O comparatie a dispensationalismului clasic, teologiei legamantului si dispensationalismului progresiv

1. Introducere

În ultimii 400 de ani au existat două școli importante de gândire în cadrul creștinismului ortodox: Teologia Legământului și Dispensaționalismul Clasic. Desigur, există alte câteva teologii care deviază din aceste două școli importante, însă ele sunt, în esență, izvorâte din acestea. De exemplu, au existat încercări de a găsi o poziție mediatoare între cele două gândiri. Astfel, George Ladd a enunțat o poziție mediatoare cunoscută drept Premilenarismul Legământului, iar mai recent Craig Blaising și Darrell Bock au introdus o a doua poziție mediatoare, cunoscută drept Dispensaționalism Progresiv¹. Scopul meu este de a informa cititorul despre preceptele de bază ale Dispensaționalismului Clasic, Teologiei Legământului și, respectiv, Dispensaționalismului Progresiv. Poate că cea mai bună cale de a expune erorile și a distinge adevărul este să etalezi ipotezele fundamentale ale unui sistem. Dacă ipotezele de bază sunt greșite, atunci concluziile rezultante vor fi eronate, aproape sigur. Dezvăluind ipotezele fiecărui sistem, poți înțelege cum se cuvine de ce aceste sisteme teologice diferă atât de radical în deslușirea Bibliei. Poți vedea rapid că Dispensaționalismul Clasic și Teologia Legământului diferă radical, în timp ce Dispensaționalismul Progresiv pare să fie un amalgam al celor două, făcându-l astfel și mai dificil de evaluat. Cu toate acestea, este necesar să evaluăm ipotezele fundamentale ale Dispensaționalismului Progresiv, datorită influenței sale crescânde din ultimii ani. O evaluare a principalelor cinci ipoteze va fi suficientă pentru a arăta temeiurile, dezvoltarea și concluziile fiecărui sistem de teologie. Aceste cinci ipoteze includ: hermeneutica, principiul unificator al Bibliei, revelația progresivă, relaționarea lui Israel cu Biserica și planul de bază al lui Dumnezeu. Pentru a începe, trebuie să definim cele cinci categorii, ce sunt ele și de ce sunt importante.

2. Cele cinci ipoteze cruciale

• Hermeneutica

Miezul problemei între Dispensaționalismul Biblic, Teologia Legământului și Dispensaționalismul Progresiv este hermeneutica. Hermeneutica este știința (preceptele) interpretării Bibliei. Este un element, mai presus de celelalte, care face distincție între cele trei școli de teologie. Trebuie să întrebăm, mai întâi de toate, „care este metoda adecvată de interpretare a Bibliei?” Ca răspuns, toate trei sistemele spun, unanim, că apropierea literală de Scriptură este metoda potrivită. Dar ce înseamnă să interpretezi literalmente? Dr. David L. Cooper a enunțat ceea ce se vrea a fi interpretarea literală după cum urmează:

„Când sensul vădit al Scripturii are un sens logic, nu mai căutați alt înțeles; ca atare, luați fiecare cuvânt în sensul său primar, obișnuit, uzual, literal, cel puțin dacă contextul nu indică limpede să faceți altfel.”²

Astfel, interpretarea literală ia fiecare cuvânt cu înțelesul său normal, uzual, obișnuit. Chiar dacă fiecare școală admite că metoda literală este abordarea adecvată, acest lucru nu înseamnă că toate școlile teologice urmează cu consecvență metoda literală. S-ar părea că problema în cauză nu apare din pricina metodei literale, în sine, ci din gradul în care fiecare școală aplică consecvent această metodă.

Metoda literală se poate identifica cu metoda gramatical-istorică, deoarece ea implică studiul contextului gramatical și istoric. Se poate spune că cineva care urmează regula dr. Cooper, în măsura în care va păstra contextul biblic, în acea măsură va fi biblic, iar cine se îndepărtează de regulă, în acea măsura va fi nebiblic. Abordarea literală nu trebuie confundată cu limbajul de lemn, care ia fiecare cuvânt într-un sens strict și obtuz, nelăsând loc pentru nici un fel de simbolism sau figură de stil. Principiul literal consideră simbolurile și figurile de stil ca fiind părți normale ale limbajului. Simbolurile și figurile de stil sunt instrumente de comunicare puternice, care pătrund în imaginația mentală a cititorului. Totuși, atunci când sunt folosite, se intenționează comunicarea tot a unor idei literalmente definite. Acest tip de exprimare literală nu trebuie gândită nici ca lipsită de spiritualitate. În mod clar, limbajul folosit de Dumnezeu pentru a-Și comunica mesajele omenirii nu pot fi numite ‚nespirituale’, căci Însuși Dumnezeu este Spirit.

• Principiul unificator al Bibliei

Un principiu unificator este o categorie de principii în lumina căreia se pot privi multe alte probleme. Când un sistem teologic decide asupra unui principiu unificator, acel principiu deseori guvernează interpretarea altor chestiuni, fiind astfel în inima sau răscrucea întregii probleme. Toate chestiunile trebuie interpretate în termenii acestei categorii atotcuprinzătoare, fără de care nici un fel de unitate nu se poate vedea în structura de ansamblu.

Natura atotcuprinzătoare a unui principiu unificator anume arată cât de determinată este interpretarea cuiva. Implicațiile sunt adânci și însemnate, așa că această categorie a fost aleasă în mod special pentru a arăta cum categoria diriguitoare la care cineva subscrie poate influența felul în care înțelege altcineva Biblia.

• Revelația progresivă

Revelația progresivă estre strâns legată de hermeneutică și joacă un rol cheie în câteva probleme interpretative, în rândul celor trei școli la care ne referim. Revelația progresivă este principiul conform căruia mesajul lui Dumnezeu către om nu a fost dat într-un singur moment, ci dezvăluit treptat, în decursul istoriei. Deși dezvăluit gradual, adevărul ulterior nu contravine niciodată adevărului timpuriu. Revelația ulterioară poate să se suprapună și să clarifice o revelație timpurie, însă nu o contrazice sau schimbă vreodată. (Faptele Apostolilor 17:30, Evrei 1:1-2, Ioan 1:17, Ioan 14:16-17, 14:26, 16:24).

Cele trei școli de teologie aflate în atenția noastră afirmă că revelația progresivă este crucială în interpretarea Scripturii. Astfel, evaluarea noastră se va centra pe aplicarea consistentă a principiului revelației progresive, după modul în care diversele școli interpretează Scriptura. După cum se va vedea, consistența – sau lipsa ei, în aplicarea acestui principiu, afectează înțelegerea cuiva în privința Bibliei.

• Relaționarea lui Israel cu Biserica

Toate cele trei școli ajung la concluzii diferite în această problemă, din cauza hermeneuticii lor, a principiului unificator și a coerenței în recunoașterea revelației progresive. În concluzie, există trei căi posibile pentru a evalua relația dintre Israel și Biserică; 1) a se observa distincția clară dintre Israel și Biserică (dispensaționalism clasic), 2) a se afirma că Biserica este înlocuitoarea Israelului (teologia legământului) sau 3) simbioza Israelului și a Bisericii (dispensaționalism progresiv). Implicațiile concluziilor teologice adoptate de fiecare persoană afectează puternic perspectiva sa asupra Bibliei și profețiilor și devin, ca atare, o chestiune foarte importantă.

• Planul de bază al lui Dumnezeu

Aceasta este a doua concluzie care diferă la cele trei școli de gândire, din cauza hermeneuticii, a principiului unificator și a coerenței lor în recunoașterea revelației progresive. Conchizând, putem spune că există trei posibile concluzii privind scopul de căpătâi al lui Dumnezeu; 1) Scopul fundamental al lui Dumnezeu este unul doxologic, acela de a avea slavă (dispensaționalismul clasic); 2) Scopul fundamental al lui Dumnezeu este unul soteriologic, mântuirea omului (teologia legământului) sau 3) Scopul fundamental al lui Dumnezeu este unul cristologic, acela de a-L așeza pe Hristos pe Tronul Davidian (dispesaționalismul progresiv). Implicațiile acestor trei concluzii sunt la fel de importante în gândirea individuală a cuiva, fiind necesar astfel să fie evaluate și înțelese adecvat.

3. Dispensaționalismul clasic

• Dispensaționalism clasic: istoric și dezvoltare³

Adesea, Dispensaționalismul Clasic este acuzat de a fi prea recent și astfel se insinuează că trebuie să fie eronat, odată ce părinții apostolici nu l-au propovăduit. Oricum, veridicitatea unei învățături nu este bazată pe propovăduirea făcută de părinții apostolici, ci dacă ea este predicată de Biblie sau nu. Este adevărat că Dispensaționalismul clasic, în formă sistematică, este de dată recentă, însă o analiză a dezvoltării lui va arăta că semințele sale nu sunt atât de recente, iar chiar dacă acuzația de noutate ar fi adevărată, nu ar dovedi obligatoriu că este și greșit.

Concepte timpurii de factură dispensațională (secolele I-IV). Iustin Martirul (110-165) credea în diverse planuri ale lui Dumnezeu. Irineu (130-200) vorbea despre felurite dispensații ale lui Dumnezeu, menționând îndeosebi dispensația creștină. Clement din Alexandria (150-220) a văzut patru dispensații în Scriptură. Augustin (secolul al IV-lea) vorbea de „epoci succesive”, „dispensații” și „perioade diferite” prin care Creatorul statornic își ocârmuia creația nestatornică. Augustin nu a găsit contradicții în învățătura care spune că diversitatea lucrărilor lui Dumnezeu în privința creației era în vreun fel incompatibilă cu caracterul Său statornic. Deși acești autori amintesc de conceptele de factură dispensațională, aceste referințe timpurii nu ar trebui văzute drept un început al dispensaționalismului.

Începuturile dispensaționalismului (1670-1830). Pierre Poiret (1649-1719) a scris o carte intitulată L’OEconomie Divine, publicată în 1687. Titlul, tradus ca „Economia divină”, este o referire directă la recunoașterea „economiilor” sau „dispensațiilor” din perspectivă dumnezeiască. Cele șase volume ale lui au o perspectivă premilenaristă sau dispensațională, ele observând șapte astfel de dispensații. John Edwards (1637-1716) a scris o lucrare enormă, intitulată A Compleat History or Survey of all the Dispensations (Istoria completă a observării tuturor dispensațiilor), în care a dezvoltat o schemă dispensațională. Isaac Watts (1674-1748) a definit dispensațiile și a dezvoltat o schemă dispensațională sprijinită pe șase puncte, aproape identică cu schema lui Scofield din Scofield Reference Bible (Biblia Scofield cu adnotări).

