de Thomas Ice
„Este îndoielnic faptul că ar fi existat cumva vreun alt cerc de oameni [în afară de dispensaţionalişti] care să fi făcut mai multe în privinţa influenţei în propovăduire, învăţare şi scrieri, pentru promovarea iubirii de studiu biblic, pentru foamea pentru un trai creştin profund, pentru pasiunea pentru evanghelism şi entuziasmul misiunilor, în istoria creştinismului american.” – George E. Ladd, critic dispensaţionalist.
Prima exprimare sistematică a dispensaţionalismului a fost formulată de J. N. Darby, undeva între ultima parte a anilor 1820, până în 1830, în Insulele Britanice. Eu cred că dezvoltarea adusă de Darby a fost un apogeu al diverselor influenţe care au produs în interiorul gândirii sale una dintre cele mai literale abordări de interpretare a Bibliei din istorie şi o teologie care face distincte planul lui Dumnezeu pentru Israel şi planul lui Dumnezeu pentru Biserică. Cea mai cunoscută trăsătură a teologiei dispensaţionale este mult dezbătuta doctrină a înălţării pre-tribulaţie [anterioară Marelui Necaz, prigoanei, nota trad].
Elemente ale dispensaţionalismului
Despre nici un element al gândirii dispensaţionale nu se poate spune că este domeniul unic al dispensaţionalismului. Este adevărat că unii care susţin poziţia pre-tribulaţie nu vor să fie denumiţi dispensaţionalişti, însă în egală măsură este adevărat că gândirea dispensaţionalistă a fost cea care a furnizat raţiunea teologică a opiniei pre-tribulaţionale. Altminteri, chiar şi importanta deosebire dintre Israel şi Biserică fusese susţinută de non-dispensaţionalişti precum Nathaniel West şi George Peters. Dispensaţionaliştii nu sunt caracterizaţi doar de elementele teologiei lor, ci şi de aranjamentul acestor elemente unul faţă de altul.
Pentru a fi dispensaţionalist, cineva trebuie să sprijine apropierea literală de interpretare a Bibliei. Când se compară cu alte abordări interpretative, dispensaţionaliştii iau textul într-un mod mai literal. De exemplu, ideea de zile şi ani ad litteram din Geneza, precum şi zilele, lunile şi anii tot literal interpretaţi din Apocalipsa, se păstrează. Acest lucru înseamnă că noi vedem profeţia Bibliei într-un mod futurist, opus perspectivelor idealistă, preteristă sau istoricistă. Un dispensaţionalist susţine distincţia dintre Israel şi Biserică, sus menţionate, precum şi înălţarea pre-tribulaţională. Asta înseamnă că credincioşii actuali ai ideii epocii bisericii sunt din seminţia spirituală a lui Avraam, dar nu sunt şi Israelul spiritual. Dispensaţionaliştii cred că Dumnezeu are un plan distinct pentru Israelul etnic şi naţional, care include restaurarea lor spirituală şi convertirea, precum şi un destin geografic specific. Pe de altă parte, Biserica a început în ziua Rusaliilor şi se va încheia odată cu înălţarea. Misiunea ei este de a propovădui evanghelia, de a învăţa şi îngriji credincioşii, precum şi de a-i separa de rău printr-un trai cucernic, în această epocă întunecată. În timp ce epoca bisericii se va caracteriza printr-o creştere pe mapamond, în acelaşi timp această epocă se încheie printr-o ruinare morală şi apostazie. Bazându-se pe interpretarea literală a Scripturii, dispensaţionaliştii cred că Dumnezeu a administrat istoria în etape succesive, în timpul fiecăreia omul fiind supus încercărilor, eşuând şi fiind judecat. Acest progres liniar al istoriei a început la vârsta inocenţei, a continuat cu căderea omului, a fost marcată de crucea lui Hristos şi se îndreaptă către a doua venire şi mileniu.
