise. Astfel deși conceptul de dispensații vine de la Pavel, dispensaționaliștii nu-i permit lui Pavel să definească dispensațiile.
Evrei 8:12 spune: “Prin definirea acestui legământ ca nou, el l-a făcut pe primul inutil.” Care din ele este inutil? Bineînțeles că autorul din Evrei, asemeni lui Pavel, înțelege că există doar o dispensație veche și un nouă. Prima este inutilă.
Cele Șapte Legăminte
Cele șapte legăminte pe care Scriptura le declară astfel sunt direct legate de cele trei dispensații oferite de Scriptură.
| Dispensația sau Veacul | Șapte Legăminte |
| Dispensația Legii | Patru Legăminte: Noe, Avraam, Moise și Phinehas |
| Dispensația Bunăvoinței | Două Legăminte: Legământul Davidic și Noul Legământ |
| Dispensația Îndeplinirii Timpurilor | Legământul Sfârșitului Timpurilor |
Un legământ este stabilirea unei relații. Un legământ este asemănător unui mariaj. Defapt, mariajul este un legământ. Nu poți să te căsătorești fără să numești acest act drept un mariaj. Asemănător, nu poți intra într-un legământ fără a-l numi un legământ. Este mult mai bine de a lăsa Scriptura să intrepreteze Scriptura, și de a enumera legămintele pe care aceasta le numește ca fiind legăminte. Atunci când facem acest lucru, există șapte legăminte, inclusiv un legământ pentru milenium. Este interesant faptul că dispensaționaliștii nu s-au decis exact care dispensații se află în listă. Totuși ei sunt toți de acor că ar trebui să fie șapte. Când vine vorba de legăminte, totuși, ei adaugă mai multe decât cele șapte oferite de Scriptură, pentru a încerca să le aranjeze în șapte dispensații.
Când compun lista de legăminte, dispensaționaliștii tind să înceapă cu Adam. Însă Scriptura niciodată nu declară în mod explicit că a existat un legământ cu Adam. Dispensaționaliștii argumentează că porunca dată de Dumnezeu lui Adam este sub forma unui legământ. Ei fac probabil această prezicere deoarece dispensaționaliștii știu că legămintele ar trebui să fie legate de dispensații. Și totuși dispensaționaliștii nu pot dovedi o relație unu la unu între legăminte și dispensații. De exemplu, ce dispensație ar trebui să fie valabilă pentru legământul cu David?
Amilenialiștii și preteriștii sunt de părere că legămintele sunt îndeplinite în Biserică, care este Israel. Însă ei tind să interpreteze legămintele în mod spiritual ( sau “tipologic”). Dispensaționaliștii, pe de altă parte, interpretează legămintele în mod literar, însă ei separă Biserica de Israel și susțin că legămintele propriu-zis sunt doar pentru Israel. Pentru Biserică, ei permit doar o interpretare spirituală a legământului cu Avraam și noul legământ. Însă eu cred că legămintele trebuiesc îndeplinite într-un mod literar în Biserică, care este Israel. Excepția este legământul cu Noe, și Legământul Sfârșitului Timpului. Aceste legăminte sunt pentru națiuni și pentru Israel, care este Biserica.
| Dispensația | Legământul | Teologia Legământului (Reformei) | Dispensaționalism | Noul Sistem Wine |
| Dispensația Legii | Noe | Literar, pentru toată lumea din toate veacurile | Literar, pentru toată lumea din toate veacurile | Literar, pentru toată lumea |
| Avraam | Literar, pentru Israelul din Vechiul Testament | Literar, pentru Israel. Spiritual pentru Biserică | Literar pentru Israel / Biserică | |
| Moise | Literar, pentru Israelul din Vechiul Testament | Literar, pentru Israelul din Vechiul Testament | Literar pentru Israel / Biserică | |
| Phinehas | Literar, pentru Israelul din Vechiul Testament | Literar, pentru Israelul din Vechiul Testament | Literar pentru Israel / Biserică | |
| Dispensația Bunăvoinței | David | Spiritual, pentru Biserică | Literar pentru Israel | Literar pentru Israel / Biserică |
| Noul Legământ | Literar, pentru Biserică | Literar pentru Israel. Spiritual pentru Biserică | Literar pentru Israel / Biserică | |
| Dispensația Tuturor Timpurilor | Legământul Sfârșitului Timpului | Acest legământ este considerat ca fiind Noul Legământ | Acest legământ este considerat ca fiind Noul Legământ | Literar pentru Israel / Biserică și pentru națiuni |
Această schemă arată că atât teologia legământului (reformată) și dispensaționalismul au moduri inconsecvente de interpretare a legămintelor îndeplinirii. Teologia legământului interpretează legămintele cu Avraam, Moise și Phinehas, ca fiind literare și deja îndeplinite. De exemplu, pământul promis lui Avraam a fost deja îndeplinit propriu-zis pe vremea lui Solomon, și nu este așteptat să fie oferit din nou. Legământul cu David este interpretat ca fiind îndeplinit în mod spiritual în Biserică. Nu este îndeplinit propriu-zis.
