Dezvoltarea anevoioasa a dispensationalismului progresiv

de Manfred Kober

Faith Pulpit (Credinţa de la amvon)
Seminarul Teologic Baptist al Credinţei
Ankeny, Iowa
Martie – aprilie 1997

În ultimii ani, schimbări majore au survenit în cadrul dispensaţionalismului. Un nou sistem, cunoscut drept dispensaţionalism progresiv, a pricinuit îngrijorări semnificative în cadrul dispensaţionalismului tradiţional.

I. Perioadele dispensaţionalismului

Au fost sugerate câteva perioade de dezvoltare în cadrul dispensaţionalismului.

Perioada de întemeiere: 1885-1920 (John Nelson Darby, 1800-1882).
Perioada clasică: 1920-1950 (C.J. Scofield, 1843-1921, Lewis Sperry Chafer, 1887-1952)
Perioada definitorie: 1950-1990 (Halva J. McClain, John F. Walvoord, J. Dwight Pentecost, Charles C. Ryrie).
Perioada progresivă: 1990 şi după (Darrell L. Bock, Craig A. Blaising, Robert L. Saucy).

II. Principiile dispensaţionalismului

Dispensaţionalismul vede abordarea lumii de către Dumnezeu ca pe o administrare distinctă care să Îi ducă la îndeplinire scopul suveran. Sintagma sine qua non, aşa cum succint este ea creionată de către Ryrie, este următoarea:

O distincţie clară între Israel şi Biserică.
Folosirea consecventă a interpretării literale.
Reliefarea concertată a harului lui Dumnezeu, ca scop intrinsec al acţiunilor Sale.

(Dispensationalism Today (Dispensaţionalismul astăzi), [1965], pag. 43, 44).

Dispensaţionalismul tradiţional a făcut mereu distincţia clară şi consecventă între Israel şi Biserică, în privinţa planului lui Dumnezeu pentru fiecare dintre ele. O explicare a dispensaţionalismului tradiţional poate fi găsită în articolul colegului meu, Progressive Dispensationalism: A Traditional Dispensational Critique (Dispensaţionalismul progresiv: critic dispensaţională tradiţională) (Myron J. Houghton, Faith Pulpit, ianuarie 1995, pag.1).

III. Susţinătorii dispensaţionalismului progresiv

Craig A. Blaising, până de curând la Seminarul Teologic Dallas (Teologie sistematică), în prezent la Seminarul Teologic Southern Baptist, Louisville, Kentucky.
Darrell Bock, de la Seminarul Teologic Dallas, (Noul Testament).
Robert L. Saucy, Seminarul Teologic Talbot (Teologie sistematică).

IV. Publicaţii despre dispensaţionalismul progresiv

Pe lângă publicarea numeroaselor articole din periodice, dispensaţionalismul progresiv şi-a afirmat opiniile, până acum, în trei lucrări importante:

Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica), 1992, (editată de Bock şi Blaising).
Progressive Dispesationalism (Dispensaţionalismul progresiv), 1993, (scrisă de Bock şi Blaising).
The Case for Progressive Dispensationalism (Situaţia dispensaţionalismului progresiv), 1993, (scrisă de Saucy).

V. Scopul dispensaţionalismului progresiv

Mişcarea s-a ivit din cadrul Grupului de Studiu Dispensaţional (Dispensational Study Group), care s-a întrunit prima dată pe 20 noiembrie 1986, legat fiind de adunarea anuală a Societăţii Teologice Evanghelice din Atlanta, Georgia. Cinci ani mai târziu, la adunarea din 1991, a fost introdusă în uz actuala etichetare „dispensaţionalism progresiv”. Scopul acestui grup de studiu pare să fie acela de a clarifica problemele dispensaţionale, pentru a crea o punte peste prăpastia dintre dispensaţionalism şi teologia legământului. Legată de această strădanie a apropierii cu o abordare teologică totalmente diferită a fost şi respingerea dispensaţionalismului tradiţional bazat pe principiul sine qua non, permiţând astfel o mişcare conştientă către teologia legământului.

