Următorul mesaj ne-a sosit de la Grace Community Church – Biserica Comunităţii Slavei din Panorama City, California, prin John MacArthur jr. A fost transcris de pe banda magnetică GC 90-54, intitulată „ Haosul carismatic”, partea a III-a. O copie a înregistrării se poate obţine scriind la Word of Grace, P.O. Box 4000, Panorama City, CA 91412.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a obţine o transcriere cât mai curată a înregistrării. Vă rog să ţineţi cont de faptul că la acea vreme sintaxa putea fi diferită de limba engleză convenţională de astăzi. Acest fapt se datorează în principal tehnicilor folosite în predici şi a alegerilor evidente pe care a trebuit să le fac pentru plasarea corectă a punctuaţiei în propoziţii şi articol.
Este în intenţia şi în rugile mele ca Sfântul Duh să găsească un folos acestei transcrieri a predicii „Haosul carismatic”, partea a III-a, întru întărirea şi îmbărbătarea adevăratei Biserici a lui Isus Hristos.
Haosul carismatic – Trimite încă Dumnezeu profeţii?
Copyright 1991
De John MacArthur jr.
Toate drepturile rezervate autorului
În cadrul studiului nostru despre acest fascinant şi important subiect al Mişcării Carismatice din contemporaneitate, ajungem în această seară la mesajul al treilea din serie; şi ne vom baza pe un mesaj anterior legat de subiectul „Mai dă Dumnezeu revelaţii încă?”, deoarece discutăm pe tema „Există încă profeţii de la Dumnezeu?”, adică o altă componentă foarte importantă în înţelegerea şi imaginea despre Mişcarea Carismatică.
Cu certitudine, gândesc eu, cel mai deranjant aspect al Mişcării Carismatice şi al setei lor pentru experienţe supranaturale şi întâlniri supranaturale este afirmaţia lor cum că Dumnezeu încă li se dezvăluie, la modul verbal. Aşa cum am văzut în ultima noastră dezbatere, ei pretind că Dumnezeu le vorbeşte; este o afirmaţie constantă. De fapt, nu cred că este ceva mai obişnuit în sânul carismaticilor decât expresia „Domnul mi-a spus!” sau „Isus mi-a spus!”. Ei cred că Domnul le mai vorbeşte încă despre anumite lucruri, în anumiţi termeni. Dumnezeu încă emană revelaţie.
A fost o curiozitate pentru mine şi ar trebui să fie pentru noi toţi: dacă Dumnezeu încă mai lasă revelaţii, cum se face că singurii care le primesc sunt carismaticii?! Nimeni altcineva nu pare să capete revelaţii, cu excepţia întemeietorilor acestor culte diversificate. Dar dincolo de culte şi de carismatici, nu văd alţi oameni din acest cadru, cadrul larg al creştinătăţii, pretinzând astfel de revelaţii.
Vreau acum să fiu foarte clar când vorbesc despre faptul că Dumnezeu nu mai dă revelaţii, nu vreau să fiu înţeles greşit. Eu cred că Duhul Sfânt îi călăuzeşte pe creştini. Romani 8:14 spune: „Căci toţi cei ce sunt călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” Cred că Sfântul Duh ne călăuzeşte. Cred că El ne dă puterea de a crede, de a vorbi, de a scrie, de a acţiona cu Puterea duhovnicească şi cu efect. Cred că Sfântul Duh îşi imprimă vrerea în mintea noastră pentru a ne conduce spre vrednicie, spre supunere, spre îndreptăţire, pentru a ne duce către slujire duhovnicească. Noi, ca şi credincioşi, putem fi încrezători în acţiunile Lui asupra minţii noastre, putem avea încredere că ne duce spre adevăr. Totuşi El nu ne vorbeşte în cuvinte care pot fi auzite. El nu ne aşează în minte cuvinte cu sonor, ci anumite cuvinte. El nu mai emană revelaţie.
Am notat importanţa înţelegerii acestui lucru în ultima noastră dezbatere, iar dacă nu aţi fost de faţă, puteţi obţine înregistrarea. Vă amintiţi că Iuda a spus aşa: „Scriptura a fost dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna.” Şi când a fost „dată”, totul a fost rânduit. El nu vorbea doar despre Scriptura din trecut atunci când a scris asta, vorbea şi despre Scriptura actuală lui, cea pe care tocmai o scria, vorbea şi despre Scriptura care urma să fie scrisă de Apostoli şi ajutoarele lor, pentru a completa Noul Testament. El identifică alcătuirea revelaţiei lui Dumnezeu şi spune „a fost dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna”, referindu-se la planul lui Dumnezeu.
Şi după ce Scriptura a fost completă şi „dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna”, Biserica timpurie a spus: „Canonul este terminat”. Acum trebuie să definim termenul „canon”. Am menţionat data trecută că el provine din cuvântul grec „kanon”, care este unul cu mai multe înţelesuri. Acel termen desemna iniţial un băţ de măsurare, astfel că cuvântul „kanon” din greacă a ajuns să însemne un băţ, o bară, un instrument de măsură sau un standard, o limită. Vom putea denumi aşa ceva ca fiind un instrument de măsură, o riglă, un instrument gradat; ceva prin care alte lucruri sunt măsurate. Într-un sens mai spiritual, a devenit un standard prin care măsori adevărul. Scriptura a devenit astfel, metaforic, standardul adevărului; standardul ideilor duhovniceşti, al conceptelor şi teologiei. Aşa şi Canonul Scripturii, care înseamnă Scriptura completă şi regula care era „dată Sfinţilor o dată pentru totdeauna”.
Pentru a vă da o perspectivă puţin mai aprofundată în această privinţă, canonul Vechiului Testament a fost terminat cam prin 425 înainte de Hristos, cu 425 de ani înaintea lui Hristos. Ultima profeţie a fost scrisă de Maleahi şi pusă în canon. Nu exista vreo îndoială că vreo carte nu ar fi fost inspirată de Dumnezeu. Nici o îndoială. Era limpede pentru oamenii lui Dumnezeu cine şi ce erau. De fapt, sub conducerea unui scrib pe nume Ezra, a fost ceva de muncă pentru a aduna toate cărţile laolaltă, iar pentru poporul lui Dumnezeu era foarte clar de către cine erau inspirate cele 39 de cărţi. Cum de au ştiut ei?
Prin două căi simple. Una, scriitorul, binecunoscut ca vorbitor al lui Dumnezeu, care afirma că vorbeşte şi scrie inspirat fiind de Cuvântul lui Dumnezeu. Primul principiu, scriitorul, binecunoscut ca purtător de cuvânt al Domnului, afirmând că glăsuieşte şi scrie Cuvântul inspirat de Dumnezeu. Al doilea principiu, nu existau deloc erori istorice, geografice sau teologice în nici una dintre cărţi. Şi dacă cel ce scria era familiar cu ele, şi-a afirmat inspiraţia de la Dumnezeu şi a scris fără de greşeală, astfel că oamenii au ştiut că au în faţă o revelaţie de inspiraţie divină.