Sistematizarea dispensaționalismului (1830-1980). John N. Darby (1800-1882), lider al Frăției Plymouth, este adesea denumit „Părintele dispensaționalismului”. Fără îndoială, el este primul care a sistematizat dispensaționalismul. Darby a început să îl sistematizeze undeva în preajma anului 1825. Schema sa este similară cu cea a lui Watt, exceptând faptul că a adăugat o a șaptea dispensație, cea a mileniului. C.I. Scofield a popularizat dispensaționalismul, atunci când a publicat The Scofield Reference Bible (Biblia Scofield cu adnotări), în 1909. Această Biblie a revoluționat înțelegerea laicilor față de Biblie, deoarece fundalul și notele sale dispensaționale au făcut Biblia mai lesne de înțeles. L. S. Chafer, întemeietor al Seminarului Teologic Dallas (1924), a urmărit dispensaționalismul lui Scofield și Charles Ryrie a definit și șlefuit sistemul acesta, în ultimii cincizeci de ani.⁴

În concluzie, în privința originii, părinții din vechime cu siguranță au propovăduit concepte de factură dispensațională, unice în cadrul dispensaționalismului de astăzi. Când interpretarea alegorică devine dominantă, în timpul Evului Mediu (aproximativ 400-1500 d.Hr.), cele mai multe urme ale învățăturii dispensaționale dispar. Însă, în cei 100 de ani de Reformă (care a fost cu adevărat o reformă hermeneutică), dispensaționalismul iese iarăși la suprafață. Aceste începuturi au fost expuse și sistematizate mai apoi de oameni precum Darby, Scofield și Ryrie.

• Dispensaționalism clasic: preceptul sine qua non

Pentru a se putea numi dispensaționalist, o persoană trebuie să se bazeze pe principiul sine qua non (adică, element indispensabil) al sistemului, care constă în:

1. Interpretarea literală consecventă a întregii Scripturi, inclusiv a profețiilor.
2. Recunoașterea unei distincții clare între planul lui Dumnezeu pentru Israel și planul lui Dumnezeu pentru Biserică.
3. Recunoașterea faptului că scopul lui Dumnezeu este unul doxologic, de slăvire a Sa.

Acestea sunt elementele de miez ale  dispensaționalismului clasic. Oricum, dacă este respectat primul principiu, al interpretării consecvente literale, celelalte două vor surveni inevitabil.

• Dispensaționalism clasic: hermeneutica

Dispensaționalismul este construit pe o abordare literală consecventă a întregii Biblii, incluzând profețiile. Dispensaționalismul este singurul sistem care urmează consecvent o hermeneutică literală. Acest lucru înseamnă că dispensaționalismul nu aplică alte metode de interpretare, în afara celei ad-litteram. Rezultatul este că există o singură interpretare (înțeles) plauzibilă a fiecărui pasaj. Acest lucru nu îngrădește pasajul la a fi aplicat doar într-un singur caz. În sistemul dispensațional, înțelesul este una, aplicarea lui este altceva! Dispensaționalistul afirmă că metoda interpretativă literală este abordarea cuvenită din trei motive.

Motivul filosofic. Din perspectivă filosofică, dispensaționaliștii interpretează ad litteram deoarece acceptă legile limbajului. Un silogism va descrie logica dispensaționalistului.

1. Dumnezeu este făuritorul limbajului propozițional.
2. Limbajul propozițional este o construcție menită să comunice gândirea conceptuală dintre Dumnezeu și oameni, făcuți după chipul Lui.
3. Prin urmare, oamenii sunt meniți să înțeleagă limbajul propozițional.

Deoarece Dumnezeu este creator al limbajului, atunci când El comunică cu omul, poate fi înțeles doar potrivit legilor limbajului, care par să necesite o înțelegere literală (de exemplu: „dacă mănânci cutare, vei muri”). Căutarea unui sens mai profund sau a unui al doilea sens printre cuvinte, este contrară legilor acceptate ale limbajului. Ryrie comentează astfel:

„Dacă limbajul este creația lui Dumnezeu, cu scopul transmiterii mesajelor Lui, atunci un teist poate vedea limbajul ca suficient în scop și reguli pentru a-și îndeplini acel scop, pentru care Dumnezeu l-a creat.”⁵

Motivul istoric. Odată ce toate profețiile Vechiului Testament, centrate pe prima venire a lui Mesia au fost literalmente îndeplinite, logic ar fi ca profețiile rămase să se centreze pe a doua venire a lui Mesia și să fie îndeplinite tot literal. Nu există vreo indicație biblică sau vreo revendicare pentru trecerea către o abordare figurativă, doar pentru că ceva are caracter profetic.⁶ Îndeplinirea literală a tuturor profețiilor de până acum este o dovadă puternică în favoarea metodei literale.

Motivul logic. Dacă cineva nu este consecvent în privința legilor limbajului, atunci se pierde toată obiectivitatea. Cine ar mai putea atunci să determine ce înseamnă un cuvânt?⁷ Pentru ca limbajul să fie într-adevăr comunicativ, trebuie construit pe legi stabile, menite limbajului. O negare a legilor convenite astfel rezultă în eliminarea trăsăturii comunicative a limbajului. Exprimarea devine vădit fără înțeles și un mediu impropriu pentru comunicare. Această abordare subiectivă a limbajului nu ar trebui acceptată de către un teist. Numărul interpretărilor legate de un pasaj oarecare ar fi nedefinit, dacă s-a adoptat o apropiere subiectivă de limbaj. Astfel, pentru ca obiectivitatea să fie păstrată, putem îngădui numai un limbaj clar, cu înțeles limpede.

O metodă literală consecventă, sprijinită de motive filosofice, istorice și logice, oferă o temelie pentru Dispensaționalismul Clasic. Bruce Waltke, specialist în Teologia Legământului, în replica dată schimbărilor radicale ale Dispensaționalismului Progresiv făcute în cel clasic, afirmă următoarele:

„Acest model de dispensaționalism de tip „deja-dar nu încă”, cuprinzând o corespondență de nici măcar unu la unu între legămintele și profețiile Vechiului Testament și împlinirea lor parțială în Biserică, zguduie chiar temeliile hermeneuticii dispensaționale, care includ o interpretare literală consecventă a Vechiului Testament, adică alt lucru sine qua non al sistemului.⁸

Din perspectiva teologilor Legământului, dispensaționalismul clasic este fondat pe o interpretare ad litteram consecventă, iar dispensaționalismul progresiv zguduie această temelie! Hermeneutica literală este piatra de temelie Dispensaționalismului Clasic.

• Dispensaționalism clasic: principiul unificator

Dispensaționaliștii recunosc clar distincțiile din Scriptură.⁹ În cel mai nefericit caz, un dispensaționalist recunoaște diferența dintre dispensațiile Legii Mozaice, a Harului sau a Bisericii și, respectiv, a Împărăției. Totuși aceste distincții nu înlătură unitatea Bibliei. Așa cum și admit cei mai mulți, unitatea și diversitatea nu sunt incompatibile. Nu este, oare, caracterul trinitar al lui Dumnezeu descris cu acuratețe ca fiind unitate cu diversitate? Nu este biserica, trupul lui Hristos, o unitate compusă dintr-o diversitate de membri?¹⁰ Ca atare, nu este anapoda să gândești că planul lui Dumnezeu, de-a lungul istoriei, este compus din unitate și diversitate, deopotrivă. Există atât diversitate, în felul în care Dumnezeu a abordat omul pe parcursul diferitelor epoci, precum și unitate în planul lui Dumnezeu. Dispensaționalismul clasic găsește că principiul unificator al planului lui Dumnezeu este unul doxologic, adică spre slava lui Dumnezeu, căci dispensațiile arată slava Lui, pe măsură ce El își dezvăluie caracterul în diferitele rânduieli date omului.¹¹

Principiul doxologic este prezent în fiecare dispensație, prin diferite aspecte ale caracterului lui Dumnezeu, așa cum ne-au fost dezvăluite. Pentru oameni, prin revelația progresivă, maturizarea înțelegerii a ceea ce este Dumnezeu și ce dorește El este legată de dispensațiile succesive, de claritatea cu care harul lui Dumnezeu transpare în aceste manifestări. Revelarea slavei Sale va fi amplificată chiar mai mult în dispensarea Împărăției, culminând apoi cu Noul Rai și Noul Pământ, în care

Cetatea n-are trebuință nici de soare, nici de lună, ca s-o lumineze; căci o luminează slava lui Dumnezeu, și făclia ei este Mielul… Acolo nu va mai fi noapte. Și nu vor mai avea trebuință nici de lampă, nici de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu îi va lumina. Și vor împărăți în vecii vecilor. (Apocalipsa 21:23, 22:5).

Dispensaționaliștii recunosc și alte aspecte ale planului fundamental al lui Dumnezeu, precum mântuirea, îngerii, creația etc., însă propovăduiesc că marele final al tuturor acestor scopuri este acela de a aduce slavă lui Dumnezeu. (Efeseni 1:5-6, 12, 14; Romani 11:36).

• Dispensaționalism clasic: revelația progresivă

Revelația progresivă este piatră de temelie pentru dispensaționalism. Dumnezeu nu a dezvăluit tot adevărul simultan în același loc, în decursul istoriei. În schimb, Dumnezeu a ales să învețe omenirea despre adevărul legat de El și să îl facă pe om responsabil, în măsuri diferite, pentru această revelare. Principiul revelării progresive este analog construcției unei clădiri. Mai întâi se construiește fundația. Apoi se adaugă suprastructura. În fine, sunt puse detaliile estetice pe fundația și suprastructura deja construite. Nu există elemente contradictorii. Fiecare element este pus într-o ordine anume, celelalte urmându-i, pe măsură ce clădirea ajunge spre completare. Canonul Scripturii este la fel. Dumnezeu a zidit principiu peste principiu, în decursul Scripturii, în fiecare zonă a adevărului. Întregul mesaj al lui Dumnezeu către om se poate vedea doar când iei aminte de canonul complet al Scripturii. De exemplu, nu era de așteptat ca Avraam să aibă încredere în Isus, ca Mesia. Tot ce se cerea era ca el să răspundă la măsura revelației dată lui în acel moment, aceea de a crede în Dumnezeu (Geneza 15:6, Romani 4:3). O revelare adițională legată de Mesia care avea să vină a fost adăugată mai târziu, la făgăduința timpurie a unui Mesia care să îi îmbuneze și dumirească pe oameni, însă fără a schimba sau contrazice vreodată făgăduielile precedente. Astfel, când se interpretează în lumina principiului revelației progresive, ești ocrotit, atunci când citești din Noul Testament despre lucruri din Vechiul Testament. Fundația hermeneutică a dispensaționalismului include recunoașterea consecventă a revelației progresive. Ca diagramă, relația revelației progresive cu dispensațiile succesive ar arăta cam așa:

	Mântuire cu har, prin credință
Neprihănire	Conștiință	O cârmuire	Făgăduință	Lege	Har	Împărăție
Neamurile			Israel		Biserica
REVELAȚIA PROGRESIVĂ

Dispensaționaliștii recunosc în mod consecvent revelația progresivă a Scripturii. În timp ce toți teologii sistemelor non-dispensaționale admit că există o revelare progresivă a Scripturii, ei nu sunt atât de statornici în a o recunoaște atunci când interpretează Scriptura. Ryrie îl acuză pe Fuller, un premilenarist al legământului:

„Problema lui Fuller este, pare-se, concepția sa despre revelația progresivă, care include posibilitatea ca revelația subsecventă să poată schimba complet înțelesul uneia relevată anterior.”¹²

Dispensaționaliștii afirmă că revelația progresivă poate aduce mai multă lumină pe un subiect, însă acea lumină nu va contraveni sau schimba o revelație anterioară. Dacă „revelația subsecventă” ar putea „schimba înțelesul unui lucru dezvăluit mai înainte”, atunci nu ar mai putea nimeni să priceapă ce vrea să spună o profeție, până în momentul în care ea a fost îndeplinită în decursul istoriei sau până când canonul respectiv a fost închis, lucru care ar duce la o devalizare a interpretării evenimentelor istorice și a corespondenței cuvântului lui Dumnezeu. Din nou, o asemenea afirmație distruge proprietatea comunicativă a limbajului propozițional, nimicind până la urmă chiar posibilitatea relaționării dintre Dumnezeu și om.