Noul dispensaţionalism pare să dorească următoarele lucruri:

Dezvoltarea în continuare a sistemului dispenţionalist. O refacere a dispensaţionalismului potrivit noilor ipoteze teologice, parţial adoptate de la teologii europeni.
Descoperirea similitudinilor dintre dispensaţionalism şi teologia legământului. O abordare cu un sistem total diferit.
Creionarea împlinirii progresive a planului lui Dumnezeu de-a lungul istoriei. O respingere a scopurilor distincte ale lui Dumnezeu pentru Israel şi, respectiv, Biserică.

Este un comentariu trist asupra prezentei situaţii, acela că, deşi premilenarismul (din care dispensaţionalismul s-a ivit treptat) a luat avânt în America, iniţial prin conferinţele biblice timpurii, ţinute în opoziţie cu postmilenarismul şi liberalismul vremii, dispensaţionalismul progresiv, în urma evenimentelor ecumenice ale vremii, caută un teren comun cu amilenarismul.

VI. Propunerile dispensaţionalismului progresiv

Ryrie observă că, în contrast cu ideile enumerate de el privind dispensaţionalismul tip sine qua non, dispensaţionalismul progresiv propovăduieşte faptul că Hristos deja domneşte în rai pe tronul lui David, oferind astfel bisericii o etapă actuală în care deja s-a inaugurat legământul davidian şi împărăţia; acest lucru este bazat pe o hermeneutică complementară, care permite ca Noul Testament să introducă schimbări şi adăugiri la cele arătate în Vechiul Testament; iar scopul general al lui Dumnezeu este cristologic; o izbăvire holistică fiind punctul central şi scopul în decursul istoriei.” (Dispensationalism, pag. 164).

Interesant lucru, până în acest moment, susţinătorii dispensaţionalismului progresiv nu au avut succes nici în încercarea de a defini dispensaţionalismul lor, nici în a afirma care anume îi sunt principiile esenţiale. Subliniind preceptele de bază ale dispensaţionalismului progresiv, Ryrie arată cât de departe s-a dus acest sistem, pe care el îl cataloghează „dispensaţionalism revizionist”, de dispensaţinalismul tradiţional sau autentic:

Împărăţia lui Dumnezeu este subiectul unificator din istoria biblică.
În istoria biblică există patru epoci dispensaţionale.
Hristos şi-a inaugurat deja domnia davidiană în ceruri, la dreapta Tatălui, aidoma tronului lui David, cu toate că încă nu este rege davidian pe pământ în domnia milenară.
Aidoma a fost deja inaugurat şi noul legământ, cu toate că binecuvântările lui încă nu sunt pe deplin realizate, până la începerea mileniului.

Conceptul bisericii ca fiind complet distinctă de Israel şi ca taină nedezvăluită în Vechiul Testament necesită o revizuire, făcând nevalidă ideea de două scopuri şi două popoare ale lui Israel.

O hermeneutică complementară trebuie întrebuinţată, pe lângă cea literală. Acest lucru înseamnă că Noul Testament face schimbări complementare la făgăduielile Vechiului Testament, fără a le înlătura pe acestea.

Planul dumnezeiesc holistic unic de mântuire cuprinde toate naţiile şi toate zonele vieţii omeneşti, precum cea personală, culturală şi politică (Ryrie, ibidem, pag. 164 [sublinierile sunt conform originalului]).

