de John MacArthur
Avem aici două declaraţii făcute de John MacArthur în timpul unei sesiuni de „Răspunsuri şi întrebări” de la biserica sa. Le vom pune laolaltă în acest articol pentru a oferi o perspectivă creştinilor în privinţa Mişcării Penticostale/ Carismatice.
“Întrebarea” care urmează a fost pusă de un membru al congregaţiei la biserica Comunitatea Slavei din Panorama City, California, iar „răspunsul” a fost dat de pastorul lor, John MacArthur Jr. A fost transcrisă de pe o bandă de înregistrare, sub titlul „Întrebări şi răspunsuri – partea a 50-a”. O copie a acestei înregistrări se poate obţine scriind la adresa Word of Grace, P.O. Box 4000, Panorama City, CA 91412 sau telefonând la numărul 1-800-55-GRACE (valabil pentru SUA). Copyright 2001 by John MacArthur Jr., toate drepturile de autor rezervate.
Întrebare
Am citit într-un articol dintr-un ziar al unui „oraş mare” despre Mişcarea Penticostală şi sunt încă nelămurit. Aceşti oameni, credincioşi adevăraţi, totuşi dacă sunt astfel, cum se explică în cadrul mişcării atitudinea: „Vindecă-mă imediat sau, altfel, e posibil să mă îndepărtez de Isus Hristos”. Puteţi lămuri cumva acest lucru?
Răspuns
Deschizi o problemă imensă legată de Mişcarea Penticostală. Mişcarea penticostală, ca entitate, definită de caracteristicile ei unice, nu este biblică.
Acum ca să înţelegeţi ce spun. Nu spun că toţi oamenii din interiorul ei nu sunt creştini, unii dintre ei sunt, dar acele lucruri care definesc Mişcarea penticostală nu sunt biblice. Nu este biblic să spun că vorbitul în limbi străine este un semn al primirii Sfântului Duh şi că dacă nu ai vorbit în limbi necunoscute înseamnă că nu ai primit Sfântul Duh – aşa ceva nu este biblic. Nu este biblic nici măcar să încurajezi oamenii să vorbească în limbi, de parcă lucrul acesta în sine ar fi vreun dar duhovnicesc pe care toată lumea trebuie să îl aibă. Nu este biblic să crezi că Dumnezeu te va vindeca. Nu este biblic să crezi că unii oameni au puterea de a vindeca şi de a merge undeva pentru a atinge oameni şi, prin puterea Sfântului Duh, s-ar arăta că ei sunt hărăziţi cu mari puteri supranaturale.
Aşadar, ceea ce spun este: trăsăturile definitorii care caracterizează penticostalismul ca atare, distinct de creştinismul ortodox general, nu sunt biblice. Astfel, mişcarea este definită de lucruri nebiblice. Ceea ce distinge teologia Reformată este o teologie curată; aceasta se întoarce până în perioada Reformei şi este bazată pe o înţelegere precisă a teologiei. Ceea ce distinge penticostalismul este o interpretare imprecisă, eronată a Scripturii şi toate trăsăturile definitorii nu sunt interpretate corect din Scriptură. Astfel poţi vedea o mişcare definită nebiblic. În miezul ei, cred eu, sunt grupurile de oameni neconvertiţi – neconvertiţi care nu ar putea explica Evanghelia în felul în care aţi auzit-o explicată voi. Ei ar putea să spună că Isus a murit pentru păcatele lor şi s-a ridicat apoi, dar nu au idee cum anume Dumnezeu a folosit moartea lui Hristos pentru a-şi împlini dreptatea şi a dăruii neprihănire celor care cred. Ei nu înţeleg nimic mai mult decât un crâmpei de suprafaţă şi foarte subţire din Evanghelie.
