Ce este Teologia Inlocuirii? – Ce este Dispensationalismul?

Şi care este motivul pentru care cei care îl îmbrățișează – şi motivul celor care îl resping sunt AMBELE GREȘITE!

de Lorraine Day, Doctor în Medicină

Ce este Teologia Înlocuirii?

Majoritatea creştinilor din curentul principal poate că nu au auzit niciodată acest termen. Dacă au auzit, puţini cunosc cu claritate ceea ce înseamnă acesta. Datorită senzaționalei creșteri a creștinătății Evanghelice Carismatice în ultima jumătate a secolului douăzeci, este critic ca fiecare creştin să înțeleagă impactul enorm pe care doctrina falsă a Dispensaţionalismului îl are asupra creştinătății la nivel mondial.

„Teologia Înlocuirii în esenţă învață că biserica a înlocuit pe Israel în planul lui Dumnezeu. Aderenții teologiei înlocuirii cred că evreii nu mai sunt poporul ales al lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu nu are planuri specifice viitoare pentru națiunea lui Israel. Toate viziunile diferite ale relaţiei dintre biserică şi Israel pot fi împărțite în două tabere: fie Biserica este o continuare a lui Israel (teologia înlocuirii / teologia legământului), fie Biserica este complet diferită şi distinctă de Israel (dispensaționalism / premilenialism).

„Teologia înlocuirii învață că Biserica este înlocuirea lui Israel şi că multe promisiuni făcute lui Israel în Biblie sunt împlinite în Biserica Creştină, nu în Israel. Astfel, profețiile în Scriptură referitoare la binecuvântarea şi restaurarea lui Israel spre Țara Promisă sunt „spiritualizate” sau „alegorizate” în promisiuni ale binecuvântării lui Dumnezeu pentru Biserică.” www.gotquestions.org

Autorul site-ului de mai sus apoi continuă să sublinieze ceea ce el definește ca „probleme majore” cu această viziune, „precum ar fi existența continuă a poporului evreu de-a lungul secolelor şi în special cu trezirea statului modern al lui Israel. Dacă Israel a fost condamnat de Dumnezeu, întreabă autorul, şi nu există nici un viitor pentru națiunea evreiască, cum explicăm atunci supraviețuirea supranaturală a poporului evreu de peste 2000 de ani în ciuda multor încercări de a fi distruși? Cum explicăm, continuă el, de ce şi cum Israel a reapărut ca națiune în secolul 20 după ce nu a existat timp de 1900 de ani?”

Probleme cu Teologia Înlocuirii

Amândouă părțile sunt greșite în această dezbatere.

Pe de o parte, evreii şi creştinii Evanghelici pretind că evreii încă sunt „Poporul Ales” al lui Dumnezeu şi că ei nu au fost „înlocuiți” de biserica creştină, şi că promisiunile din Vechiul Testament încă sunt efective pentru evreii „etnici” de azi. Ei pretind că evreii sunt mântuiți prin rasa lor – doar prin a fi „evreiești” – şi că Dumnezeu îi binecuvântează pe evrei prin a le permite să se întoarcă la a lor „țară promisă” în Palestina – o țară numită în mod fals „Israel.” În plus, ei cred că evreii nu pot face nici o greșeală pentru că ei sunt „poporul Ales” al lui Dumnezeu şi creştinii trebuie să susțină Israelul în tot ceea ce fac ei – inclusiv genocidul oribil al lui Israel față de Palestinieni – pentru că voia lui Dumnezeu, potrivit evreilor şi creştinilor Evanghelici, este „binecuvântează pe cei care îi binecuvântează pe evrei” care cred că ei sunt „sămânţa lui Avraam.”

Pe de altă parte, biserica creştină crede că evreii nu mai sunt „Poporul Ales” al lui Dumnezeu pentru că ei l-au răstignit pe Cristos şi că „Israel” din Noul Testament este alcătuit din creştini (care sunt în primul rând Neamurile) noul Israel „Spiritual”. Ei cred că Biserica creştină de azi a „înlocuit” pe evrei ca „Popor Ales” al lui Dumnezeu şi că creştinii sunt destinatarii promisiunilor legământului lui Dumnezeu. Toţi cei care îl acceptă pe Cristos ca Mesia al lor, fie evrei „etnici” fie Neamuri „etnice”, sunt parte din „biserică” şi au devenit „poporul ales” al lui Dumnezeu.

Ce spune Biblia?

Mai întâi de toate, Israeliții NU sunt „evrei.” Cuvântul evreu NU apare în Biblie, nici în Vechiul Testament nici în Noul Testament. El este un termen inexact, o traducere greșită a cuvântului grecesc Iudean sau Judean – de fapt, cuvântul „evreu” este un termen fals care a fost scris în Biblie de către traducători.

Israeliții din Vechiul Testament erau închinători la Dumnezeul adevărat, ca opuși față de națiuni (frecvent tradus greșit Neamuri dar uneori tradus corespunzător ca păgâni) care erau închinători la zei păgâni. Numele lui Iacov a fost schimbat în Israel – un nume spiritual dat lui Iacov – când el în final s-a întors la Dumnezeu după o viață de înșelătorie. Din nou, numele Israel a fost un nume spiritual, nu o transformare „genetică”. Genele lui Iacov nu s-au schimbat. Iacov nu a devenit un „evreu.”

Înțelesul Biblic al numelui Iacov a fost înlocuitor – unul care înlătură sau dezrădăcinează. Iacov a furat dreptul de întâi născut de la fratele său Esau prin înșelarea deopotrivă a lui Esau şi a tatălui lor Isaac. Iacov era un înșelător – un mincinos şi un hoț. Când Iacov a renunțat la acea viață rea şi s-a întors la Dumnezeu, numele lui Iacov a fost schimbat în Israel, care înseamnă „drept cu Dumnezeu şi cu omul.”

După ce Iacov s-a luptat cu Dumnezeu şi a cerut o binecuvântare,

Dumnezeu i-a spus lui Iacov, „Care este numele tău?” şi el a zis, „Iacov.” Şi El i-a spus, „Numele tău nu va mai fi chemat Iacov, ci mai degrabă Israel este numele tău. Căci tu eşti drept cu Dumnezeu şi cu oamenii, şi eşti biruitor.” Geneza 32:28 (Traducerea literală concordantă)

Este evident că schimbarea numelui lui Iacov în Israel a fost pentru motive spirituale. Iacov a avut o schimbare a inimii. El a lăsat în urmă viața lui de înșelăciune, furt şi minciună şi şi-a dat inima lui Domnului.

Iacov NU a devenit un „evreu.”

Iacov a fost nepotul a doi babilonieni, Avraam şi Sara. Isaac, tatăl lui Iacov, a fost fiul a acelorași doi babilonieni – Avraam şi Sara. Fratele GEAMĂN al lui Iacov, Esau, a fost un edomit – şi NICIODATĂ nu a fost considerat chiar de către evreii de azi, a fi un „evreu.” Esau este considerat a fi fost unul dintre „neamuri.”

Aceasta este, desigur, absurd!

Cum au putut să se nască doi gemeni – în acelaşi timp – de la aceeaşi mamă – şi unul să fie un evreu etnic şi celălalt să fie un etnic dintre neamuri?

Lui Iacov i s-a dat numele spiritual Israel după ce el a devenit un închinător a Dumnezeului adevărat. Sămânţa lui şi toţi cei care de asemenea s-au închinat aceluiași Dumnezeu adevărat cui i s-a închinat Israel (anterior numit Iacov), au fost cunoscuți ca Israel-iți.

Cuvântul Israelit NU este sinonim cu cuvântul evreu.

Nu există DELOC „evrei” în Vechiul Testament, chiar dacă traducătorii au scris în mod eronat cuvântul „evreu” în Scripturile Vechiului Testament de zece ori, opt dintre acele dăți în cartea lui Estera. Celelalte două dăți sunt în Ieremia 34:9 şi Zaharia 8:23.

În toate cele opt cazuri, cuvântul ebraic este Yehuwdiy (#3064 în Concordanța lui Strong) pronunțat yeh-hoo-dee care este o derivație a cuvântului ebraic pentru Dumnezeul adevărat – Yehovah (pronunțat Ye-ho-vaw) – sau Jehovah în engleză şi greacă – după ce litera „J” a fost adăugată la alfabetele grecesc şi englez în anii 1600 (#3068 în Concordanța lui Strong). Nu există nici o literă „J” în alfabetul ebraic.

Cuvântul Yehuwdiy (yeh-hoo-dee) însemna în Vechiul Testament – şi încă înseamnă – un închinător al lui Yehovah (Ye-ho-vaw).

