de Dr. Renald E. Showers
Dispensaţia Mileniului
În mod tradiţional, teologii dispensaţionali au numit cea de a şaptea dispensaţie ca fiind Dispensaţia Mileniului. Odată ce teologii dispensaţionali numesc, în mod normal, fiecare nouă dispensaţie după noii factori care o definesc, ar putea fi mai bine să numim ultima dispensaţie Dispensaţia Domniei Îndreptăţite a lui Hristos. Motivul acestei sugestii de denumire va fi evident.
A şaptea dispensaţie va începe după A Doua Venire a lui Hristos şi se va termina cu puţin înaintea eliberării Satanei din abis şi a răzvrătirii sale finale. Porţiunea din Scriptură care acoperă această dispensaţie este Apocalipsa 20:1-6.
Aparent, a şaptea dispensaţie va avea trei factori diriguitori pe care Dumnezeu îi va întrebuinţa pentru ocârmuirea lumii: conştiinţa umană, guvernarea umană, plus domnia teocratică a lui Hristos. Întrucât a şaptea dispensaţie va fi ultima, se va caracteriza prin împlinirea finală a făgăduielilor lui Dumnezeu către Avraam şi seminţia sa. Odată promisiunile îndeplinite, ele încetează să mai existe ca promisiuni. Astfel, făgăduiala nu va mai fi un factor diriguitor al ultimei dispensaţii. În plus, chiar dacă mântuirea va continua să fie prin har, în cursul celei de-a şaptea dispensaţii, ea nu va mai funcţiona ca factor diriguitor. Dovada acestui lucru este că în timpul domniei teocratice a lui Hristos, aceia care se revoltă împotriva stăpânirii preaslăvite vor fi osândiţi (Isaia 11:3-4; 29:20-21), iar acele naţiuni care vor refuza să vină la Ierusalim, pentru a se închina Împăratului şi a sărbători Sărbătoarea Corturilor, vor fi pedepsite (Zaharia 14:16-19).
Factorul diriguitor cel mai semnificativ al celei de-a şaptea dispensaţii va fi domnia îndreptăţită a lui Hristos asupra întregului pământ (Isaia 11:1-5; Zaharia 14:9-10). Lumea va avea o guvernare teocratică, în care domnia lui Dumnezeu va fi administrată pretutindeni prin reprezentantul Său, Isus Hristos.
Revelaţia deosebită pe care Dumnezeu a dat-o, în legătură cu a şaptea dispensaţie, este conţinută de numeroase pasaje din Vechiul Testament (pasaje abordând unele dintre legămintele şi profeţiile biblice majore, privind caracteristicile viitoarei Împărăţii), în pasaje ale Evangheliei (precum Matei 5:7, 19:28; 25:31-46), în Faptele Apostolilor 3:19-21, în pasaje din Epistole (precum 1 Corinteni 15:24-25; Efeseni 1:10; Evrei 6:5) şi Apocalipsa 20:1-6. Potrivit acestei revelaţii deosebite, Mesia, Isus, va restaura Împărăţia lui Dumnezeu, cea teocratică, cea care era pe pământ înaintea căderii omului, dar s-a pierdut prin acea cădere. Domnia absolută, curată, dreaptă a lui Dumnezeu va fi instaurată peste tot în lume. Natura va fi restabilită la starea ei dinaintea căderii (Matei 19:28; Faptele 3:19-21; Romani 8:18-23). Climatul şi elementele naturii vor fi controlate perfect pentru binele omului (Isaia 30:23-26; Ezechiel 47:1-2; Ioel 2:21-26; Zaharia 14:8). Va exista o creştere a roadelor şi a fructelor pomilor nemaipomenită (Isaia 41:19-20; Ezechiel 36:8-11; 29-30; 47:6-7, 12; Ioel 2:21-26). Animalele vor avea multă productivitate (Ezechiel 36:11; 47:8-10). Hrana va fi din belşug (Psalmi 72:16; Isaia 30:23-24; Ieremia 31:10-14; Ezechiel 34:25-30; 36:29-30; Ioel 2:21-26; Zaharia 8:11-12). Toate animalele vor fi blânde şi vegetariene (Isaia 11:6-9; 65:25). Bolile şi malformaţiile vor fi dispărut (Isaia 29:18; 33:24; 35:5-6). Traiul uman va cunoaşte o longevitate mare (Isaia 65:20-22). Războiul va dispărea (Isaia 2:4; Mica 4:3). Satana nu va mai putea să instige la ceva pe faţa pământului (Apocalipsa 20:1-3). Omului i se va cere să se supună domniei îndreptăţite a lui Mesia.