Relaționarea dintre revelația progresivă și dispensații. În dezvăluirea treptată a Bibliei, există etape distincte ale revelației, când Dumnezeu introduce noi lucruri pentru care omul devine răspunzător. Revelația progresivă este inerentă faptului că Dumnezeu a inițiat dispensațiile succesive prin dezvăluirea verbală a lor. Diagrama de mai sus ilustrează felul în care revelația progresivă este temelia dispensațiilor progresive.

• Dispensaționalism clasic: Israel și Biserica

Datorită interpretării ad litteram consecvente deopotrivă a făgăduielilor Vechiului Testament și a profețiilor, dispensaționalismul clasic arată că Dumnezeu are un plan distinct pentru Israel și altul distinct pentru Biserică. Dispensaționaliștii recunosc faptul că Noul Testament nu a numit vreodată Biserica „noul Israel”, „Israel spiritual” sau „Israel”.¹³ Dispensaționalistul ia pur și simplu cuvântul lui Dumnezeu la valoarea dată, fără a estompa vreodată distincția dintre Israel și Biserică sau fără a înlocui Israelul cu Biserica. O înțelegere adecvată a aceste distincții poate fi ilustrată după cum urmează.

TRECUT               PREZENT              VIITOR

ISRAEL                          ISRAEL

OMUL NOU = BISERICA

*a mântuit evreii și gentilii

NEAMURI                      NEAMURI

Așa cum puteți vedea, Dumnezeu are un plan distinct pentru Israel, în trecut și viitor. Are și un plan distinct pentru Biserică, care este denumită „omul nou”, vezi Efeseni 2:14-15. Dacă Pavel ar fi vrut să spună că Biserica era „noul Israel”, „Israelul spiritual” sau „Israelul înlocuit”, Efeseni 2 ar fi fost o ocazie nemaipomenită. Oricum, nu se face aluzie la așa ceva. În fapt, Pavel denumește Biserica „omul nou”, însemnând o nouă entitate, care nu mai existase până atunci. Sângele lui Hristos spărsese zidul ce despărțea națiunea lui Israel de gentili, făcând posibilă formarea unei noi entități, Biserica (a se vedea și 1 Corinteni 10:32)! Evreii care devin credincioși în timpul dispensației harului sunt parte a planului lui Dumnezeu pentru Biserică. Evreii credincioși [mozaici] din trecut și viitor nu sunt parte a Bisericii, ci parte a planului distinct al lui Dumnezeu pentru Israel. Aceste distincții vor fi păstrate chiar și în veșnicie (Apocalipsa 21:24-26).

• Dispensaționalism clasic: scopul fundamental al lui Dumnezeu

Așa cum s-a menționat înainte, scopul fundamental al lui Dumnezeu în opinia dispensaționalismului clasic este slăvirea lui Dumnezeu. Acest lucru înseamnă că există o recunoaștere a unor lucruri pe care Dumnezeu le face, însă harul Lui este acela care încheagă acest plan. Dumnezeu a creat, Dumnezeu a menit un plan distinct pentru îngeri, Dumnezeu a predeterminat un plan unic de mântuire și El a făcut multe alte lucruri mărețe și minunate, toate înspre un singur final, de proslăvire a Sa. Cum știm acest lucru? Mai înainte de toate, declarațiile explicite din Scriptură, cum ar fi Efeseni 1:5-6, 12 și 14, unde mântuirea este văzută doar ca parte a unui scop mai măreț, proslăvirea lui Dumnezeu.

^1:5El ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiați prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, ^1:6spre lauda slavei harului Său, pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui… ^1:12ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos… ^1:14și care este o arvună a moștenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câștigați de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.

În al doilea rând, dacă planul fundamental al lui Dumnezeu era unul al mântuirii, de ce nu există mântuire și pentru îngeri? Toți teologii recunosc, în mod conștient sau subconștient, că Dumnezeu are un plan distinct pentru îngeri, plan care nu este unul mântuitor, căci dacă era, Dumnezeu ar fi oferit și pentru îngeri același plan. În al treilea rând, dacă scopul fundamental al lui Dumnezeu este mântuitor, atunci nu ar fi uluitor că țelul Său cel mai înalt este centrat pe om, nu pe Dumnezeu?! Nu ar fi oare, scopul fundamental al lui Dumnezeu focalizat pe El Însuși, căci El este cel care a făcut toate lucrurile?

Diagrama următoare ilustrează faptul că slava lui Dumnezeu este scopul Său fundamental. Observați cercul atotcuprinzător care este slava Sa, în cadrul lui Dumnezeu folosind câteva scopuri secundare pentru îndeplinire.

Slava

4. Teologia Legământului

• Teologia Legământului: istoric și dezvoltare

Absența conceptelor de tipul unui legământ timpuriu. Teologia Legământului este un sistem mai nou, aidoma Dispensaționalismului Clasic. Nici părinții apostolici, nici cei post-apostolici, nici marii reformiști, precum Luther, Calvin sau Zwingli, nu au menționat o Teologie a Legământului. Prima pomenire a „teoriei legământului” a fost în Mărturisirea Westminster de la 1647. Ryrie comentează:

„Teoria legământului s-a ivit sporadic și, se pare, independent, în ultima parte a secolului al șaisprezecelea. Primii susținători ai opiniei legământului au fost reformiștii care se opuneau concepției predestinării stricte a reformiștilor din Elveția și Franța.¹⁴”

Începuturile Teologiei Legământului (1500-1646). Unele concepte asemănătoare teologiei legământului se regăsesc în scrierile lui Andrew Hyperius (1511-1564), Kaspar Olevianus (1536-1587) și Rafael Eglinus (1559-1622). Acești reformiști mai puțin însemnați, nefiind vreunul dintre ei de calibrul lui Luther, Calvin sau Zwingli, au oferit răsadurile Teologiei Legământului de astăzi.

Teologia Legământului sistematizată (1647-prezent). Cocceius, un german, a fost primul care să sistematizeze Teologia Legământului. El a dezvoltat sistemul primar, în semn de revoltă față de reformiștii predestinării stricte. Cocceius a avut ambiția de a se rupe de libertatea arminianismului și de determinismul calvinismului, îndeosebi în legătură cu doctrina predestinării. El a gândit că a găsit soluția la dilema dublei idei de legământ; un Legământ al Faptelor, înainte de cădere, și un Legământ al Harului, după căderea din rai. În ambele legăminte, omului i se dă un rol și o răspundere. Sistemul legământului, așa cum l-a subliniat Cocceius, s-a concentrat mai mult pe om și rolul lui, în contrast cu concepția strictă a predestinării din zilele lui. Aceste două legăminte sunt considerate a fi principiul unificator în abordarea de către Dumnezeu a omului și izbăvirii sale. Astfel, Cocceius este deseori considerat „părintele Teologiei Legământului”, chiar dacă Mărturisirea Westminster de la 1647 sublinia ideile Legământului Faptelor și Legământului Harului, în termeni simpli, cu un an înainte publicării lui Cocceius (1648). Cu toate acestea, Cocceius a fost primul care să sistematizeze Teologia Legământului. Mai apoi, calvinistul tradiționalist Witsius a extins ideea legământului, făcând-o criteriu imperativ de interpretare biblică. John Cotton, Charles Hodge și A.A. Hodge au fost partizanii de mai târziu ai conceptului. Astăzi, calviniștii reformați moderni sunt îndeobște adepți ai teologiei legământului. După cum vedeți, Teologia Legământului (1647) nu are mai mult de 40 de ani înaintea Dispensaționalismului Clasic (1687), și în fapt, concepte cu iz dispensațional se regăsesc mult mai devreme, în vremea părinților din vechime (secolele I-IV).¹⁵

• Teologia Legământului: preceptul sine qua non

Dacă Teologia Legământului ar fi desfăcută până la preceptul sine qua non (elemente indispensabile), atunci următoarele puncte ar fi esențiale pentru sistem:

1. Categoriile diriguitoare pentru înțelegerea Bibliei sunt Legământul Faptelor și Legământul Harului.
2. Principiul hermeneutic de bază este deslușirea Noului Testament în lumina Vechiului Testament.
3. Dumnezeu are un scop fundamental, iar acesta este soteriologic (mântuirea).¹⁶

Aceste precepte principale, îndeosebi întrebuințarea celor două legăminte ca și criterii imperative de interpretare a restului Bibliei, oferă o reliefare de bază pentru ceea ce învață Teologia Legământului. Desigur, această abordare va nega orice viitor pentru Israel ca națiune și o Împărăție (politică) a lui Dumnezeu de 1000 de ani pe pământ.

• Teologia Legământului: principiul unificator

Istoria și dezvoltarea Teologiei Legământului au fost consemnate adecvat, precum și preceptele ei de bază. Ce rămâne de discutat este: ce anume sunt Legământul Faptelor și Legământul Harului? Se pare că ideea „legământului” este principiul unificator al Teologiei Legământului. Să fiu explicit în afirmare, când zic că Legământul Faptelor și Legământul Harului nu sunt legăminte biblice. În schimb, ele sunt ceea ce erudiții din domeniu numesc legăminte teologice. Un legământ biblic va fi extras explicit din Scriptură, precum Legământul lui Noe (Geneza 9:9-17), Legământul Avraamic (Geneza 12:1-3), Ținutul Legământului/Făgăduinței (Deuteronomul 29-30), Legământul Davidian (2 Samuel 7:12-16) și Noul Legământ (Ieremia 31:31-34). Un legământ teologic este derivat din conceptul legămintelor biblice, însă nu este vreodată numit ca legământ în mod specific, în Scriptură.

Legământul Faptelor. Legământul Faptelor se spune că a fost instituit înainte de cădere (foedus naturale). Alan Caims, un teolog al Legământului, descrie Legământul Faptelor după cum urmează:

„Geneza 2:16-17 descrie Legământul Faptelor. Părțile acestui legământ erau Dumnezeu și Adam. Făgăduiala legământului era viața. Condiția acestuia era supunerea desăvârșită a lui Adam. Pedeapsa pentru nesupunere era moartea.”¹⁷

Mai pe scurt, Legământul Faptelor este un acord între Dumnezeu și Adam, promițându-se viață veșnică pentru supunerea desăvârșită și moarte pentru nesupunere. Este adevărat că Dumnezeu a promis moarte dacă Adam și Eva aveau să nu fie supuși, însă afirmația că Dumnezeu a promis viață eternă pentru supunerea desăvârșită nu se găsește în Biblie. Berkhof, teolog al Legământului, admite:

„Cei care neagă Legământul Faptelor își bazează negarea parțial pe faptul că nu există o consemnare privind o atare făgăduială, în Biblie. Și este perfect adevărat că Scriptura nu conține o promisiune explicită pentru viață veșnică, pentru Adam.”¹⁸

Berkhof purcede apoi la a afirma că lacuna unei promisiuni explicite nu exclude faptul care este implicat. Chiar dacă afirmația lui Berkhof ar fi dovedită, este cert că Legământul Faptelor este bazat pe conjunctură și studiosul Bibliei ar trebui să fie atent atunci când pășește dincolo de granițele Scripturii. Mai mult, dacă Adam ar fi câștigat viață veșnică prin supunere, atunci Teologia Legământului ar fi introdus ‚teoretic’ o a doua cale de mântuire. Mântuirea prin fapte este ÎNAINTE de cădere, iar mântuirea prin har DUPĂ cădere (deși acei teologi nu afirmă vreun precept despre două căi de mântuire).