Tribul care l-a produs pe Isus Cristos – Dumnezeu în formă umană – a fost tribul lui Iuda – Yehuwd – pronunțat yeh-hood – un alt cuvânt derivat al cuvântului Yehovah – sau Jehovah. Părinții pământești ai lui Isus erau din tribul lui Iuda. Ei erau Israeliți din tribul lui Iuda. Ei erau Judahiți după cum afirmă clar Biblia. Ei NU au fost „evrei” etnici.

Toate aceste cuvinte se referă la închinarea la Dumnezeul adevărat sau la tribul din care Isus (Dumnezeu în formă umană) s-a născut. Ele nu au nimic de a face cu vre-o etnicitate particulară.

Cartea lui Estera NU este despre „evrei.” Estera NU era o evreică. Estera a fost o închinătoare a Dumnezeului adevărat. Cartea lui Estera este povestea adevăraților închinători ai Dumnezeului cerului – Israeliții (care nu erau de vre-o etnie particulară) – şi persecuţia lor de către cei care NU s-au închinat la Dumnezeul cerului – necredincioşii sau păgânii (națiunile).

Traducătorii Bibliei, mulți dintre ei cărturari ebraici iudei culturali, prin schimbarea intenționată – şi eronată – a cuvintelor Judean sau Judahite, spre cuvântul (Jew) „evreu” – au comis posibil cel mai mare sacrilegiu al traducerii din toate vremurile. Ei în mod intenționat au încercat să schimbe termenul care înseamnă un închinător al adevăratului Dumnezeu al cerului – într-o definiţie a „etnicității” – un „evreu.”

Astfel, ei au născut un copil bastard – o etnicitate presupusă evreiască – prin pretinderea că Israeliții sunt/erau „evrei” etnici. Aceasta nu este adevărat. Calitatea de evreu nu este o etnicitate ci o cultură şi/sau o religie – cultura şi/sau religia Talmudului, a cărui zeu este Lucifer. Iudaismul nu este religia adevăratului Dumnezeu din cer.

Traducerea greșită intenționată a cuvintelor Judahite sau Judean în cuvântul „evreu” şi traducerea greșită intenționată a cuvântului națiuni în „neamuri” este sursa a celor mai multe, dacă nu toate, dintre necazurile din lumea de azi, pentru că „evreii” culturali de azi – care NU au nici o relaţie cu Israeliții din Vechiul sau Noul Testament – încă se consideră a fi „Poporul Ales” al lui Dumnezeu care cred că au dreptul să conducă lumea şi să îi distrugă pe toţi ne-evreii.

Această îngrozitoare traducere falsă şi înșelăciune sunt îmbrățișate de „creştinii” Evanghelici fără a căror ajutor evreii culturali nu ar fi putut niciodată controla lumea şi distruge creştinătatea – cele două dintre cele mai înalte priorități ale lor.

Creştinii Evanghelici sunt atât de înșelați încât ei sunt dispuși şi participă fără să știe la decesul lor propriu.

Cuvântul Neam nu apare în Biblie. El este traducerea greșită a cuvântului națiune sau națiuni, însemnând cei necredincioşi sau păgâni – cei care NU s-au închinat Dumnezeului cerului, Dumnezeul care a fost adorat de Israeliți. În schimb națiunile (păgânii) s-au închinat zeilor păgâni – idoli de piatră şi de lemn.

Din nou, traducătorii în mod deliberat au încercat să introducă denumirea de națiuni – păgâni – închinători la zei păgâni – în etnicitate, neamurile „etnice”, presupus referindu-se la cei care erau/nu sunt „evrei” etnici.

Comitetele de traducere din aproape TOATE Bibliile conțin evrei culturali – de obicei rabini – datorită competenței lor în limba ebraică. Ei sunt fără îndoială responsabili de schimbarea în termeni – şi înțelesul lor implicat.

Cuvântul biserică nu apare în Biblie. El a fost scris în Biblie de către traducători – o traducere greșită a cuvântului grecesc ecclesia care înseamnă un grup de credincioşi, urmași ai Dumnezeului adevărat, nu o organizație ierarhică de vre-un fel.

Isus NU a fost un evreu. Isus a fost – şi este – Dumnezeu în formă umană. Şi Dumnezeu NU este „evreiesc.” Jehovah Dumnezeu este Invizibil. (Coloseni 1:15) Isus este / a fost „imaginea exactă” (Evrei 1:3) (forma Vizibilă) a Dumnezeului Invizibil.

Isus a fost un Israelit – însemnând un închinător la adevăratul Dumnezeu a cărui prezență a fost în templul din Ierusalim în Iudeea. Isus a fost de asemenea – în forma Sa umană – un Iudahit, însemnând un membru al tribului lui Iuda. Dar Isus NU a fost un evreu etnic.

Nu a existat NICI un evreu etnic în Vechiul sau Noul Testament, nici nu există nici un evreu etnic azi.

Nu există nici un asemenea lucru precum un „evreu” etnic. „Evreismul” este o cultură şi/sau o religie, religia Iudaică, religia Talmudului. Deopotrivă cultura „evreiască” şi religia Iudaică sunt conduse de Talmud, „cea mai sfântă” carte (de fapt o serie de cărți) a Iudaismului. Aceste cărți sunt scrise de feluriți rabini de-a lungul erelor şi conțin tradițiile orale „scrise” ale fariseilor, scrierile blasfemiatoare ale celor care l-au ucis pe Cristos, tradiţiile pe care Isus le-a mustrat ca „făcând Cuvântul lui Dumnezeu fără efect.” (Marcu 7:13) Isus s-a referit la farisei, cei care au crezut în, au învățat, şi în final au înregistrat aceste tradiții rele anti-Cristos (viitorul Talmud), ca „vipere”, „ipocriți”, „sinagoga lui Satan”, şi „al tatălui vostru, Diavolul.” (Ioan 8:44)

„Evreii” NICIODATĂ nu au fost „poporul ales” al lui Dumnezeu nici „Evreii” nu sunt „poporul ales” al lui Dumnezeu acum. Israeliții din Vechiul Testament AU FOST „poporul ales” al lui Dumnezeu pentru că ei s-au închinat Dumnezeului cerului, dar ei au fost o „mulțime amestecată” când ei au ieșit din Egipt. (Exod 12:38) Ei NU erau de o etnie particulară. De fapt, pentru că ei au ieșit din Egipt – unii dintre „oamenii aleși” erau cu siguranţă arabi!

„Oamenii aleşi” ai lui Dumnezeu au fost „aleși” în mod specific pentru a arăta caracterul lui Dumnezeu – care este caracterul lui Isus Cristos. Ei au fost „aleși” să ducă Veștile Bune ale venirii lui Mesia, Isus Cristos, la lume.

Totuşi „evreii” de azi îl URĂSC pe Isus Cristos, şi cartea lor „cea mai sfântă,” Talmudul, spune că „Isus fierbe în excrement fierbinte în iad.” Aceasta cu siguranţă îi descalifică pe ei pentru ORICARE dintre binecuvântările lui Dumnezeu pentru al Său „popor ales.”

„Poporul ales” al lui Dumnezeu sunt cei care îl iubesc, şi îl urmează, şi ascultă poruncile Lui, cei care vor lua dragostea Lui spre lume, cei care IUBESC pe duşmanii lor şi fac BINE celor care îi urăsc, după cum Isus a poruncit, cei care vor IERTA pe toţi dintre cei care le-au greșit vre-odată, mai degrabă decât să spună repetat, „NICIODATĂ NU UITA!” referitor la presupusul „Holocaust.”

Peste 90% din cei din lumea de azi care se referă la ei înșiși ca „evrei” sunt „evrei” Ashkenazi şi nu au nici un sânge semitic – făcând termenul „anti-semit” un termen impropriu irelevant. Ei nu sunt descendenți ai lui Avraam, Isaac și Iacov. Ei nu sunt descendenți ai Israeliților Biblici. Şi ei nu au nici un drept la țara Palestina nici la vre-una din promisiunile făcute lui „Israel” din Biblie. Ei sunt descendenți din kazari – turci barbari mongoli – din națiunea din Kazaria.

„Kazarii au fost un popor turc semi-nomad care au dominat stepa Pontică şi Caucazul de Nord între secolele 7 şi 10 era creştină. Numele „Kazar” pare a fi legat de un verb turcesc care înseamnă „hoinărind”.

„În secolul 7, era creştină, Kazarii au întemeiat un Kaganat în Caucazul de Nord lângă Marea Caspică. Deşi Kazarii erau inițial șamani Tengri, mulți dintre ei s-au convertit la creştinism, islam, şi alte religii. În timpul secolului opt sau nouă religia de stat a devenit iudaismul. La culmea lor, Kagnatul kazar şi tributarii lor au controlat mult din ceea ce este azi Rusia de sud, Kazahstanul de Vest, Ukraina de est, Azerbaijan, mari porțiuni din Caucazul de Nord (Circasia, Dagestan, Cecenia), părți din Georgia şi Crimeea.” Wikipedia

Cine este „sămânţa lui Avraam”?