Mulţi dintre ei (şi această părere mi-a fost reiterată de oameni care au venit în biserica noastră din alte biserici penticostale mari din zonă) trăiesc sub o doctrină stranie şi bizară pe care nu o clarifică vreodată, dar ea este definitivă în sânul mişcării şi este doctrina „Suveranităţii Satanei”. Este atât de inerent, cel puţin pentru penticostalismul contemporan al „Carismaniei”… Penticostalismul este, prin definiţie, actuala Mişcare carismatică, iar penticostalii şi carismaticii sunt acum atât de greu de distins, încât nu îi poţi deosebi… dar este dăunător pentru acel sistem să creadă că Satana este suveranul – nu Dumnezeu. Dumnezeu ar vrea ca oamenii să se mântuiască, dar El nu este suveran într-ale mântuirii. Dumnezeu ar vrea să îi păstreze pe oameni izbăviţi, dar nu poate – aşa încât oamenii pot pierde mântuirea de capul lor. Dumnezeu ar vrea să rezolve toate problemele din lume, dar diavolul continuă să le încurce. Oamenii din interiorul acestei mişcări sunt învăţaţi că atunci când te îmbolnăveşti, e mâna diavolului. Când copilaşul ţi se îmbolnăveşte, e diavolul. Când îţi pierzi locul de muncă, e vina diavolului. Când eşti anunţat că ai o boală de inimă sau ai cancer, sau când ai vreo altă problemă, sau când unul dintre copiii tăi o apucă pe căi greşite, e mâna diavolului. Şi uite aşa, trăieşti în mod constant literalmente sub suveranitatea lui Satana, într-o temere continuă. Acesta este un element cât se poate de nebiblic, faptul că întotdeauna încerci să „îl legi pe Satana”; mereu încerci să alungi demoni. Dumnezeu, în penticostalism, devine o victimă. Este un lucru ciudat, în care se aciuează o frică persistentă de Satana. Părinţi care nu pot dormi noapte, care trăiesc cu anxietăţi şi temeri că diavolul va veni şi le va îmbolnăvi noaptea copilul. Sau că diavolul va intra în casa lor şi ei vor trebui să se roage pentru alungarea lui sau a demonilor, sau să îl alunge cumva pe Satana. Acest lucru este foarte departe de Biblie. Noi, ca şi credincioşi, nu trebuie să ne temem cu nimic de Satana, în sensul fundamental. Dumnezeu Însuşi este cel care a făcut orbirea şi vaietul, se spune în cartea Exodului.
Duşmanul lui Dumnezeu, care este Satana, este de fapt servitorul Lui. Nu ştiu dacă v-aţi gândit vreodată aşa, dar diavolul este sluga lui Dumnezeu: el poate face doar ce îi îngăduie Dumnezeu să facă, iar hotarele şi legăturile sunt stabilite de un Dumnezeu suveran. Există oameni care au venit în biserica noastră dintr-un astfel de fundal şi s-a întâmplat să vină într-o duminica (cred), iar când m-au auzit predicând despre suveranitatea lui Dumnezeu, au spus că este lucrul cel mai eliberator de griji pe care l-au auzit – să afle că „Dumnezeu” este suveranul, că Dumnezeu este la cârmă, un lucru total opus cu ceea ce auziseră înainte. Şi există totuşi o teologie aberantă care spune altfel.
Penticostalismul, şi din cauza crezului său că oamenii de azi pot avea aceleaşi haruri precum Apostolii… Benny Hinn, ca şi tot felul de alţi „tămăduitori”, este un fel de vindecător prototip astăzi, totul începând cu A.A. Allen şi Oral Roberts, mergând în timp până la Morris Cerullo şi tot aşa… Jimmy Swaggart şi Benny Hinn şi alţii. Benny Hinn este ultimul răcnet în materie de escroci în acea zonă. Folosind ideea că astfel de oameni pot face ceea ce au făcut apostolii, că ar avea puterea de a vindeca, puterea de a alunga boala… L-am auzit cu urechile mele pe Benny Hinn spunând „dacă aveţi în familie pe cineva răposat. Aduceţi-l în sufragerie, puneţi-l cu faţa către televizor, îndreptaţi-l cu mâinile spre televizor, căci Dumnezeu mă va folosi pentru a-i aduce înapoi din morţi prin televiziune!” Nu-mi vine în minte un lucru mai lipsit de sensibilitate pe care un om l-ar putea face, decât acela ca trupul neînsufleţit al cuiva drag să fie târâit de membrii familiei şi aşezat la televizor, cu iluzia deşartă că Benny Hinn îl va însufleţi prin televizor – este o cruzime, asta e! Însă asta este doar forma extremă a cruzimii. Există cruzime care se petrece zi de zi, săptămână de săptămâna, cu această bizară nădejde a tămăduirii şi apoi cu falsele înscenări ale vindecărilor, lucruri care continuă să întreţină speranţele oamenilor, însă tot ceea ce face cu adevărat este să creeze false iluzii care sunt apoi sparte în bucăţi. Şi mare parte din numărul celor care părăsesc mişcarea este formată din oameni care resping evanghelia, Îl resping pe Hristos, deoarece nu au primit ceea ce li s-a făgăduit că vor căpăta.