Responsabilitatea omului în timpul celei de a şaptea dispensaţii va fi aceea de a se supune lui Dumnezeu, în temeiul conştiinţei, a guvernării umane şi a domniei teocratice a lui Hristos. Această răspundere va pune la încercare omul: se va supune el lui Dumnezeu, pe baza acestor trei factori? Omul va eşua în această încercare a ultimei dispensaţii. Unii oameni neizbăviţi se vor răzvrăti făţiş împotriva domniei lui Hristos (Isaia 11:3-4; 29:20-21; Ieremia 31:29-30). Alţii nu se vor răscula făţiş, dar vor face-o în sinea lor. Ei vor dispreţui domnia curată şi absolută a lui Hristos, însă vor fi reţinuţi, nu o vor face deschis. Când a şaptea dispensaţie se va termina, iar Satana va fi eliberat din abis, aceşti oameni îl vor urma pe Satana în ultima lui rebeliune împotriva cârmuirii lui Dumnezeu (Apocalipsa 20:7-10).
Acest eşec al multitudinii oamenilor, în pofida ocârmuirii desăvârşite şi a condiţiilor excepţionale ale celei de a şaptea dispensaţii, va demonstra că motivul fundamental al nereuşitei omului şi a răzvrătirii în decursul istoriei nu este mediul exterior şi circumstanţele, ci propriul sine, firea păcătoasă care respinge domnia lui Dumnezeu şi caută domnia sinelui.
Eşecul omului, în conjuncţie cu cea de a şaptea dispensaţie, va aduce judecata lui Dumnezeu. Acei oameni care se răzvrătesc făţiş împotriva domniei lui Hristos vor fi osândiţi (Isaia 11:3-4; 29:20-21; Ieremia 31:29-30). În plus, Dumnezeu va zdrobi uriaşa revoltă care va avea loc imediat după cea de a şaptea dispensaţie, trimiţând foc, nimicind oamenii rebeli şi aruncându-l pe Satana în iazul de foc pentru chinuri veşnice (Apocalipsa 20:9-10).
Elemente cheie ale expunerii teologiei dispensaţionale a filosofiei biblice istorice
Mai devreme în cadrul acestui studiu, s-a reţinut faptul că, pentru ca o expunere a filosofiei biblice istorice sa fie validă, ea trebuie să conţină anumite elemente necesare. Acum, că Teologia Dispensaţională a fost privit ca un sistem, este esenţial să se determine cum abordează el acele elemente necesare, în încercarea de a expune filosofia istorică biblică.
Primul element necesar validării expunerii este scopul fundamental sau ţelul istoric de împlinire, către care tot decursul istoriei se îndreaptă. Potrivit Teologiei Dispensaţionale, acest scop fundamental al istoriei este ca Dumnezeu să se proslăvească pe Sine, demonstrând faptul că numai El este Dumnezeu suveran.
Biblia atribuie o mare slavă lui Dumnezeu, indicând în toate slava Sa. Ea Îl numeşte pe Dumnezeu „Dumnezeul slavei” (Faptele 7:2), „Tatăl slavei” (Efeseni 1:17) şi „Împăratul slavei” (Psalmi 24:7-10). Ea declară că numele Lui este slăvit şi exprimă dorinţa ca întregul pământ să fie umplut de slava Sa (Psalmi 72:18-19). Deoarece toate lucrurile sunt de la El, prin El şi pentru El, Biblia Îi atribuie slava lui Dumnezeu pentru veşnicie (Romani 11:36).