Creştinii îşi bazează sprijinul lor al Statului Israel actual şi al „evreilor” de azi pe Geneza 12:1-3,

„Domnul zisese lui Avram: „Ieşi din ţara ta, din rudenia ta şi din casa tatălui tău şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta.

Voi face din tine un neam mare şi te voi binecuvânta; îţi voi face un nume mare şi vei fi o binecuvântare.

Voi binecuvânta pe cei ce te vor binecuvânta şi voi blestema pe cei ce te vor blestema; şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.”

Aceasta este interpretat de mulți creştini a însemna că Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei ce îi vor binecuvânta pe „evrei” şi îi va blestema pe cei ce vor blestema pe „evrei.” Nimic nu ar putea fi mai departe de adevăr.

Noi tocmai am arătat că „sămânţa” lui Avraam sunt cei care îl urmează pe Cristos! Evreii (de azi) în general, şi religia evreiască, îl URĂSC pe Cristos! Mai întâi de toate, „evreii” din zilele noastre NU POT să îşi urmărească descendența până la Avraam. În plus, Biblia afirmă clar că a fi „sămânţa lui Avraam” este bazat pe factori spirituali – NU fizici.

În Romani 2:17, 25, 26, 28, 29, Pavel arată că cineva care este „numit evreu” pentru că el este descendent fizic al lui Avraam şi care totuşi trăiește ca un călcător al legii lui Dumnezeu, „NU este un evreu.”

Şi cuvântul literal de aici nu este „evreu” – ci este Judean – însemnând un închinător la Jehovah, Dumnezeul adevărat.

Romani 9:7 „şi, măcar că sunt sămânţa lui Avraam, nu toţi sunt copiii lui Avraam; ci este scris: „În Isaac vei avea o sămânţă care-ţi va purta numele.”

Avraam a avut doi fii. Primul, Ismael, a fost născut după trup. El a fost un fiu al „necredinței.” Avraam nu a crezut că Dumnezeu ar putea să dea un fiu soţiei lui, Sara, şi lui însuși la vârsta lor foarte înaintată.

Al doilea fiu a fost Isaac, care a fost născut când Avraam a avut credinţă în promisiunea lui Dumnezeu (Geneza 16:1-3, 15; 21:1-3; Romani 4:18-21). Isaac a fost fiul promisiunii – fiul pe care Dumnezeu i l-a dat lui Avraam când Avraam a demonstrat credinţa în Dumnezeu.

În Galateni 4:22-31, Pavel dezvăluie că Ismael reprezintă pe cei fără credinţă – indiferent de strămoșii lor, în timp ce Isaac îi reprezintă pe cei care au credinţă – indiferent de strămoșii lor.

În Romani 9:8, Pavel conclude prin a spune,

„Aceasta înseamnă că NU copiii trupeşti sunt copii ai lui Dumnezeu; ci copiii făgăduinţei sunt socotiţi ca sămânţă.”

Dar Galateni 3:16 spune:

„Acum, făgăduinţele au fost făcute „lui Avraam şi seminţei lui.” Nu zice: „şi seminţelor” (ca şi cum ar fi vorba de mai multe), ci ca şi cum ar fi vorba numai de UNA: „şi Seminţei tale”, adică Hristos.”

Din nou Pavel spune în Galateni 3:29

„Şi, dacă sunteţi ai lui Hristos, sunteţi „sămânţa” lui Avraam, moştenitori prin făgăduinţă.”

Este atât de CLAR că atunci când Dumnezeu spune, „Voi binecuvânta pe cei ce te binecuvântează, şi voi blestema pe cei ce te blesteamă” El vorbeşte despre ADEVĂRAȚII URMAȘI AI LUI CRISTOS, cei care au o relaţie intimă cu Isus – ACEȘTIA sunt „Adevărații Copii ai lui Avraam!” NU rezidenții din Israelul din ziua de azi – care îl urăsc pe Isus!

Un alt text adesea citat este Matei 25:40 unde Isus spune,

„Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut”, pretinzând că Isus se referă la frații Săi „evreieşti.”

Mai întâi de Toate, Isus a fost – şi este NE-evreiesc.

Isus este DUMNEZEU. Dumnezeu NU este evreiesc. Isus nu a fost, şi nu este, evreiesc. Aici Isus, ca o ființă umană, vorbeşte despre frații (şi surorile) Sale din rasa umană. Pavel, considerat a fi un „evreu din TOŢI evreii” (literal „un Judean dintre toţi Judeanii”), scrie către „neamuri” (mai corect tradus non-Israeliți sau națiuni) în cărțile Romani, Corinteni, Galateni, Efeseni, Coloseni şi în celelalte epistole, şi de peste 100 de ori se referă la ei ca la „frații” lui. Aceasta NU înseamnă că ei erau „evrei.” Ei erau frații lui în Cristos.

Isus explică aceasta clar în Matei 12:46-50:

„Pe când vorbea încă Isus noroadelor, iată că mama şi fraţii Lui stăteau afară şi căutau să vorbească cu El.

Atunci cineva I-a zis: „Iată, mama Ta şi fraţii Tăi stau afară şi caută să vorbească cu Tine.”

Dar Isus a răspuns celui ce-I adusese ştirea aceasta: „Cine este mama Mea şi care sunt fraţii Mei?”

Apoi Şi-a întins mâna spre ucenicii Săi şi a zis: „Iată mama Mea şi fraţii Mei!”

„Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, ACELA Îmi este frate, soră şi mamă.”

Actualul Stat al lui Israel este populat de un grup de oameni care NU sunt descendenți ai lui Avraam şi NU au nici un drept la zona din Palestina bazat pe promisiunile Bibliei, nici pe vre-un factor, altul decât folosirea de către ei la întâmplare a forței militare.

Nu am găsit nici o astfel de dovadă referitoare la populația arabă, inclusiv palestinienii. Se pare că ei ar putea cu bine să fie în stare să îşi urmărească genealogia lor înapoi până la Ismael şi astfel la Avraam, tatăl lui Ismael, care a fost un descendent al lui Sem, fiul lui Noe. Un descendent al lui Sem este un Semit.

Ei (palestinienii) sunt ADEVĂRAȚII semiți – şi ORICE cuvinte sau acțiuni împotriva LOR (palestinienii), trebuie să fie considerat anti-semitism! Ar rezulta atunci că Statul lui Israel şi „evreii” din jurul lumii sunt vinovați de cel mai intens şi mai oribil anti-semitism împotriva palestinienilor.

Este Mântuirea „DE la evrei?”

Este „Mântuirea de la evrei” după cum traduce Biblia King James Ioan 4:22? Prepozițiile în greacă sunt cu mult mai specifice. Cuvântul grecesc folosit aici este „Ek” (#1537) care înseamnă „origine.” De vreme ce Isus s-a născut în Iudea şi de vreme ce El se indentifică pe Sine ca „Mântuitorul ÎNTREGII omeniri” (1 Timotei 4:10), fraza ar trebui să fie tradusă, „Mântuirea este DIN Iudeea.” (Ioan 4:22) Mântuirea se găsește DOAR în Isus, care s-a născut (a venit DIN) Iudeea!

TOTUL ESTE DESPRE ISUS – NU despre Israel sau „evrei!”

Priviți la Matei 2:6

„Şi tu, Betleeme, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre căpeteniile lui Iuda; căci din tine („Ek” #1537) va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului Meu Israel.” Matei 2:6

Mica 5:2

„Şi tu, Betleeme, casa lui Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine („Ek” #1537) Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.” Mica 5:2 (Din Vechiul Testament grecesc)

„Căci este vădit că Domnul nostru a ieşit DIN („Ek” #1537) Iuda…” Evrei 7:14

În Vechiul Testament, Israeliții au fost cei care s-au închinat Dumnezeului adevărat şi au privit înainte spre Mesia viitor, Isus Cristos, şi astfel, ei au fost de fapt creştini. Ei NU au fost „evrei.”

În Noul Testament, cei care s-au închinat Dumnezeului adevărat (care este Invizibil) – care este Isus Cristos (forma Vizibilă a Dumnezeului adevărat) – au fost de asemenea numiți creştini. Pentru că ei erau urmașii lui Cristos, care s-a născut în Betleemul lui Iuda, care s-a născut de asemenea (din duhul lui Dumnezeu) unor părinți care erau amândoi din tribul lui Iuda, închinătorii la Cristos au fost numiți „Judeani” sau mai corect Iudeani, de vreme ce litera „J” nu a fost introdusă în nici un alfabet până în aproximativ secolul 16.

După cum a fost afirmat mai sus, cuvântul Iudean sau Judean este de fapt un derivat al cuvântului Jehovah, arătând clar că, cuvântul Judean înseamnă un închinător la Jehovah.

