Dispensationalismul – definitii si scurt istoric

Deoarece pozițiile şi concluziile din acest material sunt aliniate cu Sistemul Dispensațional al Teologiei, sau punct de vedere, termenii trebuie să fie explicați. Nu este nevoie să ne temem de acești termeni. Ei descriu câteva concepte simple în legătură cu înțelegerea noastră a Legămintelor Vechiului Testament şi a felului cum Dumnezeu îşi va dezvolta programul împărăției Lui. Chiar dacă aveți sentimente negative cu privire la termenul Dispensaționalism, vă rog să treceți prin următoarea explicație scurtă a ceea ce este acesta. Este posibil că acesta nu a fost niciodată explicat în mod clar. Dispensaționalismul a influenţat credinţele doctrinale ale multor biserici, inclusiv biserica Baptistă, bisericile Bibliei, bisericile Penticostale, şi multe alte biserici Evanghelice ne-dominaționale. Poate că tu chiar eşti Dispensațional în gândirea ta deşi nu te numești pe tine însuți Dispensaționalist. Creştin este mereu un termen mai bun, dar termeni precum Dispensaționalist ajută la definirea de unde vii tu când este vorba de viziunile noastre despre Vremurile sfârşitului şi Împărăţia prezentă şi viitoare a lui Dumnezeu.

Definiție

O Dispensație – Sistemul prin care orice este administrat. În termeni creştini, privind înapoi, se referă la o perioadă în istorie prin care Dumnezeu a tratat cu omul într-un mod specific. (Conștiința, Legea, Harul)
Dispensaționalism – Un sistem de teologie care îl vede pe Dumnezeu lucrând cu omul în moduri diferite în timpul a unor dispensații diferite. În timp ce „Dispensaţiile” nu sunt ere, ci administrații, noi tindem să le vedem acum ca ere deoarece noi ne uităm înapoi la perioade specifice de timp când ele erau în vigoare.
Dispensaționalismul este distins prin trei principii cheie.

1. O distincție clară între programul lui Dumnezeu pentru Israel şi programul lui Dumnezeu pentru Biserică.
2. O folosire consecventă şi obişnuită a principiului literal al interpretării
3. Înțelegerea scopului lui Dumnezeu ca fiind slava Lui proprie mai degrabă decât mântuirea omenirii.

Ei bine, ce înseamnă aceasta în termenii unui laic? Continuați să citiți.

Cum este cu Dispensațiile?

Cheia spre Dispensaționalism nu este în definiţia sau recunoașterea unui număr specific de dispensații. Aceasta este neînțelegerea oponenților Dispensaționalismului. Aproape toţi teologii vor recunoaște că Dumnezeu a lucrat diferit prin Lege decât El a lucrat prin Har. Aceasta nu înseamnă că spunem că mântuirea a fost dobândită într-o manieră diferită, doar că responsabilitățile date omului de către Dumnezeu erau diferite în timpul perioada dării Legii până la cruce, la fel precum ele erau diferite pentru Adam şi Eva. Evreii erau așteptați să arate credinţa lor adevărată prin a face ceea ce Dumnezeu a poruncit, chiar dacă ei nu au putut ține Legea morală. Pentru acestea erau jertfele. Când apostolul Pavel a spus că față de Lege el era fără vină, el nu a vrut să spună că el nu a păcătuit niciodată, dar că el l-a ascultat pe Dumnezeu prin urmarea directivelor Legii când el a păcătuit, şi jertfele animale erau oferite pentru păcatele lui de către preoţi în templu. Mântuirea nu a venit prin ținerea legii, ci prin a vedea scopul ei adevărat în expunerea păcatului, şi întoarcerea la Dumnezeu pentru mântuire. Evreii nu au fost mântuiți în baza a cât de bine au ținut ei legea, (după cum mulți dintre ei au gândit) deoarece aceasta ar fi mântuirea prin fapte. Ei au fost mântuiți prin credinţa în Dumnezeu, şi lucrarea lui Cristos pe cruce a fost socotită pentru ei, chiar dacă aceasta nu se întâmplase încă.

Dispensaţionaliştii vor defini trei dispensații cheie, (1) Legea Mozaică, (2) Era actuală a Harului, şi (3) viitoarea Împărăție Milenară. Majoritatea vor fi de acord cu privire la primele două, iar teologia Legământului va fi în dezacord cu privire la a treia, văzând aceasta ca „starea veşnică”. (De vreme ce ei nu văd o literală Împărăție Milenară – viitoarea împlinire literală a Împărăţiei Davidice.)