Au existat multe încercări făcute de Satana pentru a se infiltra în Canonul Vechiului Testament, prin cărţi fără inspiraţie dumnezeiască. Cel puţin 14 dintre ele au fost adunate şi puse laolaltă, ele sunt denumite Apocrife. Le veţi găsi în Biblia romano-catolică. Ele nu sunt parte a Bibliei noastre. Ele nu sunt cărţi inspirate divin. Iată care sunt: 1 şi 2 Ezdra, Tobit, Iudita, părţi din Estera, Înţelepciunea lui Solomon, Ecclesiasticul (a nu se confunda cu Eclesiastul), Baruh, Cântarea celor trei tineri, Istoria Susanei, Istoria balaurului, Rugăciunea lui Manase şi 1 şi 2 Macabei. Toate nelegitime. Noi le denumim Pseudopigrafe – scrieri false. Ele au fost în mod vădit false. Cum ştim asta? Ele au fost scrise la multă vreme după ce canonul a fost completat şi le-a lipsit calitatea profetică şi autorul care să le facă viabile ca Scripturi inspirate. Nici unul dintre scriitorii lor nu afirmă inspiraţia divină şi unele chiar o neagă făţiş. Şi cărţile Apocrife conţineau erori de fapte, erori de etică, erori de doctrină. De exemplu, unele dintre cărţile Apocrife pledează suicidul, altele asasinarea şi unele învaţă la rugăciune pentru morţi. Ca atare, aici găsim şi unul dintre motivele pentru care le veţi găsi în Biblia catolică. Canonul Vechiului Testament nu a fost pus la îndoială; şi nu este pus nici acum, deoarece este evident că a fost de inspiraţie dumnezeiască.
Scriitorii Noului Testament s-au adunat apoi pentru a scrie celelalte 27 de cărţi rămase ale Scripturii. Şi aveau teste similare pentru a determina calitatea canonică a unei cărţi. Unul era întrebarea – a fost cartea scrisă de un Apostol sau de cineva asociat îndeaproape lui? Ei ştiau cine erau apostolii şi ştiau şi cine le erau asociaţii apropiaţi. Întrebarea cheie despre inspirarea cărţii era legată de paternitatea apostolică a cărţii sau de a vreunui colaborator apropiat al apostolilor. De exemplu, Evanghelia lui Marcu a fost scrisă de Marcu, iar Marcu nu era un apostol, ci un confrate apropiat al lui Petru, care era apostol. Evanghelia lui Luca şi Faptele Apostolilor au fost scrise de Luca, care nu era apostol, ci asociat apropiat al apostolului Pavel. Apostolii erau cunoscuţi oamenilor, la fel şi asociaţii şi colaboratorii lor, iar când apostolii scriau şi îşi afirmau inspiraţia divină către oameni, aceştia erau siguri de veridicitatea scrierilor.
Un alt test aplicat de Biserica de la începuturi a fost cel al conţinutului. Se potriveau cele scrise cu ceea ce propovăduiau apostolii? În primii ani ai Bisericii, ereticii eretici precum gnosticii încercau să strecoare cărţi mincinoase, dar nici unul nu a reuşit vreodată. Dacă nu se potrivea cu doctrina apostolică, cartea nu era viabilă. Iar aberaţiile doctrinare erau foarte uşor de observat.
Un al treilea test suna astfel: „Este cartea citită şi întrebuinţată regulat în biserici?” Cu alte cuvinte, poporul lui Dumnezeu o accepta fără preget? O citea în timpul slujbelor şi făceau din învăţăturile ei o parte a traiului lor cotidian?
Un test de final era determinat de felul în care se integra împreună cu celelalte cărţi şi dacă cartea cu pricina era recunoscută şi folosită de generaţiile următoare în Biserica primară.
Toate aceste teste aplicate ne-au lăsat cele 27 de cărţi pe care le avem în Noul Testament. Ele au fost toate scrise de autori care erau fie apostoli, fie asociaţi apropiaţi ai lor. Conţinutul cărţilor este în deplină şi totală rezonanţă şi armonie cu toate învăţăturile apostolilor, precum şi cu toate celelalte cărţi din Noul şi Vechiul Testament. Toate 27 au fost citite în biserici şi folosite de către Biserică şi de generaţiile care s-au perindat până acum. A existat şi un grup formidabil de falsuri care au apărut în perioada Noului Testament, cărţi precum „Epistola lui Barnaba”, „Apocalipsa lui Petru”, „Evanghelia lui Nicodim”, „Păstorul din Hermas”. Şi au mai existat şi altele false, „Evanghelia lui Andrei”, „Evanghelia lui Bartolomeu”, „Evanghelia lui Toma”, „Evanghelia lui Filip”. Toate au eşuat în a se infiltra, deoarece nu au putut trece de testul autenticităţii.
Falsele cărţi legate de Vechiul şi Noul Testament, cărţi pe care am spus că le denumim Pseudepigrafe, erau încercări de a polua textul Bibliei cu revelaţii mincinoase. Ascultaţi-mă acum. Această încercare nu a luat sfârşit în acele zile; ea încă are loc şi, înainte de a încheia dezbaterea din seara aceasta, vom vedea cum anume în mod limpede. Oameni şi grupări au continuat să afirme că lucrările şi scrierile lor sunt inspirate de Dumnezeu, că ele sunt adevărate şi cu paternitate divină şi închegate. Şi ori de câte ori au făcut asta, s-a ajuns la doctrine aberante. Apocalipsa 22:18 avertizează despre acest lucru, se spune acolo: „Mărturisesc oricui aude cuvintele prorociei din cartea aceasta că, dacă va adăuga cineva ceva la ele, Dumnezeu îi va adăuga urgiile scrise în cartea aceasta.”
Poate cineva va nesocoti acest lucru, spunând „Ei bine, este un avertisment valabil doar pentru Cartea Apocalipsei, nu pentru întreaga Biblie”. Înainte de a se felicita pe sine pentru un atare raţionament, apropos, ar trebui să ţină cont că Apocalipsa este ultima carte scrisă, undeva prin anul 96 după Hristos. Este ultima carte scrisă; aşadar, ultima din Biblie. Drept care, dacă adaugi ceva după Cartea Apocalipsei, adaugi ceva Bibliei şi te expui primejdiei afuriseniei din Apocalipsa 22:18.
Aţi putea imediat spune: „Stai o clipă. Dacă este adevărat, atunci de ce acei oameni care pun adaosuri la Biblie nu dispar în fum? De ce nu sunt cuprinşi de flăcări sau de vreun holocaust personal care să le curme viaţa?” Ei bine, un lucru este limpede, Dumnezeu îşi ţine cuvântul. Nu îl aplică după orarul vostru sau al meu, ci după al Lui; şi s-ar putea să ţină în frâu forţa acelui blestem până la „Ziua judecăţii”. Hristos şi-a pus pecetea autorităţii Sale pe Scriptură. Biserica a descoperit clar Canonul Cuvântului lui Dumnezeu sub călăuzirea Sfântului Duh şi a lepădat orice încercare mincinoasă de a-l polua cu scrieri false. A adăuga ceva la Scriptură sau a răstălmăci inspiraţia singulară, unică a Scripturii înseamnă nu numai a merge contra Cuvântului lui Dumnezeu şi a avertismentului dat de Scriptură şi de învăţătura lui Hristos şi a apostolilor, ci înseamnă şi să te pui într-o poziţie foarte periculoasă, în care eşti susceptibil de blestemul lui Dumnezeu. Şi, bineînţeles, ceea ce se întâmplă când introduci ceva ca fiind adevărat este că deschizi un areal gen „neîngrădit pentru toată lumea”, poate chiar şi fără intenţie.