În plus, prezența Dumnezeului adevărat a locuit în templul din Ierusalim, în Iudeea. Astfel închinătorii la acel Dumnezeu – Dumnezeul adevărat – au fost numiți ca Judeani.

Şi Isus a fost născut din părinți care erau din tribul lui Iuda. Ei erau Judahiți – dare ei NU au fost „evrei.”

Traducătorii în mod incorect – şi evident în mod voit – au scurtat cuvântul Iudeani, şi mai târziu Judeani, ajungând la cuvântul Iue, sau mai târziu Jew (evreu), un termen care nu apare nicăieri în Scripturile originale, nici în Vechiul Testament nici în Noul Testament.

Apoi ei au insinuat incorect că termenul „evreu” s-a referit la o etnie când Biblia ne spune clar că termenul Judean s-a referit la cei care s-au închinat la unicul şi singurul Dumnezeu adevărat. Iudeanii sau Judeanii s-au închinat la Dumnezeu în templul din Ierusalim, în Iudeea, ca opus față de națiuni (sau păgândi – incorect tradus neamuri) care s-au închinat la mulți zei păgâni.

Există doar două grupuri principale de oameni la care se face referire în Biblie: Credincioşi şi Necredincioşi – cei care s-au închinat Dumnezeului adevărat şi respectiv cei care s-au închinat la mulți zei păgâni.

În Vechiul Testament, Credincioşii sunt numiți Israeliți şi Necredincioşii sunt denumiți ca națiuni (necredincioşi sau păgâni).

În Noul Testament, Credincioşii sunt numiți Judeani sau Judahiți, sau Israeliți, în timp ce Necredincioşii (eronat tradus prin „neamuri”) sunt din nou denumiți ca națiuni (necredincioşi sau păgâni).

Dumnezeu nu este preocupat cu etnia. Singura lui preocupare este dacă noi suntem cu El sau împotriva Lui – fie noi suntem Credincioşi fie Necredincioşi.

Analiză Finală

Analiza Finală a Teologiei înlocuirii este că punctul de pornire al ambelor părți este greșit.

Urmașii Vechiului Testament ai lui Dumnezeu (Jehovah – Yehovah) au fost numiți Israeliți sau yehuwdiy sau yehuwdah, un derivat al lui Yehovah. Ei au fost Credincioşi Spirituali. Ei NU au fost „evrei” etnici. Ei erau închinători la Dumnezeul adevărat al cerului. Prin urmare, ei au fost „Poporul Ales” al lui Dumnezeu – ales pentru a duce mesajul lui Dumnezeu către lume. Majoritatea Israeliților au mers în apostazie şi l-au părăsit pe Dumnezeu, dar o rămășiță i-au rămas fideli Lui.

Cei care nu s-au închinat Dumnezeului adevărat au fost numiți națiuni (necredincioşi sau păgâni) – Necredincioșii.

Urmașii Noului Testament ai lui Isus Cristos – care a fost Dumnezeu în formă umană – au fost numiți Israeliți sau Judeani sau Judahiți, care însemna Credincioşi în, şi închinători la, adevăratul Dumnezeu al cerului, care a venit pe pământ ca Isus Cristos. Ei erau Credincioşii.

Cei care nu s-au închinat Dumnezeului adevărat au fost numiți națiuni (păgâni sau necredincioşi – incorect tradus neamuri) – Necredincioşii.

Toţi termenii s-au referit la Dumnezeul unic cărora s-au închinat – Dumnezeul adevărat sau zeii păgâni. Aceşti termeni nu au nimic de a face cu etnia.

Nici un grup nu a fost „Înlocuit.”

„Poporul Ales” al lui Dumnezeu în Vechiul Testament au fost toţi cei care s-au închinat Dumnezeului adevărat. Ei nu erau de nici o etnie particulară.

„Poporul Ales” al lui Dumnezeu în Noul Testament sunt toţi cei care s-au închinat Dumnezeului adevărat – care este Isus Cristos în trup. Ei nu sunt de nici o etnie particulară.

Ce este Dispensaționalismul?

Michael J. Vlach, doctor în filozofie de la TheologicalStudies.org descrie acesta astfel.

Încă de la mijlocul anului 1800, sistemul de teologie cunoscut ca dispensaționalism a exercitat o mare influenţă asupra modului de viziune al multor creştini față de doctrine de eclesiologie şi escatologie. În acest articol, noi vom trece în revistă istoria dispensaționalismului şi vom privi la crezuri cheie asociate cu sistemul acesta.

Istoria dispensaționalismului

Teologii continuă să se certe cu privire la originea dispensaționalismului. Cei care sunt dispensaţionalişti argumentează că crezurile de bază din dispensaționalism au fost ținute de apostoli şi de biserica din prima generație. Cei care nu sunt dispensaționaliști argumentează adesea că dispensaționalismul este o teologie nouă care a început în secolul 19. Ce este clar, totuşi, este că dispensaționalismul, ca un sistem, a început să ia formă la jumătatea anului 1800.

John Nelson Darby. Începutul dispensaționalismului sistematizat este de obicei legat de John Nelson Darby (1800-1882), un pastor al Fraților din Plymouth. În timp ce era la Colegiul Trinity în Dublin (1819), Darby a ajuns să creadă într-o viitoare mântuire şi restaurare a Israelului fizic național. Bazat pe studiul său din Isaia 32, Darby a concluzionat că Israel, într-o dispensație viitoare, se va bucura de binecuvântări pământești care au fost diferite de binecuvântările cerești experimentate de biserică. Astfel, el a văzut o distincție clară între Israel şi biserică. De asemenea, Darby a ajuns să creadă într-o răpire „în orice moment” a bisericii care a fost urmată de Săptămâna a Șaptezecea a lui Daniel, în care Israelul fizic va lua din nou centrul scenei în planul lui Dumnezeu. După această perioadă, Darby a crezut că va fi o împărăție milenară în care Dumnezeu îşi va împlini promisiunile Lui necondiționate cu Israel. Potrivit lui Paul Enns, „Darby a avansat schema dispensaționalismului prin a observa că fiecare dispensaţie pune omul sub aceeaşi condiție; omul are o anumită responsabilitate înaintea lui Dumnezeu. Darby de asemenea a observat că fiecare dispensație culminează în eşec.” Darby a văzut şapte dispensații: (1) Starea Paradisiacă până la Potop; (2) Noe; (3) Avraam; (4) Israel; (5) Neamurile; (6) Duhul; şi (7) Mileniul. Prin propria lui mărturie, Darby spune că teologia dispensaționalistă a fost pe deplin formată în anul 1833.

Mișcarea Fraților. Dispensaționalismul a luat formă prima dată în Mișcarea Fraților la începutul secolului nouăsprezecelea în Anglia. Cei din cadrul Mișcării Fraților au respins rolul special pentru clerul ordinat şi au accentuat iscusința credincioşilor obişnuiți şi libertatea lor, sub călăuzirea Duhului, de a învăța şi a se mustra unul pe altul din Scriptură. Scrierile Fraților au avut un larg impact asupra Protestantismului evanghelic şi au influenţat slujitori din Statele Unite precum D. L. Moody, James Brookes, J. R. Graves, A. J. Gordon, şi C. I. Scofield.

Mișcarea Conferinței Biblice. Începând cu anul 1870, felurite conferințe Biblice au început să apară în felurite părți din Statele Unite. Aceste conferințe au ajutat la răspândirea Dispensaţionalismului. Conferințele Niagara (1870 – începutul 1900) nu au fost începute pentru a promova dispensaționalismul, dar ideile dispensaţionaliste erau deseori promovate la aceste conferințe. Conferințele Americane Biblice şi Profetice dintre anii 1878-1914 au promovat o teologie dispensațională.

Mișcarea Institutului Biblic. La sfârşitul anului 1800, mai multe institute Biblice au fost întemeiate, iar acestea învățau teologia dispensaţională, printre ele sunt incluse: The Nyack Bible Institute (Institutul Biblic Nyack, n. tr.) (1882), The Boston Missionary Training School (Școala de Antrenare Misionară din Boston, n. tr.) (1889), şi The Moody Bible Institute (Institutul Biblic Moody, n. tr.) (1889).

Biblia cu Referințe Scofield. C. I. Scofield, un participant la conferințele Niagara, a format un bord de profesori la conferințe Biblice în 1909 şi a produs ceea ce a ajuns să fie cunoscut ca Biblia cu Referințe Scofield. Această lucrare a devenit faimoasă în Statele Unite cu adnotările sale teologice chiar lângă textul Scripturii. Această Biblie cu referințe a devenit cea mai mare influenţă în răspândirea dispensaționalismului.

