de Charles C. Ryrie
Nu este o altă problemă în toată situația dispensaționalismului decât definiția. Prin aceasta mă refer nu numai la ajungerea la o singură propoziție de definiție a cuvântului, ci și la formularea unei definiții/descriere a conceptului. Aceasta necesită o examinare a folosirii scripturale a cuvântului, o comparare a cuvântului dispensație cu cuvinte similare, ca de exemplu, perioadă, un studiu al folosirii cuvântului în istoria bisericii și unele observații cu privire la caracteristicile și numărul de dispensații.
A spune că este o mare lipsă de gândire limpede cu privire la această problemă a definiției ar fi o declarație incompletă. Și dispensaționaliștii și non dispensaționaliștii sunt adesea vinovați de lipsă de claritate. Mulți din ambele grupuri sunt satisfăcuți să folosească bine cunoscuta definiție ce apare în notele originale ale Scofield Reference Bible: “Dispensația este o perioadă de timp în timpul căreia omul este testat cu privire la supunerea față de o anumită revelație a voinței lui Dumnezeu. Șapte astfel de dispensații sunt distinse în Scriptură.” [1] Dispensaționaliștii folosesc această definiție fără a se gândi mai departe la implicațiile ei în legătură cu perioada de timp, de exemplu, și fără a examina vreodată bazele ei sau lipsa de baze în revelația scripturală. Nondispensaționaliștii o folosesc ca pe o scăpare convenabilă și folositoare, numai pentru că (și nu poate în doar două propoziții) nu precizează tot ce este implicat în conceptul de dispensație. Dacă această definiție concisă este tot ce Scofield a avut de spus despre dispensație, atunci ar fi corect să ne concentrăm pe un atac asupra ei, dar dacă are mai multe de spus (și nu are), atunci nu este corect.
New Scofield Bible, deși începe nota despre dispensație cu aceeași propoziție ca și originalul Scofield, continuă cu patru paragrafe de elaborare. Între alte situații, acele paragrafe adăugate se concentrează pe conceptul de (1) un depozit al revelației divine, (2) responsabilitatea de administrare a omului față de acea revelație, și (3) perioada de timp în care o dispensație operează. De asemenea, este făcut clar faptul că dispensațiile nu sunt căi separate de salvare; ci este doar o singură salvare – “prin harul lui Dumnezeu, prin lucrarea lui Hristos…la cruce”. [2] Nondispensaționaliști mai recenți par a prefera să nu interacționeze cu această definiție/descriere lărgită, în discuțiile lor despre dispensaționalism.[3]
Pentru a face o analogie în altă zonă doctrinară, un conservator, când este presat să facă o declarație concisă a acestei teorii a Ispășirii, va răspunde “Eu cred în ispășirea substituită.” Aceasta este pe de-a-ntregul acurat și probabil cel mai bun și concis răspuns ce poate fi dat. Dar liberalii sunt bine cunoscuți pentru folosirea acestei declarații simple ca un mijloc de ridiculizare, deoarece ei subliniază faptul că lucrarea lui Hristos nu poate fi limitată la un aspect singular ca substituirea. Aceasta este adevărat, și conservatorii recunosc că întreaga lucrare a lui Hristos nu poate fi deplin exprimată într-o singură substituire de cuvânt. Totuși, toată lucrarea lui Hristos se bazează pe jertfa Sa.
În aceeași manieră, nondispensaționaliștii subliniază unele lipsuri în definiția veche Scofield și cu o mișcare de mână ei resping dispensaționalismul pe baza superficialității definiției! Poate că definiția anterioară nu distinge dispensația de perioadă de timp, dar un astfel de eșec nu înseamnă că nu pot fi distinse de alții. Și cu certitudine, nu înseamnă că întregul sistem este condamnat. John Wick Bowman recurge la această strategie, când declară “Cuvântul tradus ca ‘dispensație’ în Biblia greacă…nu înseamnă și nu face referire la o perioadă de timp ca aceasta, cum pretinde definiția lui Scofield.” [4] deși acuratețea declarației lui Bowman poate fi pusă sub semnul întrebării de către versetele din Efeseni 1:10 și 3:9, fiind o provocare împotriva definiției lui Scofield, Bowman încearcă să discrediteze întreg sistemul.
Popularitatea Scofield Reference Bible a concentrat destulă popularitate asupra definiției din notele sale și a făcut+o ținta principală de atac din partea non dispensaționaliștilor. Totuși, învățații care nu critică dispensaționalismul ar trebui să recunoască faptul că Scofield nu este singurul care a definit cuvântul , iar dacă sunt lipsuri în această definiție, ei trebuie să recunoască că revizuitorii și alte persoane au oferit definiții mult mai largi. În orice caz, orice critică din partea unui învățat trebuie să ia în considerare mai multe definiții dacă sistemul trebuie să fie reprezentat corect. De exemplu, L. S. Chafer nu a accentuat aspectul timpului la o dispensație, în conceptul lui,[5] și cu mult timp în urmă, scriitorul a definit dispensația, în întregime, în termeni economici, nu ai perioadei.[6] Orice critic trebuie să țină cont de astfel de definiții, ca și de cea a lui Scofield.
ETIMOLOGIA CUVÂNTULUI DISPENSAȚIE
Cuvântul englez „dispensație” este o formă anglicanizată din latinescul dispensatio, pe care Vulgata îl folosește pentru a traduce cuvântul grec. Verbul latin este o compunere, însemnând „a cântări sau a dispensa”[7] Trei idei principale sunt legate de sensul cuvântului în engleză: (1) „Acțiunea de a distribui”; (2) „Acțiunea de a administra, ordona, guverna; sistemul prin care lucrurile sunt administrate”; și (3) „Acțiunea de a dispensa o cerere”[8] În definirea ulterioară a cuvântului din punct de vedere teologic, același dicționar spune că dispensația este „un stadiu într-o revelație progresivă, adaptată expres la nevoile unei națiuni particulare sau unei perioade de timp…de asemenea perioada sau vremea în timpul căreia un anumit sistem a dominat.”[9] Este interesant de observat, în lumina criticilor obișnuite ale definiției lui Scofield, că în acest dicționar, definițiile dispensație și perioadă sunt apropiate.
Grecescul oikonomia vine de la verbul ce înseamnă a administra, regla, guverna și planifica.[10] Cuvântul însuși este un compus ale cărui părți înseamnă ad literam „a divide, a porționa, a administra sau guverna afacerile unei case locuite.” Persoana (oikonomos) care administra o dispensație, era numită steward sau manager al unei proprietăți, sau trezorier.[11] Astfel, ideea centrală a cuvântului dispensație, este aceea de administrare, guvernare a afacerilor unei case.