Dezvoltarea dispensaţionalismului
Chiar dacă Darby a fost primul care a sistematizat dispensaţionalismul, eu cred că trăsături mai rudimentare se pot găsi înainte de secolul al nouăsprezecelea, îndeosebi în biserica timpurie şi cu trei sute de ani înainte de Darby. Oponenţii adesea dezbat în privinţa unei moşteniri anterioare lui Darby, însă eu cred că dovezile sprijină afirmaţia noastră, anume că există antecedente istorice şi teologice anterioare sistemului modern.
Biserica timpurie
Rudimentare, însă clare, scheme ale epocilor şi dispensaţiilor se regăsesc la părinţii ante-niceeni, precum Iustin Martirul (110-165), Irineu (130-200), Tertullian (cca. 160-220), Metodie (decedat în 311) şi Victorinus din Petau (decedat în 304). Dispensaţionalistul Larry Crutchfield conchide că:
„Dincolo de numărul economiilor pe care Tatăl le-a rânduit, rămâne faptul că ei au proclamat doar ceea ce se poate considera a fi o doctrină a epocilor şi dispensaţiilor, care prevestea dispensaţionalismul, aşa cum este el susţinut astăzi. Opiniile lor erau, desigur, mai puţin definite şi mai puţin sofisticate. Dar este evident că părinţii de la începuturi vedeau relaţionarea lui Dumnezeu cu poporul Lui în termeni dispensaţionali… În fiecare zonă de importanţă majoră din biserica timpurie, poţi găsi trăsături rudimentare ale dispensaţionalismului, trăsături care amintesc izbitor de urmaşele lor contemporane.” (Ages and Dispensations (Epoci şi dispensaţii), pag. 398).
Crutchfield a transpus aceste scheme ale părinţilor menţionaţi în următoarea reprezentare, pe care am reprodus-o într-o formă abreviată:
Iustin Enoh / Avraam Moise Hristos Mileniul
Martirul Noe
Adam Noe Moise Hristos Mileniul
Irineu către către către către
Noe Moise Hristos Veşnicie
Tertullian Adam Noe Avraam Moise Hristos Mileniul
Crutchfield a subliniat părerile părinţilor de la începuturi privind Israelul şi Biserica, lucru care constituie altă trăsătură importantă a dispensaţionalismului.
„Părinţii au făcut distincţia dintre biserică şi Israelul naţional, au recunoscut diferenţele dintre diferitele popoare ale lui Dumnezeu de-a lungul istoriei biblice, şi au crezut într-o împlinire la modul literal a făgăduielilor în împărăţia pământeană… Poziţia dispensaţională contemporană legată de Israel şi biserică este, în principiu, o rafinare şi nu o contradicţie a poziţiei bisericii ante-niceene.” (Israel and the Church (Israelul şi Biserica), pag. 271).
Fără îndoială, poziţia părinţilor în privinţa relaţiei dintre Israel şi biserică are anumite probleme. Însă anumite elemente ale gândirii lor îi plasează aproape, chiar dacă nu laolaltă, de tabăra dispensaţionalistă.
Evul Mediu
Evul Mediu a fost o perioadă în care premilenarismul, interpretarea literală, dispensaţiile şi distincţia Israel-biserică au fost absente în mare măsură din discuţia teologică, sau nu au fost la suprafaţă.
Reforma
Perioada Reformei şi cea a post-Reformei au însemnat mult în restaurarea unui studiu mai intensiv al Bibliei în biserică. Pentru întâia oară, tiparniţa a făcut literatura accesibilă aproape oricui. Un mai mare efort a fost făcut şi pentru sistematizarea Bibliei în lumina teologiei protestante. Cu aproape 250 de ani înainte de Darby, scolasticii reformaţi au dezvoltat o şcoală teologică cunoscută drept „Teologia Legământului”. Odată cu ea, s-a stabilit şi un precedent în privirea teologiei din perspectiva unui concept important, cum este cel de „legământ.” În vreme ce alţii, precum Jonathan Edwards (1703-1758), care a scris History of the Work of Redemption (Istoria lucrării de Ispăşire), priveau mântuirea omului de către Dumnezeu ca fiind progresivă în decursul istoriei. Astfel de demersuri de dezvoltare pregăteau calea naşterii dispensaţionalismului modern.