Seminarul Teologic Dallas. După primul război mondial, s-au format multe școli Biblice. Condus de Seminarul Teologic Dallas (1924), dispensaționalismul a început să fie promovat în cadru oficial, academic. Sub Scofield, dispensaționalismul a intrat într-o perioadă academică, iar apoi aceasta a fost continuată de succesorul său, Lewis Sperry Chafer. Promovarea mai departe a dispensaționalismului a avut loc cu scrierea lui Chafer în opt volume a cărții Teologie Sistematică.

Trăsături de bază ale dispensaționalismului

Ce cred dispensaționaliștii:

Abordarea hermeneutică (arta interpretării) care accentuează o împlinire literală a promisiunilor din Vechiul Testament față de Israel. Deşi chestiunea „interpretării literale” este dezbătută din greu azi, mulți dispensaționaliști pretind că interpretarea literală consistentă aplicată la toate domeniile din Biblie, inclusiv promisiunile Vechiului Testament către Israel, este o trăsătură distinctă a dispensaționalismului. Dispensaționaliștii de obicei argumentează că progresul revelației, incluzând revelaţia Noului Testament, nu anulează promisiunile Vechiului Testament făcute cu Israelul național. Deşi există o dezbatere internă referitor la cât de mult este biserica legată de legămintele şi promisiunile Vechiului Testament, dispensaţionaliştii cred că Israelul național va vedea împlinirea literală a promisiunilor făcute lui în Vechiul Testament.

Credinţa că legămintele necondiţionate, veşnice făcute cu Israelul național (Avraamic, Davidic, şi cel Nou) trebuie să fie împlinite în mod literal cu Israelul național. Deşi biserica poate participa în, sau împlinește parțial, legămintele biblice, ea nu pune stăpânire peste legăminte spre excluderea Israelului național. Promisiunile fizice şi spirituale față de Israel trebuie să fie împlinite cu Israel.

Viitor distinct pentru Israelul național. „Doar Dispensaționalismul vede clar un viitor distinct pentru Israelul etnic ca o națiune.” Acest viitor include o restaurare a națiunii cu o identitate şi funcție distinctă.

Biserica este distinctă de Israel. Biserica nu înlocuiește sau continuă pe Israel, şi niciodată nu este denumită ca Israel. Potrivit dispensaţionaliştilor, biserica nu a existat în Vechiul Testament şi nu a început până în Ziua Cincizecimii (Fapte 2). Atunci, promisiunile Vechiului Testament către Israel nu pot fi pe deplin împlinite cu biserica. Dovezile folosite deseori de dispensaţionalişti pentru a arăta că biserica este distinctă față de Israel includ:

(a) Isus a privit biserica la viitor în Matei 16:18;

(b) Un element esenţial al bisericii – botezul Duhului – nu a început până în Ziua Cincizecimii (compară 1 Corinteni 12:13 cu Faptele Apostolilor 2);

(c) Cristos a devenit Capul bisericii ca un rezultat al învierii Lui (compară Efeseni 4:15; Coloseni 1:18 cu Efeseni 1:19-23);

(d) darurile spirituale asociate cu biserica (conform Efeseni 4:7-12; 1 Corinteni 12:11-13) nu au fost date până la înălțarea lui Cristos;

(e) natura „omului nou” a bisericii (conform Efeseni 2:15) arată că biserica este un organism al Noului Testament şi nu ceva incorporat în Israel;

(f) temelia bisericii este Isus Cristos şi apostolii şi proorocii Noului Testament (conform Efeseni 2:20);

(g) autorul, Luca, păstrează Israel şi biserica distincte. Cu privire la acest ultim punct, Fruchtenbaum afirmă, „În cartea Faptele Apostolilor, deopotrivă Israel şi biserica există simultan. Termenul Israel este folosit de douăzeci de ori şi ecclesia (biserica) de nouăsprezece ori, totuşi cele două grupuri sunt mereu păstrate distincte.”

Sensuri multiple ale expresiei „sămânța lui Avraam”. Potrivit lui Feinberg, denumirea „sămânţa lui Avraam” este folosită în diferite feluri în Scriptură. Mai întâi, aceasta este folosită cu referire la evreii etnici, biologici (cf. Romani 9-11). În al doilea rând, aceasta este folosită în sens politic. În al treilea rând, aceasta este foloisită într-un sens spiritual pentru a se referi la oameni, fie evrei şi neamuri, care sunt înrudiți spiritual cu Dumnezeu prin credinţă (conform Romani 4:11-12; Galateni 3:7). Feiberg argumentează că sensul spiritual al titlului nu preia sensul fizic în aşa măsură încât sămânţa fizică a lui Avraam nu mai este deloc înrudită cu legămintele biblice.

Numeroase erori

Există atât de multe erori doctrinale în paragrafele de mai sus încât acestea vor lua restul acestui studiu Biblic să le clarifice.

Doctrina falsă a Dispensaționalismului şi ideea că Israeliții din Vechiul Testament erau „evrei” etnici NU are nici o bază în Scripturi. Ele sunt născociri ale „omului” şi NU ale lui Dumnezeu! Mai precis, ele sunt născociri are evreilor din zilele noastre – sămânţa „spirituală” a fariseilor pe care Isus i-a mustrat puternic deoarece prin tradiţiile lor, ei au făcut „Scripturile fără efect.” Fariseii, liderii „bisericii” Organizate din acel timp – au fost cei care au cerut moartea lui Isus Cristos. Mesia al lor a venit – dar ei nu L-au recunoscut. În schimb, ei l-au ucis.

În plus, Dispensaţionaliştii spun că ei interpretează toată Biblia literal, inclusiv Daniel şi Apocalipsa – cărți care în mod clar trebuie să fie interpretate simbolic. Definițiile simbolurilor chiar sunt date în cărțile respective.

Contrar afirmaţiei a multor dispensaţionalişti că evreii din zilele noastre sunt credincioşi Vechiului Testament şi se închină Dumnezeului lui Avraam, Isaac și Iacov (aşa cum pretinde Hagee), evreii religioși sunt conduși de Talmud – antiteza Bibliei. Cultura evreiască este Talmudică, fie că evreul obişnuit înțelege aceasta fie nu înțelege. Talmudul conduce viața evreilor – deopotrivă seculari şi religioși.

În ciuda proclamației dispensaţionaliştilor că ei au o viziune înaltă despre Cuvântul lui Dumnezeu în interpretările lor „coerente şi consistente” (John Walvoord), de fapt ei au fragmentat Biblia în numeroase părți dispensaţionale cu două programe răscumpărătoare – unul pentru Israel (despre care ei cred că este compus din „evrei” etnici) şi unul pentru Biserică (creştinii etnici „neamuri”) – şi ei au dublat noile legăminte, întoarcerile lui Cristos, învierile fizice, şi judecățile finale, prin aceasta distrugând unitatea şi coerența Scripturii.

În sistemul lor de credință, există o mântuire pentru evreii etnici – o mântuire automată datorită rasei lor – şi o mântuire diferită pentru neamuri.

Vechiul Testament nu este nimic altceva decât o icoană ritualistă în iudaismul ortodox. El este purtat prin templu – ca un idol – dar nu este studiat. Vechiul Testament privește înainte spre Mesia – Isus Cristos. Talmudul – cea mai sfântă carte (cărți) a iudaismului ortodox spune că Isus „fierbe în excrement fierbinte în iad.”

În ciuda structurii dispensaţionaliştilor a istoriei răscumpărătoare în mai multe dispensații, Biblia stabilește despărțirile de bază ale istoriei răscumpărătoare în vechiul legământ şi noul legământ. (Luca 22:20; 1 Corinteni 11:25; 2 Corinteni 3:6; Evrei 8:8; 9:15), chiar declarând că „Prin faptul că zice: „un nou legământ”, a mărturisit că cel dintâi este vechi; iar ce este vechi, ce a îmbătrânit, este aproape de pieire.” (Evrei 8:13)

Vechiul Legământ erau cele Zece Porunci scrise pe piatră, pentru că israeliții nu i-au dat voie lui Dumnezeu să le vorbească lor direct, să îi călăuzească prin schimbarea fiecărei inimi a lor. Ei au vrut să urmeze o ființă umană – Moise – mai degrabă decât sa îl aibă pe Dumnezeu ca să le vorbească lor în mod direct.

Dar Dumnezeu a știut că israeliții nu vor putea niciodată să țină cele Zece Porunci dacă ele erau scrise doar pe piatră. Ei nu vor avea nici o putere.

Noul Legământ este din ACELEAȘI Zece Porunci acum scrise pe inimă, cu prezența lui Dumnezeu în viața persoanei, astfel că el sau ea va avea puterea să le țină pentru că Dumnezeu va direcționa în mod personal viața lor. Noi vom avea mintea lui Cristos.