FOLOSUL SCRIPTURAL AL CUVÂNTULUI DISPENSAȚIE
Folosirea cuvântului
Formele diferite ale cuvântului dispensație apar în NT de 20 de ori. Verbul oikonomeo este folosit o dată în Luca 16:2, unde se traduce „ a fi steward.” Substantivul oikonomos apare de 10 ori (Luca 12:42; 16:1, 3, 8; Rom. 16:23; 1 Cor. 4:1, 2; Gal. 4:2; Tit 1:7; 1 Petru 4:10) și se traduce de obicei „steward” sau „manager” (dar „trezorier” în Rom. 16:23). Substantivul oikonomia este folosit de 9 ori (Luca 16:2, 3, 4; 1 Cor. 9:17; Efes. 1:10; 3:2, 9; Col. 1:25; 1 Tim. 1:4). În aceste exemple, este tradus în mod diferit (administrare, dispensare, lucrare, comision).
Trăsăturile arătate
Înainte de a încerca orice definiție formală, ar fi de folos să observăm unele din trăsăturile conectate cu cuvântul șa cum apare în NT. Acestea nu sunt neapărat trăsături ale schemei dispensaționale, ci sunt simple conexiuni observabile, în care este folosit cuvântul. În învățăturile lui Hristos, cuvântul este limitat la două parabole din Luca (12:42; 16:1, 3, 8). În ambele cazuri, parabolele se referă la administrarea unei case de către un steward sau manager,dar parabola din Luca 16 oferă unele caracteristici importante ale administrării sau ale unui aranjament dispensațional. Aceste caracteristici includ următoarele:
1 La bază sunt două partide: una a cărei autoritate delegă îndatoririle și cea a cărei responsabilitate este de a îndeplini aceste îndatoriri. Bogatul și administratorul (sau managerul) joacă aceste roluri în parabola din Luca 16 (v. 1).
2 Sunt responsabilități specifice. În parabolă, administratorul a eșuat în îndatoririle pe care le avea, când a risipit bunurile stăpânului (v 1).
3 Răspunderea, la fel ca și responsabilitatea, este parte a aranjamentului. Un administrator poate fi chemat să dea socoteală și să predea administrarea oricând, deoarece este prerogativul stăpânului de a primi supunere credincioasă față de îndatoririle predate administratorului.(v 2).
4 O schimbare poate avea loc oricând se descoperă necredincioșia în administrarea curentă (nu mai poate fi administrator).
Aceste patru trăsături ne oferă o idee despre ce era implicat în conceptul de aranjament dispensațional, așa cum era folosit cuvântul în vremea lui Hristos.
Alte menționări ale cuvântului se găsesc în scrierile lui Pavel, cu excepția referirii din 1 Petru 4:10. Anumite trăsături ale conceptului sunt evidente din aceste folosiri.
1 Dumnezeu este Cel față de care oamenii sunt responsabili în administrarea obligațiilor lor. În trei situații , această relație cu Dumnezeu este menționată de Pavel (1 Cor. 4:1 — 2; Tit 1:7).
2 Credincioșia este necesară la cei cărora li se dă responsabilitatea dispensațională (1 Cor. 4:2). Aceasta este ilustrată de Erastus, care avea importanta poziție de trezorier (steward) al orașului (Rom. 16:23).
3 O administrare poate lua sfârșit la un timp stabilit (Gal. 4:2). În această referință, încheierea administrării a avut loc datorită unui scop diferit ce a apărut. Referirea mai arată că dispensația este legată de timp.
4 Dispensațiile sunt legate de tainele lui Dumnezeu, adică de revelația specifică din parte lui Dumnezeu (1 Cor. 4:1; Efes. 3:2; Col. 1:25).
5 Dispensația și timpul sunt idei legate, dar cuvintele nu sunt tocmai sinonime. De exemplu, Pavel declară că revelarea dispensației prezente a fost ascunsă „de veacuri” , ceea ce înseamnă doar o perioadă lungă de timp. (Efes. 3:9). Același lucru se spune în Colos. 1:26. Deoarece o dispensație operează în cadrul unei perioade de timp, conceptele sunt legate.
6 Cel puțin trei dispensații (înțelese comun în învățăturile dispensaționale) sunt menționate de Pavel. În Efeseni 1:10 el scrie „să-l aducă la îndeplinire la plinirea vremurilor,” ceea ce este o perioadă viitoare. În Efes. 3:2 el desemnează „isprăvnicia” [dispensație, KJV] harului lui Dumnezeu, care era accentul predicilor lui din acea vreme. În Coloseni 1:25 — 26 este implicată o altă dispensație ce precedă pe cea prezentă, în care este descoperit misterul prezenței lui Hristos în credincios.
Este important de observat că în primele două din aceste situații, nu există nici o îndoială că Biblia folosește cuvântul dispensație exact în același fel în care îl folosesc dispensaționaliștii. Chiar și Bowman admite aceasta: „De fapt , din toate cele șapte dispensații acceptate de Scofield și colegii lui, sunt doar două (Harul și Plinătatea timpului) în legătură cu care cuvântul dispensație este folosit.” Umbra aruncată de declarația lui Bowman nu trebuie să acopere importanța acestui punct. Biblia numește două dispensații în același fel cu dispensaționaliștii (și implică un al treilea). Nu le numește pe toate șapte, dar deoarece numește două din ele, poate că este ceva în această învățătură, numită dispensaționalism.
Aproape toți oponenții dispensaționalismului încearcă să pretindă că Scriptura nu folosește acest cuvânt în sensul teologic și tehnic ca și schema de învățătură dispensațională. Două fapte trebuie subliniate ca răspuns la această provocare. Primul a fost deja declarat în paragraful anterior: Scriptura, cu cel puțin două ocazii, folosește cuvântul în același mod ca și dispensaționaliștii. Deci acuzația nu este adevărată.
În al doilea rând, este perfect valid să se ia un cuvânt biblic și să fie folosit în sens teologic, atâta timp cât sensul teologic nu este nebiblic. Toți conservatorii fac aceasta cu cuvântul Ispășire. Este un cuvânt care nu se găsește în NT, dar teologic, toți îl folosesc pentru a explica ce implică moartea lui Hristos. Biblic, cuvântul ispășire nu este folosit în conexiune cu moartea lui Hristos, dar deoarece este folosit pentru a semnala acoperirea păcatelor în VT, nu este nebiblic să i se dea un sens teologic, care, în realitate, este mult mai inclusiv decât folosirea strict biblică. Dispensaționalistul face același lucru cu cuvântul dispensație. Folosirea cuvântului și trăsăturile cuvântului, subliniate mai sus, dovedesc faptul că dispensaționalistul nu a folosit în nici un caz cuvântul cu un sens nebiblic, când îl folosește ca desemnare a sistemului lui de învățături. Chiar și Daniel Fuller admite: „Acest ultim sens oferă o ridicare a folosirii teologice perfect valide a cuvântului dispensație, pentru a denota o perioadă de timp când Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.”[13]
Definiții
Cât despre folosirea cuvântului în Scriptură, dispensația poate fi definită ca și administrare, isprăvnicie, guvernare a proprietății altuia. După cum am văzut, aceasta implică responsabilitate, răspundere, credincioșie din partea administratorului.