Este interesant de reţinut că Scriptura asociază în mod repetat slava lui Dumnezeu cu domnia Sa suverană. De exemplu, David afirma:
David a binecuvântat pe Domnul în faţa întregii adunări. El a zis: “Binecuvântat să fii Tu din veac în veac, Doamne, Dumnezeul părintelui nostru Israel! A Ta este, Doamne, mărirea, puterea şi măreţia, veşnicia şi slava, căci tot ce este în cer şi pe pământ este al Tău; a Ta, Doamne, este domnia, căci Tu Te înalţi ca un stăpân mai presus de orice! De la Tine vine bogăţia şi slava, Tu stăpâneşti peste tot, în mâna Ta este tăria şi puterea, şi mâna Ta poate să mărească şi să întărească toate lucrurile. Acum, Dumnezeul nostru, Te lăudăm, şi prea mărim Numele Tău cel slăvit. (1 Cronici 29:10-13)
Multe alte pasaje asociază slava lui Dumnezeu cu conceptele împărăţiei Sale, ale tronului, domniei şi autorităţii (Psalmi 29:1-2, 9-10; 96:7-10; 97:1-6; 113:4-5; 115:1-3; 145:10-13; Isaia 6:1,3,4; Ieremia 14:21; Daniel 7:14; Matei 19:28; 1 Timotei 1:17; Iuda 25; Apocalipsa 5:13; 7:10-12).
Biblia indică faptul că Dumnezeu este proslăvit prin faptele Sale suverane efectuate asupra naţiunilor (Ezechiel 39:17-21), cârmuitorilor (Romani 9:17; Daniel 4:17, 34:37), Israelului (Isaia 43:1,7; 46:13; 60:1-3; Ieremia 13:11), Bisericii (Efeseni 3:20-21) şi a celor nealeşi întru izbăvire (Romani 9:17-18,21). Dumnezeu este slăvit prin actul creaţiei (Psalmi 19:1; Apocalipsa 4:11), prin faptele Lui suverane în vremuri grele (Psalmi 29:1-3, 9-10), prin judecata Sa suverană (Isaia 2:19,21; 59:18-19; Ezechiel 39:17-21; Apocalipsa 11:13; 19:1-2) şi prin fapta Sa suverană de a ascunde cunoaşterea faţă de fiinţele omeneşti (Proverbe 25:2). Dumnezeu se proslăveşte pe Sine izbăvind în mod suveran fiinţele omeneşti rătăcite şi păzindu-i, tot ca un suveran, pe cei pe care El i-a izbăvit (Romani 9:23; 15:7-9; Efeseni 1:5-6, 12, 14, 18; Filipeni 4:19-20; 2 Timotei 4:18). Dumnezeu trebuie proslăvit prin faptele preacurate ale credincioşilor, fapte făcute prin înzestrările pe care tot Dumnezeu li le dăruieşte (1 Corinteni 10:31; Filipeni 1:11; Evrei 13:21).
Dispensaţiile succesive Îl slăvesc pe Dumnezeu în câteva feluri. Mai întâi, ele demonstrează că Dumnezeu este Cârmuitorul suveran, de-a lungul istoriei, în ciuda faptului că Satana a încercat să Îl uzurpeze şi a răzvrătirii omului împotriva Sa. Faptul că Dumnezeu îl poate face pe om răspunzător pentru supunerea faţă de El, în diferite forme de a-Şi rândui domnia de-a lungul istoriei şi că poate să îl judece pe om pentru eşecul în supunere, demonstrează limpede că Dumnezeu este suveran în toată istoria. În al doilea rând, dispensaţiile arată cât de disperată este nevoia omului de a se supune domniei lui Dumnezeu, pentru a avea lucrurile trebuincioase aici, pe pământ. Dacă afişează nesupunere, tragedia va veni din tăgăduirea domniei lui Dumnezeu. În al treilea rând, dispensaţiile mută progresiv istoria către împlinirea culmilor gândite de Dumnezeu. În „dispensaţia de la sfârşitul veacurilor”, cea finală (Efeseni 1:9-10), Dumnezeu se va proslăvi pe deplin pe Sine, prin zdrobirea Satanei şi a împărăţiei acestuia (Romani 16:20; Apocalipsa 20:1-3), restabilind domnia Împărăţiei Sale pe pământ, prin Isus Hristos (Apocalipsa 11:15; 20:4-6) şi inversând consecinţele tragice ale răzvrătirii omului (Matei 19:28; Faptele Apostolilor 3:19-21).
Al doilea element necesar unei expuneri valide a filosofiei istorice a Bibliei este recunoaşterea distincţiilor sau lucrurilor care diferă în decursul acestei istorii. Teologia Dispensaţională susţine că distincţiile sunt rezultatul rânduirii de către Dumnezeu a domniei Sale în moduri diferite, în perioadele istorice. Cu alte cuvinte, distincţiile sunt rezultatul dispensaţiilor diferite ale ocârmuirii lui Dumnezeu.