„Să aveţi în voi gândul acesta care era şi în Hristos Isus:” (Filipeni 2:5)

„Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele.” (Ezechiel 36:27)

Faptul harului lui Dumnezeu NU ne permite să abrogăm responsabilitatea noastră de a ține legea lui Dumnezeu. Isus a spus, „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele.” (Ioan 14:15) Faptul harului lui Dumnezeu înseamnă că acum noi suntem capabili să ținem poruncile pentru că Dumnezeu a pus legea Lui „în inimile noastre” prin schimbarea naturii noastre, prin a ne dărui puterea să ținem legea. Când noi avem duhul şi dispoziția lui Isus în noi, natura noastră va fi în mod automat să ținem legea. În final noi nu vom avea nici o tendință să păcătuim. Aceasta nici măcar nu ni se va întâmpla. Natura noastră va fi chiar natura lui Isus Cristos.

Legea NU a fost înlăturată la Cruce. Evrei ne spune că acum Cristos are autoritatea (moartea Lui a plătit pentru TOT păcatul) să pună legea Lui în Inima noastră – să schimbe natura noastră ca să fie ca a Lui.

Contrar viziunii dispensaţionaliştilor, citatul frecvent din traducerea Versiunea King James a lui 2 Timotei 2:15, „împărțind drept” adevărul, ca dovadă pentru nevoia de a împărți înregistrarea biblică în dispensații discrete, toate versiunile moderne ale Scripturii şi comentatorii non-dispensaţionalişti traduc acest verset fără vre-o aluzie la „împărțirea” Scripturii în diviziuni istorice deloc, dar mai degrabă arată că acesta înseamnă să „mânuiești cu acuratețe” (NASB) sau „să mânuiești corect” (NIV) cuvântul lui Dumnezeu.

Structurarea dispensaţională a istoriei a fost necunoscută Bisericii anterior anului 1830, pretenția dispensaţionaliştilor de a „împărți drept cuvântul Adevărului” prin structurarea istoriei în acel fel. Aceasta implică faptul că nimeni până atunci nu a „împărțit corect” Cuvântul lui Dumnezeu.

În ciuda prezentării populare a dispensaţionaliştilor a celor șapte dispensații distincte ca fiind necesare pentru înțelegerea corespunzătoare a Scripturii, cărturarii din cadrul curentului dispensaţionalist recunosc că „unul poate avea patru, cinci, șapte, sau opt dispensații şi să fie un dispensaţionalist consecvent” (Charles Ryrie) astfel că structurarea corespunzătoare a dispensaţiilor este irelevantă.

În ciuda afirmației dispensaţionaliştilor a harului lui Dumnezeu în Era Bisericii, formele timpurii de dispensaționalism (şi multe forme populiste chiar de azi) neagă faptul că harul a caracterizat dispensația mozaică a legii, aşa când C. I. Scofield a afirmat că referitor la venirea lui Cristos „punctul de testare nu mai este ascultarea legală ca şi condiție a mântuirii” (conform Ioan 1:17), chiar dacă cele Zece Porunci însele încep cu o afirmaţie a harului Dumnezeu Dumnezeu către Israel: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte şi a zis: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău care te-a scos din ţara Egiptului, din casa robiei.” (Exodul 20:1-2)

Contrar poziției istorice a dispensaţionaliştilor că Predica de pe Munte a fost proiectată doar pentru Israel, pentru a defini trăirea în împărăție, şi „este legea, nu harul”, ortodoxia evanghelică istorică vede această mare Predică a fi aplicabilă la Biserică în era actuală, aplicând Fericirile (Matei 5:2-12), chemându-ne să fim sarea pământului (Matei 5:12), îndemnându-ne să ne clădim casa pe o stâncă (Matei 7:21-27), direcționându-ne să ne rugăm Rugăciunea Domnului (Matei 6:9-13), şi mai multe altele.

Acesta este de asemenea un mesaj al harului pentru vremea noastră. Dumnezeu este cel care ne scoate din „robia sau sclavia” păcatului, reprezentată prin robie sau sclavie literală în Biblie.

În ciuda apărării parțiale a dispensaţionaliştilor a aşa-numitului lor literalism prin apelarea la metoda de interpretare a Israeliților din primul secol, un astfel de „literalism” i-a condus pe acei Israeliți să înțeleagă greșit învăţătura de bază a lui Cristos prin a crede că El va reconstrui templul distrus în trei zile (Ioan 2:20-21); că acel convertit trebuie să intre a doua oară în pântecele mamei lui (Ioan 3:4); şi că unul trebuie să primească apă lichidă de la Isus mai degrabă decât apă spirituală (Ioan 4:10-11), şi trebuie să mânânce realmente carnea Lui (Ioan 6:51-52, 66).

În ciuda apărării parțiale a dispensaţionaliştilor a aşa-numitului lor literalism în arătarea că „metoda predominată de interpretare printre evrei (Israeliți) pe vremea lui Cristos a fost cu siguranţă această aceeaşi metodă” (J. D. Pentecost), ei au trecut cu vederea problema că aceasta i-a condus pe acei evrei (Israeliți) să îl înțeleagă greşit pe Cristos şi să Îl respingă ca Mesia al lor deoarece El nu a venit ca rege precum a prezis metoda lor de interpretare.

Contrar pretenției dispensaţionaliştilor că „profețiile din Vechiul Testament referitoare la prima venire a lui Cristos … au fost toate împlinite „literal” (Charles Ryrie), multe dintre astfel de profeții nu au fost împlinite într-o modalitate „simplu” (Ryrie) literară, cum ar fi faimoasa profeție a Psalmului 22 care vorbeşte despre tauri şi câini înconjurându-l pe Cristos la răstignirea Lui (Psalmul 22:12), şi profeția din Isaia 7:14 referitoare la fecioară, că ea „va naşte un Fiu şi-I va pune numele Emanuel.” (conform Luca 2:21), şi altele.

În ciuda argumentului dispensaţionaliştilor în favoarea împlinirii „literale” a profeției, când sunt confruntați cu împlinirile ne-literale, evidente din Noul Testament, ei fie (1) vor declara că profețiile originale au avut „figuri de vorbire” în ele (Scofield), fie (2) vor numi acestea a fi „aplicații” ale Vechiului Testament mai degrabă decât împliniri (Paul Tan) – ceea ce înseamnă că ei încearcă să facă imposibilă aducerea oricărei dovezi contrare împotriva sistemului lor prin re-interpretarea oricărei astfel de dovezi în una dintre aceste două direcții.

În ciuda puternicei dedicări a dispensaţionaliştilor față de „interpretarea simplă” a Scripturii (Charles Ryrie) şi dependența ei de cele Zaptezeci de Săptămâni ale lui Daniel ca „fiind de o importanță majoră pentru premilenialism” (John Walvoord), ei au introdus în progresul de altfel cronologic al perioadei singulare de „Șaptezeci de Săptămâni” (Daniel 9:24) un interval de timp care lipsește, pentru a face sistemul lor să funcționeze; şi că acel interval de timp care lipsește este deja de patru ori mai lung decât întreaga perioadă a celor Șaptezeci de Săptămâni (490 de ani).

În ciuda pretenției dispensaţionaliştilor referitoare la „caracterul necondiţionat al legământului {Avraamic}” (J. Dwight Pentecost), care pretenție este esenţială pentru menținerea programelor separate pentru Israel şi Biserică, Biblia în Deuteronom 30 şi în alte pasaje îl prezintă ca fiind condiționat; în consecință nu toţi descendenții lui Avraam au țara şi binecuvântările din legământ ci doar aceia care, prin a avea aceeaşi credinţă ca Avraam, devin moştenitori prin Cristos.

În ciuda pretenției necesare a dispensaţionaliştilor că legământul Avraamic este necondiţionat, ei învață în mod inconsecvent că Esau nu este inclus în moştenirea Canaanului şi a binecuvântărilor lui Avraam, chiar dacă el a fost la fel de mult fiul lui Isaac (fiul lui Avraam) precum a fost Iacov, geamănul său (Geneza 25:21-25), pentru că el şi-a vândut dreptul său de născut şi astfel a fost exclus din presupusul termen „necondiţionat” al moştenirii.

Din nou, trebuie să fie întrebat, dacă „evreii” sunt mântuiți prin rasa lor, şi Iacov este considerat un evreu, atunci Esau, fratele geamăn al lui Iacov, trebuie să fie considerat de asemenea a fi un evreu? Totuşi, „evreii” NU îl consideră pe Esau ca fiind un „evreu.” Dacă moştenirea este „necondiţionată” – cu siguranţă Esau s-ar califica.