VII. Problemele dispensaţionalismului progresiv

Problemele hermeneutice

Dispensaţionalismul progresiv neagă faptul că o interpretare literală consistentă este un lucru definitoriu, de esenţă al dispensaţionalismului. Craig Blaising susţine că „exegeza literală consecventă este inadecvată pentru descrierea aspectului esenţial distinctiv al dispensaţionalismului” (Development of Dispensationalism by Contemporary Dispensationalism, Dezvoltarea dispensaţionalismului prin intermediul dispensaţionalismului contemporan, Bibliotheca Sacra, pag. 145, nr. 579, iulie-sept. 1988). Dispensaţionalismul progresiv introduce mai apoi o nouă metodă de interpretare, denumită „hermeneutică complementară”, prin tălmăcirea făgăduielilor Vechiului Testament într-un sens mai larg decât conţinutul lor strict. Dispensaţionaliştii progresivi spun că „Noul Testament introduce schimbarea şi avansarea; nu repetă pur şi simplu revelaţiile din Vechiul Testament. Punerea unor adăugiri complementare, însă, nu înlătură vechile făgăduieli. Îmbunătăţirea nu se face cu preţul eliminării făgăduielii iniţiale.” (Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica), pag. 392, 393). Făgăduielile din Vechiul Testament privind domnia lui Hristos se leagă de o împărăţie milenară viitoare, când El va conduce lumea de pe tronul lui David. Hermeneutica complementară insistă pe faptul că revelaţia din Noul Testament complineşte promisiunea Vechiului Testament, prin dezvăluirea domniei actuale a lui Hristos de pe tronul lui David din rai. Problema acestei noi metode de interpretare este că limitele ei nu sunt clar trasate. Mai mult, cine hotărăşte cât de mult adevăr al Noului Testament ar trebui înţeles în sens literal, prin prisma promisiunilor din Vechiul Testament? Oare acest lucru nu distruge chiar conceptul de a interpreta literalmente? Motivul aparent pentru care revizioniştii ar dori să vadă împărăţia stabilită acum este dorinţa de a-şi arăta aprecierea pentru acest aspect al teologiei legământului; în acelaşi timp, ei vor să menţină o împlinire viitoare a făgăduielilor Vechiului Testament în Împărăţia milenară.

Robert L. Thomas, în incisivul lui studiu „Critică a hermeneuticii dispensaţionale progresive”, deplânge îndepărtarea dispensaţionalismului progresiv de interpretarea tradiţională istorică şi literară. El observă că dispensaţionalismul progresiv practică „o folosire selectivă a pasajelor, pentru a-şi sprijini sistemul, evitându-le pe cele care nu fac acest lucru.” El citează ample ilustrări ale acestei metode şi conchide că „interpretarea atentă literară şi istorică nu tolerează acest tip de tratare superficială a textului, îndeosebi atunci când ele sunt elemente cheie în sprijinirea unei doctrine care este propusă” (Ice şi Demi, editori, When the Trumpet Sounds (Când trâmbiţele răsună), pag. 423, 424).

Problemele mesianice

Dispensaţionaliştii tradiţionalişti au înţeles întotdeauna domnia davidiană a lui Hristos ca fiind în Ierusalim, literalmente pe tronul pe care înaintaşul lui, David, a domnit. Dispensaţionalismul progresiv crede acest lucru, dar spune şi că Domnul deja domneşte pe tronul lui David în rai, o domnie care a început la Înălţarea Sa la ceruri. Această opinie ignoră distincţia biblică clară dintre domnia actuală a lui Hristos, pe tronul Tatălui în ceruri (Evrei 12:2) şi viitoarea Sa Domnie, pe tronul pământean (Apocalipsa 3:21). Dispensaţionaliştii tradiţionalişti au respins noţiunea care afirmă că domnia actuală a lui Hristos în rai constituie o împlinire inaugurală a legământului davidian din 2 Samuel 7:14. Nu e de mirare că John F. Walvoord concluzionează, laolaltă cu alţi dispensaţionalişti clasici, că „dispensaţionalismul progresiv, cum este el numit, este construit pe o temelie de nisip şi îi lipseşte dovada scripturală specifică” (Willis şi Masters, Issues in Dispensationalism – Probleme ale dispensaţionalismului, pag. 90). Dispensaţionaliştii progresivi au fabricat din te miri ce o perspectivă artificială, aceea că domnia lui Hristos este actuală, dar şi viitoare, în acelaşi timp. Dialectica aceasta cu „deja/nu încă” este împrumutată de la George E. Ladd, ale cărui serpentine alunecoase de hermeneutică subiectivă l-au condus de la o poziţie premilenaristă la o poziţie de teologie a legământului modificată. Forma de escatologie pe care o adoptase el, la rândul său, a fost preluată de la teologi europeni, precum C.H. Dodd.