Mişcarea carismatică de astăzi a iniţiat acest „fără oprelişti pentru toţi” ca greşeală la fel de gravă ca şi greşeala pretenţiei primirii de revelaţii de la Dumnezeu. Este o nesăbuinţă; este ceva fără discernământ. În cadrul afirmaţiei lor că primesc revelaţii, există o categorie specifică pe care vreau să o abordez în această seară şi aceea este problema profeţiilor.
Ieri mă uitam la televizor şi în ultimul timp am urmărit Channel 40 (Canalul 40) frecvent, pentru a prinde o ilustrare a acestei chestiuni. Un predicator din Texas, pe nume Larry Lee a apărut şi a vorbit despre o profeţie pe care o avusese, profeţie pe care el să o dea apoi unui anume individ. Mai exact, Dumnezeu i-a dat-o lui, iar el i-a dat-o acelui individ. Este ceva obişnuit. Nu era cine ştie ce proorocire, cu implicaţii şi aplicaţii mari; era o profeţie personală pentru un ins anume, iar Lee a repetat că acea profeţie de la Dumnezeu i-a fost dată acelui om ca exprimare a voinţei lui Dumnezeu, chiar cu cuvintele lui Dumnezeu. Aşa ceva este la dânşii un lucru de rutină.
S-a ivit recent un grup foarte interesant, un soi de grupare de căpătâi în parada profetică, dacă putem spune astfel, iar acest grup vine din Kansas City. Sunt reuniţi sub denumirea „Profeţii din Kansas City”. Subiectul acesta a făcut să curgă multe râuri de cerneală actualmente. Sunt autoproclamaţi profeţi în Kansas City şi servesc ca un exemplu bun despre cât de departe pot merge abuzurile de profeţii. Ei sunt foarte populari. Am fost uluit, cât se poate de uluit, să aflu că săptămâna trecută unul dintre liderii lor a vorbit în Biserica Westminster, în biserica ai cărei amfitrioni sunt G. Campbell Morgan şi Martyn Lloyd-Jones, din Londra. Acesta este nivelul la care s-au ridicat aceşti Profeţi din Kansas City.
Invitaţi fiind să vorbească într-o biserică din Kansas City, aceşti profeţi născociţi au proorocit că „Domnul le-a spus că Biserica era pe cale de a se risipi. Că liderii Bisericii nu aveau dreptul de a pune la îndoială profeţia lor şi dacă Biserica va eşua în a-i da atenţie, atunci deasupra uşii va fi scris „I-Cabod, Slava nu mai este””. [conform 1Samuel 4:21, nota trad.] Acum hai să ne imaginăm că un om vine la amvonul acestei biserici şi vă spune că a primit un „cuvânt de la Domnul” cum că vă veţi risipi, iar dacă nu vă veţi împrăştia care încotro potrivit „cuvântului de la Domnul”, atunci „I-Cabod” va fi scris deasupra bisericii voastre.
Profeţii au primit, chipurile, un mesaj de la Dumnezeu, mesaj ce spunea că toţi creştinii din Kansas City vor intra sub autoritatea bisericii „Profeţilor”. Astfel că toţi creştinii din Kansas City trebuiau să îşi lase baltă bisericile şi să se ducă la biserica cunoscută sub numele Kansas City Fellowship (Fraţia din Kansas City). Profeţii similare au fost oferite în interiorul şi în împrejurimile oraşului Kansas şi a altor biserici din zonă şi, incredibil, cel puţin o biserică a răspuns rupând legăturile cu afilierea la Assemblies of God (Adunările lui Dumnezeu) şi subscriind la Kansas City Fellowship. Aceste lucruri au o alură livrescă, bune de un roman intitulat „Creşterea bisericii!” Dar au mai multe în comun cu metodologia cultelor decât cu lucrarea Sfântului Duh.
Interesant lucru – Profeţii din Kansas City admit faptul că au profeţit fals cu unele prilejuri – o admit. S-au specializat, spun ei, în profeţia predictivă. Ei au prezis, de pildă, că o renaştere pe plan naţional va înflori în Anglia în iunie 1990, cu un an în urmă [faţă de data acestei predici, nota trad.]. Sute de mii de oameni se vor întoarce către Hristos şi mişcarea se va răspândi apoi pe întregul continent european. Ca multe alte predicţii de-ale lor, nici această renaştere nu s-a petrecut. Unul dintre profeţii lor a născocit o explicaţie livrescă pentru numărul lor mare de profeţii neîmplinite, citez aici ce spunea el:
„Cred că dacă nimeresc două treimi din preziceri e destul de bine. Dumnezeu mi-a spus aşa, „Dacă dezvălui acum 100% din Rema [cuvântul dumnezeiesc al lui Hristos, nota trad.] eficienţa ar fi grozavă, iar tu vei avea atât de mulţi Anania şi Safira [creştini timpurii care au minţit faţă de Dumnezeu, nota trad.] încât oamenii nu vor spori în credinţă, ci vor fi prea speriaţi”. Dar El a spus „Dacă era prea directă [prezicerea], i-ar fi ucis pe oameni, în loc să îi sperie şi să îi ducă la pocăinţă.””
Eu nu prea ştiu ce voia să spună. Dar se pare că voia să zică că Dumnezeu i-a spus că trebuie să greşească din când în când, altminteri oamenii vor fi prea înspăimântaţi de spusele lui. Pastorul de la Kansas City Fellowship, Mike Bickel, adaugă: „Acum, aceste „două treimi” de care ştiţi că a pomenit Bob prima dată… eu am întrebat „două treimi?” Şi el a spus: „Păi, este mai bine ca oricând, să ştii. Este cel mai înalt nivel la care s-a ajuns.”” Cu alte cuvinte, aceşti aşa-zişi profeţi pretind că primesc un „cuvânt de la Dumnezeu”, dar sunt şanse ca unul din trei astfel de mesaje să fie false, în cel mai bun caz! Nu e de mirare că profeţiile lor au aruncat atât de multe biserici într-o confuzie deznădăjduită. Şi ce blasfemie împotriva lui Dumnezeu, care chipurile ar fi autorul acestor profeţii.
Destul de ciudat, în ciuda consemnărilor sărăcăcioase despre ei, Profeţii din Kansas City şi-au atras adepţi pe plan internaţional. Ei s-au raliat cu Vineyard Christian Fellowship (Frăţia Creştină Podgoria) a lui John Wimbers, iar acum cuvântă prin toată lumea despre misiunea profetică contemporană. Într-o avanpremieră la o carte favorabilă Profeţilor din Kansas City, carte scrisă de dr. John White, se spune:
„Luptele privind profeţii au infectat Biserica din când în când. La începutul secolului trecut a fost Controversa lui Irving în Londra, profetul de frunte trebuind să mărturisească după ani întregi că a fost dezamăgit. Mulţi dintre noi au aflat că a-L auzi pe Dumnezeu nu este un lucru uşor. De fapt, Biserica a avut atât de multe experienţe nereuşite cu profeţi, încât noi acum reacţionăm prea repede şi prea cu teamă. Am putea fi în pericol de a arunca pruncul odată cu apa din scăldătoare.”
