Dispensationalismul: o intoarcere la teologia biblica sau cult pseudo-crestin?

de Gospel Plow

De ce există dispute în privinţa doctrinei?

„Vă îndemn, fraţilor, să vă feriţi de cei ce fac dezbinări şi tulburare împotriva învăţăturii, pe care aţi primit-o. Depărtaţi-vă de ei. Căci astfel de oameni nu slujesc lui Hristos, Domnul nostru, ci pântecelui lor; şi, prin vorbiri dulci şi amăgitoare, ei înşeală inimile celor lesne crezători.” (Romani 16:17; versiunea King James).

De ce atât de mulţi oameni, care se autodenumesc creştini, au mereu dispute între ei şi cu alţii în privinţa doctrinei? Nu sunt toţi cei care Îi rostesc numele lui Hristos uniţi, prin Sfântul Duh, ca trup al lui Hristos? Nu propovăduieşte fiecare biserică aceeaşi doctrină de bază? Dacă ar fi fost aşa, nu ar mai fi fost nevoie ca Pavel să îl dojenească pe tânărul Timotei: „Fii cu luare aminte asupra ta însuţi şi asupra învăţăturii…”, nu ar mai fi trebuit ca conciliile bisericii timpurii să definească preceptele şi să se opună învăţăturilor mincinoase, nu ar mai fi trebuit cele 95 de teze ale lui Martin Luther, Mărturisirea de la Augsburg, nici nu ar mai fi fost necesară Reforma, în întregul ei.

„Dacă eu propovăduiesc cu glas răspicat şi expunând limpede fiecare porţiune a adevărului lui Dumnezeu, lăsând însă deoparte exact acea idee pe care o atacă în acest moment lumea şi diavolul, atunci eu nu Îl mărturisesc pe Hristos, oricât de vehement aş spune că o fac. Acolo unde bătălia este în toi, acolo se dovedeşte şi loialitatea soldatului; şi a fi pregătit în tot restul decursului luptei, nu înseamnă nimic, dacă fuga şi ruşinea apare tocmai în acel moment crucial.” – Martin Luther

Dat fiind faptul că doctrina creştină a fost definită, au urmat apoi asalturi neîncetate la adresa ei, deopotrivă din exterior şi din interior, pentru a-i rătăci pe aceia a căror credinţă nu este ferm înrădăcinată în Hristos şi în doctrina cuvenită. Biserica a încercat să înfrunte acest fapt, definindu-şi credinţele şi mărturisirile, învăţând oamenii catehismul şi cerând pastorilor să fie instruiţi de instituţiile ortodoxe.

Din nefericire, cele mai multe biserici americane au fost cuprinse de o formă de revigorare care înlocuieşte preceptele cu „mărturii”, catehismul cu evenimente gen „seara de pizza a tinerilor” şi instruirea teologică a pastorilor cu seminarii născocite în biserică. Cei mai mulţi laici, ca şi mulţi predicatori, au o dificultate în a exprima prin cuvinte cu exactitate ceea ce cred, iar dintre puţinii care pot emite o afirmaţie a doctrinei în care cred, încă şi mai puţini pot cita bazele scripturale, istoria sau pot face o apărare logică a numitei doctrine în care cred. Acesta este cursul unei teologii bazate pe sentimente şi trăire, în loc de a se sprijini pe Cuvânt şi Sacrament.

Pavel, apostolul, a fost de neclintit în privinţa doctrinei. Avertismentul său, citat din Epistola către Romani, nu a fost pentru a evita problema doctrinei, ci pentru a-i însemna pe aceia care propovăduiesc o doctrină contrară celor ce au fost lăsate cândva sfinţilor. Iuda încuviinţează faptul că doctrina a fost rânduită la vremea scrierii Epistolei lui, însă erezia tot se insinua în sânul bisericii.

„Preaiubiţilor, pe când căutam cu tot dinadinsul să vă scriu despre mântuirea noastră de obşte, m-am văzut silit să vă scriu ca să vă îndemn să luptaţi pentru credinţa, care a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna. Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn Isus Hristos.” – Iuda 1:3-4.

Suntem noi, creştinii, dornici să ne divizăm în orice problemă şi în toate? Numărul tot mai mare al denominaţiilor şi sectelor a fost pricinuit, îndeobşte, de dispute asupra lucrurilor implicate ca probleme doctrinare. Mulţi se vor contrazice în privinţa hranei sau băuturii, sau privind o sărbătoare, luna plină sau sabaturile, dar dacă astfel de chestiuni pot avea legitimitate în ceea ce priveşte aspectul sănătăţii sau a preferinţelor formale, linia de divizare între creştini ar trebui trasă după nişte criterii mult mai substanţiale.

Ce este dispensaţionalismul?

Dispensaţionalismul este o formă de premilenarism, cu sorgintea în Plymouth Brethren (Frăţia Plymouth), la începutul anilor 1830. Părintele dispensaţionalismului, John Nelson Darby, cu studii avocăţeşti şi uns ca preot anglican, a fost unul dintre fondatorii de căpătâi ai mişcării Frăţia din Plymouth, care s-a ivit ca reacţie la formalismul fără substanţă al Bisericii Angliei. Pentru Frăţie, biserica „invizibilă” adevărată trebuia să se ivească din sânul Bisericii „vizibile”, respingând însă formalismele precum preoţia şi sacramentele.

Teologia dispensaţională se centrează pe conceptul abordării de către Dumnezeu a omenirii, fiind împărţită (de obicei) în şapte economii sau „dispensaţii” distincte, în care omul este pus la încercare în privinţa obedienţei sale faţă de voia lui Dumnezeu, revelată în fiecare dispensaţie în parte.

Dispensaţionaliştii Îl consideră pe Dumnezeu ca urmărind două scopuri distincte pe parcursul istoriei, unul legat de un ţel pământean şi un popor pământean (evreii), celălalt cu ţeluri cereşti şi cu un popor ceresc (biserica). [1]

Dispensaţionaliştii cred că în Vechiul Testament Dumnezeu a făgăduit poporului evreu o împărăţie pământeană condusă de Mesia ben David, iar atunci când Hristos a venit, El le-a oferit evreilor această împărăţie promisă. Atunci când evreii acelei vremi L-au respins pe Hristos şi împărăţia pământeană, făgăduiala a fost amânată, iar „forma tainică” a împărăţiei – Biserica – a fost înfiinţată.

Biserica, potrivit doctrinei dispensaţionale, nu a fost prezisă în Vechiul Testament şi constituie o „paranteză” în planul lui Dumnezeu pentru Israel. În viitor, distincţia dintre evreu şi gentil va fi restabilită şi va continua pentru veşnicie. „Paranteza”, sau epoca bisericii, se va încheia la înălţare, atunci când Hristos va veni nevăzut pentru a-i lua pe toţi credincioşii (exceptând sfinţii Vechiului Testament) în rai, pentru a sărbători „căsătoria cu Mielul”, cu Hristos, pentru o perioadă de şapte ani. [2]

Planul lui Dumnezeu pentru evrei se reia apoi, cu Tribulaţia (sau Marele Necaz), Antihristul, vasele mâniei, cei 144.000 de evrei predicând Evanghelia împărăţiei şi, în fine, Armaghedonul. Apoi, A Doua Venire (a treia, dacă socotim şi răpirea pretribulaţională), convertirea instantanee a întregii naţiuni a lui Israel, învierea sfinţilor din perioada Tribulaţiei şi a celor din Vechiul Testament, iar apoi judecata „oilor şi caprelor”. „Caprele” vor fi aruncate în iad, iar „oile” şi credincioşii evrei vor pătrunde în mileniu cu trupurile lor omeneşti fireşti, căsătorindu-se, reproducându-se şi murind. „Biserica tainei” şi sfinţii înviaţi din perioada Tribulaţiei şi a Vechiului Testament vor trăi în Ierusalimul ceresc, care va pluti deasupra oraşului pământean. Acest mileniu va fi un timp al unei păci şi prosperităţi nemaipomenite, cu Hristos domnind pe tronul lui David. După cei 1.000 de ani, Satana va fi eliberat din lanţurile în care a fost legat la începutul mileniului, iar mulţi dintre copiii născuţi din „oile” israelite îl vor urma, în răzvrătirea de pe urmă împotriva lui Hristos. Împăratul îşi va nimici iarăşi potrivnicii, lucru urmat de o altă înviere a celor vrednici, o altă înviere a celor nevrednici, judecata finală şi, în fine, Noul Rai şi Noul Pământ.