Dispensaţionalistul Charles Ryrie a arătat că cu aproximativ 150 de ani înainte de Darby, un număr crescând de teologi articulau schemele dispensaţionale ale istoriei biblice (Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), pag. 71-74). Schema lui Pierre Poiret poate fi văzută în lucrarea sa în şase volume, The Divine Economy (Economia divină) (1687), după cum urmează:
- Frageda pruncie – până la Potop
- Copilăria – până la Moise
- Adolescenţa – până la profeţi
- Tinereţea – venirea lui Hristos
- Maturitatea – „o vreme după aceea”
- Bătrâneţea – „vremea decăderii omului”
(Perioadele V şi VI sunt epoca bisericii). - Restabilirea tuturor lucrurilor – mileniul (Dispensationalism Today, pag. 71).
A se reţine că Poiret a subliniat ruinarea sau decăderea bisericii, o temă principală a gândirii lui Darby.
Isaac Watts (1674-1748), faimosul teolog şi compozitor de imnuri, a scris şi despre dispensaţii, într-un eseu de patruzeci de pagini intitulat „Armonia tuturor religiilor pe care Dumnezeu a rânduit-o pentru oameni şi toate dispensaţiilor Lui pentru ei”. Definirea dată de el dispensaţiilor este foarte apropiată de cele moderne.
„Dispensaţiile general valabile ale lui Dumnezeu pentru oameni sunt acele constituiri înţelepte şi sfinte ale voii şi ocârmuirii Sale, revelate sau manifestate într-un anume mod faţă de oameni, în câteva perioade succesive sau epoci ale lumii, ele conţinând îndatoririle care se aşteaptă de la om, dar şi binecuvântările făgăduite de El sau încurajările date oamenilor, pe pământ şi apoi; laolaltă cu păcatele pe care El le interzice şi pedepsele cu care îi ameninţă pe păcătoşi, sau mai pe scurt, dispensaţiile lui Dumnezeu pot fi descrise ca fiind legiuirile morale rânduite de Dumnezeu pentru omenire, oamenii fiind făpturi raţionale şi care vor da seamă pentru purtarea lor, atât în această lume, cât şi în cea care va veni. Fiecare dintre aceste dispensaţii ale lui Dumnezeu poate fi reprezentată ca religie diferită sau, cel puţin, ca o formă diferită a religiei, rânduită pentru oameni în câteva epoci succesive ale lumii.”
Schema dispensaţională a lui Watts arată după cum urmează:
- Dispensaţia neprihănirii
- Adam după cădere
- Dispensaţia noaic
- Dispensaţia avraamică
- Dispensaţia mozaică
- Dispensaţia creştină (Dispensationalism Today, pag. 73).
J.N. Darby – omul
Viaţa lui Darby
Irlandez, John Nelson Darby (1800-1882) este neîndoielnic părintele dispensaţionalismului modern. Darby provenea dintr-o familie onorabilă şi a primit o educaţie excelentă. El a intrat la Trinity College (Colegiul Treimii) din Dublin, la vârsta de cincisprezece ani, absolvind cu rezultate foarte bune şi medaliat cu cea mai înaltă distincţie la vârsta de optsprezece ani.
După absolvire, el a intrat în câmpul profesional juridic şi a fost chemat în Baroul Avocaţilor Irlandezi, la 21 de ani. La scurtă vreme după aceea, el a fost convertit întru Hristos. În 1825, a intrat în ministeriat în cadrul Bisericii Anglicane, fiindu-i repartizată o parohie irlandeză. Darby s-a angajat într-o misie parohială neobosită şi încununată de succes, obţinând convertirea a sute de romano-catolici la protestantism. Într-un an de zile, a fost uns apoi ca prelat al Bisericii Angliei.