Întrebarea mea este: „Cine spune că există vreun prunc în apa din scăldătoare?” White, de pildă, apără cu vehemenţă pe Profeţii din Kansas City, deşi el recunoaşte că ei „au mai şi greşit”. El pare să creadă că criticile care li se aduc sunt de sorginte satanică. Iată ce spune White:
„Satana se teme de cuvintele care vin proaspete de pe buzele lui Dumnezeu. Deoarece Satana se teme aşa de mult de cuvântul abia rostit, el va isca o controversă ori de câte ori acesta este rostit miraculos din gura unui adevărat profet sau din gura unui evanghelist înflăcărat de Duhul Sfânt.”
Acum vedeţi capcana? Pentru că dacă asculţi o profeţie şi o respingi – „Aha! Asta e ceva satanic!” Aşa că ai picat în capcană. În mod curios, White crede că controversa legată de Profeţii din Kansas City este o dovadă puternică a plauzibilităţii lor. Într-un capitol denumit (proastă inspiraţie) „Atenţie la profeţii mincinoşi”, White Îl citează pe Isus avertizând despre proorocii mincinoşi în Matei 7:15, Matei 24:11 şi Marcu 13:22. Apoi White scrie următoarele, fiţi atenţi:
„Suntem avertizaţi că aşa se va întâmpla. Mulţi erudiţi simt că spusele lui Isus se aplică în mod deosebit în aceste vremuri. Ei [profeţii mincinoşi] s-ar putea să vină către noi chiar acum. Cum să îi discernem pe cei falşi de cei adevăraţi? Eu ştiu una, că adevăraţii profeţi nu vor fi prea îndrăgiţi.”
Ascultaţi-mă, vreau să spun fără ocolişuri că acesta este cel mai prost punct de a discuta despre cum să discerni profeţii mincinoşi! Faptul că ei sunt sau ba îndrăgiţi nu înseamnă nimic. Jim Jones nu a fost îndrăgit, exceptând câteva suflete înşelate. Cu certitudine, cei care dau glas adevărului sunt adesea prea puţin îndrăgiţi, dar notorietatea şi popularitatea nu sunt un test al veridicităţii. Saddam Hussein nu este îndrăgit! Iar Isus şi Ioan Botezătorul au trecut prin perioade ale misiei lor în care au fost foarte iubiţi. Acest lucru nu dovedeşte nimic. Singurul test viabil al unui profet adevărat este acurateţea profeţiilor sale.
Deuteronomul 18:21-22 spune: „Poate că vei zice în inima ta: “Cum vom cunoaşte cuvântul pe care nu-l va spune Domnul?” Când ceea ce va spune prorocul acela în Numele Domnului nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul. Prorocul acela l-a spus din îndrăzneală: să n-ai teamă de el.” O spune simplu Deuteronomul 18:21-22 – „nu va avea loc şi nu se va întâmpla, va fi un cuvânt pe care nu l-a spus Domnul”. Şi care era pedeapsa legii pentru astfel de profeţii? Versetul 20 arată „Dar prorocul care va avea îndrăzneala să spună în Numele Meu un cuvânt pe care nu-i voi porunci să-l spună, sau care va vorbi în numele altor dumnezei, prorocul acela să fie pedepsit cu moartea.” În acele timpuri nu existau o mulţime de prooroci mincinoşi la tot pasul. Mai uluitor, într-o dezbatere de cinci pagini despre cum să discerni profeţii falşi, White nu a vorbit nici măcar o dată despre acurateţe sau veridicitate ca test al integrităţii acestor prooroci. De fapt, el afirmă explicit că crede că acestea nu sunt teste valide ale plauzibilităţii profeţilor!
El crede că profeţiile mincinoase nu descalifică neapărat o persoană din calitatea de vorbitor pentru Dumnezeu. Conchide acel capitol despre discernerea falşilor profeţi prin declaraţia sa: „Profeţii sunt, bineînţeles, oameni şi ei. Ca atare, ei pot face greşeli şi pot minţi. Ei nu trebuie să înceteze să fie profeţi din cauza greşelilor şi eşecurilor avute.” Acea afirmaţie nu doar că trădează o ignorare crasă a Scripturii, ci emană şi o puternică dorinţă de a legitima profeţia cu orice preţ. În sensul biblic, un profet rosteşte gândul lui Dumnezeu. Fiecare mesaj profetic conţinea formularea „Astfel a grăit Domnul”, dacă nu în mod explicit, atunci implicit. O profeţie, în sensul biblic, nu este părerea profetului, nu este o speculaţie a profetului, este Cuvântul lui Dumnezeu şi nu ar putea fi greşită vreodată! Nu este doar o impresie oarecare din mintea profetului. Nu este o ghicire. Nu este un pronostic. Nu are nimic de-a face cu vorbele mieroase; este un Cuvânt de la Domnul. Iar Domnul nu face niciodată greşeli. Şi deoarece profetul vorbeşte Cuvântul lui Dumnezeu, el este ţinut în cel mai înalt statut şi judecat cu cea mai mare asprime dacă profeţia lui este mincinoasă.
Totul se bazează pe motivul că odată ce un profet este exponentul cuvântului lui Dumnezeu, fiecare profeţie autentică trebuie să fie adevărată, solidă, infailibilă. Altfel, Dumnezeu ar fi un mincinos, pentru că ar trebui să înjosim înţelesul profeţiei şi să adoptăm un fel de nivel mai scăzut de inspiraţie, în care putem să ne amestecăm şi propria părere. Avem de a face cu un fel de teorie în care Dumnezeu îi califică cumva pe profeţii contemporani să ofere un mesaj care poate fi adevărat sau fals; un fel de „la nimereală”. Dragii mei, peisajul eclesiastic este literalmente plin cu carismatici care spun că „Dumnezeu le-a vorbit şi că Dumnezeu le oferă profeţii” şi ei turuie acele „profeţii” în cadrul Bisericii. Este o chestiune serioasă, este dezastruoasă, iar rezultatele ei sunt peste tot în jurul nostru.
Duminica trecută, dacă tot vorbeam de discernământ, am citat din Bill Haman, care a scris un articol în revista „Charisma”, una dintre revistele de căpătâi ale mişcării. Şi în acel articol el îşi expunea convingerea despre profeţii şi trebuie să o repet, pentru că e cazul să o auziţi şi în acest context. Haman crede că:
„Toate profeţiile personale sunt condiţionale, chiar dacă condiţiile sunt sau nu explicite.” Ceea ce spune el este că „profeţiile pot fi anulate, modificate, revizuite, întoarse pe dos sau diminuate. Pentru ca o profeţie de acest fel să ajungă realitate este cerută participarea adecvată şi cooperarea celui care primeşte cuvântul profetic”.