Al treilea element necesar este un concept adecvat privind progresul revelaţiei. Teologia Dispensaţională afirmă că fiecare nouă dispensaţie, odată ce implică o nouă cale a lui Dumnezeu de a administra ocârmuirea Sa asupra lumii, necesită o nouă revelaţie.
Al patrulea element necesar este un principiu unificator, care leagă distincţiile şi etapele progresive ale revelaţiei la un loc, direcţionându-le către împlinirea scopului lor istoric. Principiul unificator al Teologiei Dispensaţionale pentru întreaga istorie este domnia suverană a lui Dumnezeu.
Factori indispensabili ai Teologiei Dispensaţionale
Trei factori sunt indispensabili Teologiei Dispensaţionale. Ei fac Teologia Dispensaţională distinctă faţă de Teologia Legământului. Orice sistem teologic care nu conţine toţi trei factori nu este un sistem dispensaţional, în sensul adevărat al termenului1.
Primul factor este recunoaşterea distincţiei dintre naţiunea lui Israel şi Biserică. Aşa cum s-a observat mai înainte, Teologia Legământului consideră că Biserica exista în timpurile Vechiului Testament şi că Israel era o parte majoră a Bisericii din Vechiul Testament. Astfel, această teologie este convinsă că Israelul şi Biserica sunt în esenţă acelaşi lucru. Prin contrast, Teologia Dispensaţională crede că Israel şi Biserica sunt entităţi distincte. Ea spune că deşi ambele au avut relaţii deosebite cu Dumnezeu, ele nu sunt în esenţă acelaşi lucru. Această distincţie între Israel şi Biserică va fi abordată mai profund într-un viitor articol.
Al doilea factor indispensabil este folosirea consecventă a unei hermeneutici unice (o singură metodă de interpretare a Bibliei) – adică, metoda istorico-gramaticală. În această metodă, cuvintele sunt luate cu sensul lor comun, obişnuit, pe care ele îl au în cultura respectivă şi la vremea în care pasajul a fost scris. Aşa cum s-a notat mai devreme, Teologia Legământului implică o dublă hermeneutică – metoda istorico-gramaticală pentru multe pasaje, dar şi o metodă alegorică sau spiritualizatoare, pentru un număr de pasaje profetice care abordează viitorul Israelului şi viitorul Împărăţiei lui Dumnezeu. Prin contrast, în Teologia Dispensaţională este convingerea că metoda istorico-gramaticală ar trebui implicată pentru toată Scriptura, inclusiv pentru acele pasaje profetice legate de Israel şi Împărăţia lui Dumnezeu.
Al treilea factor indispensabil este recunoaşterea faptului că scopul fundamental al desfăşurării istoriei este slăvirea lui Dumnezeu, prin demonstrarea faptului că doar El este Dumnezeu cel suveran. După cum s-a spus mai înainte, Teologia Legământului pledează ideea că acest scop fundamental al istoriei este slăvirea lui Dumnezeu prin mântuirea celor aleşi. În contrast, deşi Teologia Dispensaţională recunoaşte că izbăvirea fiinţelor omeneşti alese este o parte foarte importantă a planului lui Dumnezeu pentru istorie, susţine că este doar o parte a acelui scop. În decursul istoriei, Dumnezeu a lucrat multe alte planuri adiţionale programului de izbăvire a oamenilor. Toate aceste planuri trebuie să fi contribuit cumva la scopul fundamental al istoriei. Astfel, acest ţel fundamental din decursul istoriei trebuie să fie îndeajuns de vast pentru a cuprinde toate celelalte planuri ale lui Dumnezeu, nu doar pe unul. Teologia Dispensaţională propune ideea de proslăvire a lui Dumnezeu prin demonstrarea faptului că doar El este Dumnezeu suveran, acesta fiind singurul scop capabil de a cuprinde celelalte planuri ale Lui. Această teologie susţine şi că Scriptura indică faptul că acesta este scopul fundamental al istoriei.
Note de subsol:
1 Charles Caldwell Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), (Chicago: Moody Press, 1965), pp. 43-47.