În mod tradițional, teologii Legământului folosesc foarte puține pasaje pentru a sprijini Legământul Faptelor. Cei mai mulți folosesc Geneza 2:16-17, Osea 6:7 și Romani 5:12-17, nici unul dintre ele nefiind însă cu referire clară la un Legământ al Faptelor făcut cu Adam. Potrivit definiției date de aceștia Legământul Faptelor a durat pentru scurt timp, întinzându-se de la crearea lui Adam până la căderea sa. La încălcarea acestui legământ de către Adam, Dumnezeu a fost ofensat și a instituit astfel un nou legământ, Legământul Harului.

Legământul Harului. Legământul Harului se pare că a fost instituit după cădere (foedus gratia). Teologia Legământului este mai interesată de Legământul Harului, deoarece el se leagă de cea mai mare parte a istoriei, întinzându-se de la căderea lui Adam până la Noul Ierusalim. Astfel, este un legământ aflat în vigoare și astăzi. Berkhof definește Legământul Harului ca fiind

„acea înțelegere măreață dintre Dumnezeu cel insultat și păcătosul ofensator, dar ales, în care Dumnezeu făgăduiește mântuirea prin credință în Isus Hristos, iar păcătosul acceptă această credință, promițând o viață în credință și supunere.”¹⁹

Despre Legământul Harului se spune că a fost instituit în Geneza 3:15. Se pare că a fost repetat de-a lungul istoriei biblice, la Avraam (Geneza 17:7), Ieremia (Ieremia 31:33), Pavel (2 Corinteni 6:16-18), pentru a fi în întregime împlinit abia la Noul Ierusalim (Apocalipsa 21:3). Despre acest legământ se spune că este „o înțelegere măreață”. Părțile implicate sunt „Dumnezeu cel insultat” și „păcătosul ales”. Promisiunea este „mântuire prin credința în Hristos.” Oricum, ca și în cazul Legământului Faptelor, nu există text explicit care să reliefeze nici Legământul Harului. Sintagma „legământ al harului” nu survine vreodată în Scriptură, și toate pasajele folosite să susțină Legământul Harului vorbesc doar despre binecuvântările mântuirii. Este totul cam vag și greu de primit pe nerăsuflate, îndeosebi când devine un punct de referință atotcuprinzător pentru interpretarea întregii Scripturi. A construi întregul sistem al Teologiei Legământului pe două legăminte care nici măcar nu sunt pomenite în Biblie, făcând totodată legămintele biblice să fie privite doar ca lucrări ale Legământului Harului este ceva periculos și fără vreo garanție. Chiar dacă ideea Legământului Harului nu este întru totul nebiblică, este limpede că „ideea celor două legăminte” este una dedusă și nu s-ar putea dezvolta ceva printr-un studiu inductiv al Scripturii.

Așa cum s-a menționat și înainte, aceste două legăminte devin categorii atotcuprinzătoare, prin care sunt interpretate toate celelalte evenimente. Multe dintre exegezele teologilor legământului, îndeosebi cele despre pasaje profetice, sunt false, deoarece sunt guvernate de aceste două legăminte teologice care nu au baze explicite în Biblie. Implicațiile sunt grele și cu bătaie lungă.

Implicațiile Legământului Harului. Mai întâi, răsplata izbăvirii este întotdeauna credința în Hristos. Berkof a menționat deja, în definiția dată Legământului Harului, că „Dumnezeu a făgăduit mântuire prin credința în Hristos.” Declarația poate suna inofensiv la o primă privire, până îți dai seama că dacă este adevărată, atunci chiar și sfinții Vechiului Testament trebuiau să aibă credință în Hristos. Acest concept al credinței în Hristos este un precept de bază al tuturor teologilor legământului. Hodge, un teolog al Legământului, afirmă:

„Nu a fost doar simpla credință în Dumnezeu, ori cucernicia, care se cereau, ci și credința în Mântuitorul făgăduit, adică credința în promisiunea izbăvirii prin Mesia… Legământul Harului, sau planul mântuirii, fiind același în toate elementele lui de la început și după aceea… pentru ca oamenii lui Dumnezeu, înainte de Hristos au constituit Biserica, iar Biserica a fost una și aceeași sub toate dispensațiile. Ea a dat mereu aceeași făgăduială, același Mântuitor și aceleași condiții pentru a-i fi membru, credința în Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor al lumii.”²⁰

Pe lângă faptul că Avraam a fost mântuit prin simpla credință în Dumnezeu (Geneza 15:6, Romani 4:3) și nu în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este dificil să spui cât de multe știau israeliții din vremea Vechiului Testament despre Mesia care avea să vină. Afirmația că trebuie să ai credință în Hristos este forțată în Teologia Legământului, deoarece Legământul Harului a fost făcut cu Adam și toți urmașii aleși ai lui Adam. Aceasta forțează o a doua implicație, anume că poate exista doar un singur popor al lui Dumnezeu, adică Adam și urmașii lui aleși. Acest lucru ar însemna că nu poate fi vreo distincție între Israel și Biserică. Pentru Teologia Legământului există doar un popor al lui Dumnezeu, Biserica începută de la Adam sau Avraam în Vechiul Testament și se extinde până la Noul Testament. Este alcătuită din toți sfinții, din toate vremurile. Odată ce există doar un singur popor izbăvit, atunci poate exista numai o singură condiție de a-i fi membru, aceea de a avea „credință în Fiul lui Dumnezeu ca Mântuitor al lumii.” Acesta este a priori o logică ce forțează o exegeză artificială, cu intenția de a satisface Legământul Harului. Efectele asupra hermeneuticii Teologiei Legământului sunt prea vaste, pentru a le evalua în acest subtitlu și astfel, următoarea secțiune va aborda efectele Legământului Harului asupra hermeneuticii.

Teologia Legământului: hermeneutică

Teologia Legământului apără metoda literală, așa cum a făcut-o și cea dispensațională. Rețineți, diferența nu este în privința încuviințării faptului că metoda literală este cea adecvată, ci asupra consecvenței aplicării acestei metode. Teologul legământului aplică metoda ad litteram în mod clar în mai toată Scriptura, însă se depărtează de ea când vine vorba de pasajele profetice. Următorul comentariu, al amilenaristului legământului Floyd Hamilton, indică faptul că el este informat de îndepărtarea de abordarea literală în privința profețiilor.

„Acum trebuie să admitem franc faptul că interpretarea literală a profețiilor Vechiului Testament ne dă o ilustrare a unei domnii pământene a lui Mesia întocmai precum ilustrarea premilenaristă. Era acel tip de împărăție mesianică pe care evreii din timpul lui Hristos o căutau, pe baza interpretării ad litteram despre împărăție, după făgăduielile Vechiului Testament.”²¹

Hamilton admite prompt că dacă era să urmeze o interpretare consecventă a metodei literale, el ar fi fost premilenarist! Faptul că recunoaște acest lucru trebuie notat, deoarece el indică limpede faptul că el însuși își dă seama că s-a îndepărtat de interpretarea ad litteram. Acest lucru este dovadă că Teologia Legământului, din cauza temei unificatoare a Legământului Harului, este obligată să interpreteze Scriptura printr-o a doua metodă. Impunând un fals criteriu al Legământului Harului asupra Bibliei se produce o inconsecvență în interpretarea sa (vezi secțiunea anterioară, intitulată Teologia Legământului: principiul unificator).

Vern Poythress, teolog al legământului, face comentarii similare, atunci când spune:

„Eu afirm că există temei logic, solid, lingvistico-istoric pentru interpretarea împlinirii profețiilor escatologice și pe alte baze decât împlinirile pre-escatologice… Este, prin urmare, o îndepărtare de interpretarea lingvistico-istorică să insiști spunând, cu certitudine dogmatică, că „casa lui Israel” și „casa lui Iuda” din Ieremia 31:31 trebuie interpretate în cel mai prozaic sens biologic, un sens pe care un israelit ar fi fost probabil să îl aplice ca regulă pentru o predicție pe termen scurt.”²²

Poythress poate susține că are motive rezonabile pentru a se îndepărta de metoda interpretativă lingvistico-istorică, însă acest citat spune altceva. Deoarece Poythress păstrează preceptul sine qua non al Teologiei Legământului, anume că principiul de bază al hermeneuticii este înțelegerea Noului Testament prin prisma Vechiului Testament, el conchide că „casa lui Israel” și „casa lui Iuda” nu înseamnă într-adevăr strict ceea ce spun aceste sintagme. Acest lucru, bineînțeles, ignoră și revelația progresivă. Cum ar fi putut înțelege un israelit din secolul al șaselea, înainte de Hristos, să priceapă ce a scris Ieremia? Adevărul în chestiunea de față este că Poythress este forțat să schimbe metoda interpretativă, din cauza falsului principiu unificator al Legământului Harului, care se află la baza Teologiei Legământului. Poythress poate conchide doar astfel, din cauză că sistemul său teologic exclude posibilitatea interpretării ad litteram a pasajelor escatologice. Poythress se confruntă cu încercarea de a interpreta pasajele adresate clar lui Israel, cu o gândire fixată pe ideea că există doar un singur popor al lui Dumnezeu. Astfel, singura concluzie logică, din perspectiva lui Poythress, este că Israel și Iuda din Ieremia 31:31 sunt cuvinte cu înțeles figurativ pentru Biserică. Aceasta este o interpretarea obișnuită a celor mai mulți teologi ai legământului.

Astfel, este clar că teologul legământului se îndepărtează de o interpretare literală fără nici un temei să facă acest lucru. Teologii legământului îi acuză pe dispensaționaliști de îndepărtarea de metoda ad litteram, însă faptul că recunosc la rându-le o interpretare non-literală dovedește altceva. Problema teologilor legământului este că ei încep prin citirea Noului Testament prin prisma Vechiului Testament, negând astfel revelația progresivă. Rezultatul este că ei îmbrățișează o hermeneutică dualistă și, astfel, sunt inconsecvenți în metoda literală de interpretare.

Teologii legământului iau toate pasajele care conțin profeții viitoare împlinite în Biserică. Israelul din Vechiul Testament nu are viitor în planul lui Dumnezeu, deoarece ei au pierdut făgăduielile, atunci când L-au respins pe Isus ca Mesia, în favoarea Bisericii din Noul Testament. Ryrie comentează susținând că hermeneutica Teologiei Legământului îi îngăduie să estompeze complet înțelesurile celor doi termeni din Noul Testament, astfel ca biserica să înlocuiască îndeplinirea făgăduielilor pentru Israel. În opinia aceasta, adevăratul Israel este Biserica.²³

Astfel, nu poate exista o împlinire ad litteram a făgăduielilor Vechiului Testament pentru Israel. Singura posibilitate este să vezi aceste făgăduieli fiind împlinite spiritual în Biserică, iar aceasta este exact interpretarea pentru care optează ei. Dispensaționaliștii folosesc metoda inductivă de studiu biblic, cea care caută să obțină toate faptele înainte de a trage concluziile generale. Rezultatul este că dispensaționaliștii văd două planuri ale lui Dumnezeu, insistând să păstreze distincte Israelul și Biserica.