La scurtă vreme după ungerea sa, el a fost deziluzionat de un decret venit de la episcopul său, decret care spunea că toţi convertiţii la anglicanism vor trebui să jure credinţă regelui Angliei. Darby a văzut acest lucru ca fiind un compromis faţă de Domnia lui Hristos şi decretul i-a redus considerabil succesul în rândul catolicilor. Pentru un număr de ani, a încercat să reformeze biserica, dar cu prea puţin succes. În 1829, renunţă la anglicanism şi devine independent, urmând organizaţia Frăţia, cu care se şi întâlnea în fapt de câţiva ani.
Chiar dacă fusese cândva logodit cu frumoasa şi bogata Lady Powerscourt, Darby nu s-a căsătorit vreodată, ci a dus un trai auster, ignorând lucrurile lumeşti, amestecând cucernicia cu erudiţia biblică. Slăbiciunea sa personală, pe care şi-o îngăduia, era achiziţionarea cărţilor pentru studiu, după ce îşi dăduse cea mai mare parte din bani săracilor.
Influenţele educaţionale asupra lui Darby
Multe dintre preceptele importante ale dispensaţionalismului lui Darby pot fi văzute din influenţele exercitate de Trinity College, din Dublin, acolo unde fusese Darby student. Influenţa educaţională de bază i-a venit din partea profesorului Richard Graves. Graves, un postmilenarist futurist, credea că profeţia trebuie interpretată ad litteram. Elmore notează: „Aşa straniu cum poate părea literaţilor dispensaţionalişti premilenarişti moderni, postmilenariştii din zilele lui Graves erau recunoscuţi pentru interpretarea lor literală legată de profeţie.” (A Critical Examination, (O examinare critică), pag. 66). Graves argumenta, ca dispensaţionaliştii, că „profeţia încă neîmplinită trebuia interpretată literal, iar legământul avraamic tratat ca fiind necondiţionat.” (pag. 68) El mai apăra şi credea literalmente în ideea unei convertiri naţionale viitoare, în restaurarea Israelului în ţinuturile sale. Credea că „convertirea Israelului este iminentă. Apoi o nouă dispensaţie va fi inaugurată pe planeta Pământ.” (pag. 71) Graves a denumit noua eră „o epocă măreaţă între dispensaţiile dumnezeieşti.” (pag. 72). Graves făcea distincţie între „o schemă evreiască” (sintagmă pe care Darby avea să o întrebuinţeze mult în anii care vor urma) sau o dispensaţie gentilă sau creştină.”(pag. 72). Această distincţie era ceva obişnuit în rândul anglicanilor din vremea tinereţii lui Darby. (pag. 73).
Elmore a conchis că multe dintre temele teologice şi vocabularul lui Darby au influenţe din Graves şi de la facultatea din Dublin.
Germenii teologici ai sintezelor ulterioare ale lui Darby au fost, cu siguranţă, luaţi din zilele studenţiei de la Trinity College. Darby a fost instruit într-o atmosferă în care era o obişnuinţă ideea de „Biserică a lui Hristos” şi „naţiunea evreiască” ca având roluri viitoare corelate, dar diferite. El a avut o predispoziţie în a anticipa o dispensaţie viitoare, în care Israel va juca un rol distinct în rândul naţiunilor lumii, trăind în prosperitate în ţinuturile lor străvechi. (pag. 73-74).
În timp ce Darby oferea alte ingrediente pentru formarea dispensaţionalismului, nu există dubii că, asemenea tuturor oamenilor, el a fost influenţat într-o mare măsură de alţii în formularea şi dezvoltarea gândirii sale.
Gândirea lui Darby
Interpretarea literală
Nimeni nu pune sub semnul întrebării faptul că Darby a crezut într-o şi a practicat o metodă literală de interpretare. Oricum, hermeneutica sa este mai sofisticată decât mulţi observatori ar recunoaşte. Darby a crezut într-o interpretare ad litteram, în sensul că cele 1290 de zile din Daniel 12 erau într-adevăr zile, în contrast cu mulţimea de istoricişti din vremea sa care le vedeau ca fiind ani. Darby gândea că acest fel de „spiritualizare” a textului ar putea fi întrebuinţată doar pentru sprijinirea unor idei omeneşti.