Deşi gândirea premilenaristă a fost consemnată în biserica timpurie, teologia dispensaţională şi escatologia aferentă ei sunt noi, aşa cum însuşi părintele acestui sistem admitea:

„Cred că ar trebui să avem o mărturisire mai directă cu privire la venirea Domnului, iar ea să cuprindă şi statutul bisericii: îndeobşte, nu ar fi bine să fie într-atât de clară, încât să sperie oamenii. Trebuie să o întocmim cu atenţie; căci ea lucrează aidoma drojdiei, iar roadele ei nu pot fi văzute pe loc sub nici o formă; nu mă refer la drojdie în sensul anapoda, ci la faptul că aceste idei sunt noi, iar mintea oamenilor lucrează la ele şi vechile obiceiuri sunt potrivnice sentimentelor lor – adică, gândesc ei la ce s-ar putea câştiga din această situaţie şi orice alt motiv lumesc; nu trebuie să fim surprinşi dacă efectele acestei idei vor fi lente asupra maselor de oameni, ca nişte instrumente oarecare acţionând asupra unor oameni care au fost învăţaţi cu obiceiuri cât se poate de opuse.” – Letters of J.N.D. (Scrisorile lui John Nelson Darby), vol. 1, pag. 25-26.

Noua doctrină a fost acceptată în America în mod amplu, datorită întrunirilor profetice populare, precum Niagara Bible Conferences (Conferinţele Biblice Niagara). C.I. Scofield a promulgat gândirea dispensaţională într-a sa Scofield Reference Bible (Biblia Adnotată Scofield). Institutele dispensaţionale biblice au apărut cu sutele, pe întreg continentul – notabile fiind Institutul Biblic Moody şi Seminarul Teologic Dallas. Evangheliştii de presă, precum Jerry Fallwell, Pat Robertson, Jack Van Impe şi Hal Lindsey popularizează escatologia dispensaţională astăzi. Cel mai probabil, aţi auzit despre aceste doctrine în programele radio creştine şi, da, din amvonul bisericii voastre, chiar dacă nu a definit nimeni sistemul teologic ca fiind dispensaţionalism până la Darby, prin anul 1832.

Dispensaţionaliştii văd această învăţătura ca fiind o întoarcere la teologia biblică, după aproape 1800 de ani de întuneric. Însă, din ziua în care Darby a început să propovăduiască această doctrină, oameni cu frică de Dumnezeu i s-au opus. Au fost publicate multe cărţi, care expuneau fisurile din sistemul acesta complicat. Majoritatea lor atacau însă ramuri ale sistemului, luând în vizor chestiuni periferice. Noi intenţionăm să punem securea la rădăcina copacului.

„Frate, eu sunt un cititor sârguincios al Bibliei şi am descoperit repede că ceea ce fusesem învăţat să cred (prin doctrina lui Darby) nu era mereu în concordanţă cu ceea ce spune Biblia mea. Am ajuns să văd că trebuie să fiu ori de partea lui John Darby, ori de partea scumpei mele Biblii, şi am ales să rămân cu Biblia mea şi să mă îndepărtez de dl. Darby.” – George Müller, contemporan şi fost suporter al lui Darby, citat de Robert Cameron în cartea sa Scriptural Truth About The Lord’s Return (Adevărul scriptural despre întoarcerea Domnului), pag. 146-147.

Premilenarismul dispensaţional este diferit de premilenarismul istoric?

Vă rog să înţelegeţi că Premilenarismul Dispensaţional şi Premilenarismul Istoric clasic sunt două sisteme escatologice cât se poate de diferite:

Din The Bible and the Future (Biblia şi viitorul), lucrare a dr. Wick Broomall:

Premilenarismul vechi susţinea că biserica se regăsea în predicţiile profeţiei Vechiului Testament; dispensaţionalismul afirmă că biserica este cu greu regăsită, dacă este vreun pic, la profeţii Vechiului Testament.
Vechiul premilenarism propovăduia faptul că sarcina cea mare a profeţiei Vechiului Testament era venirea lui Hristos pentru a muri (la Prima Venire) şi epoca împărăţiei (la A Doua Venire). Dispensaţionalismul spune că marea sarcină a profeţiei Vechiului Testament este împărăţia evreilor.
Premilenarismul vechi spunea că Prima Venire era vremea specifică pentru ca Hristos să moară pentru păcatul omului; dispensaţionalismul învaţă că împărăţia (pământeană) ar fi trebuit să fie stabilită la Prima Venire, pentru că atunci fusese prezis timpul apariţiei sale.
Vechiul premilenarism afirmă că epoca prezentă a harului a fost menită de Dumnezeu şi prezisă în Vechiul Testament; dispensaţionalismul susţine că epoca prezentă nu a fost prezisă în Vechiul Testament şi, astfel, este doar „o mare paranteză” introdusă pentru că evreii au respins împărăţia.
Premilenarismul vechi învăţa că poţi diviza timpul în orice fel doreşti, atât timp cât îţi îngăduie un mileniu după A Doua Venire; dispensaţionalismul susţine că singura cale permisă pentru împărţirea timpului este în forma celor şapte dispensaţii. Epoca prezentă este cea de a şasea dispensaţie; ultima va fi epoca milenară de după A Doua Venire. Din această diviziune a timpului îşi are denumirea dispensaţionalismul.
Vechiul premilenarism afirma că A Doua Venire are să fie un singur eveniment; dispensaţionalismul spune că A Doua Venire va avea două secţiuni – „Răpirea (Înălţarea)” şi „Revelaţia”. Între cele două evenimente, ei pun cea de a şaptezecea săptămână (şapte ani) din Daniel 9:23-27, perioadă numită de ei „Marea Tribulaţie (Marele Necaz).”
Vechiul premilenarism spunea că anumite semne preced A Doua Venire; dispensaţionalismul arată că nici un semn nu precede „etapa răpirii” de la A Doua Venire, care poate surveni „în orice clipă”. Oricum, există semne care preced „etapa revelaţiei” de la A Doua Venire. „Răpirea” poate surveni „în orice clipă”, dar „revelaţia” trebuie să aibă loc la şapte ani după Marea Tribulaţie. Prima etapă este nedatată şi neanunţată; a doua etapă este datată şi anunţată.
Premilenarismul vechi avea două învieri – cei drepţi, înainte de Mileniu; cei nevrednici, după Mileniu. Dispensaţionalismul a introdus o a treia înviere – „sfinţii Tribulaţiei” în „etapa revelaţiei” de la A Doua Venire.
Vechiul premilenarism susţinea de obicei ceea ce este denumită ca punct de vedere „istoric simbolic” din cartea Apocalipsei. Dispensaţionalismul susţine în general o perspectivă „futuristă” asupra cărţii Apocalipsei, opinie care face din aproape întreaga carte (îndeosebi capitolele 4 până la 19) o descriere ad litteram a evenimentelor care vor avea loc în timpul „Marii Tribulaţii” sau în cea de a şaptezecea săptămână din Daniel, pe care dispensaţionalismul o consideră încă neîmplinită.
Atitudinea generală a vechiului premilenarism era una moderată şi respectuoasă, în abordarea Scripturii. Au fost câţiva erudiţi de vârf care erau convinşi că opinia premilenaristă este cea corectă. Prin contrast, dispensaţionalismul şi-a asumat o atitudine mult mai dogmatică. El a introdus un număr de noutăţi în interpretarea profetică, lucruri de care biserica nu auzise vreodată până cu vreun secol în urmă.

Premilenarismul istoric este considerat a fi un sistem creştin milenarist ortodox. Argumentele poziţionate contra acestei vechi forme de chiliasm vor fi, ca natură, un dezacord printre confraţi în privinţa lucrurilor neesenţiale. Sistemul dispensaţional, însă, diferă de doctrina creştină ortodoxă în multe zone. Cele mai multe dintre aceste aberaţii, dacă sunt privite cu luare aminte, vor sfârşi prin negarea nepieritoarei Evanghelii însăşi.

Cum anume neagă dispensaţionalismul Evanghelia?

„Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel ce v-a chemat prin harul lui Hristos, la o altă Evanghelie. Nu doar că este o altă Evanghelie; dar sunt unii oameni care vă tulbură, şi voiesc să răstoarne Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi înşine sau un înger din cer ar veni să vă propovăduiască o Evanghelie, deosebită de aceea pe care v-am propovăduit-o noi, să fie anatema! Cum am mai spus, o spun şi acum: dacă vă propovăduieşte cineva o Evanghelie, deosebită de aceea pe care aţi primit-o, să fie anatema! Caut eu oare, în clipa aceasta, să capăt bunăvoinţa oamenilor, sau bunăvoinţa lui Dumnezeu? Sau caut să plac oamenilor? Dacă aş mai căuta să plac oamenilor, n-aş fi robul lui Hristos.” – Galateni 1:6-10

Dispensaţionaliştii au fost acuzaţi de multă vreme că propovăduiesc multiple metode de mântuire. Liderii dispensaţionalişti (exceptând secta Bullingerită sau Consistentă) au negat mult timp aceste acuzaţii. Negarea fără argumentare este, însă, fără rost. Haideţi să examinăm unele dintre dovezi.