• Teologia Legământului: revelația progresivă

Teologia Legământului este de acord cu dispensaționalismul, cum că revelația progresivă este un principiu important pentru aplicare, la interpretarea Scripturii. Asta înseamnă că nu ar trebui să interpretăm Scriptura ca și când sfinții Vechiului Testament sau creștinii secolului I ar fi avut revelația completă a lui Dumnezeu. Noi astăzi ne bucurăm de luxul de a avea întreaga revelație a lui Dumnezeu. Astfel, putem privi în urmă și vedea în Vechiul Testament silueta care avea să vină a lui Hristos, precum și împlinirea multor profeții din Vechiul Testament, legate de venirea lui Mesia. Oricum, nesocotirea faptului că adevărul a fost dezvăluit progresiv este periculos, atunci când se interpretează Scriptura, deoarece se pornește de la premisa că israelitul de rând din Vechiul Testament avea întreaga revelație la dispoziție, precum avem noi azi. Recunoașterea revelației progresive obligă interpretul să încerce să interpreteze în cadrul reperelor de revelație disponibile la acea vreme, la care se referă textul, interpretul lucrând cu ce a fost scris. Acest lucru l-ar proteja și de citirea unei revelații ulterioare prin prisma uneia anterioare. Teologia Legământului nu este atât de consecventă în aplicarea acestui principiu, deși verbal teologii ei subscriu la el. Principiul lor hermeneutic de bază în citirea Noului Testament prin prisma Vechiului Testament este diametral opus principiului revelației progresive.

Citirea Noului Testament prin prisma Vechiului Testament. Desigur, e totul în regulă cu citirea Noului Testament în lumina Vechiului Testament, însă totul este eronat dacă se impune revelația Noului Testament asupra celei a Vechiului Testament. Cu toate acestea, citirea Noului Testament prin prisma celui Vechi devine principiul cheie a hermeneuticii Legământului, deoarece teologii lui deja au plecat de la premisa că Legământul Harului este principiul unificator al Scripturii. Astfel, când citesc termenul „Israel” din Vechiul Testament, ei înțeleg conținutul de „Biserică” din Noul Testament, în cadrul acelei noțiuni de „Israel.” Prin acest lucru, ei satisfac cerințele Legământului Harului, care dictează că poate exista doar un singur popor al lui Dumnezeu. Logica Legământului ar arăta ceva de genul:

1. Legământul Harului este făcut cu Adam și urmașii săi aleși.
2. Acest grup de aleși alcătuiește poporul lui Dumnezeu, cei izbăviți.
3. Cei izbăviți vor fi evrei și gentili.
4. Cei izbăviți sunt numiți „Israel” în Vechiul Testament și „Biserică” în Noul Testament.
5. Nu este un program distinct pentru Israel și altul pentru Biserică.

Această logică este ermetică, însă dacă ipoteza Legământului Harului este eronată, (iar noi credem că este), atunci tot ce urmează este de asemenea greșit. În esență, punctul de plecare determină concluzia. Dacă punctul de la care se pleacă este greșit, atunci și concluzia trebuie să fie greșită. Aceasta este acuza adusă de dispensaționaliști teologilor legământului. Pentru a scăpa de ea, teologul legământului afirmă un principiu hermeneutic de bază este folosirea Noului Testament la interpretarea Vechiului Testament. Berkhof, amilenarist al legământului, scrie:

„Principalul ghid pentru interpretarea Vechiului Testament cu siguranță se regăsește în cel Nou.”²⁴

George Ladd, premilenarist al legământului, scria:

„Scriitorul de față este gata să încuviințeze cu cel amilenarist că există doar un loc pentru a găsi hermeneutică: în Noul Testament.”²⁵

Însă două motive arată că nu există deloc scăpare de la acea acuzație. Mai întâi, dacă reperul pentru interpretarea Vechiului Testament este în Noul Testament, atunci NIMENI din cei care au trăit înainte de Noul Testament nu ar fi putut înțelege adevăratul sens al Vechiului Testament. În al doilea rând, a face Noul Testament principiu hermeneutic de bază pentru interpretarea Vechiului Testament subminează principiul revelației progresive. Teologul legământului își bazează argumentul în mare parte pe deslușirea Noului Testament prin prisma Vechiului Testament, din felul în care autorii Noului Testament au citat din cel Vechi.²⁶ El arată în acest sens libertatea autorilor Noului Testament de a cita din Vechiul Testament. Apoi susține că și el trebuie să aibă aceeași libertate pe care au exercitat-o acei autori. Problema, însă, este că autorii Noului Testament scriau sub inspirație dumnezeiască. Adevărat, acei autori aveau libertate în stilul personal al scrierii, însă folosirea Vechiului Testament în cadrul celui Nou a fost, la ei, inspirată divin, nu produs pur al libertății omenești.²⁷ Iar autorii Noului Testament nici nu interpretau musai Vechiul Testament. Linia concluzivă ar fi că nimeni nu interpretează, atunci când este sub inspirație divină. Oamenii pot interpreta sub iluminare dumnezeiască, însă iluminarea divină nu este, din păcate, scutită de greșeală.

Teologul legământului este obligat, în această exegeză artificială, să citească Noul Testament prin prisma Vechiului Testament și să ignore revelația progresivă, dată fiind tematica forțată a ideii de „legământ”. James Orr, non-dispensaționalist, notează:

„Teologia Legământului a eșuat în a aloca adevărata idee de dezvoltare și, printr-un sistem artificial de tipologii, de interpretări alegorice, a căutat să citească în urmă practic întregul Nou Testament, prin prisma celui Vechi. Însă este evident greșit faptul că folosirea ideii de Legământ drept categorie exhaustivă, precum și încercarea de a forța în ea întregul material teologic, a creat o schemă artificială care ar putea doar să alunge din minte noțiunile simple și firești. Este imposibil să justifici prin dovadă biblică elaborarea detaliată a ideii de Legământ al Faptelor în Eden, cu părțile, condițiile și făgăduielile, interdicțiile și sacramentele etc. acestuia. Astfel, și teologia reformată – în măsura în care ea și-a asumat această formă greoaie și artificială – a eșuat în a mulțumi intelectul avansat al epocii ei.”²⁸

Astfel, eșecul aplicării consecvente a principiului revelației progresive complică, în loc să simplifice, chestiunile pentru cei care citesc Biblia într-o manieră directă. De asemenea, forțează false concluzii, pe care cititorul de rând nu le-ar trage vreodată dacă nu ar fi fost învățat cu sistemul ca întreg.

• Teologia Legământului: Israel și Biserica

Teologia Legământului face câteva deducții logice care afectează perspectiva asupra Israelului și Bisericii. Să urmărim logica teologului legământului.

1. El presupune că Legământul Harului este principiul unificator, astfel că
2. Este forțat să vadă doar un singur popor al lui Dumnezeu, deoarece Adam și toți urmașii săi aleși au fost părți ale legământului,
3. Ca atare, este obligat să facă din „Israel” biserica Vechiului Testament și din Biserica Noului Testament, „adevăratul Israel”.

El chiar nu poate să vadă că Dumnezeu ar putea avea două planuri, unul pentru Israel și altul pentru Biserică. Teologia lui este determinantă și îl obligă să vadă Israelul și Biserica doar în relație cu Legământul Harului, care se presupune că ar fi fost făcut cu Adam și toți urmașii aleși. El îl ironizează pe dispensaționalist, care vede scopuri multiple în planul general al lui Dumnezeu, dar pentru a face asta, trebuie să se îndepărteze de hermeneutica literală, pentru a-și putea trage propriile concluzii. Doar dispensaționalistul este consecvent în hermeneutica ad litteram, deși toate școlile de teologie, dispensaționale și nedispensaționale, verbal încuviințează metoda. Doar dispensaționalistul vede în cuvântul „Israel” specificitatea națională a entității compuse din urmașii lui Avraam, Isac și Iacob.²⁹ Așijderea, doar dispensaționalistul privește noțiunea „Biserică” și recunoaște în ea un organism al celor „cu chemare” dintre evrei și gentili, care au fost botezați duhovnicește în trupul lui Hristos, începând din ziua Rusaliilor (conform Matei 16:18, Faptele 1:5; 11:15; 1 Corinteni 12:13; Efeseni 1:22-23).

Teologia Legământului, nefăcând distincție între Israel și Biserică, este obligată să concluzioneze că nu există viitor pentru națiunea Israelului. Ei cred că, odată ce de la Vechiul Testament, evreii l-au negat pe Isus ca Mesia, apoi toate făgăduielile din Vechiul Testament făcute lui Israel, Biserica Vechiului Testament, au trecut către „adevăratul Israel”, adică Biserica din Noul Testament. Floyd Hamilton, teolog al legământului, este destul de conștient de abordarea sa non-literală, atunci când zice:

„Acum, trebuie să admitem franc că o interpretare literală a profețiilor Vechiului Testament ne dă tocmai o ilustrare a unei domnii pământene a lui Mesia, așa cum înfățișează și premilenaristul. Acela era tipul de regat mesianic pe care iudeii din vremea lui Hristos îl așteptau, pe baza interpretării făgăduielilor Vechiului Testament.”³⁰

Prin faptul că admite el însuși acest lucru, Hamilton arată că dacă ar fi interpretat Vechiul Testament ad litteram, ar fi fost premilenarist, însă nu este! Toate acestea conduc spre faptul că toate teologiile non-premilenariste sunt inconsecvente față de hermeneutica literală. Oricum, cum explică teologii legământului de ce Ioan Botezătorul și Isus nu le-au spus evreilor că conceptul regatului pământean era greșit, atunci când au proclamat venirea împărăției (Matei 3:1; 4:17)?

• Teologia Legământului: scopul fundamental al lui Dumnezeu

Pentru Teologia Legământului, scopul fundamental al lui Dumnezeu este unul soteriologic sau mântuitor. Acest lucru înseamnă că scopul fundamental al lui Dumnezeu este focalizat pe mântuirea sufletelor umane. Iarăși, să urmărim logica teologului legământului, pentru a vedea cum a ajuns el la această concluzie.

1. El presupune că Legământul Harului este principiul unificator, astfel că
2. Întregul plan al lui Dumnezeu trebuie să fie spre împlinirea Legământului Harului, care este cu conținut izbăvitor
3. Este forțat să vadă un singur popor al lui Dumnezeu, deoarece Adam și toți cei aleși erau părți ale legământului, prin urmare
4. El este obligat să citească Noul Testament prin prisma Vechiului Testament, rezultând ideea că există un singur precept al mântuirii, și anume credința în Isus Hristos.

Uită de afirmația limpede a Scripturii că mântuirea este doar o parte a scopului mai mare al lui Dumnezeu, de preaslăvire a Sa (Efeseni 1:5-6, 12, 14). Desigur, mântuirea este o parte mare a preaslăvirii lui Dumnezeu, însă este cert că nu este țelul fundamental al lui Dumnezeu. Sigur că mântuirea este importantă, însă dacă ar fi fost ea scopul fundamental al lui Dumnezeu, nu ar fi fost oferită mântuire și pentru îngeri? Nu ar fi fost mai mulți oameni izbăviți? De ce ar fi scopul fundamental al lui Dumnezeu antropocentric și nu teocentric?