Aşa se face că după schema lui Haman, faptul că profeţia ajunge neîmplinită nu este o dovadă că ea a fost falsă de la început! Dacă circumstanţele se schimbă sau profetul însuşi are lacune în credinţă, Dumnezeu poate schimba profeţia în orice fel sau chiar o poate anula. Aşa că totul este „în voia sorţii”. Mai întâi el poate avea dreptate, apoi se poate înşela. Dacă are dreptate şi nu continuă să aibă aceeaşi credinţă sau se schimbă circumstanţele, chiar ce era corect la început, acum este greşit. Ar trebui să fie valabilă, s-ar putea să nu fie, iar dacă nu este – nu-i nimic, dacă profeţia nu devine împlinită, nu face nimic. Doar vorbărie ambiguă şi fără rost! Evident, Haman ar nega faptul că el pune profeţia modernă pe aceeaşi treaptă cu cele din Scriptură, dar în practică este absolut imposibil să discerni vreo deosebire.
Acum să vedem, cum determini dacă o profeţie este adevărată? Iată ce spune Haman, ascultaţi:
„I-am auzit uneori pe oameni spunând „Nu am luat parte la acea profeţie”, dar după ce i-am chestionat, am aflat că ceea ce voiau să spună este că acea profeţie nu se potrivea cu teologia lor, cu dorinţele personale şi scopurile lor, sau reacţiile lor emoţionale erau negative la adresa ei. Nu reuşeau să înţeleagă că noi nu purtăm mărturia cu sufletul, cu mintea, cu trăirea sau cu voinţa. Raţionamentul nostru este în minte, nu în duh. Astfel că tradiţiile noastre, convingerile şi opiniile vehemente nu sunt martori plauzibili ai adevărului profetic. Reacţia spiritului îşi are sorgintea adânc în fiinţa noastră. Mulţi creştini descriu că locaţia fizică a acestei senzaţii corespunde undeva deasupra abdomenului.”
Ce spune? Spune că: „Ignoră-ţi crezurile. Ignoră-ţi teologia. Ignoră-ţi raţiunea. Ignoră-ţi logica. Ignoră-ţi bunul simţ şi aşteaptă să ai o trăire undeva în partea superioară a abdomenului, aşa vei ştii că o profeţie este adevărată!” Sminteală! Aiureli! Acest gen de gândire însă străbate mişcarea carismatică. Până la urmă, multe profeţii sunt judecate pe nimic mai mult decât temeiul simţământului din plex. Exact de aceea eroarea şi confuzia galopează prin sânul Mişcării carismatice. Nu poţi avea o apropiere de datele teologice în acest fel fără ca Satana să se manifeste şi să producă confuzie la toată lumea. Rămâne neclintit faptul că în istoria Bisericii, nici o înviere nemaipomenită, nici o mişcare ortodoxă nu a fost vreodată condusă de oameni a căror autoritate de căpătâi să se fi bazat pe revelaţii private de la Dumnezeu. Nici una în toată istoria Bisericii. Multe grupări au pretins că primeau noi revelaţii, dar toate s-au dovedit a fi fanatice, eretice, sectare şi mincinoase. Atât carismaticii, cât şi non-carismaticii trebuie să ia aminte dacă există o paralelă între acele grupări şi Mişcarea carismatică modernă. Ea merge tot înainte, tot mai adânc în erezie şi aberaţii, deoarece nu este sub controlul Cuvântului lui Dumnezeu.
Câteva erezii majore vor ilustra aceste spuse şi am să vă dau un scurt istoric. Să luăm una veche, din secolul al doilea, montanismul. Montanism. Montanus a fost un eretic din secolul al doilea, din Frigia, el credea că era profet trimis de Dumnezeu ca să reformeze creştinismul cu o nouă revelaţie. A crezut că este inspirat de Sfântul Duh în toate preceptele sale şi că scria chiar Cuvântul lui Dumnezeu, că rostea chiar Cuvântul lui Dumnezeu. Două aşa-zise profetese, Priscilla şi Maximilla, au fost instrumente de răspândire a montanismului. Şi vă previn că începând din acest moment, acolo unde în astfel de secte a existat o influenţă dominantă a unei femei, lucru care este desigur înafara Scripturii, ni se indică limpede că femeile nu sunt menite să propovăduiască în Biserică, ci să asculte în cuminţenie. Şi astfel, există o inversare de roluri, de obicei în activităţile tip culte. Şi aşa a fost şi cu montanismul din secolul al doilea.
Despre aceste femei, Eusebius, unul dintre duhovnicii de la începuturi, scria aşa: „Montanus a aţâţat şi două femei şi le-a umplut capul cu spiritul acela mârşav, astfel că ele au glăsuit vorbe nebuneşti, absurde şi iresponsabile.” Unii istorici au considerat că cele două femei vorbeau în limbi necunoscute lor. Hippolit, un alt cărturar al vremii aceleia, a scris despre montanişti spunând aşa:
„Ei au fost amăgiţi de două femei, Priscilla şi Maximilla pe numele lor, pe care ei le credeau a fi profetese, spunând că în ele sălăşluieşte Duhul Paracletelui. Ei le-au pus pe aceste femei la loc de cinste mai mare decât pe Apostoli şi le-au crezut pline de harul slavei, până într-acolo încât spuneau că „În ele este ceva mai mult decât în Hristos.” Ei au născocit lucruri noi în posturi şi ospeţe, abstinenţa şi postul cu ridichi, dându-le acestor femei o mare importanţă.”
Montanismul s-a răspândit rapid prin biserica timpurie şi a ajuns la Roma în a doua jumătate a secolului al doilea. Eusebius i-a descris apariţia şi avântul iniţial cu aceste cuvinte:
„Montanus, spun ei, s-a expus pe sine mai întâi atacurilor adversarilor lui prin dorinţa sa neostoită de a conduce. El a fost unul dintre ultimii convertiţi şi a ajuns să fie posedat de un duh, începând deodată să aiureze într-un soi de transă extatică şi să bodogănească aiurea, profeţind într-un fel contrar obiceiului Bisericii, aşa cum a fost el moştenit prin tradiţie din cele mai vechi timpuri. Unii dintre e au ascultat vorbele lui mârşave; l-au renegat ca pe un posedat de diavol, amintindu-şi cuvintele Domnului privind veghea asupra sosirii profeţilor mincinoşi. Dar alţii s-au lăsat amăgiţi şi nu s-au ferit deloc, crezându-se şi ei împliniţi de Sfântul Duh şi de darul proorocirii.”
Şi aici ne găsim în secolul al doilea. Satana deja încerca să contracareze şi să işte confuzie în Biserică prin aşa zisa nouă revelaţie. Tertullian, unul dintre duhovnicii importanţi ai Bisericii, s-a convertit la montanism în ultimii ani ai vieţii şi a scris despre o slujbă bisericească a montaniştilor. Iată descrierea ei:
„Avem acum printre noi o soră a noastră care a fost dăruită cu harul revelaţiei, pe care ea îl trăieşte în biserică în timpul slujbelor de duminică prin viziuni extatice ale duhului. Şi după ce oamenii pleacă, la sfârşitul slujbei, ea obişnuieşte să ne spună ce a văzut. „Printre altele”, spune ea, „mi s-a arătat un suflet în formă trupească şi el părea a fi duh, dar era mai mult nu ceva lipsit de trăsături, ci un lucru care putea fi pipăit. Uşor şi străveziu, de o culoare diafană şi în formă de corp omenesc”.
