de Ernest Reisinger
În ultimul nostru studiu, am luat în considerare relaţia vitală a dispensaţionalismului cu controversa despre autoritatea dumnezeiască. Dispensaţionalismul este mama teologică a învăţăturii contrare autorităţii dumnezeieşti.
În cadrul acestui studiu, aş vrea să facem o foarte succintă trecere în revistă a dispensaţionalismului în S.U.A. Articolul de faţă nu se vrea un studiu exhaustiv. Este doar o mică paranteză în studiile noastre despre disputa autorităţii dumnezeieşti.
Voi purcede la această mică divagaţie deoarece mulţi, dacă nu majoritatea, dintre cei care deţin Biblia Scofield – care se sprijină pe dascăli dispensaţionalişti, cunosc foarte puţin despre sistemul acesta şi istoria sa. Ei nu cunosc cum diferă sistemul teologic dispensaţional de teologia istorică reformată, în general, şi de teologia reformată a legământului, în particular. Acest lucru este valabil nu doar pentru cei care stau în bănci la biserică, ci în multe cazuri, chiar pentru predicatorii înşişi, care nu au comparat vreodată în mod serios dispensaţionalismul cu teologia legământului, aşa cum este ea clar exprimată de Mărturisirea de Credinţă Westminster şi de teologia Heidelberg a catehismului. Teologia Legământului este un rival crâncen al dispensaţionalismului.
Convingerea mea este că mulţi dintre cei actualmente înclinaţi către dispensaţionalism nu vor fi victime ale sistemului, dacă vor fi mai bine puşi în temă şi informaţi în privinţa sistemului acesta şi a istoricului său – rădăcinile teologice şi erorile doctrinare pe care le-a zămislit.
Dispensaţionalismul îşi are rădăcinile în mişcarea Frăţia din Plymouth, care a început în Regatul Unit. Scriitorii nu încuviinţează cu toţii asupra momentului şi locului originii Frăţiei. Întâia „ivire” despre care am reuşit să găsesc o consemnare a fost în 1827, în Dublin. Preponderenţa informaţiei va arăta că John Nelson Darby a fost, într-un sens cât se poate de real, persoana cheie şi învăţătorul timpuriu al mişcării Frăţiei. Şi alte nume se identifică foarte devreme cu mişcarea, precum A.N. Groves, B.W. Newton, W.H. Dorman, E. Cronin şi J.G. Bullett. Toţi aceşti oameni au fost lideri timpurii în locuri ca Dublin, Plymouth şi Bristol. Se încuviinţează în general că John Nelson Darby a fost spiritul catalizator şi călăuzitor la începuturi. Aceşti oameni aveau multe diferende şi neînţelegeri între ei, în primele zile şi mai apoi. Aceasta nu este o critică la adresa mişcării Frăţiei din Plymouth, din Regatul Unit. O menţionez însă, pentru a arăta cu aproximaţie când şi unde au apărut mai întâi rădăcinile dispensaţionale, în istorie.
Există unii dispensaţionalişti care nu agreează această afirmaţie legată de începuturile lor istorice. Argumentele lor, însă, nu vor supravieţui unei examinări istorice. Dispensaţionalismul este dezvoltat din cadrul mişcării Frăţia din Plymouth.
Dispensaţionalismul este un sistem teologic care s-a dezvoltat dintr-o interpretare teologică anapoda a Scripturii, datând din ultima perioadă a secolului al nouăsprezecelea. Înainte de acest moment, nu era cunoscut ca sistem teologic. Prima însemnare despre dispensaţionalism în S.U.A. datează din 1864-1865, când J.N. Darby a vizitat ţara în două rânduri. Prin cele două vizite, Biserica Prezbiteriană de pe Walnut Avenue nr. 16, din St. Louis (păstorită pe atunci de dr. James H. Brooks) a devenit principalul centru de dispensaţionalism din America. Cum a fost posibil? Este ca şi cum ai încerca să amesteci uleiul cu apă! O biserică prezbiteriană promovând dispensaţionalismul? Dr. Brooks a devenit cel mai proeminent susţinător al lui Darby, fiind denumit părinte al dispensaţionalismului în S.U.A.