Aşa cum am spus, elementele definitorii ale mişcării, cele care îi dau identitate, sunt nebiblice – şi cu toate acestea, există mulţi oameni în Mişcarea penticostală care sunt creştini şi înţeleg evanghelia. Dacă ţii seamă de toate „chestiile penticostale”, de „chestiile carismatice”, vei observa o înţelegere a miezului evangheliei la ele, astfel că eu cred că unii dintre ei sunt creştini. Doar Domnul ştie câţi anume, dar convingerea mea este că marea majoritate nu sunt. Şi de asemenea, acei oameni care fac colectări şi se ocupă de comerţ, îndeosebi prin mass media, ei ştiu că sunt înşelători, dar sunt şi foarte eficienţi la aşa ceva – strâng milioane de dolari. Un singur astfel de predicator, T. D. Jakes, a colectat personal 63 de milioane de dolari în ultimul an! Ei fac negoţ cu un anume soi de disperare. De aceea Isus, atunci când i-a trimis pe cei Şaptezeci, le-a spus: „mergeţi şi vindecaţi, dar să nu cereţi bani.” Dacă poţi vindeca oamenii – poţi ajunge bogat instantaneu. Oamenii ajung bogaţi instantaneu, neputând vindeca – dar pretinzând că pot.
Însă în inima mişcării, dacă dai deoparte aceste zorzoane, poţi vedea că unii cunosc adevărul evanghelic. Cred că aş putea spune că, undeva în această mişcare, există un grup de credincioşi curaţi, care nu se confundă cu Mişcarea, care este plină de intriganţi şi visători, de pungaşi şi oameni cu teologie aberantă, de falşi propovăduitori care profită de pe urma oamenilor. Şi apoi mai sunt şi oamenii de mijloc: sunt erori serioase, foarte grave despre Mişcarea Cuvânt-Credinţă: Fred Price, Kenneth Copeland, Kenneth Hagin, etc, Marilyn Hickey, Joyce Meyer, etc, etc, etc, persoane care au o opinie aberantă despre natura lui Hristos. Ei sunt cei care spun că pe cruce Isus a devenit păcătos, că a ajuns în iad şi a suferit pentru păcatele Lui timp de trei zile, iar apoi Tatăl L-a lăsat să iasă din iad şi abia atunci s-a înălţat. Ei l-au transformat pe Isus într-un păcătos care a trebuit pedepsit pentru păcat. Aceasta este o părere înfricoşătoare despre Hristos. De asemenea, Kenneth Copeland este cel care a spus: „Acest Isus nu a fost Dumnezeu mai mult decât un oarecare!”
Astfel, avem aberaţii pe bandă rulantă. Desigur, deoarece mişcarea este definită de experienţele şi fenomenele ei, oamenii aceştia nu abordează aceste aberaţii. Nimeni nu supraveghează mişcarea. Puteţi deschide televizorul pe „Channel 40” (Canalul 40) [Postul TV UHF din sudul Californiei] şi îi puteţi vedea… ei vor pleda literalmente pentru orice. Vor face pledoarie pentru absolut orice! Oricine poate merge acolo şi poate spune orice despre Dumnezeu, orice despre Hristos, orice despre Sfântul Duh, fiecare poate spune ce vrea despre lucrarea lui Dumnezeu, orice interpretare a Bibliei va fi viabilă. Dar ce nu poţi face este să te duci la „Channel 40” şi să spui că cineva nu are dreptate – aşa ceva este intolerabil! Şi iată de ce, în unele dintre cărţile lor, ei mă denumesc pe mine „Vânătorul de erezii”. Există o carte care are chiar un întreg capitol despre mine ca „Vânător de erezii” – ei bine, da, sunt! Şi le mulţumesc pentru compliment! [Aplauze]. Nu am vreun dinte împotriva acelor oameni, ci doar sunt devotat adevărului, vreau să aduc adevărul acestor oameni. Este într-adevăr una dintre realităţile extraordinare faptul că „Grace To You Radio” (postul radio „Slavă Ţie”) pătrunde la aceşti oameni, care nu frecventează această biserică, însă asculta acest post radio şi cumpără cărţile aferente. Cartea „The Charismatics” („Carismaticii”) pe care am scris-o tocmai în 1978 cred că a însemnat ceva, iar mai târziu am fost coautor la una numită „Charismatic Chaos” (Haosul carismatic”). Aceste cărţi au avut un impact deosebit şi continuă să îl aibă în inimile acelor oameni care îşi pun întrebări legate de această mişcare – ei sunt în interiorul ei, ei îşi pun întrebări legate de ea.