Dispensaționaliștii sunt și mai inconsecvenți în interpretările lor asupra legămintelor. Legământul cu Avraam este interpretat în mod lierar pentru Israel, dar spiritual pentru Biserică. Legămintele cu Moise și Phinehas sunt literar pentru Israelul din Vechiul Testament. Legământul cu David este literar pentru Israel de-alungul mileniumului. Acest lucru nu se aplică și pentru Biserică. Noul Legământ este literar pentru Israel în milenium, dar spiritual pentru Biserică.
Noul Sistem Wine, la fel și Dispensaționalismul Progresiv, folosește o interpretare foarte consistentă pentru toate legămintele. Toate sunt interpretate în mod literar atât pentru Biserică cât și pentru Israel. Ne putem mira de ce Dispensaționalismul Progresiv încă poate fi considerat o formă de dispensaționalism.
Cele șapte legăminte nu sunt despre șapte dispensații. Cu alte cuvinte, legămintele nu sunt despre șapte aranjamente dintre Dumnezeu și oameni, sub care Dumnezeu ne testează. Ăn schimb, cele șapte legăminte sunt despre planul progresiv al lui Dumnezeu pentru mântuire. Primul legământ oferit de Scriptură este legământul cu Noe, oferit după potop. Marele Potop a fost prima încercare a lui Dumnezeu de a salva Creația Lui de păcat. A fost deasemenea și primul act lui Dumnezeu de bunăvoință. Dumnezeu a avut bunăvoință față de Noe și familia lui. Legământul cu Noe a fost o promisiune de a nu distruge pământul din nou prin apă. (Cum este acest legământ un test? Astfel nu poate fi o dispensație.) Legământul cu Noe a fost primul pas din planul de mântuire progresiv al lui Dumnezeu.
Al cincilea legământ este legământul cu David și arată direct la Hristos. Al șaselea legământ este noul legământ, și a fost instigat de Hristos. Acestea două fac legătura cu dispensația de bunăvoință, care reprezintă cele două zi mileniale după prima venire a lui Hristos. Amilenialiștii cred că legământul Davidic este îndeplinit în totalitate astăzi, cu Hristos șezând pe tronul său din rai. Astfel ei spun că regatul cerului este strict spiritual prin natura sa.
Dispensaționaliștii clasici și cei revizuiți permit legământului Davidic să fie îndeplinit în Biserică. Astfel ei spun că legământul Davidic este strict o îndeplinire viitoare. Însă este greu de negat că Noul Testament ne învață că există anumite aspecte ale regatului ce sunt deja prezente. De exemplu, Isus i-a spus lui Pilat: “Regatul meu nu este din această lume.” Regatul din această lume este al lui Satana (Ion 12:31, 14:30, 16:11). Însă în calitate de ambasadori (2 Corinteni 5:20), regatul cerului este literalmente în toți cei care există prin Hristos. Iar noi cei care suntem prin Hristos suntem deasemenea și în lume (Ioan 17:15). Astfel într-un mod progresiv, regatul cerului este astăzi propriu-zis în lume. Astfel există o îndeplinire parțială dar literară a legământului Davidic în lumea de astăzi. Dispensaționaliștii progresivi susțin deasemenea această credință.