Dr. Brooks, cel mai influent exponent al dispensaţionalismului, l-a propagat prin propriile lui studii biblice cu tinerii. Studentul său cel mai cunoscut a fost C.I. Scofield. Dr. Brooks a publicat şi multe cărţi şi pamflete (acest lucru ar trebui să ne facă să luăm aminte la puterea literaturii), editând de asemenea şi o revistă numită The Truth (Adevărul). Cronologia se desfăşoară, aşadar, în această ordine: Darby către Scofield; Scofield către Chafer; Chafer către Seminarul Teologic Dallas.
Înainte de a ne depărta de dr. Brooks, ar fi înţelept şi de ajutor să ne îndreptăm atenţia către starea principalelor denominaţii din Statele Unite, din acea vreme. La începutul secolului al douăzecilea, liberalismul începea să îşi scoată capul hidos în aceste denominaţii. Starea jalnică a bisericilor avea un efect profund în slujba succesului şi infiltrării dispensaţionalismului. Nu voi pomeni istoricul fiecărei denominaţii, în schimb, mă voi referi la Biserica Prezbiteriană, care a fost influenţată de dispensaţionalism mai mult decât oricare altă denominaţie.
Seminarul Princeton, care fusese cândva o mare fortăreaţă a creştinismului biblic, a fost unul dintre primele locuri în care s-a ivit liberalismul. Unul dintre primele semne ale apariţiei acestuia a fost în 1914, când J. Ross Stevenson devenea preşedinte al Seminarului. Dr. Stevenson era mai interesat în scopurile ecumenice, decât în teologia standardelor Westminster.
La Adunarea Generală din 1923, furtuna mocnită a izbucnit, în cele din urmă. După întrunire, un grup de corifei spirituali şi teologici l-au urmat pe J. Gresham Machen pentru a întemeia un nou seminar. Pe 25 septembrie 1929, Seminarul Westminster, cu cincizeci de studenţi şi o facultate opţională, s-a deschis. De atunci încolo, nu a mai existat o asemenea facultate.
Facultatea era alcătuită din teologi reformaţi, erudiţi şi ei luptau pentru fundamentele credinţei; adică, inspirarea divină a Scripturii, naşterea lui Hristos de către Fecioară, învierea trupească a lui Hristos, minunile lui Hristos şi ispăşirea în locul oamenilor. Lupta lor era dusă împotriva liberalismului şi aceeaşi luptă a fost repurtată de cele mai multe, dacă nu toate, denominaţiile importante. Cei care respingeau liberalismul şi susţineau cele cinci precepte fundamentale menţionate mai sus erau etichetaţi ca „fundamentalişti”. Acest fundamentalism nu trebuie confundat cu fundamentalismul dispensaţional de astăzi.
Să vă explic mai bine ce vreau să spun. Cele cinci fundamente pomenite sunt crezuri esenţiale pentru creştinismul istoric. În acest sens, fiecare creştin adevărat care susţine aceste adevăruri este un fundamentalist. Fundamentaliştii dispensaţionalişti de astăzi, deşi ei susţin cele cinci adevăruri esenţiale, atacă deseori alte fundamente importante ale credinţei, pe care reformaţii le-au împărtăşit mereu şi şi-au vărsat sângele pentru a le păstra.
Dispensaţionalismul de tip Scofield a adus un nou tip de fundamentalism, în multe biserici. Acest nou dispensaţionalism, în învăţătura sa nescripturală, nereformată şi necalvinistă, a apărut pe scena religioasă pentru a umple un vid care exista din pricina liberalismului. Bisericile s-au îndepărtat de la rădăcinile doctrinare exprimate în vechile mărturisiri şi crezuri. Multe dintre cele mai bune şcoli şi seminarii au fost preluate de liberali şi modernişti, începând de la colegii şi seminarii şi răspândindu-se în amvoane şi băncile din biserici. Creştinii credincioşi Bibliei s-au întors spre acele biserici în care Biblia era crezută şi propovăduită.