Definiția teologică a cuvântului se bazează pe folosirea biblică și caracteristici. Definiția lui Scofield a fost citată: „Dispensația este o perioadă de timp în vremea căreia omul este testat cu privire la supunerea față de anumite revelații specifice ale voinței lui Dumnezeu.” După cum s-a văzut, critica obișnuită a acestei definiții este că nu este adevărată în sensul oikonomia deoarece nu spune nimic despre administrare, ci accentuează aspectul cu perioada de timp. Dar observați că Fuller admite validitatea aceleiași definiții, că acest cuvânt poate fi folosit „pentru a denota o perioadă de timp în care Dumnezeu tratează omul într-un anumit fel.”[14] Totuși, critica are o anumită justificare, deoarece o dispensație este în primul rând un aranjament de administrare și nu o perioadă de timp (deși, evident că aranjamentul va exista în timpul unei perioade de timp). Perioadă de timp și dispensație nu sunt sinonime ca sens, deși pot coincide în istorie. Dispensația este de fapt aranjamentul implicat, nu timpul implicat, și o definiție corectă ar ține cont de aceasta. Totuși nu există nici un motiv de alarmă dacă o definiție pune o perioadă de timp la o dispensație.
O definiție concisă a dispensației este aceasta: Dispensația este o economie distinsă în lucrarea scopului lui Dumnezeu. Dacă cineva ar descrie o dispensație, ar include alte lucruri ca ideea revelației distincte, responsabilitatea, testarea, eșecul și judecata. Dar în acest punct, căutăm o definiție, nu o descriere. În folosirea cuvântului economie ca și centru al definiției, accentul cade pe sensul biblic al cuvântului. Economie sugerează și faptul că anume trăsături ale diferitelor dispensații pot fi aceleași sau similare. Economii politice sau economice diferite nu sunt complet diferite, dar se poate distinge o diferență. Economiile capitaliste sau comuniste sunt diferite și totuși sunt funcțiuni, trăsături și situații în aceste economii opuse, care sunt la fel. La fel, în economii diferite când Dumnezeu conduce afacerile lumii, anumite trăsături sunt similare. Totuși, cuvântul distinct din definiție, arată că unele trăsături sunt distincte la fiecare dispensație și le marchează diferit ca dispensații diferite. Acestea sunt conținute în revelații particulare, distincte pentru fiecare dispensație.
Fraza „lucrările scopului lui Dumnezeu” din definiție ne amintește că punctul de vedere în distingerea dispensațiilor este cel al lui Dumnezeu, nu al omului. Dispensațiile sunt economii instituite și aduse la concluzia stabilită de Dumnezeu. Trăsăturile distincte sunt prezentate de Dumnezeu, trăsăturile similare sunt reținute de Dumnezeu, și scopul total, combinat al întregului program este slava lui Dumnezeu. Erich Sauer declară:
O perioadă nouă începe întotdeauna când din partea lui Dumnezeu este prezentată o schimbare în compoziția principiilor valide până la acea vreme, adică atunci când din partea lui Dumnezeu concurează trei lucruri:
- o continuare a anumitor decrete valide până atunci
- o anulare a altor reguli valide până atunci
- o introducere nouă a unor ptincipii noi, care nu au mai fost valide.[15]
Pentru a sumariza: Dispensaționalismul vede lumea ca pe o casă condusă de Dumnezeu. Dumnezeu, în casa Lui, dispensează sau administrează afacerile conform cu voia Sa și în diferite stadii de revelare în trecerea timpului. Aceste stadii diferite marchează economiile distincte în lucrarea scopului Său total, și aceste economii diferite constituie dispensațiile. Înțelegerea economiilor diferite ale lui Dumnezeu este esențială pentru o interpretare potrivită a revelației Sale în acele economii diferite.
Înainte de a părăsi subiectul definițiilor, ar fi de ajutor să adăugăm și alte definiții folositoare ale dispensației. W Graham Scroggie, un scriitor și pastor scoțian cunoscut, a oferit această definiție:
Cuvântul oikonomia are o semnificație și înseamnă „o administrare”, fie a unei case, sau proprietăți a unui stat sau națiuni sau ca în studiul de față, administrarea rasei umane sau a unei părți din ea, la orice vreme. Așa cum un părinte își guvernează casa în moduri diferite, conform cu necesități diferite, niciodată pentru un singur scop, la fel Dumnezeu are la momente diferite de-a face cu oamenii, în feluri diferite, în funcție de necesitatea cazului, dar tot timpul pentru un scop mare.[16]
Harry Ironside, prințul predicatorilor dispensaționaliști a definit-o astfel: „O economie este o condiție ordonată a lucrurilor…sunt diferite economii în Cuvântul lui Dumnezeu. O dispensație , o economie, este acea ordine particulară sau condiție a lucrurilor ce prevalează într-o anumită perioadă, și nu neapărat în altă perioadă.” [17]
Clarence E. Mason, Jr., decan pentru mulți ani la Philadelphia College of Bible, include trăsături descriptive ale dispensațiilor în definițiile sale:
Cuvântul dispensație înseamnă ad literam administrare sau economie. Deci, în folosirea biblică, dispensația este o administrare stabilită divin a unei revelații particulare a minții lui Dumnezeu și a voinței Lui, ceea ce adaugă responsabilitate întregii rase umane sau acelei părți a rasei căreia i se dă revelația în particular, de către Dumnezeu.
Asociate cu revelația, pe de o parte, sunt promisiunile răsplătirii sau binecuvântării pentru cei ce răspund cu supunerea credinței, iar pe de altă parte, sunt avertismente cu judecata pentru cei ce nu răspund cu supunerea credinței față de acea revelație particulară.
Totuși, deși perioada de timp se sfârșește, anumite principii ale revelației (dispensației sau administrării) trec în perioadele de timp următoare, deoarece adevărul lui Dumnezeu nu încetează de a mai fi adevăr, și aceste principii devin parte a trupului cumulativ al adevărului pentru care omul este responsabil în desfășurarea progresivă a revelației scopului de răscumpărare a lui Dumnezeu.[18]
O altă definiție include elemente descriptive:
O dispensație este metoda distinctă a lui Dumnezeu de guvernare a omenirii sau a unui grup de oameni pe o perioadă din istoria omenirii, marcată de un eveniment crucial, un test, un eșec sau o judecată. Din punct de vedere divin, este o administrare, o regulă de viață sau o responsabilitate de a administra afacerile lui Dumnezeu în casa Lui. Din punct de vedere istoric, este un stadiu în progresul revelației.[19]
Diferența între punctele de vedere în această definiție este o distincție care ajută. O dispensație este din punctul de vedere al lui Dumnezeu, o economie, dar din unghiul uman, este o responsabilitate și raportat la revelația progresivă, este un stadiu în cadrul ei.