În ciuda pretenției dispensaţionaliştilor că descendenții patriarhilor niciodată nu au locuit toată țara promisă lor în legământul Avraamic şi prin urmare, de vreme ce Dumnezeu nu poate minți, posesia țării de către evrei este încă în viitor; dimpotrivă, Iosua a scris, „Astfel, Domnul a dat lui Israel toată ţara pe care jurase că o va da părinţilor lor; ei au luat-o în stăpânire şi s-au aşezat în ea. … Din toate vorbele bune pe care le spusese casei lui Israel, Domnul, niciuna n-a rămas neîmplinită: toate s-au împlinit.” (Iosua 21:43, 45)

În ciuda dedicării teologice fundamentale a dispensaţionaliştilor față de distincția radicală între „Israel şi Biserică” (Ryrie), Noul Testament vede doi „Israeli” (Romani 9:6-8) – unul din trup, şi unul din duh – cu singurul Israel adevărat fiind cel spiritual, care a ajuns la împlinire matură în Biserică. (Biserica creştină nu l-a înlocuit pe Israel; mai degrabă, aceasta este expansiunea Noului Testament.) De aceea Noul Testament îi numește pe membrii Bisericii „sămânţa lui Avraam” (Galateni 3:26-29) şi Biserica în sine: „Israelul lui Dumnezeu.” (Galateni 6:16)

În ciuda pretenției dispensaţionaliştilor că evreii trebuie să fie veşnic distincți față de neamuri în planul lui Dumnezeu, deoarece „de-a lungul erelor Dumnezeu urmărește două scopuri distincte” cu „unul legat de pământ” în timp ce „celălalt este legat de cer” (Chafer şi Ryrie), Noul Testament vorbeşte despre unirea permanentă a evreului a celui ne-evreu într-un trup „a înlăturat vrăjmăşia dintre ei”, „ca să facă pe cei doi să fie în El însuşi un singur om nou, făcând astfel pace” (Efeseni 2:15). Astfel, cu lucrarea terminată a lui Cristos „nu există nici evreu nici grec” în ochii lui Dumnezeu (Galateni 3:28).

Contrar aluziei dispensaţionaliştilor referitoare la mântuirea bazată pe rasă pentru poporul evreiesc (mântuirea prin rasă în locul mântuirii prin har), Cristos şi scriitorii Noului Testament avertizează împotriva presupunerii că genealogia sau rasa asigură mântuirea, spunând evreilor:

„Şi să nu credeţi că puteţi zice în voi înşivă: „Avem ca tată pe Avraam!” Căci vă spun că Dumnezeu din pietrele acestea poate să ridice fii lui Avraam. ” (Matei 3:9) pentru că „copii ai lui Dumnezeu” sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu. ” (Ioan 1:12b-13; 3:3)

În ciuda prezentării dispensaționalismului a Bisericii ca o „paranteză” (J. F. Walvoord) în planul principal al lui Dumnezeu în istorie (care se concentrează asupra Israelului rasial), Noul Testament învață că Biserica este rezultatul rânduit de Dumnezeu al planului din Vechiul Testament al lui Dumnezeu, astfel că Biserica nu este pur şi simplu o digresiune temporară în planul lui Dumnezeu ci este instituția peste care Cristos este capul astfel că El să poată „pune toate lucrurile sub picioare Lui.” (Efeseni 1:22; 1 Corinteni 15:24-28)

Contrar creației dispensaţionaliştilor a unei unice duble veniri a Cristoșilor – Răpirea fiind separată de a Doua Venire – care sunt atât de diferite încât aceasta face „orice armonie a acestor două evenimente o imposibilitate” (Walvoord), Biblia menționează doar o singură viitoare venire a lui Cristos, parousia, sau epifanie, manifestare divină, sau revelație (Matei 24:3; 1 Corinteni 15:23; 1 Tesaloniceni 3:13; 4:15; 5:23; 2 Tesaloniceni 2:1, 8; Iacov 5:7; 2 Petru 3:4; 1 Ioan 2:28), şi afirmă că El „va apărea a doua oară” (Evrei 9:28a), nu că El va apărea „din nou şi din nou” sau pentru a treia oară.

În ciuda dedicării dispensaţionalismului față de Răpirea secretă a Bisericii prin care creştinii sunt înlăturați din lume pentru a lăsa doar ne-creştinii în lume, Isus învață că grâul şi neghina trebuie să rămână în lume până la sfârşit (Matei 13) şi El chiar se roagă ca Tatăl să nu îi ia pe oamenii Săi din lume (Ioan 17:15).

Contrar așteptării multor dispensaționaliști că Semnul Fiarei trebuie să fie un fel de „microcip impantat” (Timothy Demy), Apocalipsa 13 afirmă că acesta este un semn (cuvântul grecesc charagma, un derivat al cuvântului grecesc charakter), nu un instrument de un anumit fel.

În adevăr, persoana care a luat Semnul Fiarei este persoana care a dezvoltat acelaşi caracter al puterii Fiarei. El va degenera în cel mai de jos domeniu şi va deveni, în toate aspectele, ca puterea Fiarei.

Dacă „semnul” este pe frunte, aceasta înseamnă că persoana este de acord intelectual cu ceea ce face puterea Fiarei şi este dispus să facă ceea ce cere puterea Fiarei. Dacă „semnul” Fiarei este în mână, aceasta simbolizează că persoana poate să nu fie de acord cu puterea Fiarei, dar „se va conforma pentru a avea siguranță şi acceptare” – pentru a continua să aibă hrană, adăpost, şi posibil chiar o slujbă.

În ciuda viziunii dispensaţionaliştilor despre slava mileniului pentru Cristos şi poporul Său, ei învață, contrar Scripturii, că credincioşii dintre neamuri regenerați vor fi supuşi evreilor, după cum vedem, de exemplu, în afirmaţia lui Herman Hoyt că „națiunea lui Israel vie şi răscumpărată, regenerată şi readunată în țară, va fi capul peste toate națiunile pământului… Astfel că El îi înalță pe ei mai presus de națiunile neamurilor… Pe cel mai de jos nivel se află națiunile neamurilor, vii, mântuite.”

În ciuda producției de către dispensaţionalişti a multor aderenți care „sunt încântați despre potențialul foarte real pentru reclădirea Templului lui Israel în Ierusalim” (Randall Price) şi care dau fonduri pentru aceasta, ei nu înțeleg că întreaga idee a sistemului templului a fost asociată cu vechiul legământ care „se învechea” şi era „gata să dispară” în primul secol (Evrei 8:13). Sistemul de jertfe în Templu a privit înainte spre Cristos – şi a fost împlinit în Cristos.

Contrar așteptării dispensaţionaliştilor a unui viitor templu fizic în mileniu, în care vor fi oferite literal jertfe de sânge de animale, Noul Testament învață că Cristos a împlinit Paștele şi sistemul de jertfe al Vechiului Testament, astfel că jertfa lui Cristos a fost finală, fiind „o dată pentru toţi” (Evrei 10:10b), şi că noul legământ determină ca vechiul legământ cu jertfele lui să fie „scos din uz” (Evrei 8:13).

Contrar argumentului dispensaţionalismului populist pentru „susținere necondiționată” pentru Israel, Biblia vede aceasta ca o formă de Iudeo-latrie în faptul că doar Dumnezeu poate cere obligația noastră necondiţionată; căci „Trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!” (Faptele apostolilor 5:29); şi Dumnezeu chiar expres avertizează Israelul despre distrugerea lui „dacă nu te supui Domnului Dumnezeului tău” (Deuteronom 28:15, 63).

În ciuda declaraţiei dispensaţionaliştilor că „spiritualitatea autentică şi sănătoasă este ținta întregii trăiri creştine” (Charles Ryrie), teologia lor de fapt încurajează trăirea nedreaptă prin a învăța că creştinii pot simplu să îl declare pe Cristos ca Mântuitor al lor şi apoi să trăiască în orice fel doresc ei. În mod similar, dispensaționalismul învață că „dragostea lui Dumnezeu poate îmbrățișa oameni păcătoși în mod necondiționat, fără nici o cerință obligatorie atașată la aceasta în vre-un fel” (Zane Hodges), chiar dacă Evanghelia învață că Isus „a zis iudeilor care crezuseră în El: „Dacă rămâneţi în Cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei;” (Ioan 8:31) şi că El a declarat „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.” (Ioan 10:27)

În ciuda versiunilor timpurii ale dispensaţionalismului şi a varietății contemporane populare a dispensaţionalismului de azi, care învață că „este clar că Noul Testament nu impune pocăința asupra celor nemântuiți ca o condiție a mântuirii” (L.S. Chafer şi Zane Hodges), Apostolul Pavel mărturiseşte solemn: „şi să vestesc iudeilor şi grecilor pocăinţa faţă de Dumnezeu şi credinţa în Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 20:21).