Acest gol, pe care liberalismul îl crease în biserici, a oferit o primă ocazie pentru stabilirea şi răspândirea noii învăţături dispensaţionale. Acest lucru a avut ca rezultat o mişcare de independenţă a bisericilor, o mişcare de independenţă a conferinţelor biblice şi a mişcării şcolilor biblice. Cei care luau parte la ele deţineau, aproape toţi, Biblii Scofield, iar conducătorii lor erau predominant cu opinii dispensaţionaliste.
Centrul major de instruire pentru bisericile evanghelice şi fidele Bibliei a devenit Seminarul Teologic Dallas, întemeiat în 1924. Dr. Lewis Sperry Chafer a fost cel dintâi preşedinte. Reţineţi faptul că acelea erau zile în care se desfăşura bătălia crucială dintre modernism şi creştinismul istoric.
În acele momente disperate, oamenii credincioşi Bibliei, sinceri, s-au întors către Seminarul Dallas, o Mecca a dispensaţionalismului, pentru învăţătura Cuvântului lui Dumnezeu. În acea perioadă, s-au ivit multe şcoli şi colegii biblice dispensaţionale, toate apărând însă nereformate.
Regretatul Robert King Churchill, prestigios prelat prezbiterian, a scris o mică broşură intitulată Lest We Foget (Cu cât uităm mai puţin). Ea cuprinde reflecţiile sale privind istoricul său de cincizeci de ani în Biserica Prezbiteriană Ortodoxă. Dl. Churchill confirmă ceea ce eu am spus despre dispensaţionalismul infiltrat în Biserica Prezbiteriană. El relatează din experienţa sa personală în două biserici anume: Prima Biserică Prezbiteriană din Tacoma, Washington, unde fusese convertit, botezat şi chemat către ministeriat, iar cealaltă aflată în Seattle, Washington. El povesteşte cum, în cele două mari biserici, notele din Biblia Scofield Adnotată au devenit din ce în ce mai proeminente, în cadrul predicărilor. Churchill spunea: „Aceste note şi interpretarea Scripturii bazată pe ele erau contrare moştenirii noastre prezbiteriene şi reformate.”
Tot el relatează despre dr. Lewis Sperry Chafer susţinând o serie de lecturi pe tema „Harului” (acelaşi material apare acum în cartea cu acelaşi titlu a lui Chafer). Iată chiar cuvintele d-lui Churchill:
„Însă tratarea subiectului harului de către Chafer nu ajunge niciodată la perspectiva corectă a legii lui Dumnezeu. Potrivit dr. Chafer, legea era o condiţie a mântuirii, pusă oamenilor lui Dumnezeu în Vechiul Testament, de-a lungul unei perioade de timp deosebite şi limitate – Dispensaţia Legii. Această condiţie, mai spunea Chafer, nu se mai aplică credinciosului din Noul Testament, odată ce ne raportăm la Dumnezeu într-o nouă dispensaţie, Dispensaţia Harului. Şi deoarece, aşa cum spunea el, „noi nu mai suntem sub acea lege, ci sub har”, Chafer a argumentat că nu mai este vreo relaţionare necesară între lege şi har. Adică ar fi aici legea fără har şi harul fără lege. Întotdeauna şi în fiecare înţeles, legea şi harul sunt opuse una celeilalte.”
Această doctrină pare să fie scripturală, însă în realitate era doar o eroare antică a antinomianismului (anti-lege), care neagă faptul că legea se aplica şi creştinilor. Chafer a apărat această opinie prin intermediul unei interpretări radicale a Scripturii. (pag. 31).
Dispensaţionalismul este şi un atac frontal la Teologia Legământului şi la doctrina unităţii legământului harului, care au fost susţinută din vremea Reformei.
Cum poate fi dispensaţionalismul binevenit şi adoptat de biserici prezbiteriene puternice, ale căror confesiuni învaţă despre teologia reformată, calvinistă, a legământului? Deşi nu este simplu de dat un răspuns, un lucru este cert: bisericile care au fost infectate cu dispensaţionalism erau acelea care încetaseră propovăduirea, în orice sens crucial, a doctrinelor distincte ale propriei lor confesiuni.