Ca un gând de final, unul dintre indiciile că există ceva serios eronat cu această mişcare este largheţea sa. Ea adoptă pe oricine şi orice, orice opinie despre orice se presupune că este despre Dumnezeu. Dacă spui că Dumnezeu ţi-a spus cutare lucru sau că Dumnezeu ţi-a spus altfel, că ai avut o viziune sau că ai văzut cutare apariţie, sau că ai auzit voci sau că ţi-au vorbit îngerii – dacă ai trăit ceva de genul acesta, dacă presupui că ai trăit un fenomen supranatural, mişcarea te va adopta. Mişcarea te va primii în sânul ei, indiferent de cât de bizară este teologia ta.
Îmi amintesc când Benny Hinn a scris prima lui carte, numită „Good Morning Holy Spirit” („Bună dimineaţa, Duh Sfânt”) (cred că asta era) şi în acea carte, el avea nouă membri ai Treimii. Nu este corect nici măcar lingvistic să ai nouă membri într-o Trinitate! Poţi eventual avea două cvartete plus un membru, dar nu nouă membri ai Treimii. El spunea că Tatăl are trei părţi (trei persoane), Fiul are trei părţi, iar Sfântul Duh are şi el trei persoane, totalizând nouă. I-am spus asta editorului, care lua masa cu mine, dorind să semnăm un contract de carte. I-am spus: „De ce, Doamne iartă-mă, publici cartea aceea?”, „De ce ai publica aşa ceva?”. Iar el, cu o privire incredulă mi-a spus: „Ce vrei să spui? Noi publicăm orice!” Nu a înţeles nici măcar întrebarea. Nici măcar nu se leagă răspunsul acesta„Ce vrei să spui? Noi publicăm orice!” de întrebare. Şi aş putea spune, aceasta ar fi şi realitatea în cazul Mişcării Penticostale, nu există limite deloc.
Felul în care „mişcarea” s-a perpetuat este o infecţie a Trupului lui Hristos, infecţie care se răspândeşte rapid. Este un fel de „SIDA spirituală”. SIDA este o deficienţă a sistemului imunitar şi aceasta ucide sistemul imunitar al Bisericii! Mişcarea penticostală/ carismatică omoară sistemul imunitar, deoarece ea face un păcat din chestionarea teologiei sale. Vedeţi voi, singura cale prin care greşeala poate supravieţui este aceea în care adevărul nu învinge – aşa e? Este singura cale. Singura cale prin care poate subzista greşeala este ca adevărul să nu biruiască. Şi cum poţi să dai la o parte adevărul? Trebuie să închizi gura celor care spun adevărul. Cum faci asta? Trebuie să îi transformi în „băieţii răi” – pe acei oameni cu discernământ, pe aceia care spun adevărul, pe aceia care trag o linie între ce este biblic şi ce nu. Trebuie să îi arăţi ca fiind „băieţii răi”, cei neduhovniceşti.