Problema Scofield

C.I. Scofield (1834-1921), pastor al Primei Biserici Congregaţionale din Dallas, Texas, iar apoi al Bisericii Moody, din Northfield, Massachusetts, a discutat cu Arno C. Gaebelein planul său de a scrie o versiune adnotată a Bibliei în 1901:

„Într-o noapte, pe la mijlocul acelei săptămâni, dr. Scofield a sugerat, după slujba de seară, să facem o plimbare pe malul apei. Era o noapte frumoasă. Plimbarea noastră de-a lungul malului a durat până la miezul nopţii. Pentru prima dată, el a menţionat planul întocmirii unei Biblii cu referinţe, subliniind metoda pe care o avea în gând. A spus că se gândise la acest lucru de mulţi ani şi vorbise şi cu alţii despre el, însă nu primise cine ştie ce încurajări. Schema i-a venit în minte în primele zile ale ministeriatului său din Dallas, iar ulterior, în timpul zilelor deosebite din Conferinţele Niagara, şi-a exprimat dorinţa în faţa unor confraţi, toţi aprobând-o, însă nu s-a întâmplat nimic mai mult. El şi-a exprimat speranţa că acest nou început şi această nouă mărturisire de la Sea Cliff ar putea să aibă o cale deschisă, pentru publicarea unei astfel de Biblii cu adnotări şi note explicative de subsol.” – Moody Monthly (Revista Moody lunar) 43 (1943): 278.

Rezultatul final al acestei discuţii a fost Biblia Adnotată Scofield, din 1909, combinând un format atractiv, note explicative şi trimiteri, devenind poate tomul cel mai influent al teologiei dispensaţionale al acelor ani. „Învăţăturile premilenarismului dispensaţional despre profeţie s-au răspândit vast în Canada şi Statele Unite, îndeosebi datorită influenţei Bibliei Adnotate Scofield, de la 1909, şi ediţiilor ei ulterioare.” [3]

Teologia prezentată de Scofield în Biblia sa adnotată este normativă pentru doctrina dispensaţională, de aici şi semnificaţia citatului următor:

„Ca dispensaţie, harul începe odată cu moartea şi învierea lui Hristos… Piatra de încercare nu mai este supunerea faţă de lege, ca şi condiţie de mântuire, ci primirea sau respingerea lui Hristos, cu faptele bune drept roade pentru mântuire.” [4]

Aici Scofield afirmă că harul izbăvitor este un fenomen al Noului Testament, nedisponibil în dispensaţiile precedente. A se observa că Scofield explică faptul că obedienţa faţă de lege era o condiţie a mântuirii în dispensaţia precedentă, însă acum, credinţa în Hristos este condiţia care trebuie satisfăcută. Acest lucru este consonant cu definiţia dată de Scofield dispensaţiei.

„O dispensaţie este o perioadă de timp în care omul este pus la încercare, în privinţa supunerii sale faţă de o anumită revelaţie a voinţei lui Dumnezeu.” [5]

Într-adevăr, dacă omul este pus la încercare în privinţa obedienţei faţă de voia lui Dumnezeu, în fiecare dintre aceste „dispensaţii”, care este răsplata – sau pedeapsa? Dacă răsplata este mântuirea, este evident că Scofield spunea legat de dispensaţia Legii, că mântuirea nu este prin har, ci prin fapte! Dispensaţionalistul, neînţelegând cum trebuie conceptul Legii şi pe cel al Evangheliei, oferă mântuirea celor care întrunesc condiţiile „dispensaţiei” în cadrul căreia sunt puşi la încercare, astfel încât chiar şi în dispensaţia Harului, credinţa devine o faptă care ne îndrituieşte întru Hristos. Dacă cineva poate doar să adune din adâncurile inimii destulă „credinţă”, atunci acel om îndeplineşte condiţia acestei dispensaţii şi va fi răsplătit cu mântuirea. [6]

Doctrina creştină ortodoxă, pe de altă parte, învaţă fără echivoc faptul că omul este mort prin nesupunere şi păcat, că nu poate să îşi îmbunătăţească condiţia nici un pic, acest lucru făcându-se numai prin Hristos, care îi îndreptăţeşte pe cei fără de Dumnezeu. Credinţa este darul lui Dumnezeu, printr-o renaştere, o lucrare a Sfântului Duh prin Cuvânt şi Sacrament.

Se mai propovăduieşte printre noi că, odată cu decăderea lui Adam, toţi oamenii sunt născuţi potrivit cursului firii, adică sunt concepuţi şi născuţi în păcat. Acest lucru înseamnă că toţi oamenii sunt plin de pofte şi înclinaţii spre rău, încă din pântecele mamei lor, fiind incapabili – prin firea lor, să se teamă cu adevărat de Dumnezeu şi să aibă credinţă adevărată în Dumnezeu. Mai mult, această boală nativă şi păcat ereditar se constituie în păcat adevărat şi osândeşte la mânie veşnică din partea lui Dumnezeu pe toţi cei nerenăscuţi prin botez şi Duh Sfânt. În legătură cu acest aspect, sunt respinşi pelagienii şi alţii care vor nega că păcatul lor originar este păcat, căci ei susţin că omul prin firea sa este vrednic prin propriile puteri, diminuând astfel suferinţele şi meritul lui Hristos. [7]

Pentru a răspunde la „problema Scofield”, dispensaţionalismul a început să îşi redefinească termenul „dispensaţie”. Noua Biblie Adnotată Scofield, din 1967, repetă terminologia lui Scofield, însă comentatorii moderni elaborează altfel câteva lucruri faţă de versiunea din 1909, indicând că definiţia implică trei concepte: o nouă revelaţie divină, natura rânduirii omului în legătură cu această revelaţie şi, în fine, o anumită perioadă de timp pentru ea. Aceste concepte implicate aici sunt apoi întocmite în aşa fel încât să facă conturările mai clare fără rost. Este ceva semnificativ, această nouă definire a dispensaţiilor ridică problema dacă termenul mai înseamnă ceva, până la urmă.

Scopul fiecărei dispensaţii, atunci, este de a aşeza omul sub o anumită regulă de comportament, însă o astfel de rânduială nu este o condiţie a mântuirii. În fiecare dispensaţie trecută, omul nerenăscut a eşuat, şi va eşua şi în dispensaţia actuală, şi în cele viitoare. Însă mântuirea a fost şi va continua să fie disponibilă pentru el, prin harul lui Dumnezeu dat prin credinţă. [8]

Dispensaţionalismul revizionist afirmă acum că scopul dispensaţiilor nu este unul mântuitor. Atunci, care este scopul testării omului, în legătură cu „regula specifică de comportament”? Care este semnificaţia eşecului omului în diferitele dispensaţii? S-ar părea că, în timp ce Scofield a fost cumva prea vădit în expunerile lui, succesorii săi au calificat noţiunea de „dispensaţie” în aşa fel încât să îi înlăture orice fel de înţeles. A se nota, de asemenea, că sintagma „disponibilă omului prin harul lui Dumnezeu dat prin credinţă” lasă totuşi neclar faptul că „credinţa” este o abilitate proprie omului decăzut, sau este un produs al renaşterii lui.

Chestiunea centrală aici este dacă teologia dispensaţională recunoaşte, precum creştinismul ortodox, faptul că renaşterea este izvorul credinţei. Teologia dispensaţională vede frânturi ale dispensaţiilor drept ocazii pentru ca omul decăzut să Îl capete pe Dumnezeu. Deşi în dispensaţiile trecute nimeni nu a trecut testul respectiv, ocazia a fost acolo – „Fă acest lucru şi vei trăi”. În timpul dispensaţiei actuale a Harului, ştacheta a fost coborâtă – tot ceea ce se cere este „credinţa”. Dacă omul va profita acum de această „şansă” şi îşi va exercita propria capacitate morală de a crede, el va fi îndreptăţit la harul lui Dumnezeu prin Hristos.

Problema Chafer

Lewis Sperry Chafer (1871-1925), student al lui Scofield, a înfiinţat Seminarul Teologic Dallas în 1924, purtând steagul şcolii dispensaţionalismului pentru primii ei treizeci de ani. Chafer a produs şi prima teologie sistematică definitivă a dispensaţionalismului. Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Teologie sistematică), în 8 volume, (Dallas: Dallas Seminary Press, 1948), este o articulare standard a gândirii dispensaţionale scofieldiene. Chafer, mereu fidel mentorului său, declara: „Să se consemneze faptul că Seminarul Teologic Dallas întrebuinţează, recomandă şi apără Biblia Scofield.” [9]

Faptul că întemeietorul şcolii, cunoscută drept „Ierusalimul dispensaţionalismului”, şi autorul teologiei ei sistematice ar putea face declaraţii precum cea care urmează, nu poate să fie o surpriză pentru cei care înţeleg eroarea cruntă a sistemului dispensaţional.

„Odată cu chemarea lui Avraam şi darea Legii… există două măsuri divine, standardizate şi diferite în general, prin care omul, care este decăzut complet, ar putea să intre iarăşi în bunăvoinţa lui Dumnezeu.” [10]

Teologia sistematică a lui Chafer indică faptul că oamenii din Vechiul Testament erau îndreptăţiţi prin intermediul Legii, în timp ce credinţa din Noul Testament nu presupunea fapte. [11] Din nou, în lucrarea sa Dispensationalism (Dispensaţionalism), la pag. 430, Chafer îşi expune clar înţelegerea eronată a harului.