Mișcarea recentă care se numește dispensaționalism include diferențe importante față de dispensaționalismul normativ. Deși aderenții săi nu vor să fie restricționați de sine qua non, ei recunosc sensul direct al cuvântului, „cuvântul dispensație se referă la un aranjament particular prin care Dumnezeu reglează felul în care oamenii se raportează la El.”[20]
Totuși, ei se distanțează de dispensaționaliștii clasici, descriindu-se ca înțelegând „dispensațiile nu numai ca aranjamente diferite între Dumnezeu și omenire, ci ca aranjamente succesive în revelația progresivă și realizarea răscumpărării.”[21]
Aceste diferențe vor fi discutate în capitolul 9.
RELAȚIA DINTRE DISPENSAȚII ȘI REVELAȚIA PROGRESIVĂ
Revelația progresivă este recunoașterea faptului că mesajul lui Dumnezeu pentru om nu a fost dat într-un singur act, ci s-a desfășurat în serii de acte succesive și prin mințile și mâinile multor oameni, cu trecut diferit. Ca să spunem așa, este o vedere teistă despre revelație, nu una deistă. Paginile Bibliei prezintă „nu expunerea unei revelații complete, ci înregistrarea unei revelații în progres. Părțile și trăsăturile ei se pot vedea, nu aranjate după evoluția lor, ci aranjându-se singure în cursul dezvoltării lor, și crescând, prin stadii ce pot fi marcate și prin accesiuni ce pot fi măsurate, în forma perfectă pe care o vor avea la final.”[22]
Principiul revelației progresive este evident în Scriptură. Pavel a vorbit pe Muntele lui Marte că înainte Dumnezeu le-a trecut cu vederea ignoranța, dar acum El le poruncește să se pocăiască (Fapte 17:30). Deschiderea maiestuoasă a cărții evreilor subliniază sensurile diferite ale revelației progresive (Evrei 1:1 — 2). Unul din versetele cele mai uluitoare care arată diferitele căi ale tratării omenirii de către Dumnezeu, este Ioan 1:17: „căci Legea a fost dată prin Moise, dar harul și adevărul au venit prin Isus Hristos.” Alte exemple pot fi găsite în Ioan 14:16 — 17; 14:26; și 16:24. Adevărul lui Dumnezeu nu era dat tot deodată, evident,, și stadiile diferite de revelație ne arată că El a lucrat în căi diferite în timpuri diferite. Interpretul Bibliei trebuie să observe cu atenție această evoluție progresivă a revelației, iar dispensaționalismul ajută la promovarea acurateței în acest domeniu.
În această problemă a observației corecte și a interpretării progresului revelației vedem apropiata legătură dintre dispensaționalism și hermeneutică. Un text standard de hermeneutică, care a apărut prima dată în 1883 și care nu are un punct dispensaționalist, spune „Cu fiecare noi serii de generații, este dată o nouă promisiune, sau un scop mare al lui Dumnezeu este adus la lumină”. [25] Marcarea acestor stadii din revelația scopului lui Dumnezeu este baza abordării dispensaționaliste a interpretării scripturale. Chiar și Bernard Ramm, care s-a mutat ulterior de la o poziție dispensaționalistă, a admis faptul că o realizare mai limpede a revelației progresive s-a datorat în mare „influenței benefice a dispensaționalismului”.[24]
Interpreții nondispensaționaliști (de la școala de teologie a legământului) s-au făcut vinovați de citirea inversă (uneori forțată) a învățăturilor NT în VT, în efortul de a găsi o bază pentru doctrina lor de salvare din VT. Dispensaționaliștii, pe de altă parte, fac uneori niște distincții atât de dure între perioade și trăsături ale diferitelor dispensații, încât au zis, de exemplu, foarte puțin despre hat în VT. Totuși teologii legământului au o interpretare greșită ca rezultat al unui defect inerent din sistem (deoarece include totul de la Cădere sub un sigur legământ al harului), în vreme ce lipsa dispensaționaliștilor nu este în sistem, ci în explicarea lui. Teologia legământului permite și chiar cere așezarea NT în VT. Teologia dispensaționalistă recunoaște distincțiile, dar susține unitatea de bază a planului lui Dumnezeu, ce se desfășoară în Scriptură.
Cu toate acestea, dispensaționaliștii nu au susținut întotdeauna această unitate, cum ar fi trebuit, astfel devenind un lucru comun să acuzăm dispensaționalismul în această problemă. „Dispensaționalismul distruge unitatea Bibliei” este strigătul, datorită schemei dispensaționaliste, declară un scriitor „Biblia nu mai este un întreg auto-consistent”.[25] „Această teorie,” spune Louis Berkhof, „este și divizibilă cu tendința de a dezmembra organismul scriptural, cu rezultate dezastruoase.”[26] Mai popular, această obiecție este exprimată de acuzația că dispensaționaliștii nu văd nici o valoare în Slujba de pe Munte sau că nu se roagă rugăciunea Tatăl nostru.[27]
Un fapt istoric interesant: în a doua ediție a Scofield Reference Bible (1917, și New Scofield, 1967) o secțiune nouă, intitulată „Vedere panoramică a Bibliei” a fost adăugată „pentru a se arăta unitatea din Biblie, care a listat mai multe puncte ale acestei unități.
Chiar dacă dispensaționaliștii nu au comunicat clar învățăturile sistemului lor împreună cu aceste linii, trebuie să ne amintim că sistemul nu este greșit. Numai dispensaționalismul are un principiu larg și unificator pentru a face dreptate unității progresului revelației, pe de o parte, și distincția diferitelor stagii în acel progres, pe de altă parte. Teologia legământului poate doar accentua unitatea și făcând aceasta, o supra accentuează până devine singura categorie guvernantă de interpretare. Orice aparentă lipsă de unitate în schema dispensațională este superficială și în realitate, se simte că mult publicatele conflicte ale dispensaționalismului există în mințile teologilor legământului și sunt agravate de abordarea lor negarantată și unitatea forțată a Scripturilor. Varietatea poate fi o parte esențială a unității. Aceasta este adevărat în creația lui Dumnezeu, în revelația lui Dumnezeu și numai dispensaționalismul poate da socoteală adecvat de economiile distincte sau dispensațiile din (și nu în afara) lucrarea scopului lui Dumnezeu.
Pentru a sumariza: revelația progresivă vede biblia nu ca un text de teologie , ci ca dezvăluirea continuă a revelației lui Dumnezeu, dată prin diferite mijloace, în epoci succesive. În această desfășurare există stadii diferite de revelare, când Dumnezeu introduce lucruri noi pentru care omul devine responsabil. Aceste stadii sunt economii, administrări sau dispensații în desfășurarea scopului Lui. Deci, dispensaționalismul recunoaște și unitatea scopului Lui și diversitatea în desfășurarea lui. Teologia legământului accentuează unitatea până la punctul de a forța interpretării negarantate, inconsistent, și interpretări contradictorii ale Scripturii. Numai dispensaționalismul poate menține unitatea și diversitatea în același timp și să ofere un sistem consistent de interpretare.