Îmi amintesc de o emisiune radio în care un om, figură proeminentă a Mişcării carismatice, a spus: „Nu ştiu prea multe despre John MacArthur, dar ştiu un lucru, el nu deţine Sfântul Duh”. Şi afirmaţia asta era într-o discuţie la radio, creând un dialog interesant. Am fost defăimat ca fiind o persoană ce nu posedă Duhul Sfânt, ca atare nefiind nici de partea lui Dumnezeu, pur şi simplu pentru că am ridicat problema unora dintre preceptele lor nebiblice. Şi ce s-a întâmplat mai departe – ei au spus aşa ceva multă vreme; şi-au croit drum către linia principală a evanghelismului pur şi simplu atacându-şi personal criticii şi reducându-i la tăcere, iar majoritatea oamenilor au luat de bune spusele lor.
Vă pot ilustra o astfel de faptă, de prin 1980, după ce am scris cartea „The Charismatics” („Carismaticii”), care a fost un soi de bombă la vremea apariţiei. A fost prima carte care s-a ocupat efectiv şi fără echivoc de această mişcare şi a lovit ca un trăsnet, dar a fost o declaraţie cu adevărat importantă. La vremea aceea, „Moody Monthly” era o publicaţie lunară scoasă de Moody ca un soi de standard, de revistă evanghelică de căpătâi. Au spus apoi: „Este ceva atât de important, încât vrem să face din carte un serial.” Astfel, cei de la revistă au luat cartea, au pus pe coperta revistei coperta cărţii, care a avut în circulaţie un număr de… nu ştiu precis, să spunem cam 150.000 de exemplare. La acea vreme, când au publicat cartea în serial, tirajul le-a crescut cu aproape 50%, adică până la 225.000 – o reacţie uluitoare, iar cartea era un atac direct la problemă. Şi Moody, la momentul respectiv, a spus: „Lucrul acesta trebuie ascultat, asta înseamnă discernământ.” Astăzi, dacă spun alături de „Slavă Ţie” ceva negativ despre Mişcarea carismatică – reţeaua de televiziune Moody (Moody Broadcasting Network) va omite toată formularea din emisiune! Pentru că ceea ce s-a întâmplat după o perioadă de timp este faptul că evanghelismul s-a întors pe dos, deoarece noi am fost stigmatizaţi atât de mult ca neiubitori şi vânători de erezii şi separatişti, încât ei au căutat literalmente, îndelung şi răspicat, să astupe gura oamenilor. Şi au reuşit să se strecoare în rândurile evanghelismului principal şi acum dictează ce anume este „corect politic” să spui în sânul evanghelismului.
Acum că evanghelismul este atât de subţiat teologic, acum că avem acest caz de SIDA, această deficienţă imunitară care nu permite lupta cu greşeala – nu putem opri fluxul de infecţie – de boală teologică. Ultima găselniţă este „Openness of God” („Deschiderea lui Dumnezeu” (ştiu că divaghez, dar trebuie să vă aduc aici câteva momente). Aţi citit despre asta? Este ultimul punct în care i-ai putea ataca. Ei au atacat Persoana Duhului Sfânt. Au atacat Persoana lui Hristos. Au atacat Evanghelia. Au atacat autoritatea Scripturii, prin aceea că i-au adăugat revelaţii, viziuni, cuvinte de înţelepciune şi de cunoaştere, şi tot aşa… Şi au creat un sol fertil pentru un asalt neostoit asupra lui Dumnezeu, atac care vine din locuri drăguţe şi influente – parada fiind condusă de „Christianity Today” („Creştinismul azi”), o revistă care lasă un climat deschis pentru dubii faţă de Dumnezeu. Noua opinie despre Dumnezeu este: Dumnezeu nu este suveran. Dumnezeu nu numai că nu determină viitorul, El nici măcar nu ştie cum este acesta; Dumnezeu este la fel de lămurit asupra viitorului precum sunteţi voi. El are la fel de mult control asupra lui pe cât aveţi voi. Aceasta este redefinirea lui Dumnezeu!
I-am spus apoi cuiva, la o zi după aceea: „Acesta este sfârşitul! Isus va veni curând! Unde să te mai duci, atunci când ai atacat natura lui Dumnezeu?” Am un capitol într-o nouă carte care este în curs de apariţie, intitulată What Ever Happened to the Reformation? („Ce s-a întâmplat cu Reforma?”). Am scris un capitol, R.C. Sproul a scris şi el unul, o grămadă dintre noi au scris, iar Sproul în capitolul lui spune: „Numeşte-te creştin, dacă vrei, dar dacă ai un punct de vedere greşit despre Dumnezeu, atunci eşti un păgân!” Eşti păgân! Asta este idolatrie! Ultimul loc în care poţi ajunge cu erezia este reinventarea lui Dumnezeu! Climatul care a înlesnit aşa ceva, cred eu, este mult ajutat şi hrănit de cruntul dezinteres într-ale doctrinei care a fost creat de această presiune carismatică – presiunea penticostală.