Este posibilă o mai mare descompunere de dispensații specifice, dând cele şapte dispensații care pot fi recunoscute de majoritatea Dispensaţionaliştilor tradiționali.

Inocența – Adam
Conştiinţa – După ce omul a păcătuit, până la potop
Guvernarea – După potop, omului i se permite sa mănânce carne, se instituie pedeapsa cu moartea
Promisiunea – De la Avraam până la Moise şi darea Legii
Legea – De la Moise până la cruce
Harul – De la cruce la Împărăţia Milenară
Împărăţia Milenară – O domnie de 1000 de ani a lui Cristos pe pământ centrată în Ierusalim

În timp ce nu toţi trebuie să fie de acord cu privire la această descompunere, punctul din viziunea Dispensaționaliștilor este că Dumnezeu lucrează cu omul într-un mod progresiv. La fiecare etapă omul a eşuat să fie ascultător față de responsabilitățile stabilite de Dumnezeu. Metoda de mântuire, justificarea doar prin credinţă, niciodată nu se schimbă prin dispensații. Responsabilitățile pe care Dumnezeu le dă omului totuşi se schimbă. Evreii trebuia să fie ascultători față de Lege dacă ei ar fi dorit binecuvântarea lui Dumnezeu a Țării. Dacă ei erau neascultători, ei ar fi răspândiți. Totuşi, Dumnezeu promite ca mereu să îi aducă înapoi în țara promisă lui Avraam în Legământul Avraamic. După cruce, credincioşii nu mai au nevoie mai departe de Lege, care indica spre Cristos ca unul care va înlătura păcatul prin jertfa lui perfectă. (Evrei 10) Noi suntem sub o Lege nouă, Legea Harului. Noi avem mai multă revelație despre Dumnezeu, şi nu mai ni se cere mai departe să ținem legile ceremoniale date evreilor. Legea morală este mereu în efect ca o călăuză, dar noi nu mai suntem mai departe condamnați de ea, de vreme ce noi avem un mântuitor care a biruit pentru noi.

Amintiți-vă că a face o distincție între aceste perioade de timp nu este ceea ce face pe cineva Dispensaționalist. A recunoaște natura progresive, şi a vedea biserica a fi parte din Planul A şi nu Planul B este ceea ce face pe cineva Dispensațional. Dispensaționaliștii văd o distincție clară între programul lui Dumnezeu pentru Israel şi programul lui Dumnezeu pentru biserică. Dumnezeu nu a terminat cu Israel. Biserica nu a luat locul lui Israel. Ei au fost puşi de o parte temporar, dar în Vremurile din Urmă vor fi aduşi înapoi în țara promisă, curățați, şi li se va da o inimă nouă. (Geneza 12, Deuteronom 30, 2 Samuel 7, Ieremia 31)

Doar pentru a clarifica ceea ce înțeleg eu prin Planul A şi Planul B, eu pot vedea cum unii ar spune că biserica este Planul B al lui Dumnezeu. Totuşi, Dumnezeu a știut că evreii îl vor respinge pe Mesia al lor. Daniel 9 ne spune că Mesia va fi stârpit, sau ucis, şi Isaia 53 vorbeşte despre robul suferind. A numi biserica Planul B sună prea mult ca şi când acesta ar fi al doilea plan al său din cele mai bune, ca şi când eforturile lui au fost zădărnicite. Dumnezeu are un plan răscumpărător, pentru toată omenirea, care a fost prezis în Geneza 3. Mesia va veni şi îl va învinge pe Satan şi moartea. Acum, aceasta nu înseamnă că planul său pentru Israel, şi promisiunile/legămintele făcute cu strămoșii lor sunt nule şi neavenite. Ele nu sunt aşa.

Deci, care este cheia spre Dispensaționalism?

Metoda literală de interpretare este cheia. Folosirea metodei literale de interpretare a legămintelor şi profeției biblice ne conduce spre un set specific de credințe centrale despre programul împărăţiei lui Dumnezeu, şi ceea ce viitorul va ține pentru Israelul etnic şi pentru Biserică. De aceea, noi recunoaştem o distincție între Israel şi Biserică, şi o domnie pământească viitoare promisă a lui Cristos pe tronul lui David. (Împărăţia Davidică.) Aceasta conduce o persoană la câteva dintre concluziile foarte specifice despre Vremurile din Urmă.