Elmore notează că „atunci când vine vorba de evaluarea unor interpretări ale Scripturei sau formulări teologice, Darby pare să admită două niveluri ale demonstraţiei: (1) afirmaţiile directe ale Scripturii şi (2) deducţiile din afirmaţiile directe ale Scripturii.” (pag. 131). Aidoma majorităţii adepţilor interpretării literale, Darby nu credea în „literalismul de lemn”, care refuză strict orice figură de stil, tipologie şi vreo teologie biblică care să ghideze exegeza. În schimb, el a urmat „o abordare literală, a valorii nominale a textului,” menţinând concomitent „un echilibru între exegeza detaliată şi teologia biblică a cărţilor şi scriitorilor lor, având mereu în minte natura progresivă a revelaţiei.” (pag. 198-199). Darby a crezut că limbajul Vechiului Testament îngăduia un conţinut teologic adiţional, care să poată fi ulterior revelat, însă nu o şi redefinire a conţinutului său teologic” (pag. 198), cum cred mulţi teologi ai legământului.
Dispensaţiile, Israelul şi Biserica
Din tinereţe încă, aidoma lui Graves, Darby a crezut nu numai într-o viitoare convertire a evreilor, ci şi în restaurarea lor în ţinuturile natale. Luând ad litteram făgăduielile făcute atât pentru Israel, cât şi pentru Biserică, Darby a gândit că planul unic al lui Dumnezeu de mântuire este armonizarea celor două popoare – Israelul şi Biserica. Israel, poporul de pe pământ al lui Dumnezeu, este destinat domnirii asupra naţiilor, cu Hristos înaintea învierii acestora. Biserica, poporul ceresc al lui Dumnezeu, va domni cu Hristos în aceeaşi împărăţie, dar în trupuri înviate.
Distincţia făcută de Darby între planul lui Dumnezeu pentru Israel şi cel pentru Biserică a format baza pentru cea mai controversată contribuţie a sa la creştinismul evanghelic – înălţarea pre-tribulaţională a Bisericii. Chiar şi oponenţii vehemenţi ai acestei doctrine admit că este logic dacă Dumnezeu va urmări să îndeplinească literalmente făgăduielile Sale străvechi către Israel. Biserica trebuie înlăturată înainte ca Dumnezeu să Îşi reia lucrarea cu Israel, făcând ca cele două planuri să participe pe deplin la împărăţia milenară.
Ca mulţi înaintea sa, Darby a văzut revelaţia progresivă a lui Dumnezeu în termenii dispensaţiilor. Spre deosebire de C.I. Scofield, însă, Darby nu a început prima dispensaţie până după potopul lui Noe.
Opinia lui Darby despre biserică a fost crucială pentru dezvoltarea dispensaţionalismului său, îndeosebi perspectiva sa (împărtăşită de mulţi din vremea aceea) despre starea de restrişte a bisericii. Elmore observa:
„Separând orice concepte de guvernare pământene de doctrina anglicană a unei biserici sfinte, catolice şi apostolice, Darby a păstrat o estimare bună despre biserica întrunită fără de criterii rasiale sau de guvernare naţională, rânduită după calapodul Israelului din Vechiul Testament. Evidenţiind unicitatea lui Pavel, el a separat Biserica către destinul ei ceresc.” (pag. 312-313).
Contribuţia lui Darby
„Darby este părintele dispensaţionalismului. „Deşi nu a fost un teolog sistematic, el era un exponent al ‚adevărului dispensaţional’. A sintetizat adevărurile exegetice pentru a arăta cursul cronologic deplin al Bibliei, activitatea lui Dumnezeu în istoria omenirii.” (Elmore, pag. 312). „Angajamentul lui Darby în principiul hermeneutic al interpretării ad litteram pentru întreaga Scriptură, incluzând profeţia, conduce în mod firesc la o distincţie între Israel şi Biserică. Acest lucru a rezultat, desigur, în înţelegerea faptului că speranţele Israelului şi cele ale Bisericii erau de natură diferită.” (Crutchfield, pag. 341).