Şi eu întreb acum: vă sună cunoscut? Tertullian parcă ar descrie o biserică carismatică a secolului al XX-lea, în care cineva are o viziune despre ceva. Montanus şi adepţii lui pretindeau că primesc revelaţii de la Dumnezeu şi au pretins că ele se adaugă Bibliei. Ei au crezut că Sfântul Duh vorbea prin gura lui Montanus, prin Priscilla şi Maximilla. Montanus credea că trăieşte în ultimele zile înainte de Întoarcerea lui Hristos. El propovăduia că Împărăţia se va înfiinţa chiar în satul lui şi că Împărăţia va fi în acel loc numit Pepuza, iar el va avea un loc de cinste în ea. Aceasta şi alte profeţii mincinoase au fost printre principalele motive pentru care Biserica i-a considerat mişcarea ca fiind eretică. El s-a opus formalismului în Biserică. Voia ca toate să meargă de capul lor, fără structură, fără formă, să se întâmple cum o fi. Şi i-a intimidat pe creştini afirmând că adepţii lui erau mai spirituali decât cei care aveau doar litera moartă a Scripturii. Vă sună cunoscut?
În multe privinţe putem spune că Montanus susţinea o teologie ortodoxă – Treimea, dumnezeirea lui Hristos etc, dar mişcarea sa era schismatică. Ei se credeau a fi adevărata Biserică. Restul Bisericii a etichetat astfel montanismul ca fiind o erezie gravă şi care trebuia respinsă. Augustin a scris împotriva acestei mişcări şi la Conciliul de la Constantinopol, s-a decretat că mişcarea este echivalentă cu păgânismul făţiş.
Este trist s-o spunem, dar mare parte din mişcarea carismatică contemporană poate fi catalogată ca neo-montanism. Un lider carismatic, Larry Christianson, care a scris o carte foarte populară despre vorbirea în limbi, carte care a circulat ani buni, pretinde – credeţi sau nu – că „Mişcarea montanistă este parte a tradiţiei istorice carismatice”. Chiar ei vor să fie identificaţi cu Montanus.
Să trecem la o altă mişcare din istorie – Romano-catolicismul. Catolicismul roman. S-ar putea să nu pricepeţi paralela apropiată dintre mişcarea carismatică şi mişcarea catolică. Aţi putea fi curioşi de ce există atât de mulţi catolici carismatici; asta vă va spune mai multe despre afinitatea reciprocă pe care o au. Similitudinea dintre părerea carismatică despre revelaţie şi preceptul tradiţional al Bisericii Romano-catolice merită o privire mai atentă.
Un bun punct de plecare este conceptul de tradiţie la catolicismul roman. Un erudit romano-catolic, Gabriel Moran ne ajută în această privinţă. El dă trei clasificări despre revelaţie sau tradiţie. Tradiţia dogmatică – care reprezintă adevărul revelat făcut cunoscut de către Dumnezeu prin Scriptură înainte de moartea ultimului apostol. Asta ar fi Scriptura. Tradiţia dogmatică este deseori denumită de catolici „Revelaţia primară”.
În al doilea rând, Tradiţia disciplinară. Tradiţia disciplinară. Ce înseamnă asta? El spune că există o tradiţie care include practicile şi riturile liturghiei bisericeşti, provenind din vremurile apostolice sau post-apostolice, lucruri care nu sunt parte a revelaţiei divine din Scriptură. Tradiţia disciplinară este îndeobşte numită Tradiţia secundară. Tradiţia deci, spunea un romano-catolic francez, George Tafard, „a fost revărsarea Cuvântului dincolo de sfânta Scriptură. Nu a fost nici separată, nici identică cu Sfânta Scriptură. Conţinutul ei era cumva o altă Scriptură prin care Cuvântul s-a făcut cunoscut.”
Vă veţi pune întrebarea „De ce cred ei în neprihănirea perpetuă a Mariei? De ce cred în Imaculata Concepţiune? Unde au găsit asta? De unde au luat Purgatoriul? De unde au luat obiceiul aprinderii lumânărilor pentru morţi? De unde au luat aceste lucruri? Ele nu vin din Scriptură”, veţi spune. Da. Dar provin din Tradiţia secundară, care este echivalenta Scripturii, ca autoritate. Iar acest lucru a fost decis de papă sau de Biserică sau de Conciliu.
Un alt romano-catolic cu o părere similară cu cele spuse astăzi de carismatici este Caspar Schatsguire, care a murit în 1527. El susţinea că „o revelaţie personală de la Sfântul Duh este posibilă în orice zi. Odată aflată fără loc de îndoieli”, spune el „este o legătură ca cea dintre învăţătură şi gura lui Hristos, prin care a venit”. Şi există un al treilea nivel de revelaţie. Tradiţia dogmatică şi Scriptura, Tradiţia disciplinară din ceremonii şi dezvoltarea tradiţiei catolice, iar apoi există această Revelaţie personală care vine printr-o revelaţie dată de Sfântul Duh către un individ.
Acum, toate acestea ridică întrebarea „Unde se sfârşeşte Biblia?” Din cauza interpretării lor a cuvântului „tradiţie”, învăţătura doctrinară romano-catolică este fără tăgadă cu un final deschis. Consiliile bisericii şi papii pot încă aduce noi doctrine, iar indivizii pot avea noi revelaţii de la Sfântul Duh. Astfel că există mereu posibilitatea adăugării vreunui lucru care să fie egal în autoritate cu Scriptura. Conciliul de la Trent, desfăşurat între 1545 şi 1563, a fost întrunit pentru a solidifica opoziţia catolică faţă de Reforma protestantă. Şi iată ce a spus Conciliul:
„Sfântul Sinod Ecumenic general de la Trent, având neîncetat acest ţel în faţa ochilor săi, faptul că greşelile pot fi înlăturate şi curăţenia evangheliei poate fi păstrată în Biserică, aşa cum a fost ea înainte făgăduită prin proorocii din Sfânta Scriptură şi pe care Domnul nostru Isus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a făcut-o cunoscută lumii chiar prin gura Sa, poruncind apoi ca să fie propovăduită prin Apostolii Lui fiecărei făpturi ca sursă a deplinului adevăr izbăvitor şi a rânduielii traiului. Şi primind faptul că acest adevăr şi această rânduială sunt conţinute în cărţile scrise şi în tradiţia nescrisă, pe care le-am primit prin Apostoli de pe buzele lui Hristos Însuşi sau prin aceiaşi apostoli aşa cum le-a dictat Sfântul Duh şi apoi au fost date mai departe şi au ajuns până la noi ca exemplu de urmat al părinţilor ortodocşi, acest Sinod primeşte şi venerează cu aceeaşi evlavie şi smerenie, toate cărţile, deopotrivă ale Noului şi Vechiului Testament, împreună cu tradiţiile vorbite care au fost date fie din gura lui Hristos, fie prin dictarea Sfântului Duh şi păstrate într-o succesiune neîncetată în Biserica Catolică.”
Ei au tot felul de revelaţii. Potrivit acestei formulări, Dumnezeu dădea revelaţii prin Biserica Romano-catolică încă din era Noului Testament. De la tradiţiile nescrise păstrate în timp este un pas mic până la conceptul de infailibilitate a Papei, care este succesorul (presupus) al lui Petru. Iar teologia romano-catolică învaţă că atunci când papa vorbeşte „ex cathedra” (adică înafara scaunului autorităţii papale) el o face cu autoritate apostolică supremă – nelipsindu-i nimic în vreun fel.