CARACTERISTICI ALE DISPENSAȚIEI
Caracteristici primare
Ce marchează diferitele economii în lucrarea scopului lui Dumnezeu și le distinge una de alta? Răspunsul are două puncte: (1) diferitele relații de guvernare cu lumea în care Dumnezeu intră din fiecare economie; și (2) responsabilitatea rezultată asupra omenirii în fiecare din aceste relații diferite.
Aceste caracteristici sunt vital legate de diferite revelații pe care Dumnezeu le dă de-a lungul istoriei și arată din nou legătura dintre fiecare dispensație și diferitele stadii din progresul revelației. Fără dorința de a prejudicia întrebarea câte dispensații sunt, să vedem dacă acest răspuns este valid, folosind mai multe dispensații nesupuse întrebărilor, ca ilustrare.
Înainte ca păcatul să intre în lume la căderea omului, relația lui Dumnezeu de guvernare față de Adam și Eva, era directă. Responsabilitatea lor era de a menține acea părtășie directă cu El și aceasta implica specific, îngrijirea grădinii și abținerea de la a mânca fructele pomului cunoștinței binelui și răului. După ce păcatul a intrat la Cădere, relația lui Dumnezeu nu mai era directă, deoarece o barieră se pusese între Dumnezeu și om.
La darea legii izraeliților, prin Moise, guvernarea lui Dumnezeu a fost mediată prin diferite categorii de legi . Aceasta nu înseamnă că El nu a mai vorbit niciodată direct, ci înseamnă că principalul lui mod de guvernare a fost codul mozaic, care era ceva nou introdus la acea vreme. Mai înseamnă că responsabilitatea omenirii era în conformitate cu acel cod – din nou o altă responsabilitate, deoarece înainte de darea legii, oamenii nu erau ținuți responsabili de ceva ce nu exista.
După venirea lui Hristos, relația de guvernare a lui Dumnezeu cu omenirea, nu mai era prin legea mozaică. Aceasta ne este arătată de sistemul de jertfe. Observați diferența notabilă în relație cu îndreptățirea, sumarizată de Pavel în predica din Antiohia din Pisidia: „și oricine crede, este iertat (îndreptățit) prin El de toate lucrurile de care n-ați putut fi iertați (îndreptățit) prin Legea lui Moise. (Fapte 13:39). Aici este fără îndoială o cale diferită de conducere a afacerilor lumii, cu privire la responsabilitatea omului în relație cu cea mai importantă arie de îndreptățire. Oricare ar fi fost responsabilitatea lui sub legea mozaică, rămâne nespecificată în prezent (vezi cap. 6), dar cu venirea lui Hristos, necesitatea îndreptățirii a devenit credința în El. Aceasta este evident o altă treaptă în progresul revelațional. Deci, concluzionăm că o nouă dispensație a fost inaugurată, deoarece economia și responsabilitatea s-au schimbat și a fost dată o nouă revelație.
Astfel, caracteristicile distincte ale unei noi dispensații sunt: (1) o schimbare în relația de guvernare a lui Dumnezeu cu omul (printr-o dispensație ce nu trebuie să aibă trăsături noi pe de-a-ntregul) (2) o schimbare rezultantă în responsabilitățile omului; și (3) revelația corespondentă necesară pentru a efectua schimbarea (care este nouă și este o treaptă în progresul revelației prin Biblie).
Caracteristici secundare
Până acum nu s-a spus nimic despre caracteristicile obișnuite ale unei noi dispensații: un test, un eșec, o judecată. Testul este la fel ca responsabilitatea umană. Evident, oricând Dumnezeu dă o revelație cu privire la metoda Sa de conducere a afacerilor lumii, dă și o responsabilitatea corespondentă sau un test pentru oameni, dacă ei se vor alinia sau nu la economia lui Dumnezeu și la revelarea ei. Oponenții dispensaționalismului, care insistă că astfel de testări din partea lui Dumnezeu îl fac un experimentator care nu cunoaște cum vor evolua lucrurile, nu înțeleg scopul testării în general.[28] Un test dispensațional nu este diferit de testele despre care se vorbește în Iacov 1. Astfel de teste nu sunt pentru luminarea lui Dumnezeu, ci pentru a scoate la lumină ce se află în oameni, credință sau eșec.
Într-un fel, fiecare dispensație conține același test: va răspunde o persoană favorabil față de responsabilitatea unei economii particulare sub care trăiește? Acest test general este particularizat în fiecare dispensație de natura revelației pe care Dumnezeu o dă de fiecare dată cu privire la responsabilitatea omului. De fapt, fiecare parte a revelației ce aparține unei dispensații este parte a unui test și totalitatea revelației este testul. Dispensaționaliștii au încercat adesea în scrierile lor să izoleze testul particular al fiecărei dispensații. Dacă acesta este de ajutor studentului, poate fi în cel mai bun caz o declarație parțială a întregii responsabilități.29]
Este eșecul o parte necesară a fiecărei dispensații? Este un fapt al istoriei biblice că omenirea a eșuat de-a lungul tuturor perioadelor de timp. Fiecare dispensație este plină de eșecuri, deoarece istoria este plină de ele. Eșecurile sunt în cel puțin două domenii – economia guvernamentală și salvarea. În ambele arii nu au eșuat toți oamenii, dar majoritatea au eșuat. Păcatul ajunge întotdeauna la un punct culminant în istoria umană și astfel de puncte culminante marchează sfârșitul diferitelor dispensații. Crucificarea lui Hristos a fost un punct culminant al răzvrătirii națiunii căreia i s-a dat privilegiul legii și slujba Domnului. A mai marcat și sfârșitul unei dispensații. Era prezentă va avea punctul culminant cu rebeliunea și întoarcerea de la Dumnezeu în forță. Regatul mileniului va avea punctul culminant în rebeliune împotriva domniei personale a lui Hristos regele (Apoc 20:7 — 9).
Fiecare dispensație are o judecată? De fapt se poate ca fiecare să aibă mai multe judecăți, mai multe teste și mai multe eșecuri. Dar dacă este un eșec maxim, este și o judecată maximă. Deși situațiile cu testarea, eșecul și judecata nu sunt bazele ce marchează dispensațiile, ele par a fi parte din ele. Dacă nu este un test decisiv, poate fi un aranjament dispensațional. Dacă nu sunt eșecuri maxime și judecăți, tot se poate să fie o schimbare în aranjamentul dispensațional. Prezența unui test, eșec și judecată nu este sine qua non (absolut esențial) un aranjament dispensațional.
Obiecții
Nu par aceste caracteristici să disece istoria și să îi compartimenteze erele? Dintr-un punct de vedere, dispensaționalismul apare a face acest lucru. Această perspectivă secțională a schemei dispensaționale este vederea prezentată de obicei în hărțile dispensaționale. Deși nu este nimic eronat, nu este întreaga poveste. Mai este și ceea ce se numește perspectiva longitudinală sau spirală a dispensaționalismului.[30] Aceasta include principiile continue prin toate dispensațiile, care dau coerență întregului curs istoric. Aranjamentul guvernamental distinct ce distinge diferite dispensații nu este în nici un fel conflictual cu unitatea scripturală.