Dispensaţionalismul a ajuns în America de Nord prin Darby şi alţi membri ai Frăţiei, înaintea Războiului Civil. După război, învăţăturile dispensaţionale au captivat minţile unui număr semnificativ de lideri creştini, iar prin 1875, trăsăturile distinctive s-au răspândit prin Canada şi Statele Unite. Dispensaţionalismul s-a răspândit prin predici, conferinţe, întemeierea şcolilor şi literatură. Pe la sfârşitul secolului, dispensaţionalismul era bine cunoscut şi devenise rapid cel mai popular sistem evanghelic de teologie.
Darby vizitează America de Nord
Darby a efectuat şapte călătorii în Statele Unite şi Canada, între 1862 şi 1877, petrecând cu ele în total şapte din cei şaisprezece ani pe continentul american. Cel mai mult timp a stat în Canada şi în patru oraşe americane: New York, Boston, Chicago şi St. Louis, unde trăiseră mulţi dintre liderii americani dispensaţionalişti de la începuturi. Pastorul James Hall Brookes (1830-1897) de la Biserica Prezbiteriană din Walnut Street, St. Louis şi A.J. Gordon (1836-1895) de la Biserica Baptistă din Clarendon Street, Boston, au fost patriarhii dispensaţionalismului american care au ajuns sub influenţa lui Darby. Prin ministeriatul unor astfel de oameni, mai mult chiar decât prin Darby, dispensaţionalismul s-a răspândit în America.
Părinţii întemeietori americani
James Hall Brookes
Părintele dispensaţionalismului american a fost James Brookes. El a studiat la Universitatea Miami şi la Seminarul Princeton, fiind unul dintre primii care l-au găzduit pe Darby în biserica sa. În 1870, Brooks a scris Maranatha, o lucrare care a fost foarte răspândită şi populariza o perspectivă dispensaţională asupra profeţiei. Brookes a editat şi revista The Truth (Adevărul) şi a condus Conferinţa Biblică Niagara, ambele jucând un rol foarte important în răspândirea crezurilor dispensaţionaliste printre conducătorii creştini. Ca rezultat, el a devenit liderul neîncoronat al unui larg cerc de pastori, evanghelişti şi lucrători creştini. El va fi, poate, cel mai bine ţinut minte drept omul care l-a iniţiat în dispensaţionalism pe C.I. Scofield, la scurt timp după convertirea acestuia.
Adoniram Judson Gordon
Pastorul baptist A.J. Gordon (1836-1895), după care şi-au luat numele Colegiul Gordon şi Seminarul Gordon-Conwell, a fost un alt lider dispensaţionalist de la începuturile curentului. El a fost un lider de vază în Conferinţele Profetice şi a editat publicaţia The Watchword (Cuvântul de Veghe). Prin puterea de convingere a condeiului său, el a influenţat mulţi oameni de pe coasta de est, prin opiniile dispensaţionaliste. Gordon l-a făcut pe D.L. Moody să accepte dispensaţionalismul.
Perioada expansiunii
Arno C. Gaebelein
Arno Gaebelein (1861-1945) a migrat în Statele Unite din Germania, în tinereţea sa. Deşi fusese iniţial pastor, este cel mai bine cunoscut pentru munca sa în evanghelismul evreiesc şi ca editor al revistei Our Hope (Speranţa Noastră). Timothy Weber nota despre abilităţile pe care Gaebelein „le dobândise prin expertiza căpătată în Talmud şi alte soiuri de literatură rabinică, vorbind un Yiddish atât de cursiv, încât deseori îi era greu să convingă pe unii din auditoriul său că nu este de fapt un evreu care încearcă să ‚treacă’ drept gentil.” (Living in the Shadow, (Trăind în umbră), pag. 144).
Gaebelein a făcut mult pentru răspândirea dispensaţionalismului prin discursurile, cărţile sale, cât şi prin revista Our Hope.