Al șaselea legământ este noul legământ, si a fost instigat de Hristos. Sub noul legământ, legea lui Dumnezeu este scrisă în inimile noastre (Ieremia 31:31-34, Evrei 8:8-12). Asta înseamnă că în timp ce depășim păcatul, propria noastră natură (inima noastră) este schimbată. Însă totuși avem în continuare o natură păcătoasă și putem încă păcătui. Astfel noul legământ nu este în totalitate îndeplinit. Însă în timp ce ne punem credința în Hristos, există o îndeplinire parțială, și totuși literară, a noului legământ în viețile noastre. Atunci când Hristos se va întoarce, și vom primi trupurile noastre spirituale, noi nu vom mai păcătui vreodată. Acest lucru va avea loc atunci când noul legământ este îndeplinit în totalitate de Dumnezeu. Dispensaționaliștii progresivi susțin deasemenea acastă credință a îndeplinirii parțiale în ziua de astăzi, și îndeplinire totală în milenium. Astfel atât legământul Davidic cât și noul legământ sunt parțial îndeplinite în dispensația bunăvoinței. Mai târziu, în dispensația tuturor timpurilor, toate legămintele vor fi îndeplinite în totalitate.
Regatul Cerului
Dispensaționaliștii clasici au susținut că există o diferență între “regatul cerului” și “regatul lui Dumnezeu”. “Regatul lui Dumnezeu” se presupunea a fi în rai, iar “regatul cerului” pe pământ. “Regatul lui Dumenzeu” era coducerea morală a lui Dumnezeu ce se află în inimile noastre. Însă “Regatul cerului” era îndeplinirea legământului Davidic.
Matei 13:11-13 – Isus le-a răspuns: “Pentru că vouă v-a fost dat să cunoaşteţi tainele Împărăţiei cerurilor, iar lor nu le-a fost dat. (12) Căci celui ce are, i se va da, şi va avea de prisos; iar de la cel ce n-are, se va lua chiar şi ce are. (13) De aceea le vorbesc în pilde, pentru că ei, măcar că văd, nu văd, şi măcar că aud, nu aud, nici nu înţeleg.
Marcu 4:11-12 – “Vouă”, le-a zis El, “v-a fost dat să cunoaşteţi taina Împărăţiei lui Dumnezeu; dar pentru cei ce sunt afară din numărul vostru, toate lucrurile sunt înfăţişate în pilde; (12) pentru ca, “măcar că privesc, să privească şi să nu vadă, şi măcar că aud, să audă şi să nu înţeleagă, ca nu cumva să se întoarcă la Dumnezeu, şi să li se ierte păcatele.”
Matei 13:24-26 – Isus le-a pus înainte o altă pildă, şi le-a zis: “Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a semănat o sămânţă bună în ţarina lui. (25) Dar, pe când dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a semănat neghină între grâu, şi a plecat. (26) Când au răsărit firele de grâu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina.
Marcu 4:26-27 – El a mai zis: “Cu Împărăţia lui Dumnezeu este ca atunci când aruncă un om sămânţa în pământ; (27) fie că doarme noaptea, fie că stă treaz ziua: sămânţa încolţeşte şi creşte fără să ştie el cum.
Matei este singurul scriitor al Noului Testament care folosește formularea “regatul cerului”. El folosește formularea “regatul lui Dumnezeu” de patru ori. “Regatul lui Dumnezeu” este folosit în Marcu, Luca, Fapte și câteva dintre scrisorile lui Pavel. Se pare că există o diferență de stil, și ambele ar trebui să fie considerate valide. De exemplu, Matei 13:11 și Marcu 4:11 sunt relatări aproape identice, unul folosind “regatul cerului” și celălalt “regatul lui Dumnezeu”. Acest lucru este valabil și pentru Matei 13:24 și Marcu 4:26. În Marcu 10:23-24 găsim “regatul lui Dumnezeu” de două ori. În relatarea corespondentă din Matei 19:23-24, “regatul cerului” și “regatul lui Dumnezeu” sunt ambele folosite. Este posibil ca Matei să fi folosit “regatul cerului” de mai multe ori deoarece el a scris pentru a-l convinge pe Evrei că Isus este Mesia. Tradiția Evreiască evită folosirea de nume pentru Dumnezeu. Astfel “regatul cerului” ar fi putut suna mai bine în acea cultură decât “regatul lui Dumnezeu”.