Dispensaționalismul, angajând metoda literală, învață că scopul fundamental al lui Dumnezeu este acela de a se preaslăvi. Pentru a fi onest, trebuie să spun că teologul legământului cinstește glorificarea lui Dumnezeu,³¹ dar sistemul lui teologic îl forțează să o vadă ca secundară, după mântuire, însă fără bază exegetică. O comparație a scopului fundamental al lui Dumnezeu la Teologia Legământului și la Dispensaționalism poate fi pusă într-o diagramă după cum urmează:

Teologia Legământului                   vs.               Dispensaționalism

Mântuire                                                                Preaslăvire

Preaslăvire                                                             Mântuire 

Îngeri                                                                      Îngeri

5. Dispensaționalismul Progresiv

• Dispensaționalism Progresiv: istoric și dezvoltare

Am intitulat această mișcare Dispensaționalism Progresiv, ca opusă altor denumiri care au fost întrebuințate, precum „dispensaționalism reconstruit”, „dispensaționalism modificat”, „dispensaționalism revizuit” și „noul dispensaționalism.” Fiecare din ele definește un aspect al sistemului. Oricum, odată ce titulatura cea mai populară este Dispensaționalism Progresiv, aceasta este și denumirea pe care o voi folosi pentru a descrie sistemul. Termenul „progresivă” nu ar trebui confundat cu ideea că este cumva vorba de un progres sau îmbunătățire adusă Dispensaționalismului Clasic, deși aderenții sistemului sigur vor crede astfel.

Dr. Kenneth Barker a deschis calea acestei mișcări în 1980, la întâlnirea ETS [Societatea Teologică Evanghelică, nota trad.]. Lightner comentează:

„El a avut un discurs în 1980, acum douăzeci de ani, la o adunare a ETS, unde pare-se că a deschis drum, intenționat sau neintenționat, acestei chestiuni dispensaționale progresive. Apoi, în 1986, grupul de studiu dispensațional de la ETS a dat mișcării avânt prin lansarea ei publică la un miting în Atlanta, Georgia.”³²

Barker a fost absolvent al DTS (Seminarul Teologic Dallas, nota trad.) și apoi profesor la departamentul de ebraică. Principalii susținători, Blaising, Bock și Saucy sunt cu toții absolvenți DTS. Mișcarea a început să câștige amploare când Blaising, Bock și Saucy au publicat câteva cărți, pe la începutul anilor ’90. Este semnificativ faptul că mișcarea a crescut în cadrul DTS, cândva considerat pepiniera teologiei Dispensaționalismului Clasic. Cei mai mulți oameni văd DTS ca pe o instituție prestigioasă, iar orice student care absolvă de aici trebuie să fie bun în teologie. Seminarul chiar a plătit pentru studii extinse ale acestor profesori în toată lumea. Acest lucru înseamnă că seminarul însuși este implicat în promovare. Își încurajează profesorii să predea, orice opinie ar pleda aceștia, de parcă perspectiva dispensațională progresivă nu ar contrazice declarația doctrinară a seminarului, care stipulează clar că dispensațiile sunt distincte și nu amestecate. Dispensaționalismul progresiv confundă dispensația Împărăției prin noțiunile „acum” și „dar nu încă”. Acesta este scurtul istoric al Dispensaționalismului Progresiv, un istoric de care mulți dintre noi ne temem că ar putea avea efecte pe termen lung și devastatoare. Ar trebui reținut faptul că sistemul seamănă atât de mult cu Premilenarismul Legământului, încât trebuie să te căznești să găsești vreo diferență, exceptând momentul Înălțării. Ei folosesc până și terminologia acum/dar-nu-încă, inventată de George Ladd, un premilenarist al legământului.

• Dispensaționalism Progresiv: preceptul sine qua non

Chiar dacă căutarea unei definiții de către dispensaționaliștii progresivi este încă în curs, unele precepte de bază analoge ideii sine qua non pot fi reliefate, după cum urmează.

1. Introducerea unei hermeneutici complementare, pe lângă cea literală.
2. Hristos deja domnește în rai pe tronul davidian, însă El încă nu domnește pe acest tron și pe pământ.
3. Biserica nu era o taină în sensul de a nu fi fost dezvăluită în cadrul Vechiului Testament, ci doar în sensul că nu era recunoscută.
4. Botezul întru Duh nu este unic în epoca Bisericii.
5. Împărăția lui Dumnezeu este tema unificatoare a Scripturii.
6. Există un singur plan dumnezeiesc de ispășire, care este holistic, mântuirea societății.

Acestea sunt unele precepte de bază ale Dispensaționalismului Progresiv. Evident, este destul de diferit de Dispensaționalismul Clasic. Acest autor crede că nici nu ar trebui să fie vreodată trecut în categoria dispensaționalismului, deoarece schimbările structurale sunt prea mari, pentru a mai rămâne în acea categorie.³³

• Dispensaționalism Progresiv: hermeneutică

Miezul chestiunii la mișcarea dispensaționalistă progresivă este hermeneutica. Dispensaționaliștii progresivi încuviințează și cu dispensaționaliștii clasici, și cu teologii legământului, în privința metodei ad litteram de interpretare biblică, ca fiind metoda adecvată. Totuși, dispensaționaliștii progresivi afirmă că studiile lor hermeneutice au arătat nevoia unei schimbări, asta însemnând hermeneutica literală definită de dispensaționaliștii clasici. Blaising, dispensaționalist progresiv, afirmă în legătură cu metoda literală:

„Avansurile hermeneutice reprezintă o provocare… față de perceperea termenilor hermeneutici „clar” și „nemijlocit”, precum și lipsa de sens a etichetei „literal”, pe care dispensaționaliștii au pretins-o unică la dânșii, împotriva tuturor celorlalți care „spiritualizează” (chiar dacă numai un pic). O interpretare despre care se pretinde că refletă înțelesul simplu al textului poate, de fapt, să fie o impresie și că acea interpretare nu a fost testată vis-a vis de caracteristicile literare ale textului. Ar putea indica o deslușire a textului după tradițiile cuiva, sau alte tipicuri familiare de gândire, inducând ideea că interpretul înțelegea în prealabil. În consecință, ceea ce este clar pentru unul, poate fi destul de neclar pentru altul, cu o înțelegere prealabilă diferită…. Este o problemă nu de hermeneutică exclusivistă, ci de aplicare a abilităților unei metode pe care o practicăm cu toții.”³⁴

Astfel, dispensaționaliștii progresivi nu aderă în mod consecvent la metoda interpretativă literală, așa cum clasicismul învață. Înțelegerea prealabilă, în locul Duhului dumnezeiesc, este o influență majoră în interpretare. Este învățătura explicită a dispensaționalismului clasic, cum că înțelegerea prealabilă sau predispozițiile sunt date la o parte, atunci când interpretăm sub iluminare divină. Sfântul Duh al lui Dumnezeu este cel care ne îngăduie să interpretăm fără predispoziții oarecare. Progresivii consideră că trebuie făcute schimbări la ceea ce se înțelege prin metodă literală. Schimbare pe care ei au implementat-o este cuprinsă de ceea ce ei denumesc „hermeneutică complementară”, adăugată hermeneuticii literale. Astfel, dispensaționaliștii progresivi nu sunt de acord cu primul sine qua non al dispensaționaliștilor clasici, adică o interpretare ad litteram consecventă a Scripturii, așa cum percept clasicii.³⁵ Ca atare, progresivii împărtășesc o hermeneutică dualistă cu Teologia Legământului, deși hermeneutica secundară diferă.

Hermeneutică complementară. Prin hermeneutică complementară se înțelege un principiu care spune că Noul Testament introduce schimbări la Vechiul Testament, fără a înlătura vechile făgăduieli. Faptul că ei nu sunt teologi ai legământului este salvgardat de faptul că nu resping făgăduielile Vechiului Testament făcute lui Israel. Cu cuvintele lor, „îmbunătățirile nu s-au făcut prin înlăturarea promisiunii originale.” Hermeneutica complementară le dă libertatea de a proclama împlinirea profețiilor la modul acum/dar-nu-încă, precum legământul davidian (2 Samuel 7). Această schemă de tip acum/dar-nu-încă este ilustrată mai jos:

Înălțarea                                                           A doua venire

                                     Legământul davidian în rai (acum)

Legământul davidian pe pământ (nu încă)

Biserica                                                                             Mileniul

Dispensaționaliștii progresivi au argumentat că hermeneutica complementară nu diferă de opinia dispensațională clasică asupra revelației progresive. În timp ce opinia clasică a revelației progresive îngăduie ca Noul Testament să înnoiască și să clarifice anterior, revelația Vechiului Testament, ea nu îngăduie revelației Noului Testament să schimbe revelația din Vechiul Testament. Dezvoltare și schimbare nu sunt același concept. Un lucru poate fi schimbat, fără a fi dezvoltat, așa cum altul poate fi dezvoltat, dar fără schimbări esențiale. Contextual, toți sunt de acord că legământul davidian din 2 Samuel 7:12-16 este un legământ pământean, făcut cu Israel. Totuși, progresivii pretind că atunci când Petru a amintit de Psalmul 110:1 și Psalmul 132:11, în Faptele Apostolilor 2, a introdus conceptul de schimbare, și anume la locația de împlinire a legământului davidian. Astfel, ei spun că atunci când Hristos s-a înălțat și a stat de-a dreapta Tatălui, El stătea de fapt pe tronul davidian din rai (adică, de-a dreapta lui Dumnezeu = tronul davidian). Oricum, această interpretare nu poate fi concluzionată doar dintr-o hermeneutică literală, ci se bizuiește și pe hermeneutica complementară. Bock, un susținător de vază al dispensaționalismului progresiv, admite acest lucru față de Lightner.

„L-am întrebat pe Darrell Bock, care îmi este prieten și se afla în biroul meu, cum de a ajuns la această hermeneutică complementară. El vorbea despre Faptele Apostolilor 2 și cum crede că, odată ce Petru citează din Psalmul 110 și Psalmul 132, dovedind că Împărăția Davidiană fusese inaugurată, Legământul Davidian a început deja. I-am spus: „Darrell, sigur nu ai luat o astfel de hermeneutică din Faptele 2, nu-i așa? Opinia ta nu vine din cadrul acelui pasaj, nu?” El a răspuns: „Nu, am adus hermeneutica spre acel pasaj. Nu reiese asta din pasaj, de la sine.””