Aşa că, odată ce Biserica Romano-catolică îngăduie adăugarea de revelaţii, ei stau foarte confortabil pe un tărâm carismatic, vorbind în condiţiile particulare ale acestei chestiuni. Şi ei, ca şi carismaticii, merg dincolo de Scripturi. Doctrinele lor despre penitenţă, purgatoriu, infailibilitatea papală, rugăciuni pentru răposaţi, întregul sistem sacramental – nu provin deloc din Biblie – deloc.
Mă îngrijorează faptul că mişcarea carismatică construieşte o tradiţie. Una nebiblică, extrabiblică, o tradiţie care să stea pe picior de egalitate cu Scriptura. Ei fac exact ce a făcut catolicismul istoric. Când întrebi un carismatic, de pildă, „Cât de important este să fii „pătruns de Sfântul Duh”?” Sunt unii care vor spune că este esenţial să fii „pătruns de Sfântul Duh”. Când îl întrebi „Unde anume în Biblie se discută despre pătrunderea Sfântului Duh?”, probabil că vei primi un răspuns de genul „Nu ştiu sigur, dar trebuie să fie pe undeva!” Dacă plusaţi – „Găseşte-l! Nu este acolo.” Va spune „Nu contează, Isus le-a spus aşa ceva!” Asta este tradiţia.
Mutându-ne la o altă categorie, hai să discutăm despre neo-ortodoxie. Ne mutăm de la montanism şi catolicism şi aruncăm o privire la teologia liberală în forma neo-ortodoxiei. Este un termen, un titlu pentru o teologie care neagă inerenţa Scripturii, inspiraţia divină a Scripturii. Teologia neo-ortodoxă spune că Scriptura nu este Cuvântul obiectiv al lui Dumnezeu, ci Cuvântul Lui subiectiv. Cu alte cuvinte, s-ar spune aşa: „Biblia, ca şi cuvinte aşternute pe o pagină, nu a fost scrisă de Dumnezeu. Dar când citeşti aceste cuvinte scrise de om, Dumnezeu le poate da viaţă pentru tine şi ele devin astfel inspirate de divinitate pentru tine.” Aceasta este neo-ortodoxie. Nu este Cuvântul lui Dumnezeu, dar devine Cuvântul lui Dumnezeu în tine, odată ce Dumnezeu le insuflă şi le face viabile pentru tine. Dacă stau pe un raft, Scripturile nu sunt Cuvântul obiectiv al lui Dumnezeu, dar unele dintre adevărurile lor vor izbucni şi vor deveni pentru tine Cuvântul lui Dumnezeu.
J.K.S. Reed o spune astfel: „Dumnezeu mărşăluieşte înainte şi înapoi prin toată Biblia, triumfător, făcându-Şi Cuvântul să prindă viaţă în orice moment, în toate dimensiunile. Astfel că este corect să spui că Biblia devine Cuvântul lui Dumnezeu. Biblia devine Cuvântul lui Dumnezeu prin alegerea ei declarată şi fermă”. Cu alte cuvinte, Dumnezeu doar te uimeşte cu ea şi ea devine Cuvântul lui Dumnezeu datorită efectelor ei asupra ta.
Emile Brunner spune: „Duhul lui Dumnezeu este prins între coperţile cuvântului scris, iar El este eliberat prin trăirea ta.” Mistic! Neo-ortodoxia spune aşa: „Biblia nu este toată acolo. Dumnezeu încă mai dă revelaţii.” C.H. Dodd, unul dintre cei mai populari scriitori neo-ortodocşi spune aşa: „Dacă Biblia este într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu, atunci nu este şi ultimul cuvânt”. Nu este ultimul cuvânt. Dumnezeu mai are ceva de spus. Dacă ea este Cuvântul lui Dumnezeu – nu este şi ultimul cuvânt. Şi uite-aşa, inspiraţia Bibliei depinde de experienţa subiectivă.
Acum ce să pricepi de aici? Dacă rămânem pe această cale, Dumnezeu încă vorbeşte, iar profeţiile încă vin de la Domnul, asta urmează o tradiţie nu a creştinismului istoric, nu a teologiei reformate, ci a montanismului, a catolicismului şi a neo-ortodoxiei. Cazi astfel în capcana care a dus la acest gen de erori. Şi aşa ceva nu se aliniază la teologia istorică.
Şi o ultimă ilustrare – sectele. Cartea lui Mormon spune aşa (exact, chiar Cartea lui Mormon):
„Nu credeţi că ştiu şi eu despre aceste lucruri? Luaţi aminte! Vă mărturisesc că ştiu despre aceste lucruri, drept care ce am spus este adevărat. Şi cum credeţi că am aflat eu despre sorgintea lor? Iată! Vă spun, ele mi-au fost dezvăluite de către Sfântul Duh al lui Dumnezeu. Şi acela este Spiritul Revelaţiei, cel ce sălăşluieşte în mine.”
Cartea lui Mormon spune că este vorba de revelaţia de la Sfântul Duh. Mormonii pun două alte cărţi, scrise de Joseph Smith, pe aceeaşi treaptă cu Scriptura – „Doctrina şi legămintele” şi „Perla Marelui Preţ”. Din aceste „alte revelaţii” se revarsă greşeală după greşeală în legătură cu Dumnezeu, Hristos, natura omului, haosul teologic şi ereziile blestemate. Apropos, ştiaţi care este al şaptelea Articol de credinţă din religia mormonă? Iată cel de-al şaptelea Articol de credinţă, ascultaţi-l: „Noi credem în darurile vorbitului în limbi, în profeţie, revelaţii, viziuni, tămăduiri, tălmăcirea limbilor”. Se simt foarte bine în această arenă, deoarece ei cred în experienţele extatice şi în revelaţia extinsă.
Ştiinţa Creştină, o denumire pe care am considerat-o întotdeauna ridicolă, pentru că nu este vorba nici de creştinism, nici de ştiinţă. Ştiinţa Creştină este o altă sectă. Un cult care îşi bazează învăţătura pe adevăruri presupus date de Dumnezeu pe lângă Scriptură. În iulie 1975, The Christian Science Journal (Jurnalul Ştiinţei Creştine) afirmă: „Deoarece nu este o filozofie umană, ci o revelaţie divină, raţionamentul bazat pe divin şi logica Ştiinţei Creştine o separă neapărat de toate celelalte sisteme”. Este o revelaţie divină. Acelaşi număr din Christian Science Journal o numeşte pe Mary Baker Eddy „Revelatoarea Adevărului acestei epoci”. O altă femeie, între noi fie vorba. Doamna Eddy scria:
„Ar trebui să roşesc scriind despre „Ştiinţa şi sănătatea prin Chei ale Scripturii”, aşa cum am făcut, aceasta fiind ceva de sorginte omenească iar eu, în afară de Dumnezeu, fiind autoarea. Dar eu am fost doar scribul care reflecta armonia Raiului în metafizica divină, nu pot fi nemaipomenit de modestă în evaluarea cărţii de texte ale Ştiinţei Creştine.”