William E. Blackstone
Ca mulţi dispensaţionalişti timpurii, William Blackstone (1841-1935) a fost şi el implicat în ministeriatul pentru evangheliştii evrei. Blackstone a trăit în zona Chicago şi a fost un „Hal Lindsey” al zilelor sale, când a scris cartea de mare succes Jesus Is Coming (Vine Isus), în 1878. Blackstone, deşi văzut ca creştin, este privit şi ca unul dintre părinţii mişcării sioniste. El a lucrat constant pentru întoarcerea evreilor la Israel şi a făcut demersuri la politicieni, conferinţe, a adunat fonduri pentru cauză. „La o conferinţă sionistă din 1918, în Philadelphia, Blackstone a fost aclamat ca ‚părinte al sionismului’” (Weber, pag. 140). În 1956, Israelul a dat numele său unei păduri, pentru a-l cinsti. Weber spune că în această relaţie unică iudaico-creştină dispensaţionaliştii „au fost capabili să reliefeze evanghelizarea evreilor, în acelaşi timp sprijinind şi aspiraţiile naţionaliste ale evreilor.” (pag. 141)
Cyrus Ingerson Scofield
Avocatul din Kansas C.I. Scofield (1843-1921) a fost convertit la Hristos la vârsta de 36 de ani. Mai târziu, în decada anilor 1880, în St. Louis, James Brookes l-a avut pe Scofield elev, învăţându-l dispensaţionalismul. Scofield, congregaţionalist, a păstorit deopotrivă în biserici congregaţionale şi prezbiteriene. El a fost activ prin misiuni şi a întemeiat Central American Mission (Misiunea Central-Americană). Este binecunoscut şi ca fiind un om care a sistematizat şi popularizat dispensaţionalismul prin intermediul cunoscutei şi controversatei sale Scofield Reference Bible (Biblia Adnotată Scofield), scoasă în 1909. Munca sa a făcut mai mult în răspândirea dispensaţionalismului în lumea anglofonă decât orice altceva. Oricum, dispensaţionalismul era deja o mişcare care lua amploare înainte de Scofield. Biblia sa l-a făcut doar mai popular. Scofield era foarte bine văzut în cercurile dispensaţionale, iar influenţa sa rămâne până astăzi.
Lewis Sperry Chafer
Învăţător biblic prezbiterian, Lewis Chafer (1871-1952), discipol al lui Scofield, a atins apogeul ministeriatului său odată cu publicarea unei lucrări de teologie dispensaţională sistematică, în opt volume. Chafer a sistematizat dispensaţionalismul şi i-a răspândit influenţa prin întemeierea Seminarului Dallas (Colegiul Teologic Evanghelic), în 1924. Dallas a fost centrul dispensaţionalismului timp de 70 de ani, având multe nume binecunoscute ca autorităţi în domeniu: E.F. Harrison, A.T. Pierson, H.A. Ironside, Henry Thiessen, J. Vernon McGee, Merrill Unger, Charles Feinberg, Lewis Johnson, John Walvoord, Charles Ryrie, Dwight Pentecost, Howard Hendricks, şi Norman Geisler. A avut şi absolvenţi faimoşi, incluzându-i pe Hal Lindsey şi Charles Swindoll. Chafer şi Seminarul Dallas au fost influenţa cea mai mare în răspândirea dispensaţionalismului în rândul studiilor creştine superioare.
Motivele extinderii
Dintr-o perspectivă umană, există multe motive pentru care dispensaţionalismul a crescut şi a devenit o forţă dominantă în viaţa religioasă americană, în mai puţin de şaptezeci de ani. Mai întâi, s-a extins deoarece mulţi credincioşi erau nemulţumiţi de opiniile dominante despre profeţii de la sfârşitul anilor 1800. Postmilenarismul era perspectiva populară în escatologie, dar lucrurile nu prea păreau să fie favorabile scenariului său optimist. Premilenarismul părea să ofere o explicaţie mai realistă. Premilenarismul istoricist predominant, cu speculaţiile şi ipotezele sale actualizate, a căzut în dizgraţie, în timp ce ideea de ‚în orice moment’ a dispensaţionalismului privind înălţarea oferea un soi de premilenarism mai sensibil.