Aşadar, în clipa în care vă vorbesc, există oameni în sânul mişcării care sunt creştini şi cei mai mulţi din cadrul Bisericii Evanghelice nu au discernământul de a ştii cum să îi deosebească, iar mulţi dintre ei la rându-le nu ştiu să o facă. Ei sunt supuşi conducătorilor lor – aşa cum a spus Hosea: „Aşa oameni, aşa preoţi”. Ei nu se pot ridica deasupra acestor conducători, însă în inimile lor cred cu adevărat în Hristos pentru mântuirea lor. Sigur sunt credincioşi adevăraţi în cadrul acestei mişcări. Am mai spus-o: poţi lua cazul Mişcării Carismatice, poţi lua cazul unei Mişcări de „Primire îmbietoare întru creşterea bisericii”, dar undeva în aceste mişcări există o biserică adevărată, a nu se confunda cu mulţimea.
Însă cred că dacă te uiţi în istorie la moştenirea dată de Mişcarea Carismatică sau Penticostală, nu e ceva gen „Oh, ăştia sunt aceia care vorbeau în limbi necunoscute”, acesta e un fapt real, dar vorbitul în limbi, pentru mine, este un detaliu minor. De fapt, aş merge până într-acolo încât să spun „Dacă ai de ales între a merge la closet şi a mormăii în limbi şi a ieşi în lume şi a vorbi anapoda – mai bine mergi la closet şi mormăi în limbi!” Astfel că nu vreau să supraestimez importanţa acestui lucru.
Nu cred că istoria va privi înapoi şi va defini impactul penticostalismului prin vorbirea în limbi; nu cred că va privi înapoi şi o va defini în termenii vindecărilor, odată ce oricine se uită la mişcare cu puţină onestitate, spirit analitic şi apropiere critică şi încearcă să găsească cazuri de vindecări, nu le va găsi – iar acest lucru s-a dovedit de multe, multe ori. Dar verdictul istoriei în privinţa efectului Mişcării Penticostale va fi acela că Mişcarea Penticostală a pricinuit Bisericii să devină dezinteresată în privinţa doctrinei. Şi până la urmă, acesta este cel mai mare impact, aceasta este SIDA spirituală – Biserica nu mai funcţionează ca un sistem imunitar care să recunoască greşeala fatală.
Următoarea „Întrebare” a fost pusă de un membru al congregaţiei Bisericii Grace Community (Comunitatea Slavei) din Panorama City, statul California, şi i s-a răspuns prin pastorul lor, John MacArthur jr. A fost transcrisă de pe o bandă de înregistrare, GC 70-22, sub titlul „Întrebări şi răspunsuri – partea a 50-a”. O copie a acestei înregistrări se poate obţine scriind la adresa Word of Grace, P.O. Box 4000, Panorama City, CA 91412 sau telefonând la numărul 1-800-55-GRACE (valabil pentru SUA). Copyright 2001 by John MacArthur Jr., toate drepturile de autor rezervate.
Întrebare
Încerc să înţeleg cum să lămuresc sau să învăţ pe cineva din Mişcarea Carismatică despre următorul lucru: când li se vorbeşte despre o povestire din Vechiul Testament, precum cea a lui Israel în robie, ei vor ridica o teorie din acest fapt şi vor zice „Noi am crescut în acest principiu al înrobirii”. Şi apoi vor construi o teologie din acest lucru, iar eu nu ştiu cum să le lămuresc: „Nu, ceea ce aţi făcut este eronat. Aţi răstălmăcit Scriptura. Aţi construit o teorie din nimic.”