Probleme ecleziastice

Amplificând continuitatea diverselor dispensaţii, revizioniştii minimalizează caracterul distinct al bisericii. Conceptul de taină a bisericii pentru ei nu a fost arătat în Vechiul Testament, ci nu a fost încă dezvăluit. Ca un corolar, Dumnezeu nu are un program separat pentru biserică. Biserica este pur şi simplu o subcategorie a Împărăţiei. Este denumită o „privire pe furiş” asupra Împărăţiei şi „un avanpost funcţional al Împărăţiei lui Dumnezeu” (Progressive Dispensationalism (Dispensaţionalismul progresiv), pag. 257). Biserica este Împărăţia astăzi. De fapt, David Turner denumeşte biserica „noul Israel” (Blaising şi Bock, Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica), pag.288). Nu este de mirare, aşadar, că Bruce Waltke observă că Turner are „o poziţie mai apropiată de teologia legământului decât de dispensaţionalism” (ibidem, pag. 334). Cu Cu neutralizarea lor teologică faţă de biserică, revizioniştii estompează în mod vădit înălţarea la ceruri, evenimentul distinct al lui Dumnezeu care implică biserica.

Probleme de definiţie

Dispensaţionaliştii progresivi nu sunt capabili să dea o definiţie clară a dispensaţiei, nici să susţină o pledoarie convingătoare pentru numărul dispensaţiilor, aşa cum îl consideră ei. Ei subscriu la patru dispensaţii de bază. Prima este cea patriarhală, începând cu creaţia şi continuând cu Sinaiul. Este ciudat cum revizioniştii nu văd felul în care s-a rânduit susţinerea lui Adam şi a Evei, înainte de decădere, ca pe o dispensaţie separată. Ryrie observă corect: „A reuni situaţiile de dinainte de decădere, de după decădere şi legământul avraamic sub o diriguire sau dispensaţie comună este un lucru cel puţin artificial” (Dispensationalism, pag. 166). A doua dispensaţie este catalogată ca fiind cea mozaică (de la Sinai până la înălţarea lui Hristos.) A treia este denumită ecleziastică (de la înălţarea lui Hristos până la a doua venire). A patra dispensaţie este cea sionistă, care este împărţită în (1) împărăţia milenară şi (2) starea de veşnicie. Fuziunea practică a mileniului împărăţiei şi a stării de veşnicie evidenţiază o nesocotire a unicităţii epocii împărăţiei, o reliefare care mereu a fost parte a dispensaţionalismului premilenarist şi care, acum, este o zonă în care dispensaţionaliştii revizionişti şi-au găsit adăpost pentru a-i putea contesta pe teologii legământului.

VIII. Perspective ale dispensaţionalismului progresiv

Infiltrarea în seminarii

Câteva seminarii, care au avut o poziţie favorabilă diferenţelor dispensaţionale, au un număr de facultăţi care au adoptat poziţia progresivă. Ernest Pickering avertizează, pe bună dreptate, că răspândirea doctrinelor dispensaţionale deviante „nu este compatibilă cu dispensaţionalismul istoric. Ei se îndreaptă către o teologie a legământului care aseamănă Biserica cu Israelul. Nu ar fi de mirare să vedem tot mai mulţi foşti dispensaţionalişti îmbrăţişând sistemul teologic al legământului, aşa cum unii au făcut-o deja.” (Dispensations (Dispensaţii), pag. 15).