„Aşa cum s-a afirmat mai înainte, orice ar face Dumnezeu pentru oamenii cei păcătoşi, în orice fel de condiţii [posibile prin moartea lui Hristos] este, în acea măsură, un act de har dumnezeiesc; căci orice face Dumnezeu, în temeiul morţii lui Hristos, este un lucru cu caracter plin de har, şi vor încuviinţa cu toţii că un legământ divin care este lipsit de toate elementele omeneşti este mai plin de har decât altul care este altminteri. Aceste distincţii se aplică doar părţii divine a legământului. Pe partea omenească… nu este exercitat harul, în nici un caz; însă cerinţele omeneşti pe care le impune legământul divin pot fie să lipsească complet, fie să fie drastic impuse, încât să determine destinul individului.”

Mergând tot pe definiţia standard a dispensaţiei, Chafer vede Ispăşirea ca făcând harul posibil prin diferite epoci, lucru care ar lăsa mântuirea să fie privită ca făcută de harul divin, indiferent de cerinţele adăugate unei dispensaţii anume. Aşadar, sub Har (… „cerinţele omeneşti pe care le impune legământul divin pot fie să lipsească total”…) dacă omul în cauză poate genera credinţa necesară, atunci el ar putea căpăta harul. Sub dispensaţia Legii însă (… „fie atât de drastic impuse încât să determine destinul individului), omului i s-ar putea cere să respecte Legea.

În ambele cazuri, mântuirea este obţinută prin har (potrivit lui Chafer), în timp ce de fapt nu este mântuire prin har în nici unul dintre ele. Dispensaţionaliştii moderni pot argumenta că Scofield şi Chafer au afirmat ceva cu un înţeles care nu a fost bine discernut din spusele lor. La acest lucru le putem răspunde că este destul să priveşti la secta Consistenţilor (sau Bullingerită), dispensaţionalişti care nu au făcut altceva decât să ducă în mod consecvent dispensaţionalismul spre concluziile sale logice.

Oferirea Împărăţiei

Dispensaţionalismul crede că scopul primei veniri a lui Isus Hristos a fost de a oferi o Împărăţie pământeană evreilor. Această Împărăţie va reinstaura sistemul legal al Vechiului Testament şi îl va extinde în întreaga lume, sub sceptrul lui Mesia. Când evreii L-au respins pe Isus Hristos şi oferta Împărăţiei Sale, un plan B a intrat în vigoare, iar Hristos a mers la cruce pentru a iniţia dispensaţia Harului şi „biserica cea de taină”. Dacă Israel şi-ar fi primit Împăratul, nu ar fi fost nici cruce, nici Evanghelie!

„Când Isus a venit, El a făcut o ofertă bona fide pentru Împărăţie şi putere poporului lui Israel.” [12]

Şi atunci cum rămâne cu mântuirea omenirii, dacă evreii şi-ar fi făcut datoria şi ar fi acceptat această ofertă? Cum rămâne cu crucea – „fără de vărsare de sânge, nu există nici ispăşire”? Cum rămâne cu profeţiile care arată spre cruce? Cum ar fi putut Hristos să ofere o Împărăţie pe care El nu-şi permitea să o înfiinţeze, nu fără de mântuirea omului prin sângele Lui vărsat? Dispensaţionaliştii încearcă să se absolve de conceptul de a-L numi pe Dumnezeu mincinos, pretinzând că El ştia că nimeni nu va spune că a făcut o cacialma.

El ştia dinaintea venirii Mântuitorului că ei vor refuza – a ştiut-o de o eternitate; aşadar, există profeţi care vorbesc despre venirea Sa pentru a muri pentru noi. [13]

Totuşi, problema rămâne în picioare. Chiar dacă Hristos ar fi făcut o ofertă pentru Împărăţie, ştiind că evreii vor refuza-o, acea ofertă nu ar fi fost una ispăşitoare. O ofertă care este imposibil de onorat nu este o ofertă sinceră, ci un şiretlic. Dumnezeul nostru nu face oferte necinstite. În plus, dacă Hristos venea pentru a înfiinţa o Împărăţie pământeană pentru evrei, cu siguranţă că ar fi avut prilejul să o facă, cât şi sprijinul maselor de oameni:

„Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” Ioan 6:15

Nu, Hristos a venit la timpul cuvenit pentru a muri pe cruce, pentru a izbăvi omenirea decăzută. Toţii fii adevăraţi ai lui Avraam L-au recunoscut. La Înălţare El şi-a primit Împărăţia, fiind aşezat şi acum în tronul Lui!

„De aceea şi eu, de când am auzit despre credinţa în Domnul Isus care este în voi, şi despre dragostea voastră pentru toţi sfinţii, nu încetez să aduc mulţumiri pentru voi, când vă pomenesc în rugăciunile mele. Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui,
şi să vă lumineze ochii inimii, ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor.” – Efeseni 1:15-21

Distincţia dispensaţională dintre Israel şi Biserică

Comparând apoi ceea ce se spune în Scriptură legat de Israel şi Biserică, aflăm cum că în ceea ce priveşte originea, chemarea, făgăduielile, închinarea, principiile de conduită şi viitorul destin, totul este contrastant. [14]

Poate că doctrina centrală a dispensaţionalismului este distincţia dintre Israel şi Biserică. Dispensaţionalismul vede Israelul ca pe un popor pământean, cu făgăduieli pământene, iar Biserica este văzută ca un popor ceresc, cu făgăduieli cereşti. Calitatea de membru al naţiei lui Israel este dată prin naştere. [15] În biserică se poate intra printr-o naştere supranaturală. Dispensaţionaliştii văd Israelul şi Biserica ca având destine distincte pentru veşnicie. Israel va primi o Împărăţie veşnică pământeană, iar Biserica o Împărăţie veşnică cerească.

Darby, părintele dispensaţionalismului, a afirmat distincţia aceasta în cei mai limpezi termeni: „Naţiunea evreiască nu va intra vreodată în biserică”. [16] Ryrie consideră că aceasta este distincţia dispensaţională cea mai importantă, aprobând afirmaţia care spune că „promisiunea de bază din dispensaţionalism este reprezentată de cele două scopuri ale lui Dumnezeu, exprimate în formarea a două popoare care îşi menţin caracterul distinct pentru veşnicie.” [17]

Prin contrast, teologia creştină a păstrat mereu continuitatea esenţială a Israelului şi Bisericii. Cei aleşi, din toate epocile, sunt priviţi ca un singur popor, cu un singur Mântuitor, cu un singur destin. Această continuitate poate fi arătată prin examinarea câtorva profeţii ale Vechiului Testament, împreună cu împlinirea lor.

Dispensaţionaliştii admit că, dacă se poate dovedi că biserica va împlini promisiunile făcute Israelului, atunci sistemul lor este osândit nulităţii.

Dacă biserica îndeplineşte făgăduielile făcute Israelului, aşa cum sunt ele conţinute în noul legământ sau oriunde altundeva în Scriptură, atunci premilenarismul [dispensaţional] este osândit. [18]

Făgăduiala pentru Israel –

„”Totuşi numărul copiilor lui Israel va fi ca nisipul mării, care nu se poate nici măsura, nici număra; şi de unde li se zicea: “Nu sunteţi poporul Meu”, li se va zice: “Copiii Dumnezeului Celui viu!”” – Osea 1:10

Împlinirea ei prin Biserică –

„Şi ce putem spune, dacă Dumnezeu, fiindcă voia să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a suferit cu multă răbdare nişte vase ale mâniei, făcute pentru pieire; şi să-Şi arate bogăţia slavei Lui faţă de nişte vase ale îndurării, pe care le-a pregătit mai dinainte pentru slavă (despre noi vorbesc)? Astfel, El ne-a chemat nu numai dintre Iudei, ci şi dintre Neamuri, după cum zice în Osea: “Voi numi “popor al Meu”, pe cel ce nu era poporul Meu, şi “preaiubită”, pe cea care nu era preaiubită. Şi acolo unde li se zicea: “Voi nu sunteţi poporul Meu”, vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu.” – Romani 9:22-26

Făgăduiala pentru Israel –

„Îmi voi sădi pe Lo-Ruhama în ţară, şi-i voi da îndurare; voi zice lui Lo-Ami: “Tu eşti poporul Meu!” Şi el va răspunde: “Dumnezeul meu!”” – Osea 2:23

Împlinirea prin Biserică –

„Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor, pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.”” – 1 Petru 2:9-10

Făgăduiala pentru Israel –

„”În vremea aceea voi ridica din căderea lui cortul lui David, îi voi drege spărturile, îi voi ridica dărâmăturile, şi-l voi zidi iarăşi cum era odinioară.” – Amos 9:11

Împlinirea prin Biserică –

„Simon a spus cum mai întâi Dumnezeu Şi-a aruncat privirile peste Neamuri, ca să aleagă din mijlocul lor un popor, care să-I poarte Numele. Şi cu faptul acesta se potrivesc cuvintele prorocilor, după cum este scris: “După aceea, Mă voi întoarce, şi voi ridica din nou cortul lui David din prăbuşirea lui, îi voi zidi dărâmăturile, şi-l voi înălţa din nou: pentru ca rămăşiţa de oameni să caute pe Domnul, ca şi toate Neamurile peste care este chemat Numele Meu, zice Domnul, care face aceste lucruri, şi căruia Îi sunt cunoscute din veşnicie.”” – Faptele Apostolilor 15:14-18

În aceeaşi manieră există multe pasaje din Vechiul Testament, care se referă la Israel, iar în Noul Testament ele se aplică nemijlocit bisericii.