Perspectiva longitudinală, de exemplu, accentuează faptul că Dumnezeu este, a fost și va fi un Dumnezeu al harului. Perspectiva secțională accentuează administrarea harului ce prevalează astăzi. Perspectiva longitudinală este cea a progresului revelației, cea secțională este cea a oricărui moment din timp. Ambele perspective sunt valide și necesare în înțelegerea revelației lui Dumnezeu.
Astfel, ar fi o obiecție nefondată să se spună „Dumnezeu este mereu plin de har, este confuz a se distinge o perioadă anume printr-un termen care caracterizează toate perioadele”.[31] Cineva ar putea întreba dacă Dumnezeu nu a fost întotdeauna un Dumnezeu al legii. Și dacă da, este greșit să se delimiteze o perioadă numită Lege? Nu face Dumnezeu însuși, prin Ioan, aceste distincții (Ioan 1:17)? Obiecția se bazează pe o premisă falsă pe care Fuller o arată în declarația sa: „Este imposibil să ne gândim la diferite grade de har, deoarece Dumnezeu este sau nu este plin de har.”[32] Faptul este că sunt diferite grade ale revelației harului lui Dumnezeu, chiar dacă este mai puțină revelație, Dumnezeu nu este mai puțin plin de har, față de atunci când este multă revelație a harului Său. Altfel, Dumnezeu nu ar fi foarte sfânt și drept când amână sau suspendă o judecată imediată și dreaptă. El își arată mânia mai specific în anumite vremuri din istoria umană, decât în altele. Dar perioadele de tăcere nu Îl fac mai puțin drept, la fel cum o revelație ascunsă a harului nu Îl face mai lipsit de har. Numai dispensaționalismul cu perspectivele sale secționale și longitudinal/spiral poate recunoaște bogăția, mobilitatea și complexitatea istoriei conducerii de către Dumnezeu a situațiilor lumii.
Înainte de dezvoltarea sistemelor legământului sau cel dispensațional, Calvin a scris aceste cuvinte potrivite:
Nu se potrivește să spunem că Dumnezeu, întotdeauna auto-consistent, ar trebui să permită o așa mare schimbare, apoi să nu fie de acord cu ce a poruncit și a încredințat. Replic că Dumnezeu nu trebuie considerat schimbător numai pentru că a permis diferite forme în diferite perioade, cum a știut El că este mai bine pentru fiecare. Dacă un fermier dă diferite sarcini iarna casei lui, și altele vara, nu îl vom acuza bazat pe aceasta, de inconstanță sau să gândim că nu respectă regulile agriculturii, care sunt în concordanță cu ordinea continuă a naturii. În aceeași manieră, dacă un părinte își instruiește copiii într-un fel în copilărie, în alt fel în adolescență și în alt fel la tinerețe, nu o să îl numim instabil și capricios și să spunem că și-a abandonat scopul. De ce atunci îl etichetăm pe Dumnezeu ca fiind inconstant pentru că a făcut distincție între mai multe perioade?[33]
Teologia legământului, cu tot legământul atot-cuprinzător a harului sare peste epoci mari și momente culminante ale istoriei, ca să nu deranjeze”unitatea scripturală” și prezintă ceva atât de distinct, încât o dispensație trebuie recunoscută. Este adevărat mai ales în legătură cu biserica ca și entitate nouă. Vederea secțională accentuează importanța distinctă a fiecărui eveniment în așezarea lui istorică și cu un scop particular, vederea longitudinală așează toate evenimentele în relația lor corectă, în progresul revelațional. Dispensaționalismul evită confuzia și contradicția și în același timp unește toate părțile într-un întreg.
Caracterul distinct dar progresiv al dispensațiilor interzice ca acestea să fie amestecate sau confundate, ele fiind cronologic succesive. Dar s-a presupus că aceste caracteristici ale testării, eșecului și judecății formează un model repetat, ciclic al istoriei, ca la grecii păgâni. De exemplu, Kraus spune „Filozofia istoriei este în esență conceptul grec al ciclurilor, fiecare ciclu sfârșind în apostazie și judecată. Dumnezeu nu este reprezentat ca împlinindu-Și planul în procesul istoric, ci apărând intermitent, pentru a începe un nou ciclu prin intervenție supranaturală.”[34] Cap.1 arată că numai dispensaționalismul prezentă o filozofie optimistă a istoriei. Mi mult, modelul dispensațional nu numai că formează o imagine ciclică repetitivă, ci și o spirală ascendentă. Erich Sauer, ale cărui cărți combină atât de bine perspectivele secționale și longitudinale ale dispensaționalismului, sumarizează situația astfel:
Un început divin nou nu este o întoarcere la vechi. În fiecare reformare născută din colaps, sunt în același timp și sămânța unui program de viață pentru viitor. Revelația și dezvoltarea nu sunt opuse, în nici un caz, ci aparțin împreună. În sfera bibliei, ca și în alte locuri, este o urcare de jos în sus, de la tulbure la lumină.[35]
Acest concept al spiralei se vede prin imaginarea confuziei invertirii ordinii dispensaționale și așezând mileniul mai întâi. La fel de ilogic ar fi inversarea legii cu harul (sau ce nume doriți să atașați la ce a dat prin Moise și prin Hristos). Dispensaționalismul revelează lucrarea planului lui Dumnezeu în procesul istoric, într-o revelare progresivă a harului Său. Magnifică harul lui Dumnezeu, deoarece recunoaște că adevăratul progres poate veni numai de la intervenția plină de har a lui Dumnezeu în societatea umană. Dacă nu ar fi avut loc intervenții ciclice, atunci cursul istoriei ar merge în jos și ar fi pesimist.
În concluzie: caracteristica principală a dispensației este aranjamentul economic șui responsabilitatea pe care Dumnezeu o revelează în fiecare dispensație. O astfel de responsabilitate este un test în sine. Majoritatea oamenilor eșuează la test și urmează judecata. Schema dispensațională are două perspective: una secțională 8care uneori este înțeleasă greșit ca ciclică, car este în realitate o spirală) și cea longitudinală (care accentuează desfășurarea progresului revelației și principiile continue prin vremurile dispensațiilor).
SINE QUA NON-UL DISPENSAȚIONALISMULUI
Ce marchează o persoană ca fiind dispensaționalist? Ce este sine qua non (partea absolut indispensabilă) a sistemului? Deși anumite discuții ulterioare trebuie anticipate pentru a răspunde la această întrebare, ni se pare potrivit să dăm un răspuns acum.