Este trist să observi ce s-a întâmplat la Seminarul Teologic Dallas, fortăreaţa dispensaţionalismului, locul unde mulţi dintre profesorii de la FBBC&TS au studiat. În vreme ce un anumit număr de dispensaţionalişti tradiţionalişti încă predau aici, la acest seminar, sistemul lor nu doar că a fost modificat, ci a fost periclitată complet, de-a dreptul, de către Bock, Blaising şi adepţii lor. Şi totuşi, Donald Campbell, într-o scrisoare din 28 mai 1992, adresată absolvenţilor, încearcă să îi asigure de faptul că cei din facultăţi sunt „cu toţii dispensaţionalişti, aşa cum se prevede în Declaraţia Doctrinară pe care o avem.” Însă acoliţii dispensaţionalismului progresiv nu sunt de acord, se pare, cu acest aspect al declaraţiei doctrinare pomenite, pe care au şi semnat-o: „Biserica, care este trup şi mireasă a lui Hristos, care a început odată cu Rusaliile…. Este complet distinctă de Israel.” (Catalogul 1995-1996, pag. 140).

Lucru trist, nu există o alarmă care să alerteze asupra metodei de interpretare biblică care, potrivit unui fost membru al facultăţii de aici, „zguduie chiar temeliile hermeneuticii dispensaţionale, care include interpretarea literală consecventă a Vechiului Testament” (Waltke în Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica), pag. 348). Noul preşedinte al Seminarului Teologic Dallas, Chuck Swindoll, nu a dat nici o mână de ajutor în aceste chestiuni. Într-un interviu dat pentru Christianity Today, înainte de a face pasul către preşedinţie, el a anunţat că nu va mai pune accent pe dispensaţionalism. „Cred că „dispensaţie” este un cuvânt care sperie. Nu sunt sigur că vom face dispensaţionalismul parte a planurilor noastre, aşa cum s-a vorbit în şcoală.” Când a fost întrebat dacă termenul dispensaţionalism va dispărea, Swindoll a replicat: „S-ar putea şi poate că ar trebui.” (25 octombrie 1993, pag. 14). Elementul cel mai distinctiv care a făcut din Seminarul Teologic Dallas o şcoală atât de deosebită este acum estompat. Cine oare s-ar fi gândit că Seminarul Teologic Dallas va minimaliza sistemul teologic care îl făcuse distinct, dând totodată încurajări unui grup de erudiţi să ducă şcoala către teologia legământului?

În principal prin intermediul oamenilor educaţi la Seminarul Teologic Dallas, alte şcoli au adoptat şi ele această îndepărtare radicală de dispensaţionalismul tradiţional. La aceste instituţii, generaţii întregi de pastori vor fi ţinuţi deoparte de interpretarea literală, duşi către o hermeneutică complementară derutantă. Studenţii vor fi expuşi estompării adevărului epocii bisericii şi unui cadru escatologic tulbure. Diferenţele dispensaţionale vor deschide calea unei acomodări nesigure şi inutile cu amilenarismul.

Ca exemplu, în aceste şcoli, în care dispensaţionalismul progresiv a prins rădăcini, dispensaţionalişti clasici, precum Walvoord, sunt acuzaţi de „folosirea unei abordări „hiper-literale” faţă de imagistica apocaliptică” (Turner, Dispensationalism, Israel and the Church (Dispensaţionalismul, Israelul şi Biserica) pag. 227). Descrierea unui Nou Ierusalim din Apocalipsa 21-22 de către Walvoord, la modul literal, este contracarată de Turner cu observaţia că porţile oraşului nu puteau fi făurite dintr-o singură perlă, nici străzile nu puteau fi făcute din aur. „Absenţa scoicilor îndeajuns de mari pentru a produce astfel de perle şi absenţa unei cantităţi suficiente de aur pentru a pava un astfel de oraş (văzut literalmente ca fiind de 1380 mile pătrate şi chiar mai mult) sunt privite ca două motive suficiente pentru a nu înţelege aceste înfăţişări la modul ad literam!” (ibidem).