Aici este momentul în care hermeneutica complementară trebuie să intervină pentru susținerea interpretării. Dacă conceptul schimbării, endemic pentru hermeneutica complementară, este îngăduit, atunci cineva poate ajunge la această concluzie. Dar cine poate să tragă granițele în limitarea capacității sale de a schimba făgăduielile din Vechiul Testament? Hermeneutica complementară garantează interpretului autonomia de a trage concluzii exegetice șubrede, rupte de înțelesul obișnuit al textului. Așadar, ce schimbări anume fac dispensaționaliștii progresivi? Mai întâi, ei schimbă locul tronului davidian, de pe pământ, în rai. Importanța acestei mutări nu poate fi îndeajuns subliniată! În consecință, când cineva schimbă locul tronului davidian de pe pământ în ceruri, el automat schimbă grupul la care se relatează, așijderea. În Vechiul Testament, Legământul Davidian era un legământ strict al evreilor, însă hermeneutica complementară permite progresivilor să interpreteze Noul Testament într-un fel care schimbă Legământul Davidian, adăugându-l Bisericii. Asta înseamnă că ei au schimbat atât locul împlinirii profeției, cât și oamenii cu care acest legământ fusese făcut. Acest lucru estompează distincția dintre Israel și Biserică, o negare a celei de-a doua condiții sine qua non a Dispensaționalismului Clasic. Te poți întreba de ce au folosit în titulatura sistemului lor termenul „dispensaționalism”, odată ce au respins două din trei condiții sine qua non (adică elemente indispensabile) ale Dispensaționalismului Clasic. Hermeneutica dualistă și estomparea distincției dintre Israel și Biserică indică faptul că progresivii înclină mai degrabă către Teologia Legământului, distanțându-se de Dispensaționalismul Clasic.

• Dispensaționalismul Progresiv: principiul unificator

Dispensaționaliștii progresivi afirmă că:

Unitatea revelației divine, a diferitelor dispensații, este găsită în scopul istoriei, Împărăția lui Dumnezeu. Și odată ce această împărăție este centrată pe persoana și lucrările lui Isus Hristos, unitatea dispensațională a Scripturii și a istoriei este cristologică, în măsura în care este și escatologică.³⁶

Bineînțeles, Împărăția lui Dumnezeu este o temă majoră a Scripturii, însă dispensaționaliștii progresivi nu reușesc să distingă diversele feluri în care sintagma „împărăția lui Dumnezeu” este folosită în Scriptură. Ei se comportă de parcă fiecare referire la această „împărăție a lui Dumnezeu” este legată de Împărăția Davidiană, când de fapt Scriptura folosește conceptul de ‚împărăție’ în cel puțin trei feluri.

1. Împărăția Universală a lui Dumnezeu, care propovăduiește că Dumnezeu este suveran al întregului univers.
2. Împărăția Davidiană (2 Samuel 7; Apocalipsa 20), care este o referire la domnia pământeană a lui Mesia, pe tronul lui David.
3. Taina Împărăției (Matei 13), care este o formă a împărăției nerevelată în Vechiul Testament și care se referă îndeosebi la epoca Bisericii.

Dispensaționaliștii progresivi nu fac distincție între aceste trei împărății și forțează nota, relatându-le pe toate la Împărăția Davidiană. Deoarece Împărăția Davidiană este centrată pe persoana lui Hristos, atunci unitatea Scripturii este cristologică, mai degrabă, decât doxologică, așa cum spun dispensaționaliștii clasici.

• Dispensaționalism Progresiv: revelația progresivă

Tendința în rândul dispensaționaliștilor progresivi este să privească revelația progresivă și hermeneutica complementară ca fiind același lucru. Oricum, revelația progresivă este cam departe de hermeneutica complementară.

Revelația progresivă înseamnă că Biblia nu a căzut din rai, toată deodată. De la Moise la Ioan, alcătuirea ei a necesitat cam șaisprezece secole, timp în care adevărul divin s-a manifestat cu o claritate crescândă.³⁷

O definiție a hermeneuticii complementare, din partea partizanilor ei, ar spune că Noul Testament introduce schimbare și avans. Nu doar repetă revelația Vechiului Testament, cu adăugiri complementare; însă nici nu înlătură vechile făgăduieli. Acest avans nu se face cu prețul înlăturării făgăduielii de la început.

Revelația progresivă înseamnă că revelația ulterioară poate clarifica o revelația anterioară, dar hermeneutica complementară spune că cea ulterioară poate introduce schimbare la cea anterioară. Clarificarea și schimbarea sunt două noțiuni în întregime diferite. Dacă cineva permite ca o revelație ulterioară să clarifice o revelație anterioară, își poate ameliora înțelegerea revelației originale. Altminteri, dacă lași ca o revelație ulterioară să schimbe o revelație anterioară, nu mai poți avea vreo siguranță că făgăduielile lui Dumnezeu nu se vor schimba mai apoi. A aplica consistent hermeneutica complementară la întreaga Scriptură ar rezulta în a nu mai ști ce oameni sau ce loc, în ce timp o profeție oarecare ar fi împlinită, cel puțin nu până când ea s-a înfăptuit deja sau canonul a fost închis! Acest lucru este exact ceea ce aplicarea hermeneuticii complementare a lor, în Legământul Davidian, a arătat. Oamenii s-au schimbat de la Israel, la Israel și Biserică, locul s-a schimbat de la rai, la rai și pământ, iar timpul s-a schimbat de la Împărăția Milenară la Epoca Bisericii și Împărăția Milenară.

Hermeneutica complementară nu este același lucru cu revelația progresivă, iar acest lucru este important, pentru ca cele două noțiuni să nu se confunde. A pretinde că ele sunt aceeași chestiune este o reprezentare falsă a hermeneuticii implicate de dispensaționaliștii progresivi.

• Dispensaționalism Progresiv: Israel și Biserică

Relaționarea dintre Israel și Biserică în zona dispensaționaliștilor progresivi este foarte interesantă de reexaminat. Ei afirmă că dispensaționaliștii clasici s-au îndepărtat de hermeneutica literală pe care o practică ei pentru a interpreta cu consecvență Legământul Avraamic și Noul Legământ. Îi acuză pe dispensaționaliștii clasici că „spiritualizează” afirmând că Biserica participă „spiritual” la Legământul Avraamic și la Noul Legământ.³⁸ Dacă această acuzație este adevărată, atunci oare nu pot să acuze și dispensaționaliștii clasici pe cei progresivi de depărtarea de la hermeneutica literală, atunci când ultimii inaugurează Legământul Davidian în epoca Bisericii?

Deși unii dispensaționaliști clasici au subscris ideii că Biserica participă la aceste legăminte prin ratificarea lor prin Hristos, aceasta nu este singura idee la care dispensaționaliștii clasici au subscris. Chafer, Walvoord și Ryrie spun cu toții despre două Noi Legăminte, unul exclusiv pentru Israel, iar altul exclusiv pentru Biserică. Teologul Pentecost optează pentru o opinie diferită, care este mai coerentă cu învățătura Noului Testament despre Noul Legământ. Opinia sa spune:

„Ceea ce a spus Isus a fost că „chiar legământul a fost instituit odată cu moartea Sa”, chiar dacă Israel „nu va căpăta împlinirea acestuia, nici binecuvântările lui, până ce nu li se va confirma și le va fi la îndemână, la a doua venire a lui Hristos.” Pentecost face distincție între „instituția legământului și căpătarea beneficiilor acestuia”. Nu este ceva unic la Noul Legământ. Legămintele Avraamic, Palestinian și Davidian au fost toate instituite la un anumit moment în timp, dar beneficiile au apărut adesea la ani de zile sau chiar secole după aceea. Noul Legământ a fost instituit prin moartea lui Hristos și vărsarea sângelui lui Mesia; oricum, „beneficiile lui nu vor fi căpătate de Israel până la a doua venire.”³⁹

Opinia lui Pentecost nu estompează Israelul și Biserica, în relaționarea lor cu legămintele Vechiului Testament. Astfel, dispensaționaliștilor progresivi nu le este garantată abilitatea de a face Legământul Davidian aplicabil astăzi, tocmai pentru că unii dispensaționaliști clasici ar fi putut face greșeli în relația cu alte legăminte ale Vechiului Testament. Pentecost, un dispensaționalist clasic, păstrează Israelul și Biserica distincte în relația cu toate legămintele Vechiului Testament, în vreme ce dispensaționaliștii progresivi estompează această distincție. Cum anume estompează progresivii această distincție? Pretinzând că atunci când Petru a pomenit Psalmii 110 și 132, în Faptele Apostolilor 2, se referea la faptul că Legământul Davidian fusese inaugurat la Înălțarea lui Hristos. Odată ce progresivii au presupus că Legământul Davidian începuse la Înălțarea lui Hristos, atunci distincția dintre Israel și Biserică este automat neclară. Cumva, Legământul Davidian, unul iudaic, este aplicat direct Bisericii. Singura cale prin care pot face asta este să aplice hermeneutica complementară. Ar trebui notat că până acum, progresivii au aplicat hermeneutica complementară doar la Legământul Davidian. Se poate totuși vedea ce concluzii s-ar trage atunci când hermeneutica complementară s-ar aplica altor arii ale Scripturii. Asemenea concluzii au o corelare strânsă cu felul în care autorii Noului Testament citează Vechiul Testament.

Dispensaționaliștii progresivi neagă și că Biserica este o paranteză sau o intercalare în planul lui Dumnezeu. Acest lucru se poate conchide doar dacă ei neagă că Biserica nu era o taină în Vechiul Testament. Dispensaționaliștii clasici afirmă că Biserica era o taină în sensul că a fost nerevelată în Vechiul Testament, așa cum o definește Scriptura (Romani 16:25; Efeseni 3:5-6; Coloseni 1:25-26). Dispensaționaliștii progresivi spun că Biserica era o taină doar în sensul că nu era recunoscută în Vechiul Testament. Era acolo, dar sfinții din Vechiul Testament nu o recunoșteau.

Toate aceste diferențe rezultă într-o estompare a Israelului și Bisericii. Pentru a fi siguri, progresivii admit două popoare distincte, însă oricine ar admite acest lucru. Ceea ce neagă ei sunt cele două programe distincte în planul fundamental al lui Dumnezeu, și de aceea această distincție este atât de importantă.

• Dispensaționalism Progresiv: planul fundamental al lui Dumnezeu

Pentru a analiza concluzia perspectivei dispensaționale progresive privind scopul fundamental al lui Dumnezeu, să le evaluăm raționamentul.

1. Principiul unificator al Dispensaționalismului Progresiv este Împărăția lui Dumnezeu.
2. Toate menționările Împărăției lui Dumnezeu indică spre Împărăția Davidiană.
3. Odată ce Hristos este stăpânitor legitim al acestei împărății, atunci
4. Miezul ei este cristocentric, iar astfel, scopul fundamental al lui Dumnezeu trebuie să fie soteriologic.

Poate vă amintiți că scopul fundamental al lui Dumnezeu din perspectiva Teologiei Legământului era și el unul soteriologic. În această chestiune, Dispensaționalismul Progresiv și Teologia Legământului încuviințează. Indiferent de faptul că Scriptura ne învață că marele scop al lui Dumnezeu este acela de proslăvire a Sa (Efeseni 1:5-6, 12, 14). Mântuirea este o parte însemnată a planului lui Dumnezeu, însă umbrela sub care stau toate țelurile lui Dumnezeu este marele scop al preaslăvirii Sale. Progresivii sunt forțați să vadă această concluzie, din cauza accentului lor pe aspectele tip acum/dar-nu-încă privind Împărăția Davidiană. Există doar un scop soteriologic al lui Dumnezeu, deopotrivă pentru Israel și pentru Biserică. Soteriologia, din perspectivă progresivă, înseamnă mântuire holistică, mântuirea societății, incluzând mântuirea individuală. Încă o dată, aici, odată ce Israel și Biserica sunt văzute ca parte a unui singur scop soteriologic, distincția dintre cele două este estompată.