Spusele către Israel –

„„După aceea, voi turna Duhul Meu peste orice făptură; fiii şi fiicele voastre vor proroci, bătrânii voştri vor visa visuri, şi tinerii voştri vor avea vedenii. Chiar şi peste robi şi peste roabe, voi turna Duhul Meu, în zilele acelea. Voi face să se vadă semne în ceruri şi pe pământ: sânge, foc, şi stâlpi de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, ziua aceea mare şi înfricoşată. Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit. Căci mântuirea va fi pe muntele Sionului şi la Ierusalim, cum a făgăduit Domnul, şi între cei rămaşi, pe care-i va chema Domnul.” – Ioel 2:28-32

Aplicate pentru Biserică –

„În ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc… Ci aceasta este ce a fost spus prin prorocul Ioel: “În zilele de pe urmă, zice Dumnezeu, voi turna din Duhul Meu peste orice făptură; feciorii voştri şi fetele voastre vor proroci, tinerii voştri vor avea vedenii, şi bătrânii voştri vor visa visuri! Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor proroci. Voi face să se arate semne sus în cer şi minuni jos pe pământ, sânge, foc şi un vârtej de fum; soarele se va preface în întuneric, şi luna în sânge, înainte ca să vină ziua Domnului, ziua aceea mare şi strălucită. Atunci oricine va chema Numele Domnului, va fi mântuit.”” Faptele Apostolilor 2:1,16-21

Spusele către Israel –

„Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt. Acestea sunt cuvintele pe care le vei spune copiilor lui Israel.” – Exodul 19:6

Aplicate pentru Biserică –

Spusele către Israel –

„Locuinţa Mea va fi între ei; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.” Ezechiel 37:27

Aplicate pentru Biserică –

„Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii? Căci noi suntem Templul Dumnezeului celui viu, cum a zis Dumnezeu: “Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu.”” – 2 Corinteni 6:16

Spusele către Israel –

„Vorbeşte întregii adunări a copiilor lui Israel, şi spune-le: Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt, Eu, Domnul, Dumnezeul vostru.” – Leviticul 19:2

Aplicate pentru Biserică –

„Ci, după cum Cel ce v-a chemat este sfânt, fiţi şi voi sfinţi în toată purtarea voastră.
Căci este scris: “Fiţi sfinţi, căci Eu sunt sfânt”. 1 Petru 1:15-16

Spusele către Israel –

„Iată, vin zile, zice Domnul, când voi face cu casa lui Israel şi cu casa lui Iuda un legământ nou.” – Ieremia 31:31

Aplicate pentru Biserică –

„Tot astfel, după ce au mâncat, a luat paharul, şi li l-a dat, zicând: “Acest pahar este legământul cel nou, făcut în sângele Meu, care se varsă pentru voi.”” – Luca 22:20

Noul Legământ este în mod deosebit problematic pentru dispensaţionalişti, aşa cum Ieremia 31 este fără putinţă de tăgadă adresat lui Israel. Noul Legământ este chiar inima Evangheliei, însă dacă biserica este cea care împlineşte promisiunile făcute Israelului sub Noul Legământ, atunci dispensaţionalismul este mort. Ryrie, în scrierile lui timpurii, face această declaraţie semnificativă:

„Dacă biserica nu are un nou legământ, atunci ea împlineşte făgăduielile făcute Israelului, căci s-a arătat clar că învăţătura Vechiului Testament despre noul legământ este aceea că el este pentru Israel. Dacă biserica împlineşte făgăduielile făcute lui Israel, cum sunt ele conţinute în noul legământ sau oriunde altundeva în Scriptură, atunci premilenarismul [dispensaţional] este condamnat. S-ar putea ca cineva să întrebe de ce nu există două aspecte ale acestui noi legământ. Această poziţie este sprijinită de mulţi premilenarişti, însă putem încuviinţa faptul că amilenariştii au tot dreptul să spună că această opinie este, practic, o admitere a faptului că noul legământ este împlinit în şi pentru biserică.” [19]

Dispensaţionalismul a folosit diverse argumente pentru a ocoli această problemă insurmontabilă. Poate că cel mai puternic argument a fost conceptul a două Noi Legăminte. Chafer pare să fie iniţiatorul ideii:

„Rămâne să fie recunoscut un legământ ceresc pentru poporul ceresc, legământ întocmit precum precedentul, cel pentru Israel, ca „nou legământ.” Este făcut cu sângele lui Hristos (potrivit Marcu 14:24) şi continuă să existe în epoca actuală, în vreme ce legământul făcut cu Israel se va aplica în viitor. A presupune că aceste două legăminte – unul pentru Israel şi unul pentru Biserică – sunt unul şi acelaşi, înseamnă să spui că există o latitudine pentru interesul comun al planurilor lui Dumnezeu pentru Israel, respectiv pentru Biserică.” [20]

Dispensaţionaliştii consecvenţi au recunoscut existenţa problemei de multă vreme. E.W. Bullinger observa că pocalul de la Cina Domnului era într-adevăr Noul Legământ din Ieremia 31:31-33, îndreptat către Israel şi nu către Biserică, iar tocmai pentru acest motiv biserica „de taină” nu ar trebui să îl administreze. Dispensaţionaliştii moderaţi (inconsecvenţi) neînţelegând Sacramentul, însă dorind totuşi să îşi păstreze „slujba”, au căutat să ocolească această dificultate. John F. Walvoord, care a devenit preşedintele Seminarului Teologic Dallas şi pare să fie eminenţa contemporană de vază al celui de-al doilea nou legământ, scrie:

„Acest punct de vedere, care susţine două legăminte în epoca actuală, are anumite avantaje. Oferă o motivare bună pentru înfiinţarea Cinei Domnului (Sfânta Împărtăşanie) pentru credincioşii acestor vremuri, ca şi comemorare a sângelui noului legământ. Exprimarea din 1 Corinteni 11:25 pare să o ceară: “Acest pahar este legământul cel nou în sângele Meu; să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea, ori de câte ori veţi bea din el.”” Pare greu să te aştepţi ca creştinii să facă distincţia între potir şi noul legământ, când aceste lucruri par să se identifice în acest pasaj. În 2 Corinteni 3:6, Pavel spune: „Destoinicia noastră, dimpotrivă, vine de la Dumnezeu, care ne-a şi făcut în stare să fim slujitori ai unui legământ nou.” Ar fi greu să adaptezi misia lui Pavel ca slujitor al noului legământ dacă, în fapt, nu ar exista un nou legământ în epoca actuală.” [21]

Walvoord, discutând despre Epistola către Evrei, pune în contrast Legământul Mozaic (cel vechi) cu Noul Legământ. Identificarea Noului Legământ, care înlocuieşte Vechiul Legământ, ar putea părea certă din citarea pe larg din Ieremia 31, conţinută de Epistola menţionată, iar astfel se poate ajunge la uluire când citeşti tăgada lui Walvoord:

„Epistola către Evrei este, prin titlul ei, adresată poporului evreu. Această epistolă este menită să arate că Hristos şi doctrina creştină înlocuiesc pe Moise şi legământul mozaic. Argumentul din Evrei 8 recurge la revelarea faptului că Hristos este mediator al unui legământ mai bun decât cel al lui Moise, legământ stabilit cu făgăduieli mai bune. În acest punct, scriitorul arată că legământul mozaic nu a fost vreodată menit să fie veşnic (în contrast cu alte legăminte iudaice) şi că Vechiul Testament însuşi a anticipat ziua încheierii sale. Pentru a dovedi această idee, se citează pasajul din Ieremia despre noul legământ (Evrei 8:8-12)… Nu se pomeneşte deloc despre conţinutul noului legământ pentru Israel ca fiind identic cu legământul mai bun despre care se vorbeşte în Evrei. Chiar absenţa unei atare menţionări este un argument la fel de puternic ca orice argument obţinut prin tăcere. [22]

Dispensaţionaliştii, hotărâţi să se agaţe de falsa lor distincţie dintre Israel şi Biserică, sunt nevoiţi să abandoneze aplicarea Noului Legământ în orice sens adevărat faţă de biserică. Albertus Pieters, însă, ca reprezentant al comentatorilor nedispensaţionalişti în general, explică:

„Acest lucru este pe deplin corect [anume că Israelul este vizat în Ieremia 31] şi pentru casa lui Israel împlinirea profeţiei va fi venit. Obiecţiunea se iveşte dintr-un eşec de a percepe Biserica Creştină ca având la sorginte un trup al israeliţilor, pe deplin calificată fiind să pretindă făgăduielile făcute lui Israel… Biserica creştină, odată înfiinţată a primit mulţi gentili la sânul ei, dar acest lucru nu a făcut-o „biserică de-a gentililor”, aşa cum nici naturalizarea multor italieni în ţara noastră nu a făcut să fim o naţiune italienească… erau cu toţii membri israeliţi ai poporului Vechiului Legământ al lui Dumnezeu, cărora El le făcuse făgăduieli. Strict aliniată cu făgăduiala şi cu principiul dominant al istoriei legământului, pentru ei, rămăşiţa celor credincioşi, făgăduiala Noului Legământ a fost îndeplinită. Făgăduiala era „Casei lui Israel şi casei lui Iuda”, iar pentru părţile desemnate s-a şi făcut împlinirea făgăduielii; pentru toţi acei care erau, în ochii lui Dumnezeu şi potrivit interpretării corecte a istoriei, vrednici de numele „Israel şi Iuda.” Făcând astfel, facem vreo figură de stil în interpretare cumva? Nicidecum. Afirmăm un fapt istoric, conţinut limpede de consemnările sfinte, cum că în jurul primăverii anului 30 d.Hr., mulţimea celor care se denumeau atunci israeliţi a încetat să mai fie astfel pentru un scop profetic şi de legământ, retezându-şi cetăţenia din comuniunea lui Israel prin respingerea lui Mesia, şi astfel – după acest eveniment, privilegiile Legământului Avraamic şi toate făgăduielile lui Dumnezeu au aparţinut rămăşiţei credincioşilor – şi numai lor; rămăşiţă care a fost, de atunci înainte, adevăratul Israel şi adevăratul Iuda, seminţia lui Avraam, adică Biserica Creştină. Astfel, făgăduiala a fost îndeplinită strict şi în mod definit celor meniţi. [23]

Cum anume tăgăduieşte Evanghelia Înălţarea Pretribulaţională

Am discutat deja faptul că felul în care înţeleg dispensaţionaliştii „dispensaţia” invalidează realitatea harului în orice epocă, felul în care „oferirea Împărăţiei” atacă cinstea lui Dumnezeu şi face din evanghelie nimic altceva decât o idee de răzgândire, precum şi felul în care prezumtivele distincţii dintre Israel şi Biserică neagă Noul Legământ. Vom examina acum felul în care doctrina specific dispensaţională a Înălţării Pretribulaţionale (sau a Răpirii dinaintea Marelui Necaz) a Bisericii manifestă, la rândul ei, aceste greşeli.

Doctrina nouă a răpirii pretribulaţionale este un punct central al învăţăturii dispensaţionale. Strămutarea Bisericii în rai precedând perioada Tribulaţiei, când ceasul profetic va fi fost oprit şi începe să ticăiască iarăşi pentru Israel, odată cu „a şaptezecea săptămână a lui Daniel”, a fost şi ea o inovaţie a lui Darby.

Darby s-a rupt nu doar de învăţătura milenaristă anterioară, ci şi de întreaga istorie a bisericii, afirmând că a doua venire a lui Hristos se va petrece în două etape. Cea dintâi, o invizibilă „înălţare de taină” a credincioşilor adevăraţi, care s-ar putea petrece în orice moment, punând capăt marii „paranteze” sau epocii bisericii, care a început atunci când evreii L-au respins pe Hristos. [24]

Scofield susţinea şi el această doctrină, laolaltă cu Chafer, Ryrie, Walvoord etc. În şcolile dispensaţionale, eşecul de a sprijini constant doctrina înălţării pretribulaţionale ar putea avea consecinţe teribile.

„… doctrina răpirii pretribulaţionale a bisericii pare să fie un fel de test al turnesolului în privinţa ortodoxiei. Pentru „outsideri”, incluzând aici premilenariştii clasici, această doctrină nu este crucială, dacă cumva este luată vreun pic în considerare. Însă în dispensaţionalismul din [Seminarul] Dallas, nu doar că este temeinic susţinută, dar abaterea de la ea face ca o persoană să devină suspectă, iar cutumele se tulbură şi uneori chiar se năruiesc.” [25]

Din nefericire, „outsiderii” – premilenariştii clasici, postmilenariştii şi amilenariştii – nu au luat această doctrină dispensaţională distinctă în serios, cum ar fi trebuit, pentru că aici este punctul în care teologia dispensaţională stă în picioare sau pică. Doctrina înălţării pretribulaţionare este cea care dovedeşte conclusiv că dispensaţionalismul nu este, aşa cum el o afirmă, o întoarcere la teologia biblică – ci un cult pseudo-creştin.

Cele mai multe argumente potrivnice doctrinei pretribulaţionare s-au centrat pe a arăta că această doctrină este o dezvoltare nouă în teologie şi nu se regăseşte în Scriptură. Diferiţi comentatori şi teologi ortodocşi, din rândurile fiecărui curent milenarist [26] au prezentat acest caz cu dibăcie considerabilă. Ca atare, noi vom avea o abordare diferită, arătând că această doctrină este în opoziţie directă cu Evanghelia nepieritoare a lui Isus Hristos.

Cei dintâi teologi dispensaţionalişti au spus că sfinţii Vechiului Testament vor fi înviaţi împreună cu Biserica, la răpirea pretribulaţionară. Alexander Reese, un premilenarist clasic, a nimicit crunt această poziţie, cu argumente scripturale convingătoare care îi indică învierea sfinţilor Vechiului Testament în Ziua Domnului, la sfârşitul Tribulaţiei. [27]

„În vremea aceea se va scula marele voievod Mihail, ocrotitorul copiilor poporului tău; căci aceasta va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile şi până la vremea aceasta. Dar în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit, şi anume oricine va fi găsit scris în carte. Mulţi din cei ce dorm în ţărâna pământului se vor scula: unii pentru viaţa veşnică, şi alţii pentru ocară şi ruşine veşnică.” – Daniel 12:1-2

„Eu am auzit, dar n-am înţeles; şi am zis: “Domnul meu, care va fi sfârşitul acestor lucruri?” El a răspuns: “Du-te Daniele! Căci cuvintele acestea vor fi ascunse şi pecetluite până la vremea sfârşitului. Mulţi vor fi curăţiţi, albiţi şi lămuriţi; cei răi vor face răul, şi nici unul din cei răi nu va înţelege, dar cei pricepuţi vor înţelege. De la vremea când va înceta jertfa necurmată, şi de când se va aşeza urâciunea pustiitorului, vor mai fi o mie două sute nouăzeci de zile. Ferice de cine va aştepta, şi va ajunge până la o mie trei sute treizeci şi cinci de zile! Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi… odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” – Daniel 12:8-13

Nici un dispensaţionalist nu va obiecta că „va fi o vreme de strâmtorare, cum n-a mai fost de când sunt neamurile”, că „urâciunea pustiitorului” şi înlăturarea sacrificiului zilnic nu este o referire la perioada Tribulaţiei, a Marelui Necaz. Totuşi, lui Daniel i se spune că învierea va urma acestor evenimente.

Atunci dispensaţionaliştii, în cea mai mare parte a lor, şi-au amendat poziţia de până atunci, separând învierea sfinţilor din Vechiul Testament de înălţarea la ceruri.

„…mulţi studioşi minuţioşi ai adevărului premilenarist au ajuns la concluzia că opinia care spune că învierea Israelului a survenit în vremea răpirii, a înălţării la cer, a fost una pripită şi fără temei în Scriptură. Pare mult mai bine să privim învierea din Daniel 12:2 ca pe una literală, urmând tribulaţiei, însă fără să a fi identificată cu răpirea bisericii dinaintea Marelui Necaz… Biserica va fi înălţată la răpirea dinaintea Tribulaţiei, iar sfinţii Vechiului Testament, incluzând aici Israelul, la începutul domniei milenare a lui Hristos.” [28]

În acest moment, dispensaţionaliştii au sărit din lac în puţ. Pentru a păstra preţioasa doctrină a răpirii pretribulaţionare a bisericii, ei îi înalţă la cer pe sfinţii Vechiului Testament separat de sfinţii din epoca Bisericii. Observăm că acest lucru este consonant cu sensul dispensaţionalist al „dispensaţiilor” şi a distincţiilor lor între Israel şi Biserică. Mai iese la iveală şi faptul că îndelungata acuzaţie făcută de creştinismul ortodox, cum că dispensaţionalismul învaţă metode multiple de mântuire, este absolut adevărată. Haideţi să privim câteva texte privind învierea sfinţilor:

„Ce spun eu, fraţilor, este că nu poate carnea şi sângele să moştenească Împărăţia lui Dumnezeu; şi că, putrezirea nu poate moşteni neputrezirea. Iată, vă spun o taină: nu vom adormi toţi, dar toţi vom fi schimbaţi, într-o clipă, într-o clipită din ochi, la cea din urmă trâmbiţă. Trâmbiţa va suna, morţii vor învia nesupuşi putrezirii, şi noi vom fi schimbaţi. Căci trebuie ca trupul acesta, supus putrezirii, să se îmbrace în neputrezire, şi trupul acesta muritor să se îmbrace în nemurire. Când trupul acesta supus putrezirii, se va îmbrăca în neputrezire, şi trupul acesta muritor se va îmbrăca în nemurire, atunci se va împlini cuvântul care este scris: “Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este biruinţa, moarte? Unde îţi este boldul, moarte?”” – 1 Corinteni 15:50-55

„Iată, în adevăr, ce vă spunem, prin Cuvântul Domnului: noi cei vii, care vom rămâne până la venirea Domnului, nu vom lua-o înaintea celor adormiţi. Căci însuşi Domnul, cu un strigăt, cu glasul unui arhanghel şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va pogorî din cer, şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi toţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh; şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul.” – 1 Tesaloniceni 4:15-17

În aceste texte care se vor dovezi dispensaţionale clasice pentru înălţarea pretribulaţionară, vedem că răposaţii cucernici sunt primii înviaţi, apoi cei care sunt vii şi sunt transpuşi în trupuri incoruptibile şi adunaţi întru Hristos. Cum pot atunci să justifice dispensaţionaliştii conceptul că sfinţii Vechiului Testament sunt înviaţi într-un moment ulterior acestor evenimente?