Teoretic, sine qua non trebuie să se afle în recunoașterea faptului că Dumnezeu are economii distincte de guvernare a situațiilor lumii. Teologii legământului susțin că există diferite dispensații (și chiar folosesc cuvântul) în lucrarea legământului harului. Charles Hodge, de exemplu, a crezut că sunt patru dispensații după Cădere – de la Adam la Avraam, Avraam la Moise, Moise la Hristos, și Hristos la final.[36] Berkhof scrie, cum am văzut, numai despre două dispensații de bază – vechea și noua, dar în cea veche vede patru perioade și toate acestea sunt revelații ale legământului harului.[37] Cu alte cuvinte, o persoană poate crede în dispensații și le poate vedea în relație cu revelația progresivă, fără a fi dispensaționalist.
Este esența dispensaționalismului în numărul de dispensații? Nu, deoarece nu este o situație majoră în sistem, cum se va discuta în capitolul următor. Nu că Scofield are șapte dispensații, iar Hodge numai patru, deoarece acest lucru îl face pe primul dispensaționalist iar pe ultimul nu.
Poate situația premilenialismului este determină. Răspunsul este din nou negativ,căci sunt aceia care sunt premileniști și care clar că nu sunt dispensaționaliști. Premileniștii legământului au conceptul legământului harului și scopul central soteriologic a lui Dumnezeu. El reține ideea regatului mileniului, deși are puțin sprijin în profețiile VT. Regatul, după părerea lui, este diferit de cel al dispensaționaliștilor, deoarece își pierde mult din caracterul evreiesc, datorită promisiunilor VT cu privire la împărăție. Mulți premileniști ai legământului sunt și posttribulaționiști, și aceasta pare a fi o însoțire logică a abordării nondispensaționaliste.[38] În orice caz, a fi premilenist nu te face neapărat dispensaționalist. (dar reversul este adevărat – a fi dispensaționalist te face și premilenist.)
Ce este atunci sine qua non al dispensaționalismului? Răspunsul are trei părți
1 Un dispensaționalist face diferență între Israel și biserică. Aceasta este declarată în diferite feluri și de prietenii și de dușmanii dispensaționalismului. Fuller spune că „premisa de bază a Dispensaționalismului sunt cele două scopuri pe care le-a exprimat Dumnezeu prin formarea a doi oameni care sunt diferiți etern.”[39] A. C. Gaebelein a vorbit despre diferența dintre evrei, neamuri și biserica lui Dumnezeu.[40] Chafer a sumarizat astfel:
Dispensaționalistul crede că de-a lungul vremurilor, Dumnezeu urmărește două scopuri distincte: unul legat de pământ, cu oameni și obiective pământești, ceea ce este iudaismul; în vreme ce alta este legată de cer, cu oameni cerești și obiective cerești, care este creștinismul…dispensaționalistul parțial, deși observă vag unele distincții, își bazează interpretarea pe supoziția că Dumnezeu face doar un lucru, separarea generală a binelui de rău și în ciuda confuziei pe care această teorie limitată o creează, că oamenii pământești devin cerești, că programul pământesc trebuie interpretat spiritual sau neglijat total.[41]
Acesta este probabil testul teologic de bază dacă o persoană este sau nu dispensaționalistă, și este fără îndoială cel mai practic și conclusiv. Cel ce nu face distincție între Israel și biserică, nu se va ține de distincțiile dispensaționaliste, iar cel ce o face se va ține.[42]
Deși scopul lui Dumnezeu pentru Israel și scopul lui Dumnezeu pentru biserică primesc aceeași atenție în Scriptură, Dumnezeu are scopuri și pentru alte grupuri. El are un scop și un plan pentru îngeri, care nu se amestecă cu scopul lui pentru Israel sau biserică (2 Petru 2:4; Apoc. 4:11). El are un scop pentru cei ce îl resping, care este diferit de alte scopuri (Prov. 16:4). El are un plan pentru națiuni, care continuă în Noul Ierusalim (Apoc. 22:2), și acele națiuni sunt diferite de mireasa lui Hristos. Dumnezeu are mai mult de două scopuri, deși El revelează mai multe despre scopul lui pentru Israel și biserică, decât pentru alte grupuri.
Dispensaționaliștii progresivi încurcă această distincție, spunând că acest concept nu se află în aceeași clasă cu ceea ce se spune despre neamuri, Israel, și evrei. Ce înseamnă aceasta nu este foarte clar. (vezi discuția completă în cap.9) Dar pare a sugera că distincția clasică Israel/biserică, nu este foarte clară.
2 această distincție între Israel și biserică s-a născut dintr-un sistem de hermeneutică ce este de obicei numit interpretare literală. Deci, al doilea aspect al sine qua non-ului dispensaționalismului este hermeneutica istoric-gramaticală. Cuvântul literal poate nu este la fel de bun ca normal sau comun, dar este interpretare ce nu spiritualizează sau alegorizează ca și interpretarea nondispensațională. Spiritualizarea poate fi practicată cu un grad mai mic sau mai mare, dar prezența ei într-un sistem de interpretare indică faptul că se face o abordare nondispensațională.[43]
Literal sau comun, interpretarea indică o abordare dispensaționalistă la interpretarea Scripturii. Și această consistență – puterea interpretării dispensaționaliste – pare a obosi pe nondispensaționaliști și devine obiectul ridiculizării lor.[44] Interpretarea literal/istorica/gramaticală nu este singura practică a dispensaționaliștilor, dar folosirea ei în toate ariile de interpretare biblică este.. Aceasta nu împiedică sau exclude înțelegerea corectă a tipurilor, ilustrărilor, apocalipselor și a altor genuri din modelul de bază al interpretării literale.
3 Un al treilea aspect al sine qua non-ului dispensaționalist este o situație tehnică ce va fi discutată mai pe larg ulterior (vezi cap.5). Ea privește scopul nevăzut al lui Dumnezeu în lume. Teologii legământului, în practică, cred că acest scop este salvarea (deși teologii legământului accentuează puternic slava lui Dumnezeu în teologia lor), iar dispensaționalistul spune că scopul este mai larg de atât; anume slava lui Dumnezeu. Progresivii au un centru cristologic, aparent pentru a susține accentul pus de ei pe legământul davidic și pe Hristos, domnitorul davidic din cer.
Pentru dispensaționalistul normativ, programul soteriologic sau de salvare a lui Dumnezeu nu este singurul program, ci unul din mijloacele din programul total prin care Dumnezeu se glorifică pe Sine. Scriptura nu se centrează pe om, ca și când salvarea este tema principală, ci se centrează pe Dumnezeu, deoarece slava Lui este în centru. Biblia însăși ne învață că salvarea, așa importantă și minunată cum este, nu este un capăt în sine, ci un scop cu finalul glorificării lui Dumnezeu (Efes.. 1:6, 12, 14). John F. Walvoord, succesorul lui Chaferla Seminarul Teologic Dallas, se exprimă astfel: “Scopul mai mare a lui Dumnezeu este manifestarea gloriei Sale cu scopul ca fiecare dispensație, fiecare revelație succesivă a planului lui Dumnezeu pentru perioade, felul în care tratează pe cei aleși și pe cei care nu sunt aleși….să se combine să manifeste gloria divină.” [45] În alt loc el spune:
Toate evenimentele lumii create sunt desemnate să manifeste gloria lui Dumnezeu. Eroarea teologilor legământului este că ei combină multele fațete ale scopului divin în într-un singur obiectiv al împlinirii legământului harului. Din punct de vedere logic, aceasta este eroare reductivă – folosirea unui aspect al întregului ca element determinant.[46]
Esența dispensaționalismului, este deci, distincția între Israel și Biserică. Aceasta reiese din angajarea consistentă a dispensaționalistului a interpretării gramatical istorice sau normală sau comună și reflectă o înțelegere a scopului de bază a lui Dumnezeu în relațiile Lui cu omenirea, ca aceea de a Se glorifica prin salvare și alte scopuri.