6. Concluzie

În concluzie, să trecem în revistă preceptele de bază ale fiecărui sistem, arătând și discontinuitățile dintre cele trei sisteme, în forma unui tabel.

	Dispensaționalism clasic	Dispensaționalism Progresiv	Teologia Legământului
Hermeneutică	Consecvent literală	Literală + complementară	Literală + alegorică
Principiu unificator	Proslăvirea lui Dumnezeu	Împărăția lui Dumnezeu	Cele două legăminte
Israel și Biserica	Israel și Biserica distincte	Israel și Biserica estompate	Biserica înlocuiește Israelul
Scopul fundamental al lui Dumnezeu	Doxologic	Cristologic/soteriologic	Soteriologic
Împărăția Davidiană	Viitoare (pământeană)	Prezent+Viitor (rai+pământ)	Prezent (rai)
Revelația progresivă	Recunoaștere consecventă	Identificare cu hermeneutica complementară	Nesocotită, citindu-se NT în prisma VT
Schema dispensațională tipică	Neprihănirea	Patriarhală	Vechiul Testament
	Conștiința
	Stăpânire omenească		Legământul cu Noe
	Făgăduința sau patriarhală		Legământul cu Avraam
	Legea sau Moise	Mozaică	Legământul de la Sinai
	Harul sau Hristos	Ecleziastică	Noul Testament
	Împărăția	Sionistă: Mileniul
		Sionistă: statul etern
Personalități marcante	Ryrie, Scofield, Chafer, Pentecost, Sauer	Blaising, Bock, Saucy, Gundry, Barker, Martin	Berkhof, Charles Hodge, A.A. Hodge, O.T. Allis

Anexa A

Ce este o dispensație?

Acest cuvânt ar trebui evaluat atât în termenii întrebuințării sale biblice, cât și în uzul teologic. Contrar părerii obișnuite, cuvântul „dispensație” este un cuvânt biblic. Cuvântul grec corespunzător este oikonomia, „oikos” însemnând „casă” și „nomos” însemnând „lege”. Astfel, termenul ar desemna „regula sau legea unei case”. În privința întrebuințării sale, oikonomia este folosit de 21 de ori în Noul Testament (Luca 12:42; 16:1,2,3,4,8; Romani 16:23; 1 Corinteni 4:1,2; 9:17; Galateni 4:2; Efeseni 1:10; 3:2,9; Coloseni 1:25; 1 Timotei 1:4; Tit 1:7; 1 Petru 4:10). Oikonomia și derivații săi sunt divers traduși, cuprinzând „a fi rânduitor, cârmuitor, rânduială, dispensație, administrare, treabă, însărcinare, vistiernic.” Din punct de vedere etimologic, cuvântul „economie” derivă din oikonomia. Ca atare, ca întrebuințare scripturală, cuvântul înseamnă:

Relația diriguitoare sau legea unei case, implicând două părți, stăpânul și slujitorul său.

O definiție teologică viabilă se poate deduce din întrebuințarea scripturală. Teologic, o dispensație a fost definită în multe feluri. Dispensaționalistul timpuriu, C.I. Scofield, s-a focalizat mai mult pe perioada de timp sau epocă, când a definit dispensația ca:

O perioadă de timp în care omul este pus la încercare, în privința supunerii față de o anume revelație a voinței lui Dumnezeu. Șapte astfel de dispensații se disting în Scriptură.⁴⁰

Definiția lui Scofield a fost criticată, deoarece ea accentuează timpul, în locul unei administrații sau rânduieli. Ryrie a ameliorat definiția sa, încorporând definiția cuvântului bazată pe ideea scripturală, atunci când a enunțat dispensația ca:

O economie caracteristică a scopului lucrării lui Dumnezeu.⁴¹

Personal, eu aș defini cuvântul ca fiind:

O rânduială caracteristică din planul principal al lucrării lui Dumnezeu.

Cuvântul „rânduială” clarifică ceea ce se înțelege prin economie, iar sintagma „plan principal” extinde ideea scopului, incluzând scopul lui Dumnezeu pentru îngeri, care sunt clar netrecuți în alte scopuri ale Sale.

Per ansamblu, dispensaționaliștii văd lumea ca pe o casă ocârmuită de Dumnezeu. În această rânduială a casei Sale, Dumnezeu își diriguiește sau administrează treburile potrivit voii Sale, în diverse etape de revelație din decursul timpului. Aceste etape diferite marchează distinct diferitele rânduieli ale planului Său principal de lucrări, iar aceste rânduieli diferite constituie dispensațiile. Înțelegerea diferitelor rânduieli ale lui Dumnezeu este esențială pentru o interpretare adecvată a revelației Lui, în cadrul acelor diverse rânduieli.

Note de subsol

¹ Singura diferență substanțială dintre Premilenarismul Legământului și Dispensaționalismul Progresiv este aceea că dispensaționaliștii progresivi încă încearcă să susțină o Înălțare petrecută înaintea Marelui Necaz, în timp ce premilenariștii legământului susțin o Înălțare după Marele Necaz. Mulți teologi (John Brummett, eu însumi și alții) găsesc că o Înălțare înaintea Marelui Necaz este incoerentă cu Dispensaționalismul Progresiv.

² Cooper, David L., Messiah: His First Coming Scheduled (Mesia: Prima Sa venire anunțată) (Los Angeles, CA; Biblical Research Society, 1939), pag. 546

³ Cea mai mare parte a terminologiei mele și a perspectivei istorice și de dezvoltare a acestor trei teologii provin din lucrarea lui Charles Ryrie, Dispensationalism.

⁴ Ryrie, Charles C. Dispensationalism (Chicago, IL; Moody Press, 1995), pag. 62-69.

⁵ Ibidem, pag. 81.

⁶ Încercarea de a forța literatura profetică, cum ar fi Cartea Apocalipsei, într-un gen apocaliptic de cărți extra-canonice inter-testamentare este o metodologie necuvenită de categorisire a secțiunilor Bibliei, ca mijloc de a justifica Legea de Aur a interpretării a dr. Cooper. Pentru detalii, a se vedea dr. Robert Thomas, Evangelical Hermeneutics (Hermeneutică evanghelică).

⁷ Lexicografii moderni argumentează că cuvintele de sine stătătoare sunt goale de conținut, înțelesul lor trebuind furnizat de context. Un astfel de lexicon, cu această abordare, este Louw-Nida. Pentru mai multe, a se vedea dr. Robert Thomas, Evangelical Hermeneutics (Hermeneutică evanghelică).

⁸ Blaising and Bock, Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaționalismul, Israelul și Biserica), (Grand Rapids, MI; Zondervan, 1992), pag. 348.

⁹ Unii teologi, care pretind că ar fi dispensaționaliști, gândesc că alți dispensaționaliști fac prea multe distingeri (vezi John MacArthur, The Gospel Accordin to Jesus – Evanghelia după Isus)

¹⁰ Problema de bază în pretenția lor că diversitatea contrazice sau distruge unitatea, nu reușesc să vadă că condiția primară a realității și cunoașterii este trinitatea ontologică, o entitate egală în unitate și diversitate, fapt care exclude astfel de pretenții și este soluția problemei Treimii. Este și răspuns la  această problemă filosofică străveche. Vezi Rousas J, Rushdoony, The One and the Many (Unul și cei mai mulți).

¹¹ Ryrie, Charles C. Dispensationalism, pag. 94.

¹² Ibidem, pag. 84.

¹³ Una din dovezile preferate ale Teologilor Legământului, cum că Biserica este denumită Israel, este Galateni 6:16. Pentru răspunsuri dispensaționale la această afirmație, a se vedea Masters & Willis Issues in Dispensationalism(Probleme în dispensaționalism) sau Arnold Fruchtenbaum Israelology: The Missing Link in Systematic Theology (Israelologie: veriga lipsă în Teologia Sistematică).

¹⁴ Ryrie, Charles C. Dispensationalism, pag. 185.

¹⁵ Ibidem, pag. 184-187.

¹⁶ Desigur, Teologia Legământului spune că marele final al omul este de a-L proslăvi pe Dumnezeu, dar în practică sistemul lor dictează că planul izbăvitor al lui Dumnezeu are întâietate în scopul fundamental al lui Dumnezeu.

¹⁷ Cairns, Alan, Dictionary of Theological Terms (Dicționar de termeni teologici) (Greenville, SC:  Ambassador-Emerald International, 1998), pag. 103.

¹⁸ Berkhof, Louis, Systematic Theology (Teologie sistematică), (Great Britain: The Bath Press, Bath, 1998), pag. 216.

¹⁹ Ibidem, pag. 277.

²⁰ Hodge, Charles, Systematic Theology (Teologie sistematică), (London: Nelson, 1872), vol. 2:pag. 372-373.

²¹ Ryrie, Charles C., Dispensationalism, pag. 82.

²² Ibidem, pag. 83.

²³ Ibidem, pag. 85.

²⁴ Berkhof, Louis, Principles of Biblical Interpretation (Principiile interpretării biblice), (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1950), pag.160.

²⁵ Ladd, George E., Crucial Questions About the Kingdom of God (Întrebări cruciale despre Împărăția lui Dumnezeu), (Grand Rapids, MI: Eerdmans, 1952), pag. 138.

²⁶ Pentru mai multe detalii despre felul în care autorii NT citează din VT, vezi Dr. Robert Thomas Evangelical Hermeneutics (Hermeneutica evanghelică).

²⁷ Dr. Robert Thomas se referă la acest lucru ca fiind un inspirit Sensus Plenior.

²⁸ Orr, James, The Progress of Dogma(Progresul dogmei), (Grand Rapids, MI: Eerdmans, n.d.), pag. 303-304.

²⁹ Pentru o lămurire detaliată a întrebării “Ce constituie un evreu?” vezi Arnold Fruchtenbaum Israelology: The Missing Link in Systematic Theology (Israelologie: veriga lipsă în Teologia Sistematică).

³⁰ Ryrie, Charles C., Dispensationalism, pag. 82.

³¹ Mărturisirea Westminster afirmă că “scopul de pe urmă al omului este proslăvirea lui Dumnezeu.”

³² Lightner, Robert, Conservative Theological Journal: April 2000 (Jurnalul teologic conservator: aprilie 2000), (Fort Worth, TX: Tyndale Theological Seminary, 2000), pag. 55.

³³ Bruce Waltke, teolog al legământului, indică și el că schimbările structural sunt atât de ample, încât nu mai este recognoscibil ca fiind dispensaționalism.

³⁴ Blaising și Bock, Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaționalismul, Israelul și Biserica), pag. 31-32.

³⁵ Această inserare a unui nou înțeles în terminologia veche este o practică obișnuită a lumii postmoderne. Limbajul este doar o construcție socială și poate fi manipulat pentru înșelarea oamenilor.

³⁶ Ibidem, pag. 33.

³⁷ Pache, Rene, The Inspiration and Authority of Scripture (Inspirația și autoritatea Scripturii), (Salem, WI: Sheffield Publishing, 1992), pag.102.

³⁸ Blaising și Bock, Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaționalismul, Israelul și Biserica), pag. 25.

³⁹ Fruchtenbaum, Arnold, Israelology (Israelologie), (Tustin, CA: Ariel Ministries, 2001), pag. 368.

⁴⁰ Ryrie, Charles C., Dispensationalism, pag. 23.

⁴¹ Ibidem, pag. 28.