Dispensaționaliștii revizuiți au încetat să mai insiste asupra acestei distincții. Însă ei au rămas asupra celor două misiuni ale lui Dumnezeu, una cerească și alta pământească. Astfel au existat în continuare două regate diferite, unul ceresc și altul pământesc. Însă fără o diferență Scripturală clară între cele două, dispensaționalismul revizuit a devenit foarte complex în ceea ce privește explicarea lor a celor două regate. Mulți oameni au rămas confuzi încercând să deslușească totul. Dar regula de bază a rămas cum că Biserica, împreună cu misiunea ei cerească, nu era un recipient al legământului Davidic.
Atunci când Israel și Biserica sunt văzute ca aceeași entitate, problema regatului este simplă. De la crearea cerului și pământului, a existat mereu un regat al cerului. Tot ce a fost creat vreodată a fost creat de Hristos și prin Hristos. “Fie tronuri sau puteri sau conducători sau autorități; toate lucrurile au fost create de el și pentru el” (Coloseni 1:15-20). Cuvintele “tronuri”, “puteri”, “conducători” și “autorități”, toate arată că Hristos era regele regatului ceresc de la începutul Creației.
Atunci când Isus i-a spus lui Pilat: “Regatul meu nu este de pe această lume”, el vorbea despre regatul din cer ce a existat mereu. El spunea asta pentru a-l asigura pe Pilat că nu era o amenințare pentru Roma. Însă el nu nega existența unui regat viitor în această lume.
Isus s-a rugat: “Vie împărăția ta, Facă-se voia ta, precum în cer așa și pe pământ.” Isus se ruga ca regatul, ce se afla în rai, să vină pe pământ.
Pe pământ, încă de la decăderea omului, Satana a domnit (Ioan 12:31, 14:30, 16:11). Pământul nu este regatul lui Hristos. Satana a încercat până și să ofere regatul lui Hristos spre tentație. Hristos nu a combătut dreptul Satanei de a face asta. În mijlocul regatului Satanei, David avea un tron pământesc. Însă David însuși era un copil de-al lui Dumnezeu, și nu un copil de-al Satanei. Așadar acest lucru poate fi considerat ca fiind un prim pas spre aducerea regatului lui Dumnezeu din rai pe pământ. Legământul Davidic este o promisiune a acestui lucru. În timp ce din ce în ce mai mulți oameni vin la Hristos pentru a învinge păcatul, regatul înaintează forțat (Matei 11:12). Însă asta este doar o îndeplinire parțială. Legământul nu va fi îndeplinit complet până ce Hristos nu-l răstoarnă pe Satana, șade pe tronul pământesc al lui David și conduce propriu-zis fiecare națiune, trib, popor și limbă.
Israel conducând Națiunile
În Apocalipsa 11:15, citim: “Regatul lumii a devenit regatul Domnului nostru și al lui Hristos, iar El va conduce pentru totdeauna.” Israel va conduce împreună cu Hristos. Dintr-o perspectivă dispensațională, în milenium, Evreii care au fost salvați conduc asupra Gentililor care au fost salvați. Însă Vechiul Testament afișează o imagine diferită a conducerii Mesianice. Isaia 66:19-21 vorbește despre conducerea Mesianică ca fiind o perioadă când unii dintre “supraviețuitori” sunt trimiși la națiuni și diferite insule care nu auzit încă de Hristos sau nu au văzut gloria lui. Ei sunt aduși în Ierusalim pentru venerare. În Zaharia 14:16, supraviețuitorii din toate națiunile ce atacă Ierusalimul vor merge an de an să-l venereze pe Rege. Cu alte cuvinte, Vechiul Testament nu spune nimic despre conducerea Mesianică unde toți cei care nu-l acceptă pe Hristos vor fi distruși. Vechiul Testament descrie o perioadă în care Hristos conduce asupra pământului, iar cei asupra cărora el conduce sunt aduși la Regele Regilor pentru a-L venera. Deci cine conduce pe cine? Evreii nu-i conduc pe Gentili. Cei ce moștenesc regatul conduc asupra celor ce nu-l moștenesc. Cei care moștenesc regatul vor aduce națiunile înaintea lui Hristos. De-alungul mileniumului, Satana este legat astfel încât el să nu poată păcăli națiunile. Apoi la finalul mileniumului, Satana este eliberat pentru a testa națiunile.