NOTE DE SUBSOL:
[1]. Scofield Reference Bible (New York: Oxford, 1909), 5.
[2]. New Scofield Reference Bible (New York: Oxford, 1967), 3.
[3]. E.g., John H. Gerstner, Wrongly Dividing the Word of Truth Brentwood, Tenn.: Wolgemuth & Hyatt, 1991), 152, 270.
[4]. John Wick Bowman, “The Bible and Modem Religions: II. Dispensationalism,” Interpretation 10 (April 1956): 174.
[5]. L. S. Chafer, Dispensationalism (Dallas: Seminary Press, 1936), 8 — 9.
[6]. Charles C. Ryrie, “The Necessity of Dispensationalism,” Bibliotheca Sacra 114 (July 1957): 251.
[7]. W W Skeat, An Etymological Dictionary of the English Language (Oxford: Clarendon, 1946), 174.
[8]. Oxford English Dictionary (New York: Oxford Univ. Press, 1933), 3:481.
[9]. Ibid.
[10]. W F. Arndt and F. W Gingrich, A Greek-English Lexicon of the New Testament (Chicago: Univ. of Chicago Press, 1957), 562.
[11]. J. H. Moulton and George Milligan, The Vocabulary of the Greek Testament (Grand Rapids: Eerdmans, 1949), 442 — 43.
[12]. Bowman, “The Bible and Modern Religions: II. Dispensationalism, 175.
[13]. Daniel P Fuller, “The Hermeneutics of Dispensationalism (Th.D. diss., Northern Baptist Theological Seminary, Chicago, 1957), 20.
[14]. Ibid.
[15]. Erich Sauer, The Dawn of World Redemption (Grand Rapids: Eerdmans, 1951), 194.
[16]. W Graham Scroggie, Ruling Lines of Progressive Revelation (London:
Morgan & Scott, 1918), 62 — 63.
[17]. H. A. Ironside, In the Heavenlies (New York: Loizeaux Bros., n.d.), 67.
[18]. C. E. Mason, Jr., “Eschatology” (mimeographed notes for course at Philadelphia College of Bible, rev. 1962), 5 — 6.
[19]. Paul David Nevin, “Some Major Problems in Dispensational Interpretation” (unpublished Th.D. diss., Dallas Theological Seminary 1963), 97.
[20]. Craig A. Blaising and Darrell L. Bock, Progressive Dispensationalism (Wheaton, Ill.: Victor, 1993), 14.
[21]. Ibid., 48.
[22]. T D. Bernard, The Progress of Doctrine in the New Testament (Grand Rapids: Zondervan, n.d.), 20.
[23]. Milton S. Terry, Biblical Hermeneutics (Grand Rapids: Zondervan, nd.), 568.
[24]. Bernard Ramm, Protestant Biblical Interpretation, rev. ed. (Boston: Wilde,
1956), 158.
[25]. Oswald T Allis, “Modern Dispensationalism and the Law of God,” Evangelical Quarterly 8(15 July 1936): 272.
[26]. Louis Berkhof, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1941), 291.
[27]. For example, T A. Hegre, The Cross and Sanctification (Minneapolis: Bethany Fellowship, 1960), 6. Cf. the entire chapter entitled “Have You Lost Your Bible?” which devotes two pages to the disastrous effects of liberalism on the Bible and five pages to the “damaging” results of dispensationalism!
[28]. Bowman, “The Bible and Modern Religions: II. Dispensationalism, 176.
[29]. C. l. Scofield, Rightly Dividing the Word of Truth (New York: Revell, nd.).
[30]. H. Chester Woodring, “Grace Under the Mosaic Covenant” (unpublished Th.D. diss., Dallas Theological Seminary 1956), 33 — 38.
[31]. Fuller, “The Hermeneutics of Dispensationalism, 164.
[32]. Ibid.
[33]. John Calvin, Institutes of the Christian Religion (London: Wolfe & Harison, 1561), II, XI, 13.
[34]. C. Norman Kraus, Dispensationalism in America (Richmond: John Knox, 1958), 126.
[35]. Sauer, The Dawn of World Redemption, 54
[36]. Charles Hodge, Systematic Theology (Grand Rapids: Eerdmans, 1946), 2:373-77.
[37]. Berkhof, Systematic Theology, 293-300.
[38]. H. Phillip Hook, “The Doctrine of the Kingdom in Covenant Premillennialism (unpublished Th.D. diss., Dallas Theological Seminary 1959). Cf. Fuller, “The Hermeneutics of Dispensationalism, 363-64.
[39]. Fuller, “The Hermeneutics of Dispensationalism, 25.
[40]. Arno C. Gaebelein, The Gospel of Matthew (New York: Our Hope, 1910), 1:4.
[41]. Chafer, Dispensationalism, 107.
[42]. There can be rare exceptions, as with C. E. B. Cranfield (Commentary on Romans [Edinburgh: T & T Clark, 1979], 448 n. 2), who rejects the teaching that Israel has been replaced by the church.
[43]. Cf. George E. Ladd, The Blessed Hope (Grand Rapids: Eerdmans, 1956),
126 — 34. Even though Ladd believes in a future for the nation Israel (cf. “Is There a Future for Israel?” Eternity [May 1964], 25 — 28, 36), that does not mean that he is a dispensationalist, for he fails to meet the criterion concerning the consistent use of the literal principle of interpretation. In this same article (p. 27) he declares that “although the Church is spiritual Israel, the New Testament teaches that literal Israel is yet to be saved.” In other words, he distinguishes the church and Israel in the future millennial age, but he does not distinguish them in the present age. Since Israel and the church are not kept distinct throughout God’s program, Ladd fails to meet this test of dispensationalism.
[44]. Arnold B. Rhodes, ed., The Church Faces the Isms (New York: Abingdon, 1958), 95.
[45]. John F. Walvoord, “Review of Crucial Questions About the Kingdom of God, by George E. [add,” Bibliotheca Sacra 110 (January 1953): 3-4.
[46]. John F. Walvoord, The Millennial Kingdom (Findlay, Ohio: Dunham, 1959), 92.
Dispensationalism. Charles C. Ryrie. Moody Press, Chicago. 1995. Pages 23-43.