Răspuns
Iată o întrebare excelentă. Acestea sunt „marfa şi comerţul” lor… Ei nu pot interpreta Scriptura cu acurateţe şi să vină cu teologia astfel obţinută – nu au aşa ceva! Altminteri, cum să o obţină? Ei bine, trebuie să scornească tot felul de analogii, duhovnicii, alegorii. Este chestia lor standard. Majoritatea acestor oameni nu au o educaţie biblică – nu au o educaţie tradiţională în limbajul scripturii. Ei nu au un simţ hermeneutic, un principiu al interpretării Scripturii: istoric, gramatical, literar, deoarece aşa ceva nu ar sprijini vreodată sistemul lor! Aşa că ceea ce fac ei este să întrebuinţeze analogii pentru a-şi crea teologia.
Nu este un lucru nou, dar este endemic în Mişcarea Carismatică. Ei vor interpreta porţiuni din Scriptură: o evanghelie sau orice altceva, într-o manieră cu ochelari de cal. Ştiţi, Isus a fost acolo, a făcut cutare lucru, a spus aşa şi pe dincolo – asta înseamnă ochelari de cal.
Dar vine şi cazul Vechiului Testament, iar în Mişcarea Carismatică, „inovaţia este rege”, nu? Aş zice că sunt ca vechii atenieni, care mereu voiau să audă „Ceva… nou!” care să le gâdile urechile. Dar cum să vii cu ceva nou când ai doar vechea Biblie? Ei bine, trebuie să cauţi lucruri care nu sunt acolo, dar trebuie să foloseşti Biblia ca să faci asta. Unul dintre lucrurile pe care le-am comentat în cartea mea, Charismatic Chaos („Haosul carismatic”) a fost despre un pastor, pastor carismatic important din sudul Californiei. El a realizat un serial despre Cartea lui Neemia. Ştiţi despre ce este Neemia, nu? O povestire despre Neemia, paharnic al regelui în captivitate în Babilon. Regele a dat un decret: oamenii se pot întoarce, se pot întoarce sub conducerea lui Neemia – şi ei au construit zidul. Aşa e? Au reconstruit oraşul Ierusalim, iar Israelul, după 70 de ani de cotropire, iar naţiunea s-a revigorat, Neemia fiind acolo. Aşa este? Fiecare şi-a ridicat părticica sa de zid, iar unii au pus mâna pe arme, şi-au făcut duşmani, iar Sanbalat şi Tobia au încercat să zădărnicească munca. Cunoaşteţi istorisirea. Ea este despre Israel, poporul care s-a întors şi a reconstruit ţara şi oraşul ei, zidul acestuia, revigorând naţiunea ca odinioară. Ei bine, acest serial despre Cartea lui Neemia a ajuns să arate aşa:
Neemia este Sfântul Duh. Zidurile ruinate sunt pereţii dărăpănaţi ai personalităţii omeneşti. Construirea zidurilor înseamnă rezidirea personalităţii umane. Mortarul dintre cărămizi înseamnă „vorbirea limbilor”. Iazul (era un iaz în oraş, menţionat în Neemia) înseamnă Botezul întru Sfântul Duh. Acum, iată ce ar vrea să ne înveţe Cartea lui Neemia! Neemia, aşa zis Sfântul Duh, vrea să vină în viaţa voastră denaturată, să vă scufunde în iazul botezului întru Sfântul Duh şi să vă reconstruiască viaţa prin vorbitul în limbi! Această predica în serial a ocupat vreo opt benzi de înregistrare. Şi să ştiţi că oamenii care asistau acolo au spus: „Ce profund este. Niciodată nu am mai auzit asta!” Ştiţi de ce nu au mai auzit-o? Pentru că nu există acolo, în Scriptură, nu există! Dar vedeţi voi, omul de rând din strană spune „Oho! Ce conţinut extraordinar!”
Este o aiureală! Este o interpretare aiuristică a Scripturii, dar acesta este „marfa şi comerţul”.
Îmi amintesc de un moment de acum câţiva ani, când un ins a venit aici pentru un sfat şi a spus: „Sunt într-o situaţie cu adevărat proastă.” Şi asta chiar aşa a fost.
MacArthur: „Cum ai ajuns în situaţia asta?”
Tipul cu problemă: „Păi, m-am însurat cu femeia care nu trebuia.”
MacArthur: „Ei bine, şi de ce te-ai căsătorit cu ea?”