Toţi dispensaţionaliştii oneşti vor încuviinţa faptul că sistemul teologic dispensaţional are o perspectivă diferită privind harul lui Dumnezeu, legea lui Dumnezeu, biserica lui Dumnezeu, interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu şi mântuirea lui Dumnezeu. Adică, învăţătura lor este diferită de preceptele şi confesiunile istorice respectate şi cumpănite.
Dispensaţionalismul are o opinie diferită despre trăirea vieţii creştine – despre sfinţenie şi, mai ales, despre faptul că neprihănirea şi sfinţenia sunt inseparabile, puse împreună la înfăptuirea mântuirii lui Dumnezeu.
Acesta este un jurnal al Southern Baptist, prin urmare, trebuie să spun câte ceva despre dispensaţionalism în bisericile Southern Baptist. Istoriceşte vorbind, bisericile Southern Baptist nu au fost dispensaţionaliste în teologie. Nici unul dintre seminariile sau facultăţile noastre de vârf nu au predat vreodată dispensaţionalism, şi până în ziua de azi, nici nu predau dispensaţionalismul.
Cred că pot spune fără a greşi că dr. Wally Amos Criswell a fost cel mai influent şi erudit dispensaţionalist din sânul Southern Baptist. Dr. Criswell este unul dintre liderii de vază, stimaţi şi respectaţi ai denominaţiei noastre, şi fiecare membru al Southern Baptist îi este îndatorat, ca apărător al Bibliei şi creştinismului conservator. Unde şi cum acest mare lider s-a dus către dispensaţionalism, asta nu ştiu. Ştiu că nu s-a molipsit la Baylor, în timpul studenţiei sale. Nu a căpătat asta nici la Southern Baptist, la seminar, şi nici de la marele lui predecesor, George W. Truett, care a păstorit în Prima Biserică Baptistă din Dallas, timp de 47 de ani, înaintea lui Criswell. George W. Truett a fost postmilenarist.
Mai sunt şi alţi oameni buni, desigur, în Convenţia Southern Baptist, care au opinii dispensaţionaliste, dar aceştia nu îşi emit părerile în şcolile sau seminariile noastre. Nu le-au căpătat de la părinţii noştri baptişti, nici de la rădăcinile noastre istorice baptiste.
Nu putem trece cu vederea realizările dispensaţionalismului. El a dat nemijlocit amploare colegiilor biblice şi bisericilor independente de pe tot cuprinsul ţării. A dat naştere numeroaselor misiuni independente, a lansat predicatori şi misionari independenţi.
Dacă aplicăm un test pragmatic şi punem întrebarea: „A funcţionat?” Răspunsul este „da.” Însă dacă aplicăm acelaşi test şi aceeaşi întrebare pentru:
Martorii lui Iehova, răspunsul ar fi tot „da”.
Mormoni, răspunsul ar fi tot „da”, funcţionează.
Biserica Romano-Catolică, răspunsul ar fi tot „da”, funcţionează.
Mişcarea Harismatică, răspunsul ar fi tot „da”, funcţionează.
Toate acestea au mulţi convertiţi şi adepţi. Au construit şcoli, biserici şi au misionari şi realizări importante, însă există o altă întrebare, mai importantă, care se cere pusă. Este veridic, este biblic? Această întrebare ar aduce un răspuns diferit.
Chestiunea care se află în discuţie nu constă în câteva diferenţe sau dezacorduri minore, între cei care susţin în esenţă aceeaşi poziţie. Nu este numai o diferenţă în escatologie. Întregul sistem teologic este în joc, care atinge fiecare doctrină majoră a creştinismului, Ce este ca miză, este evanghelia izbăvitoare a lui Isus Hristos şi siguranţa păcătosului că el duce un trai conform planului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei.
Există mulţi oameni care au fost scăpaţi de erorile dispensaţionalismului şi mă rog ca Dumnezeu să folosească aceste studii pentru a trezi pe mulţi alţii, care să îşi pună întrebarea cuvenită.