Contrar tendinței dispensaționalismului de a distinge între primirea lui Cristos ca Mântuitor şi a-L primi ca Domn ca două acțiuni separate, astfel că credinţa mântuitoare „nu implică oricum nici un angajament spiritual” (Zane Hodges), Biblia prezintă amândouă realitățile ca aspecte ale unui act al credinţei mântuitoare; căci Noul Testament îi cheamă pe oameni la „ascultarea credinţei” (Romani 16:26; Iacov 2:14-20)

În ciuda afirmaţiei dispensaționalismului de „spiritualitate sănătoasă şi autentică” (Charles Ryrie), de fapt acesta încurajează antinomianismul prin negarea rolului legii lui Dumnezeu ca standard al neprihănirii rânduit de Dumnezeu, considerând legea lui Dumnezeu (incluzând cele Zece Porunci) a fi doar pentru evrei în altă dispensație. Dispensaționaliștii resping cele Zece Porunci pentru că „legea nu a fost dată niciodată neamurilor şi aceasta este înlăturată pentru creştin” (Charles Ryrie) – chiar deşi Noul Testament învață că toţi oamenii „sunt sub Lege” astfel ca „orice gură să fie astupată, şi toată lumea să fie găsită responsabilă înaintea lui Dumnezeu” (Romani 3:19).

În ciuda învăţăturii dispensaționalismului referitoare la două feluri de creştini, unul spiritual şi unul carnal (rezultând într-o „mare masă de creştini carnali,” Charles Ryrie), Scriptura nu face nici o astfel de distincție de clasă, observând că creştinii, „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi.” Astfel că „Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Romani 8:9)

S. J. Mounce ThM, MCE, scriind pentru membrii Adunărilor Domnului Isus Cristos a scris erorile sale în susținere a dispensaționalismului în organizația lor oficială, * Apostolic Witness * (Mărturia Apostolică, n. tr.) în ediția din august 1992.

AgainstDipensationalism.com/95 teze.

Dispensaționaliștii cred că „evreii” şi „neamurile” NU ÎMPĂRTĂȘESC ACELAȘI LEGĂMÂNT SAU PROMISIUNI împreună! Este aceasta Biblic? Este aceasta Noul Testament? Se găsește aceasta în cărțile Romani, Galateni, sau Evrei?

Potrivit dispensaţionaliştilor, Legământul cu Noe (legile către Noe) „acoperă întreaga lume a neamurilor; şi că „Dispensațiile Conștiinței şi ale Conducerii Umane încă continuă către neamuri.” Aceasta este o doctrină falsă care autentifică erezia Talmudică că cele șapte legi din Legământul cu Noe sunt mântuirea actuală a neamurilor şi nu lucrarea terminată a lui Mesia pe Calvar.

Legile către Noe întemeiază, potrivit evreilor, faptul că închinarea la Isus Cristos este definită ca idolatrie şi este pedepsibilă prin decapitare. Susținerea naigă a creştinilor evanghelici față de controlul presupus al evreilor asupra „neamurilor” sub legile fraudulente ale lui Noe (care nu au nimic de a face cu Noe – ci originează din Talmudul Satanic), şi astfel susțin decesul creștinătății şi al creștinilor.

(pentru mai multe informații vezi “Now the U.S. Government can legally KILL Christians.” („Acum Guvernul SUA poate UCIDE în mod legal creştinii.”, n. tr.) www.goodnewsaboutgod.com)

Concluzie despre Dispensaţionalism:

Cine poate înțelege Cuvântul lui Dumnezeu?

Deşi creştinii evanghelici se mândresc într-o interpretare literală a Bibliei – în particular porțiunile profetice – ei aparent sunt inconștienți că acesta este un semn al unui creştin foarte imatur. Este un semn al unui creştin care doar a auzit despre Cristos, dar nu îl cunoşte pe El în mod personal.

Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului (lucrurile spirituale) lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că (lucrurile spirituale) trebuie judecate (înțelese) spiritual. (1 Corinteni 2:14)

Omul Natural (omul sufletesc sau nespiritual) înțelege doar cu cele cinci simțuri ale lui. El are cunoştinţă „de sens” dar NU cunoştinţă „revelație”. El nu poate înțelege lucrurile spirituale. El interpretează porțiuni profetice din Biblie literal mai degrabă decât spiritual şi simbolic.

Regula lui Dumnezeu pentru Interpretarea Bibliei

Dumnezeu ne-a dat în mod clar regulile pentru interpretarea Cuvântului Său, un fapt pe care aproape toate denominaţiile creştine par că l-au pierdut cu totul.

„Primul” este fizic (literal), „al Doilea” este spiritual (simbolic).

Isus, când vorbeşte cu Nicodim, fariseul, Isus îi spunea că el trebuie să fie născut din nou. Nicodim a întrebat,

„Cum se poate naşte un om bătrân? Poate el să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască?” (Ioan 3:4)

Isus a răspuns că Prima naștere este o naștere Fizică, iar aceasta poate fi detectată cu cele cinci simțuri fizice. Dar A doua naștere este o re-naștere Spirituală. Aceasta NU POATE fi detectată cu cele cinci simțuri fizice, aceasta poate fi detectată doar spiritual printr-o schimbare în viața persoanei.

Vântul nu poate fi văzut, dar efectele lui pot fi văzute. Aşa este lucrarea Duhului lui Dumnezeu în inimă – a Doua naștere – fiind „născut din nou.”

Isus i-a răspuns lui Nicodim fariseul: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu pricepi aceste lucruri?” (Ioan 3:10)

Nicodim era un lider bine-cunoscut în „Biserica Organizată” din acea perioadă, totuşi el NU a putut înțelege lucrurile Spirituale.

Prima naștere este o naștere Fizică.

A Doua naștere este o naștere Spirituală.

Pavel a dat aceleași reguli de interpretare a Scripturii în 1 Corinteni 15:44-49

„Este semănat trup firesc (sufletesc), şi învie trup spiritual. Dacă este un trup firesc (sufletesc), este şi un trup spiritual.

De aceea este scris: „Omul dintâi, Adam, a fost făcut un suflet viu.” Al doilea Adam (Cristos) a fost făcut un duh dătător de viaţă (suflare).

Dar Întâi vine NU ce este spiritual, ci ce este firesc (sufletesc – fizic); ce este Spiritual vine pe urmă.

Omul dintâi este din pământ, pământesc (făcut din țărână); Omul al Doilea este Domnul din cer.” (1 Corinteni 15:44-47)

Pavel afirmă explicit că Primul este ÎNTOTDEAUNA fizic, în timp ce al Doilea este ÎNTOTDEAUNA Spiritual.

Astfel, noi vedem următoarele în Scriptură:

Prima Naștere – fizică

A doua Naștere – spirituală – a fi Născut din nou spiritual

Prima Viață – fizică (psuche în greacă)

A Doua Viață – spirituală (zoe în greacă) – viața eonian (NU „viaţa veşnică”) – însemnând viața lui Cristos în noi.

Prima moarte – fizică – moartea pe care noi o murim pe acest pământ

A doua moarte – spirituală – a muri față de păcat (NU un foc al iadului literal).

„Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc… dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2:20a)

Prima – prezența lui Dumnezeu era în templu – o clădire literală

A doua – „Nu ştiţi că trupul vostru este Templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6:19a)

„Prezența lui Dumnezeu NU locuieşte în temple făcute de mâini.” (Faptele apostolilor 7:48; 17:24)

Primul – foc în Vechiul Testament – focul literal (Sodoma şi Gomora)

Al doilea – „foc” în Noul Testament – arde eliminând păcatul din viața păcătosului

(Vezi, „Was the Doctrine of Hell Manufactured by Theologians” („A fost doctrina iadului făurită de teologi?”, n.tr.) la www.goodnewsaboutgod.com)

Primul – miel fizic în Vechiul Testament – jertfit pentru păcat – care privea înainte spre –

Al doilea – „miel” spiritual – Isus Cristos – care a fost jertfit O DATĂ pentru pentru păcatul întregii lumi.

Primul – Babilon în Vechiul Testament – Babilonul literal, un guvern în toată lumea

Al doilea – „Babilon” în Apocalipsa – un Babilon spiritual – Guvernul Mondial Unic – o putere mondială (NU țara Irak)

Şi multe alte simboluri în Daniel şi Apocalipsa.

Deopotrivă Isus şi Pavel au detaliat pentru noi cum ar trebui să fie interpretate aceste lucruri – simbolic – figurativ, şi NU literal.

Şi după cum 1 Corinteni 2:14 afirmă clar, o interpretare literală a Scripturilor profetice nu este doar greșită, ci este nebunie şi un semn clar de imaturitate spirituală.

„Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului (lucrurile spirituale) lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că (lucrurile spirituale) trebuie judecate (înțelese) spiritual.” (1 Corinteni 2:14)

Doctrina falsă a „Dispensaționalismului” este bazată pe o interpretare literală a Scripturilor profetice – un semn sigur al erorii – un semn sigur al „nebuniei.”