Isaia 66:19-21 – Şi voi pune un semn între ele, şi voi trimite la neamuri pe cei ce vor scăpa din Israel, la Tarsis, la Pul şi la Lud, care trag cu arcul, la Tubal şi la Iavan, în ostroavele depărtate, care n-au auzit vorbindu-se niciodată de Mine, şi n-au văzut slava Mea; ei vor vesti slava Mea printre neamuri. (20) Vor aduce pe toţi fraţii voştri din mijlocul tuturor neamurilor, ca dar Domnului, pe cai, în care şi pe tărgi, pe catâri şi pe dromadere, la muntele Meu cel sfânt, la Ierusalim – zice Domnul – cum îşi aduc copiii lui Israel darurile de mâncare, într-un vas curat, la Casa Domnului. (21) Şi voi lua şi dintre ei, pe unii ca preoţi şi Leviţi, – zice Domnul.
Toate cele șapte scrisori către cele șapte biserici din Apocalipsă, conțin o promisiune către cei ce înving. Țineți minte că acestea sunt scrisori pentru bisericile Gentile, nu cele Evreiești sau ale sfinților. Fiecare scrisoare conține o răsplată diferită în ceea ce privește moștenirea regatului. Aceste răsplate sunt oferite celor ce înving. Într-una dintre aceste scrisori către cele șapte biserici, putem citi:
Apocalipsa 2:26-27 – Celui ce va birui şi celui ce va păzi până la sfârşit lucrările Mele, îi voi da stăpânire peste Neamuri. (27) Le va cârmui cu un toiag de fier, şi le va zdrobi ca pe nişte vase de lut, cum am primit şi Eu putere de la Tatăl Meu.
În Greacă, cuvântul “a conduce” înseamnă a păstori. Versetul 28 este un citat din Psalm 2:9. Versetul 8 din Psalm spune astfel: “Cere-mi mie, iar Eu vă voi oferi națiunile ca moștenire, fiecare parte a pământului ca să stăpâniți.” Cu alte cuvinte, conducerea tuturor națiunilor este moștenirea lui Hristos. Iar toți cei care sunt prin Hristos vor moșteni regatul și-l vor conduce alături de el.
Așadar, toți cei care sunt prin Hristos vor conduce asupra națiunilor în milenium. Cine sunt atunci aceste națiuni? Națiunile sunt cei care nu fac parte din Mireasa lui Hristos. Națiunile sunt formate din cei ce nu au învins prin sângele lui Hristos. Națiunile sunt supraviețuitorii dintre cei care au atacat Ierusalimul. Hristos conduce asupra națiunilor îmrepună cu Mireasa sa, Biserica, care este Israelul.
Atunci când acceptăm faptul că Biserica este Israelul, și când acceptăm adevărul din Apocalipsa 2:26-27, dualismul din milenium devine foarte diferit de dualismul din dispensaționalism. Nu este un dualism al unui Israel pământesc și o Biserică cerească. Este un dualism al celor care există prin Hristos și al națiunilor care nu. Cei care sunt prin Hristos nu sunt “națiunile”. Israel nu e la fel ca “națiunile”. Acest dualism apare la finalul mileniumului. Multe națiuni vor primi viață eternă. Însă multe vor fi distruse atunci când Satana este eliberat. Pentru mai multe informații despre acest dualism, vedeți articolul meu intitulat “Dualism in the Milennium”. Deasemenea, acesta este subiectul principal din Noul Sistem Wine. Pentru mai multe informații vedeți cartea mea, New Wine for the End of Times.
Femeia ce urmează să nască
Scriptura îi descrie pe toți cei care sunt adoptați, de Dumnezeu ca fiii, ca fiind renăscuți prin femeia care urmează să nască. Acest simbol își are rădăcinile în Isaia și poate fi urmărit până la Apocalipsa. În această secțiune vom traversa aceste versete ale Scripturii și vom învăța despre femeie. Acest lucru este important de a fi înțeles deoarece, după cum vom vedea, femeia este Israelul. Așadar, toți cei care sunt adoptați în calitate de fii ai lui Dumnezeu sunt născuți din nou prin femeie, care este Israel. Acest lucru face clar faptul că Biserica este deasemenea Israelul.