Israel trebuie să fie re-adunat în țara lor aşa cum a fost promis de Dumnezeu.
A şaptezecea săptămână profetică a lui Daniel se referă specific la curățarea națiunii Israel, şi nu a Bisericii. Acestea au fost cuvintele clare vorbite lui Daniel. Biserica nu are nevoie de purificare de păcat. Ea este deja curată.
Unele dintre avertizările din Matei 24 sunt direcționate spre evrei, şi nu spre Biserică (de vreme ce Dumnezeu va termina planul Său cu Israelul național)
O răpire înainte de Necaz – Israel este văzut în Daniel ca personaj cheie în timpul necazului, nu Biserica. Dumnezeu îi înlătură pe aleși când el aduce judecata asupra lumii, de exemplu, Noe, Ioan 14, 1 Tesaloniceni 4:16.
Premilenialism – O Împărăție Milenară literală de 1000 de ani, unde Cristos se întoarce înainte ca Mileniul să înceapă. Apocalipsa 20 nu ne oferă un motiv să interpretăm cei 1000 de ani în mod simbolic. De asemenea, Dispensaționaliștii văd domnia literală promisă a lui Cristos în Vechiul Testament. Observaţi ordinea cronologică de evenimente între Apocalipsa 19-21.

Charles Ryrie în cartea lui „Dispensationalism” arată că unii creştini au numit de fapt Dispensaționalismul eretic. De fapt oamenii care folosesc cuvinte precum „eretic” pentru credințe doctrinale ne-esenţiale sunt cei care determină despărțirea în Biserică. Dacă o persoană crede într-o Împărăție Milenară literală viitoare nu este o doctrină creştină esenţială. Aceasta nu ajunge în top acolo cu Divinitatea lui Cristos, Trinitatea, Ispășirea, etc. O casă dezbinată împotriva ei însăși nu va rămânea. Când noi vom ajunge în cer, sau Împărăţia Milenară, oricare va veni prima, noi vom înțelege adevărul din tot cuvântul lui Dumnezeu, dar până acolo există doctrine esenţiale ale credinţei pentru care se merită să mergem la luptă. Alții nu sunt gata, de vreme ce noi nu dorim să fim găsiți mergând la luptă unul cu altul, şi prin urmare, cu Isus Cristos Însuși.

Istoria Dispensaționalismului

În timp ce oponenții Dispensaționalismului vor arăta că acesta, ca un sistem de teologie, este relativ noi, este notabil că există dovezi din cei mai timpurii scriitori ai bisericii, că a existat în mod clar o înțelegere că Dumnezeu a tratat cu poporul Său în mod diferit în dispensații progresive, şi că Israel nu a fost înlocuit de Biserică. O mică referință la unele dintre aceste scrieri este găsită în „The Moody Handbook of Theology” (Manualul de Teologie al lui Moody, n. tr.) scris de Paul Ennis. El menționează următorii creştini ca fiind în istoria dezvoltării Dispensaționalismului.

Iustin Martirul (110-165 d.Cr.)
Irineu (130-200 d.Cr.)
Clement din Alexandria (150-220 d.Cr.)
Augustin (354-430 d.Cr.)

Despre cei de mai sus, Ryrie spune „Nu este sugerat nici nu ar trebui să fie dedus că acești Părinți Bisericești timpurii au fost dispensaționaliști în sensul modern al cuvântului. Dar este adevărat că unii dintre ei au enunțat principii care mai târziu s-au dezvoltat în Dispensaționalism, şi se poate spune pe drept că ei au susținut concepte dispensaționale primare sau timpurii.” Cu această înțelegere, următoarele au fost scrise în susținerea unora sau a tuturor principiilor dispensaționale.

Câțiva scriitori Dispensaţionalişti

Pierre Poiret (1646-1719)
John Edwards (1637-1716)
Isaac Watts (1674-1748)
John Nelson Darby (1800-1882)
C.I. Scofield (1843-1921)
Lewis Sperry Chafer
Charles Ryrie
Dwight Pentecost
John Walvoord

Școli Dispensaționale

(courtesy of www.endtimes.org)