Ignorarea de către laici

Trebuie spus că, spre lauda dispensaţionalismului tradiţional, în simplitatea lui acesta este înţeles de oamenii laici şi că tălmăceşte Scriptura pentru ei. Cine ştie câte milioane de credincioşi americani au fost binecuvântaţi de observaţiile ajutătoare ale Bibliei Scofield. În contrast cu scrierile concise ale lui Ryrie, dispensaţionalismul progresiv scrie într-un stil atât de scolastic şi tehnic, încât cărţile sale sunt dificil de citit şi, ca atare, vor avea drept ţintă doar un grup limitat de scolastici. Poţi, astfel, înţelege frustrarea lui Thomas Ice, când spune că este „dificil de citit, din cauza stilului său tehnic erudit… Uneori este greu să pricepi ce anume s-a exprimat, chiar şi după ce lecturezi un pasaj de câteva ori” (A Critical Examination of ‚Progressive Dispensationalism’ (O examinare critică a „Dispensaţionalismului progresiv”), Biblical Perspectives (Perspective biblice), volumul V, nr. 6, noiembrie-decembrie 1992, pag.1).

Capitularea în faţa teologiei legământului

Te-ai putea întreba dacă revizioniştii susţin într-adevăr un dispensaţionalism modificat sau dacă nu cumva ei sunt mai aproape de o formă a teologiei legământului. Avertismentul lui Thomas Ice este bine poziţionat, afirmând că „aceşti… oameni sunt într-un proces de distrugere a dispensaţionalismului” (ibidem, pag.1). Până la urmă, mare parte din escatologie va face loc unei vagi anticipări a viitorului. Potrivit lui Bock, dispensaţionalismul progresiv este „mai puţin centrat pe o ţară şi mai puţin centrat pe viitor” (Christianity Today, 9 martie 1992, pag. 50). Binecuvântările viitoare care sunt prezise pentru Israel în împărăţia milenară sunt deodată reinterpretate. Potrivit lui Carl Hoch, privilegiile Israelului etnic „au fost restrânse pentru Israel înainte de moartea lui Hristos şi crearea Bisericii” (Braising şi Bock, Dispensationalism, etc, pag. 125). Este dificil să vezi de ce există o nevoie pentru milenarism. Dispensaţionalismul revizionist, cu a sa estompare a distinctivităţii bisericii şi a unicităţii mileniului prezis, nu a făcut doar o mică corecţie în teologia dispensaţională, ci schimbări semnificative, atât de importante încât este chestionabil dacă mai poate fi considerat dispensaţionalism vreun pic, odată ce ei sunt tot mai mult călduros adoptaţi de prietenii lor adepţi ai teologiei legământului. Nu e de mirare că Walter E. Elwell conchide: „Acest dispensaţionalism mai nou arată atât de mult ca premilenarismul non-dispensaţionalist, încât trebuie să te căzneşti pentru a vedea vreo diferenţă reală.” (Dispensationalism of the Third Kind (Dispensaţionalism de al treilea fel), Christianity Today, 12 septembrie 1994, pag. 28). Ron Clutter semnalează, în asentimentul general, despre adunarea din 1987 a Grupului de Studiu Dispensaţion, prezidat de Craig Blaising. A existat acolo o încuviinţare generală asupra faptului că adepţii dispensaţionalismului moderat şi teologii moderaţi ai legământului sunt mai aproapiaţi între ei, decât de dispensaţionalismul clasic sau, respectiv de teologii clasici ai legământului. „Se pare că ambele grupări se îndreaptă una spre cealaltă, ca relaţionare” („Discuţia Grupului de Studiu Dispensaţional”, Grace Theological Journal, vol. 10, nr.2, toamna 1989, pagina 161).

Este adevărat că fiecare generaţie de teologi are nevoie de o aplicare a adevărului biblic către oamenii vremii lor. Oricum, făcând astfel, ei nu îndrăznesc să capituleze în zonele importante ale doctrinei, cum este în pericol să o facă dispensaţionalismul progresiv. Porunca biblică de a împărtăşi corect Cuvântul adevărului (2 Timotei 2:15) este importantă în zona teologiei dispensaţionale, şi îndeosebi în lumina dispensaţionalismului progresiv, care pare să se mute rapid către teologia legământului. Fie ca Dumnezeu să ne dăruiască din discernământul Lui în aceste timpuri dificile şi solicitante.