Simbolismul începe cu Isaia 26:17-21. Versetul 19 spune: “Morții voștri vor trăi; trupurile lor se vor ridica. Voi cei care vă aflați în pământ, treziți-vă și cântați cu bucurie!” (ESV) Aceasta este învierea. Versetul 17 vorbește despre femeia însărcinată care urmează să nască. Ea plânge de durere. Versetul 19 spune: “Pământul va da naștere morților.” (ESV) În versetele 17 și 18, Isaia compară femeia cu Israelul. Așadar femeia este Israelul. Însă el spune că Israelul a strigat de durerea nașterii, și a reușit să dea naștere vântului. Dând naștere vântului înseamnă exact ceea ce poți să vizualizezi când te gândești la asta. Isaia este o carte de poezie. A da naștere vântului este un mod poetic de a spune că Israel a dat naștere la nimic. Bineînțeles noi știm că prin Hristos, femeia (Israel) va aduce salvare pe pământ. În această analogie poetică, pământul, sau Creația aduce această naștere. În realitate Duhul Sfânt va da naștere celor morți. Însă într-un mod poetic, Isaia arată că acesta va fi ca un nou act de Creație. Mai târziu, în Isaia 65 și 66, el vorbește despre un nou rai și un nou pământ. Acest lucru nu va fi îndeplinit propriu-zis decât la finalul mileniului. Însă într-i perspectivă poetică, noua natere este o nouă creație.
Isaia 26:17-21 ESV – Cum se zvârcoleşte o femeie însărcinată, gata să nască, şi cum strigă ea în mijlocul durerilor ei, aşa am fost noi, departe de Faţa Ta, Doamne! (18) Am zămislit, am simţit dureri, şi, când să naştem, am născut vânt: ţara nu este mântuită, şi locuitorii ei nu sunt născuţi. (19) Să învie dar morţii Tăi! Să se scoale trupurile mele moarte! – Treziţi-vă şi săriţi de bucurie, cei ce locuiţi în ţărână! Căci roua Ta este o rouă dătătoare de viaţă, şi pământul va scoate iarăşi afară pe cei morţi.” (20) “Du-te, poporul meu, intră în odaia ta, şi încuie uşa după tine; ascunde-te câteva clipe, până va trece mânia! (21) Căci iată, Domnul iese din locuinţa Lui, să pedepsească nelegiuirile locuitorilor pământului; şi pământul va da sângele pe faţă, şi nu va mai acoperi uciderile.
Același simbolism poate fi găsit în Isaia 66:
Isaia 66:7-9 YLT – “Înainte ca să simtă dureri, a născut, şi înainte ca să-i vină suferinţele, a dat naştere unui fiu. (8) Cine a auzit vreodată aşa ceva? Cine a văzut vreodată aşa ceva? Se poate naşte oare o ţară într-o zi? Se naşte un neam aşa dintr-o dată? Abia au apucat-o muncile, şi fiica Sionului şi-a şi născut fiii! (9) “Aş putea să deschid pântecele mamei, şi să nu las să nască? zice Domnul. – Eu care fac să nască, aş putea să împiedic oare naşterea?” zice Dumnezeul tău.
Zion (sau Israel) este în durerile facerii. Așadar femeia este Israelul. Înainte de durerile nașterii, ea aduce pe lume un fiu. Acesta este Hristos. Hristos este primul născut al Israelului (Romani 8:29, Coloseni 1:18, Evrei 1:6, 11:28; Apocalipsa 1:5). Conform acestui verset, Hristos a fost înviat într-un trup spiritual cu mult timp înaintea durerilor femeii. Este interesant că Luca 2:7 și 2:33 evidențiază faptul că Isus a fost primul născut al Mariei. Isus este primul născut al Mariei în trupul său fizic original, și este primul născut al Israelului în trupul său spiritual. La finalul timpurilor, durerile facerii sunt văzute ca un semn al întoarcerii lui Hristos. Nașterea va avea loc într-o singură zi. Într-o zi, cei care sunt morți prin Hristos se vor ridica, iar cei care sunt încă vii vor fi preschimbați în trupuri spirituale. Aceasta este noua naștere. Observați deasemenea că “pământul îi va aduce.” Asta înseamnă că pământul dă naștere morților săi în Isaia 26:17-21. Noua naștere este o nouă creație.