În al doilea rând, dispensaţionalismul avea un răspuns adecvat la cerinţele unei societăţi tehnologice care lua avânt. Pe măsură ce viaţa devenea tot mai complicată, aşa deveneau şi explicaţiile legate de planul lui Dumnezeu pentru istorie, în manualele dispensaţionale. Această epocă aprecia explicaţiile complicate şi logice.
În al treilea rând, odată cu infiltrarea liberalismului în bisericile denominaţionale, dipsensaţionalismul a oferit răspunsuri la aceste atacuri. Liberalismul nega veridicitatea Scripturii în privinţa interpretării literale şi a distincţiilor dispensaţionale. Dispensaţionalismul a permis laicilor să răspundă unor voci liberale prin notele lui Scofield. Perspectiva premilenaristă a epocii Bisericii sfârşea în apostazie şi părea să fie în impas în faţa liberalismului, fiind tot mai slăbită.
În al patrulea rând, dispensaţionalismul se potrivea cu stilul de expunere a Bibliei verset cu verset, care lua amploare. Acest lucru era evidenţiat de creşterea numărului conferinţelor interconfesionale, precum cea de la Niagara.
În al cincilea rând, teologia dispensaţională furniza o explicaţie rezonabilă pentru felul în care Dumnezeu ar putea fi suveran peste o lume care părea să aibă tot mai mult rău. Americanii aveau dificultăţi în păstrarea optimismului postmilenarist, prin prisma Războiului Civil şi a Primului Război Mondial, prin creşterea sărăciei, a imigraţiei, a infracţionalităţii, a afacerilor acaparatoare şi a altor condiţii sociale corelate fenomenului industrializării. Dispensaţionalismul a dat un sens pentru mulţi calvinişti care erau pesimişti în privinţa firii umane individuale, privind şi societatea ca întreg aşijderea. Aşa cum mântuirea individuală necesită un miracol din ceruri, la fel şi societatea, dacă ar fi fost să se schimbe. Kraus nota că dispensaţionalismul s-a ivit din pântecul „calvinismului ortodox”. (Dispensationalism in America (Dispensaţionalismul în America), pag. 60).
Luând în calcul toate aceste lucruri, trebuie totuşi precizat că afinităţile teologice de bază ale dispensaţionalismului sunt calviniste. Marea majoritate a oamenilor implicaţi în conferinţe biblice şi profetice a subscris convingerilor calviniste. (pag. 59).
În fine, un lucru foarte atrăgător la dispensaţionalism era opinia privind restaurarea evreilor în Israel, în ultimele zile. Ideea dispensaţionalistă despre cele două popoare ale lui Dumnezeu, Israel şi Biserica, era pe placul celor care dădeau importanţă ideii de plan viitor al lui Dumnezeu pentru Israel.
Statutul actual
Dispensaţionalismul a avut mereu o teologie crescândă, în dezvoltare. Oricum, de la Al Doilea Război Mondial, a existat şi un anume declin. Câteva cauze ale acestui declin ar fi: revigorarea concepţiei post-tribulaţioniste, atacurile din partea teologiei legământului, amploarea teologiei dominante şi a postmilenarismului, predilecţia filosofică mutată către idealism – lucru care neagă interpretarea literală, un demers pentru consens în cadrul scolasticii evanghelice, tendinţele de unitate ecumenică, declinul general al interesului în această doctrină şi, în fine, atacurile lansate de unii penticostali şi harismatici care fuseseră cândva dispensaţionalişti. Totuşi, nu este totul chiar atât de sumbru, iar dispensaţionalismul nu moare. A cunoscut o revigorare de interes în cadrul comunităţii academice evanghelice şi continuă să fie o teologie populară, cu multă influenţă asupra lumii creştine.