Ea spune „mă pot lăuda cu asta pentru că Dumnezeu a scris-o. Dumnezeu este autorul lucrării.” Şi chiar dacă greşelile Ştiinţei Creştine legate de Dumnezeu, Hristos şi Scripturi sunt bine documentate în multe cărţi, doamna Eddy era convinsă că ea a fost folosit-ă de Dumnezeu pentru a-şi dezvălui adevărul în zilele ei. Adevărul este că totul a fost pur şi simplu o făcătură a Satanei!
Poate că sectarii cei mai vizibili în cadrul naţiunii noastre sunt Martorii lui Iehova. Neobosiţi în eforturile lor, ei merg din uşă în uşă răspândindu-şi doctrina despre mântuirea prin fapte, negând slava lui Dumnezeu prin Hristos – o erezie afurisită. Ei pretind că Isus a fost o fiinţă creată, nu Dumnezeu Fiul. Şi cum de ştiu ei asta? Au aflat-o de la Dumnezeu! În „Watchtower Magazine” (Revista „Turnul de Veghere”) se spune „Turnul de Veghere este o revistă fără seamăn pe lume. Nu se dă prin ea credit vreunui editor, ci meritul este al marelui Autor (cu majusculă) al Bibliei, cu adevărurile şi profeţiile ei, care acum tălmăceşte aceste profeţii”. Mda, Dumnezeu cu siguranţă că emană o mulţime de teologii care se bat cap în cap.
Şi mai este şi „Worldwide Church of God” („Biserica Mondială a lui Dumnezeu”), întemeiată de Herbert W. Armstrong, revista „Plain Truth” („Adevărul negreşit”), programul de televiziune „The World Tomorrow” („Lumea de mâine”). Şi unde anume au pornit toate? Doamna Armstrong a avut o viziune, un înger s-a coborât şi i-a dat doamnei Armstrong întregul sistem. Ea i-a spus soţului ei şi astfel s-a născut un nou cult. Mai este şi Sun Myung Moon, autointitulatul Mesia din Coreea, care spune că este mesagerul divin al lui Dumnezeu, iar Dumnezeu i-a dat lui adevărul fundamental. „Nu din Scripturi, nu din literatură, nu din mintea omului”, spune el.
În fond, fiecare cult, fiecare sectă care propovăduieşte minciuni este ridicată pe premisa că liderul sau conducătorii ei au acces la o nouă revelaţie. Şi se ajunge chiar şi la chestiile New Age, trecând prin Edgar Casey şi L. Ron Hubbard şi scientologie, care pretind revelaţii directe de la nu ştiu ce fel de Dumnezeu. Vedeţi voi, acceptarea de către carismatici a profeţiilor moderne reprezintă o sucire, un drum periculos pentru creştinismul istoric.
Că venii vorba, unii carismatici au probleme cu această chestiune. Stephen Strang, scriind în revista „Charisma”, spune:
„Când vine vorba de ceva atât de personal precum profeţia, credem că extremismul este mai fatal decât atunci când avem de-a face cu chestiuni mai puţin volatile. Asta pentru că există un element de control implicat, atunci când un individ este capabil să vorbească pentru Dumnezeu cu un grup de alţi oameni. Nu este întotdeauna uşor să spui când anume o persoană vorbeşte într-adevăr pentru Dumnezeu sau vorbeşte de la sine, sau poate chiar pentru duşman”.
Ce harababură uluitoare. Nu ştii nici măcar în numele cui vorbeşte acel ins. Credem că există unii care cred că tind spre profeţie, de fapt având o abilitate neobişnuită de a afla viitorul, nu de la Sfântul Duh, ci de la un spirit al predicţiei. Este ceva fals, oricum, deoarece nici un duh, nici un duh demonic nu cunoaşte viitorul, pot cunoaşte doar trecutul. Şi există unii carismatici care sunt atât de nerăbdători să cunoască voia lui Dumnezeu sau să primească un cuvânt de la Dumnezeu pentru a fi evidenţiaţi în timpul slujbei, atunci când „harul” lor se poate manifesta, încât ei sunt susceptibili că ar avea duhuri care nu sunt de la Dumnezeu. Cu alte cuvinte, ei vor să „se afirme”, astfel că devin vulnerabili. Strang a identificat miezul problemei, dar nu oferă vreo soluţie. De unde ştim noi că vorbeşte un profet adevărat? Cum ştim dacă un mesaj vine de la un spirit malefic sau de la divinitate? Cum ştim că nu vine din imaginaţia cuiva? Ceea ce spune el, cu alte cuvinte, este „Nu ştim!”
Aşa că dacă nu tragem un hotar al Scripturii, suntem prinşi în capcană fără nădejde. Odată ce mergi dincolo de Scriptură, totul este scăpat de sub control. Scapi hăţurile. Şi asta este o problemă majoră. Carismaticii nu i-au dat niciodată suficientă atenţie sau i-au dat prea multe răspunsuri.
În încheiere, ne întoarcem la 2 Timotei, capitolul 3. 2 Timotei, capitolul 3, un text familiar, îl menţionez doar pentru a conchide într-un fel aceste „finaluri fără căpătâi”. Întrebarea pe care o pun la final este „Cine are nevoie de o nouă revelaţie? Cui îi trebuie? De ce? De ce ar da-o Dumnezeu? Care i-ar fi scopul?” Dacă Duhul care v-ar umple, ascultaţi-mă bine, v-ar conduce către „Voia lui Dumnezeu”, atunci nu v-ar mai trebui o altă revelaţie. De aceea s-ar afla Duhul acolo, corect? „Toţi cei ce sunt călăuziţi de Duh, sunt copiii lui Dumnezeu.” El există pentru a vă călăuzi. Nu vă mai trebuie vreo revelaţie – este El acolo pentru a vă ghida.
Acum, pe de altă parte, aţi putea spune „Poate că Dumnezeu mai dă revelaţii pentru că ne sunt necesare pentru viaţa spirituală.” 2 Timotei 3:16: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos ca să înveţe, să mustre, să îndrepte, să dea înţelepciune în neprihănire, pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi cu totul destoinic pentru orice lucrare bună.” Ascultaţi, dragii mei, nu vă trebuie vreo nouă revelaţie pentru a găsi o direcţie a vieţii; Duhul Sfânt există pentru a vă călăuzi. Nu vă trebuie vreo altă revelaţie pentru a avea virtute în viaţă; Scriptura este capabilă să vă facă desăvârşiţi. Care este rostul în a permite o astfel de confuzie? Doar acela că Satana o foloseşte pentru a tulbura apa limpede a revelaţiei lăsată prin Cuvânt, de a amesteca şi a produce confuzie călăuzirii altminteri vădite a Duhului lui Dumnezeu în viaţa voastră. Fiţi atenţi la profeţiile care se pretind a fi date de Dumnezeu.
Tată, îţi mulţumim pentru timpul întru Cuvânt din această seară. Ce subiect, cât se poate de important. Ne rugăm să ne dai discernământ, să putem lămuri toate lucrurile; să găsim ce este bun şi să ne alăturăm; să găsim ce este rău şi să lepădăm. În numele lui Hristos. Amin.