Dacă suntem renăscuți, vom fi creaturi noi (2 Corinteni 5:17; Galateni 6:15). Unele traduceri spun că noi suntem noua creație. Cuvântul Grecesc este același în Marcu 10:6, 13:19; Romani 1:20, 2 Petru 3:4 și Apocalipsa 3:14. Este același cuvânt cu Creația lui Dumnezeu. Noi suntem noi creaturi din perspectiva inimii noastre schimbate. Însă acest lucru este o pregătire pentru transformarea noastră propriu-zisă în creații noi, în trupuri spirituale noi. Prin asta putem observa legătura cu versetele din Isaia. Când suntem înviați, sau atunci când suntem schimbați în trupuri noi, este actul unei noi creații. Pământul dă naștere morților săi.
În Noul Testament, termeni ca: creaturi noi, salvare, renăscut, sunt adevărați din punct de vedere spiritual prin acceptarea noastră a lui Hristos, și devin împliniți propriu-zis atunci când El se va întoarce. Noi syntem salvați din păcat și moarte, însă încă păcătuim și murim. Atunci când Hristos se întoarce, noi vom fi salvați din păcat și moarte. Este asemenea justificării, sanctificării și glorificării. Noi suntem salvați. Noi vom fi salvați. Același lucru este valabil și pentru renaștere. Noi suntem renăscuți. Vom fi renăscuți cu adevărat atunci când Hristos se va întoarce.
În Ioan 3:3, Isus i-a spus lui Nicodemus că nimeni nu poate vedea regatul lui Dumnezeu decât dacă este renăscut. Nicodemus nu a înțeles cum poate el să se întoarcă în pântecul mamei sale. Isus i-a spus: “Tu ești învățătorul Israelului, și nu înțelegi aceste lucruri?” Isus era blând cu Nicodemus. El nu era sarcastic. Isus vorbea despre Scriptura Vechiului Testament despre renaștere, despre care Nicodemus nu știa. Isus vorbea despre pământul ce dă naștere morților ei (Isaia 26:16-21, 66:7-9). Cu alte cuvinte, la înviere noi vom fi “renăscuți”.
Ioan 3:3-12 – Drept răspuns, Isus i-a zis: “Adevărat, adevărat îţi spun că, dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” (4) Nicodim I-a zis: “Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale, şi să se nască?” (5) Isus i-a răspuns: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. (6) Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh. (7) Nu te mira că ţi-am zis: “Trebuie să vă naşteţi din nou. (8) Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.” (9) Nicodim I-a zis: “Cum se poate face aşa ceva?” (10) Isus I-a răspuns: “Tu eşti învăţătorul lui Israel, şi nu pricepi aceste lucruri? (11) Adevărat, adevărat îţi spun, că noi vorbim ce ştim, şi mărturisim ce am văzut; şi voi nu primiţi mărturia noastră. (12) Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?
Versetele 5 și 6 spun: “Adevărat, adevărat îţi spun, că, dacă nu se naşte cineva din apă şi din Duh, nu poate să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Ce este născut din carne, este carne, şi ce este născut din Duh, este duh.” Interpretat literar, dacă ai un trup spiritual atunci poți să vii și să pleci ca vântul, astfel nimeni nu poate vedea unde mergi. Isus a demonstrat asta după învierea Sa, cu trupul său spiritual atunci când apărea în mijlocul încăperilor încuiate. Așadar, acest verset este o descrie a trupurilor spirituale. Însă vorbind din punct de vedere spiritual, acest verset poate fi interpretat să semnifice că Duhul Sfânt ne conduce în moduri pe care alții nu le pot înțelege.
Versetul 12 spune: “Dacă v-am vorbit despre lucruri pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre lucrurile cereşti?” Lucrurile lumești sunt despre regatul cerului ce va veni, iar renaștere despre momentul când pământul va da naștere morților. Lucrurile cerești sunt aspecte spirituale a ceea ce este necesar pentru a urma calea salvării.
În Matei 24:7-8, Isus începe să dea semne ale întoarcerii sale. El a spus: “Deoarece națiunea se va ridica împotriva altei națiuni, și regat împotriva altul regat; și va fi foamete, molime și cutremure în diferite locuri. Însă toate aceste lucruri sunt începutul durerilor facerii.” Atunci când Hristos se întoarce, învierea va avea loc. Pământul va da naștere morților ei. Asta este o legătură sigură cu Isaia. Este interesant de obervat cât de aproape leagă Isus durerile facerii cu cutremurele. Acest lucru face aluzie înapoi la Isaia și idea că pământul însuși geme și se pregătește să nască.