Unii oameni sunt tulburaţi de gândul că cuvioşii din Vechiul Testament nu vor fi înviaţi până la încheierea Tribulaţiei. Însă trebuie ţinut cont de faptul că răpirea la ceruri este o făgăduială făcută Bisericii şi doar Bisericii. [29]

Vedem că distincţia dispensaţionalistă impusă între Israel şi Biserică este la rădăcina acestui argument. Credincioşii Vechiului Testament nu sunt „întru Hristos” şi, ca atare, nu vor învia întru viaţa veşnică în acelaşi moment cu sfinţii bisericii.

Conform dispensaţionaliştilor, oamenii din Vechiul Testament nu sunt moştenitorii Sfântului Duh, nu sunt renăscuţi prin El şi nu sunt conduşi de El către Hristos în acelaşi fel în care sunt oamenii din Noul Testament. [30]

„… versetul spune, pur şi simplu, că cei morţi întru Hristos îi vor preceda pe cei care trăiesc întru Hristos la înălţarea la ceruri. Dacă spui că Daniel se va include printre „cei morţi”, atunci va trebui să arăţi că Daniel este „întru Hristos.” Dacă studiezi Noul Testament, vezi că „întru Hristos” se referă la botezul prin Duhul Sfânt. „Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi – şi am fost adăpaţi într-un singur duh.” Nu există vreo cale prin care Daniel să fie părtaş al trupului lui Hristos. Acest verset din 1 Tesaloniceni 4:16 pur şi simplu nu i se aplică lui. Sfântul Duh nu a sălăşluit permanent în credincioşii Vechiului Testament. Nu există cu adevărat nişte oameni sau o perioadă de timp care delimitează biserica – ci este Sfântul Duh. Credinţa personală în Isus Hristos – la acest lucru referindu-se pasajul pomenit – nu era o opţiune valabilă cucernicilor Vechiului Testament. Nu ei sunt avuţi în vedere în acest pasaj. El se referă la oamenii care au opţiunea credinţei personale în Isus… Sfinţii Vechiului Testament sunt „întru Hristos” în sensul că moartea lui Isus este baza mântuirii oricui – în trecut, prezent, viitor. Oricum, ei nu erau parte a trupului lui Hristos, în sensul de a fi sălăşluiţi permanent de Duhul Sfânt.” [31]

Termenul tehnic pentru Biserică este cei care sunt „întru Hristos”. 1 Tesaloniceni vorbeşte despre cei care au murit „întru Hristos”, fiind înviaţi la vremea sosirii Lui ÎN VĂZDUH. Contextul acesta are în prim plan DOAR Biserica. [32]

Această distincţie dispensaţională dintre sfinţii Vechiului şi, respectiv, Noului Testament, ai Bisericii şi ai Israelului, este în fapt ceea ce îi neagă dispensaţionalismului orice pretenţia la a fi creştinism în vreun fel, pentru că tocmai prin această distincţie dispensaţionalismul propovăduieşte multiple metode de mântuire. Prin excluderea sfinţilor Vechiului Testament din sânul ekklesia (biserică, în limba greacă), dispensaţionaliştilor li se cere să producă alte mijloace, în afara celor de părtăşie la Noul Legământ întru Hristos, pentru ca unui om sau unui grup de oameni să li se ofere viaţă veşnică. Învăţătura bisericii din ultimii 2.000 de ani exclude aşa ceva, precum o face şi Domnul nostru.

„Isus le-a zis: “Adevărat, adevărat, vă spun, că, dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului, şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, are viaţa veşnică; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi. Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană, şi sângele Meu este cu adevărat o băutură. Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.” – Ioan 6:53-56 [33]

Observaţi aceste puncte, care contrazic doctrina dispensaţională:

Nimeni nu are viaţă veşnică, dacă nu are părtăşie la Noul Legământ prin Sângele lui Hristos. Sfinţii Vechiului Testament trebuie să fie părtaşi, aşa precum şi cei ai Noului Testament şi ai Tribulaţiei, pentru a căpăta viaţa.
TOŢI cei care sunt părtaşi sunt înviaţi în ULTIMA ZI. Acea zi este şi ziua „sfârşitului zilelor”, profeţită în Daniel:

„Iar tu, du-te, până va veni sfârşitul; tu te vei odihni, şi te vei scula iarăşi… odată în partea ta de moştenire, la sfârşitul zilelor.” – Daniel 12:13

TOŢI care sunt părtaşi, sunt „întru Hristos”, iar El în ei.
TOŢI SFINŢII au făgăduiala aceleiaşi învieri, prin acelaşi Sânge, în acelaşi timp!

Şi tocmai de aceea este El mijlocitorul unui legământ nou, pentru ca, prin moartea Lui pentru răscumpărarea din abaterile făptuite sub legământul dintâi, cei ce au fost chemaţi, să capete veşnica moştenire, care le-a fost făgăduită. – Evrei 9:15

Prin credinţă a venit şi s-a aşezat el în ţara făgăduinţei, ca într-o ţară care nu era a lui, şi a locuit în corturi, ca şi Isaac şi Iacov, care erau împreună moştenitori cu el ai aceleiaşi făgăduinţe. Căci el aştepta cetatea care are temelii tari, al cărei meşter şi ziditor este Dumnezeu. – Evrei 11:9-10

În credinţă au murit toţi aceştia, fără să fi căpătat lucrurile făgăduite: ci doar le-au văzut şi le-au urat de bine de departe, mărturisind că sunt străini şi călători pe pământ. Dar doreau o patrie mai bună, adică o patrie cerească. De aceea lui Dumnezeu nu-I este ruşine să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a pregătit o cetate. – Evrei 11:13,16

Toţi aceştia, măcar că au fost lăudaţi pentru credinţa lor, totuşi n-au primit ce le fusese făgăduit; pentru că Dumnezeu avea în vedere ceva mai bun pentru noi, ca să n-ajungă ei la desăvârşire fără noi. Evrei 11:39-40.

Dispensaţionaliştii, ignorând învăţătura limpede a Scripturii şi a bisericii istorice, neagă existenţa unei adunări generale, căzând în rătăcire prin pledarea unor umbre drept mijloace ale mântuirii sfinţilor Vechiului Testament şi Tribulaţiei, totul doar pentru a păstra intactă amăgirea răpirii la cer pretribulaţionale.

„Ci v-aţi apropiat de muntele Sionului, de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul ceresc, de zecile de mii, de adunarea în sărbătoare a îngerilor, de Biserica celor întâi născuţi, care sunt scrişi în ceruri, de Dumnezeu, Judecătorul tuturor, de duhurile celor neprihăniţi, făcuţi desăvârşiţi, de Isus, Mijlocitorul legământului celui nou, şi de sângele stropirii, care vorbeşte mai bine decât sângele lui Abel. Luaţi seama ca nu cumva să nu voiţi să ascultaţi pe Cel ce vă vorbeşte! Căci dacă n-au scăpat cei ce n-au vrut să asculte pe Cel ce vorbea pe pământ, cu atât mai mult nu vom scăpa noi, dacă ne întoarcem de la Cel ce vorbeşte din ceruri, al cărui glas a clătinat atunci pământul, şi care acum a făcut făgăduinţa aceasta: “Voi mai clătina încă o dată nu numai pământul, ci şi cerul”. Cuvintele acestea “încă odată” arată că schimbarea lucrurilor clătinate, adică a lucrurilor făcute, este făcută tocmai ca să rămână lucrurile care nu se clatină. Fiindcă am primit dar o împărăţie, care nu se poate clătina, să ne arătăm mulţumitori, şi să aducem astfel lui Dumnezeu o închinare plăcută, cu evlavie şi cu frică; fiindcă Dumnezeul nostru este “un foc mistuitor””. – Evrei 12:22-29

Argumentul dispensaţionalist care proclamă faptul că sfinţii Vechiului Testament sunt mântuiţi cumva datorită lui Hristos – în loc de a fi „întru Hristos” prin părtăşia la Noul Legământ al Sângelui Său – este opus soteriologiei creştine ortodoxe.