Tipul cu problemă: „Din cauza slujbei predicate de pastorul meu.”
MacArthur: „Adevărat? Şi care a fost acea slujbă?”
Tipul cu problemă: „A fost despre zidurile Ierihonului.”
MacArthur: „Zidurile Ierihonului?”
Tipul cu problemă: „El [pastorul] a spus că principiul din Ierihon este că pentru orice lucru îţi doreşti, mergi în jurul lui de şapte ori şi el ţi se va supune!” „Aşa a fost şi cu fata aceea, o voiam cu adevărat.”
Aşa că, literalmente, omul s-a găsit în poziţia de a îi da târcoale de vreo şapte ori! Şi zidurile inimii ei au căzut şi apoi ei s-au căsătorit. Nu e de mirare că omul se afla în bucluc. Dar vedeţi voi, acest tip de inovaţie reprezintă „marfa şi negoţul” acestei Mişcări.
Dar haideţi să vă spun cât de gravă este treaba aceasta şi vreau să pricepeţi – este ca în codicele Bibliei. Aşa ceva înseamnă să atribui lui Dumnezeu ceva ce Dumnezeu nu a spus niciodată! Iar asta, prieteni, este o chestiune gravă!
Nu te duci să le spui oamenilor „Dumnezeu vrea să spună cutare lucru”, dacă nu acela este lucrul pe care El a vrut să îl spună! Este un lucru grav. Singurul fel în care poţi contracara astfel de oameni este să spui „Şi de unde ştii tu că El asta a vrut să spună?” Iar răspunsul lor va fi unul standard: „Mi-a spus… Domnul!” Şi acum nu ai ajuns la vreo lămurire… ci ai ajuns la cutia Pandorei – şi încă larg deschisă!
Cum să le răspunzi unor astfel de oameni? Cred că dai un răspuns „drept între ochi” – „asta este o formă aberantă, inacceptabilă de interpretare a Bibliei! Acest soi de spiritualitate, de alegorizare este o greşeală serioasă.” De fapt, acest soi de lucruri… Obişnuiam să vorbesc cu pastorii despre asta: „dacă ajungi să interpretezi în asemenea hal Biblia, atunci nici nu mai ai nevoie de ea! Nu îţi mai trebuie Biblie! Poţi folosi orice! Poţi folosi foarte bine şi cartea de poveşti despre „Mica Bo Peep”!”
Aţi putea spune: „Ştii, aseară citeam „Mica Bo Peep” şi Domnul mi-a arătat ce înseamnă. Mica Bo Peep, ea era mică într-adevăr, dar Dumnezeu îi poate folosi pe cei mici!” Aţi prins ideea? „Mica Bo Peep, cea care şi-a pierdut oiţa. În toată lumea oiţa se rătăceşte! Oamenii se rătăcesc! Aţi întâlnit vreodată oameni rătăciţi? Oameni rătăciţi sunt şi aici…” Asta este exact ceea ce fac ei! „Şi ea nu ştia cum să o găsească!” Aţi simţit vreodată asta… că nu ştiţi ce şi unde să căutaţi?
Puteţi râde, dar acesta este „marfa şi negoţul” acestui fel de predici. „Da, dar ei se întorc acasă!” Încă nu am lămurit ce este de făcut cu „guduratul cozii din spatele lor”.
Dar ce vreau să spun, ideea este că această hermeneutică este un punct de plecare aberant, iar singura cale de a o combate este să spui: „Acesta nu este un mod adecvat de întrebuinţare a Scripturii.” Am spus asta de multe ori studenţilor mei, „Biblia este despre oameni reali, istorie adevărată, limbaj normal”. Nu poţi învârti aceste plăsmuiri aiuristice în numele Scripturii şi să spui că asta e ceea ce a vrut Dumnezeu să spună, pentru că astfel îi pui vorbe în gură lui Dumnezeu cel Atotputernic, iar asta nu este o chestiune măruntă!
Added to Bible Bulletin Board’s “MacArthur’s Questions and Answers” by:
Tony Capoccia
Bible Bulletin Board
Box 119
Columbus, New Jersey, USA, 08022
Websites: www.biblebb.com and www.gospelgems.com
Email: tony@biblebb.com
Online since 1986