În Romani 8:18-25, Pavel aseamănă gemetele Creației cu mântuirea trupurilor noastre. Acest pasaj vorbește despre timpul cânt cursul voinței va fi îndepărtat din Creația, și când Creștinii vor primi trupuri spirituale. Noi nu vom fi etichetați propriu-zis ca fii ai lui Dumnezeu până nu primim trupurile noastre spirituale. Cei care sunt cu adevărat salvați sunt fii ai lui Dumnezeu. Însă acest lucru este îndeplinit propriu-zis la înviere. Acest pasaj, asemeni celui din Isaia 26:17-21, descrie Creația ca o naștere. În Isaia, “pământul dă naștere morților ei.” Totul se întoarce la pasajul original din Isaia. Ceea ce este interesant despre acest pasaj este că Pavel pune în ecuație legătura noastră cu putrezirea și legătura Creației cu același lucru. Creația era subiectivă la descompunere din cauza lui Adam. Creația va fi eliberată din cauza lui Hristos.
Romani 8:18-25 – Eu socotesc că suferinţele din vremea de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care are să fie descoperită faţă de noi. (19) De asemenea, şi firea aşteaptă cu o dorinţă înfocată descoperirea fiilor lui Dumnezeu. (20) Căci firea a fost supusă deşertăciunii – nu de voie, ci din pricina celui ce a supus-o – cu nădejdea însă, (21) că şi ea va fi izbăvită din robia stricăciunii, ca să aibă parte de slobozenia slavei copiilor lui Dumnezeu. (22) Dar ştim că până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă durerile naşterii. (23) Şi nu numai ea, dar şi noi, care avem cele dintâi roade ale Duhului, suspinăm în noi, şi aşteptăm înfierea, adică răscumpărarea trupului nostru. (24) Căci în nădejdea aceasta am fost mântuiţi. Dar o nădejde care se vede, nu mai este nădejde: pentru că ce se vede, se mai poate nădăjdui? (25) Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare.
Într-un mod complet alegoric, Pavel vorbea despre el însuși ca fiind în durerile faceri până ce Hristos nu este format prin oamenii bisericilor sale (Galateni 4:19).
În 1 Tesalonieni 5:3, Pavel vorbește despre ziua Domnului. El spune că ziua va veni asupra oamenilor într-un mod subit. Ei vor spune “pace și siguranță”. Însă distrugerea subită va veni asupra lor, asemenea durerilor facerii ale femeii, iar ei nu vor putea scăpa. Însă amintiți-vă că lumea este aceea care nu va știi timpul întoarcerii lui Hristos. Mireasa va știi. Acest lucru este clarificat în versetul 4.
În Apocalipsa 12:2, Ioan vorbește despre femeia care este gata să nască. În Isaia 66:7-9, am văzut că femeia deja a dat naștere primului său născut, care este Hristos. Asemănător, în Apocalipsa 12:4-5, putem oberva nașterea lui Hristos. Aceste versete cu siguranță sugerează că nașterea despre care e vorba este nașterea fizică a lui Hristos, iar femeia este Maria. Povestea despre Irod care omoară pruncii din Bethlehem este fără îndoială un aspect al acestor versete. Însă este femeia cu adevărat Maria? În versetul 17, vedem că dragonul a pornit la război împotriva urmașilor ei, cei care respectă poruncile Domnului și care susțin mărturia lui Isus. Catolicii ar putea crede că Maria este mama noastră. Însă asta nu se potrivește în învățătura Protestantă. Versetul 1 spune că “femeia este îmbrăcată în soare, iar luna este sub picioarele ei, iar pe cap are o coroană din doisprezece stele.” Acest lucru provine din visul lui Iosif (Geneza 37:9). Cele doispreze stele reprezintă cele doisprezece triburi din Israel. Așadar femeia este Israelul. Femeia (Israel) dă naștere lui Hristos ca prim născut, apoi ea dă naștere multora dintre frații lui (Romani 8:29). Aceasta se aseamănă cu femeia din Isaia 66:7-9. Femeia este Israel.
Femeia este Israel. Femeia dă naștere morților. Noi toți suntem frați prin și cu Hristos. Și din perspectiva acestei analogii a femeii, mama noastră este Israel. Dumnezeu nu ne separă, unii în rai și alții pe pământ. Există “un Dumnezeu, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tată al tuturor, care este peste tot, prin tot și în noi toți.” (Efeseni 4:5-6).