Adevărul însă se va manifesta, inevitabil. Acest lucru stă scris în soteriologia dispensaţională. Adevărul este că o altă cale de mântuire, legată întrucâtva de Hristos, dar care nu se sprijină pe Hristos, este o cale DIFERITĂ. Dispensaţionalistul, în acest punct, poate inconştient, este consecvent cu sine însuşi. El nu îi vede pe oamenii din Vechiul Testament ca pe cetăţeni de mâna a doua, a treia sau a patra ai Împărăţiei lui Dumnezeu. Ei pur şi simplu nu sunt deloc cetăţeni. În timp ce dispensaţionaliştii argumentează în mod circular că oamenii Vechiului Testament au fost mântuiţi prin Hristos, NU EXISTĂ CALE ÎN SISTEMUL LOR TEOLOGIC pentru aşa ceva. [34]

Întrebări pentru dispensaţionalişti

Dacă dispensaţionaliştii vor răspunde nemijlocit la aceste întrebări oneste, prezentate în cele ce urmează, vom putea să discernem dacă acuzaţiile aduse dispensaţionalismului sunt adevărate:

Au fost sfinţii Vechiului Testament părtaşi ai sângelui lui Hristos, vărsat pentru păcate?

„Pe când mâncau ei, Isus a luat o pâine; şi după ce a binecuvântat, a frânt-o, şi a dat-o ucenicilor, zicând: “Luaţi, mâncaţi; acesta este trupul Meu.” Apoi a luat un pahar, şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat, zicând: “Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor.” – Matei 26:26-28

Duhul lui Hristos sălăşluieşte în sfinţii Vechiului Testament?

„Cine mănâncă trupul Meu, şi bea sângele Meu, rămâne în Mine, şi Eu rămân în el.” – Ioan 6:56

„Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” – Romani 8:9

Sunt TOŢI sfinţii, din TOATE timpurile, UN SINGUR TRUP, adăpaţi din ACELAŞI Duh?

„Paharul binecuvântat, pe care-l binecuvântăm, nu este el împărtăşirea cu sângele lui Hristos? Pâinea, pe care o frângem, nu este ea împărtăşirea cu trupul lui Hristos? Având în vedere că este o pâine, noi, care suntem mulţi, suntem un trup; căci toţi luăm o parte din aceeaşi pâine.” – 1 Corinteni 10:16-17

„Noi toţi, în adevăr, am fost botezaţi de un singur Duh, ca să alcătuim un singur trup, fie Iudei, fie Greci, fie robi, fie slobozi; şi toţi am fost adăpaţi dintr-un singur Duh.” – 1 Corinteni 12:13

Dacă cineva răspunde afirmativ la întrebările de mai sus, atunci se cheamă că a abandonat dispensaţionalismul. Felicitări, frate, bun venit în creştinismul ortodox! Dacă răspunzi la vreuna dintre întrebările de mai sus negativ, atunci acuzaţiile aduse dispensaţionalismului sunt adevărate şi vă vom cere să ne explicaţi mijloacele de mântuire a sfinţilor Vechiului Testament!

Soli Deo Gloria!

Note de subsol:

Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), (Chicago: Moody Press, 1965), pag. 41-45.
“Darby a adus în discuţie la Powerscourt (în 1883) ideile unei înălţări de taină a bisericii şi a unei paranteze în împlinirea profetică între săptămânile a şaizeci şi noua şi şaptezecea a lui Daniel. Aceste două concept au constituit bazele preceptelor sistemului teologic denumit de atunci înainte dispensaţionalism…” E.R. Sandeen The Roots of Fundamentalism 1800-1930 (Rădăcinile fundamentalismului, 1800-1930), (Chicago: University of Chicago Press, 1970).
The End Times: A Study on Eschatology and Millennialism (Sfârşitul vremurilor: un studiu despre escatologie şi milenarism), Raport al Comisiei de Teologie şi Relaţii Bisericeşti, LCMS, Sept. 1989, pag.3.
C.I. Scofield, Scofield Reference Bible (Biblia Adnotată Scofield), 1909,1917(adnotări la Ioan 1:17 sec.2) pag.1115.
Ibidem, pag. 5.
Deşi îşi pretinde rădăcini calviniste, în acest punct Dispensaţionalistul pare să încuviinţeze mai degrabă cu Zwingli şi Pelagius, decât cu Calvin sau Luther.
Mărturisirea de la Augsburg, Articolul II (Păcatul originar).
New Scofield Reference Bible (Noua Biblie Adnotată Scofield), pag.3.
Citat în Jon Zens, Dispensationalism (Dispensaţionalism), pag. 12.
L.S. Chafer, Dispensationalism (Dispensaţionalism), Bibliotheca Sacra 93 (1936):93.
L.S. Chafer, Systematic Theology (Teologie sistematică), 7:219.
D.G. Barnhouse, He Came Unto His Own (El a venit în numele Lui), (New York: Revell, 1933), pag.17.
Ibidem.
Scofield, Scofield Bible Correspondence Course (Cursul biblic prin corespondenţă Scofield), pag. 23-25, citat in Zens, Dispensationalism (Dispensaţionalism), pag.17.
Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), pag.137-140.
J.N. Darby, The Hopes of the Church of God (Speranţele Bisericii lui Dumnezeu), (London: G. Morrish, n.d.), pag.10.
Ryrie, Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), pag.44-45.
Ryrie, The Relationship of the New Covenant to Premillennialism (Relaţionarea Noului Legământ cu premilenarismul), (teză de masterat nepublicată, Seminarul Teologic Dallas, 1947), pag. 31.
Ibidem.
Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology (Teologie sistematică), vol. VII, pag. 98.
Walvoord, The Millennial Kingdom (Împărăţia milenară), pag. 218.
John F. Walvoord, The New Covenant With Israel (Noul Legământ cu Israel), Bibliotheca Sacra, 103:24, 25, ianuarie 1946.
Albertus Pieters, The Seed of Abraham (Seminţia lui Avraam), pag. 71-76.
W.A. Hoffecker, Evangelical Dictionary of Theology (Dicţionar evanghelic de teologie), ‘Darby, John Nelson,’ pag. 292-293.
John H. Gerstner, Wrongly Dividing the Word of Truth: A Critique of Dispensationalism (Împărţind greşit Cuvântul Adevărului: critică la adresa dispensaţionalismului), (Brentwood, TN: Wolgemuth & Hyatt, 1991), 47.
Alexander Reese (premilenarist), O.T. Allis (amilenarist), W.E. Cox (amilenarist), Greg Bahnsen & Kenneth Gentry (postmilenarişti) sunt cei mai notabili, printre alţii.
Alexander Reese, The Approaching Advent of Christ (Apropierea venirii lui Hristos), (Marshall, Morgan and Scott, London, 1937; retipărire, Grand Rapids MI: Grand Rapids International Publications, 1975), pag. 328.
John F. Walvoord, Israel in Prophesy (Israelul în profeţire), (1962; reprint, Grand Rapids MI: Zondervan, 1977), 116, 118.
David R. Reagan, The Master Plan: Making Sense of the Controversies Surrounding Bible Prophecy Today (Planul principal: înţelesul controverselor din jurul profeţiei biblice de astăzi), (Eugene OR: Harvest House, 1993), pag. 123.
John H. Gerstner, Wrongly Dividing the Word of Truth: A Critique of Dispensationalism (Împărţind greşit Cuvântul Adevărului: critică la adresa dispensaţionalismului) (Brentwood TN:Wolgemuth & Hyatt, 1991), pag. 206.
‘Resurrection Apart from Christ?’ (‘Înviere în afara lui Hristos?’) Bill Barton, Armageddon, FamilyNet, 10/21/93.
‘Rapture’ (‘Înălţarea’), Gary Nystrom, Armageddon, FamilyNet, 5/28/94.
Aici observăm şi greşeala gravă a multor creştini de a vedea Cina Domnului (Euharistia) drept un act de comemorare, în loc de sacrament, cum este de fapt.
John H. Gerstner, Wrongly Dividing the Word of Truth: A Critique of Dispensationalism (Împărţind greşit Cuvântul Adevărului: critică la adresa dispensaţionalismului), (Brentwood TN: Wolgemuth & Hyatt, 1991), pag. 169.
E.W. Bullinger, Foundations of Dispensational Truth (Temeliile adevărului dispensaţional), (London: Eyre and Spottiswood, 1931), pag. 34.
Ibidem, pag. 219.
Harry Ironside, Wrongly Dividing the Word of Truth (Împărţind greşit Cuvântul Adevărului), (New York: Loizeaux, n.d.), pag. 11.
John H. Gerstner, Wrongly Dividing the Word of Truth: A Critique of Dispensationalism (Împărţind greşit Cuvântul Adevărului: critică la adresa dispensaţionalismului), (Brentwood TN:Wolgemuth & Hyatt, 1991), pag. 204-205.