Următorul mesaj ne-a sosit de la Grace Community Church – Biserica Comunităţii Slavei din Panorama City, California, prin John MacArthur jr. A fost transcris de pe banda magnetică GC 90-52, intitulată „Haosul carismatic”, partea I. O copie a înregistrării se poate obţine scriind la Word of Grace, P.O. Box 4000, Panorama City, CA 91412. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a obţine o transcriere cât mai curată a înregistrării. Vă rog să ţineţi cont de faptul că la acea vreme sintaxa putea fi diferită de limba engleză convenţională de astăzi. Acest fapt se datorează în principal tehnicilor folosite în predici şi a alegerilor evidente pe care a trebuit să le fac pentru plasarea corectă a punctuaţiei în propoziţii şi articol.
Este în intenţia şi în rugile mele ca Sfântul Duh să găsească un folos acestei transcrieri a predicii „Haosul carismatic”, partea I, întru întărirea şi îmbărbătarea adevăratei Biserici a lui Isus Hristos.
Citatele scripturale din acest mesaj sunt luate din Noua Biblie Standard Americană.
Haosul carismatic – Sunt trăirile, experienţele o sursă plauzibilă a Adevărului?
Copyright 1991
de John F. MacArthur jr.
Toate drepturile îi revin autorului.
Ne vom îmbarca într-un studiu al Mişcării carismatice, mişcare carismatică care ne înconjoară în cadrul Bisericii Evanghelice. Întorcându-ne în 1977, mai precis, atunci când am predicat despre această mişcare într-o serie de cuvântări, poate chiar puţin înainte de acel an. Însă din acele evenimente a survenit o carte, eu petrecând anul 1977 scriind-o. Cartea s-a intitulat „The Charismatics” („Carismaticii”). Şi acum, la douăzeci şi ceva de ani după publicarea ei, eu simt că e cazul pentru o împrospătare. Şi din aceste serii de predici va apărea o altă carte, volum intitulat „Charismatic Chaos” („Haosul Carismatic”). Cred că aceasta va fi lansată la începutul anului următor.
Sunt atât de mulţi creştini nedumeriţi de teologia şi experienţele oamenilor din Mişcarea carismatică. Iar aceştia au devenit tot mai vizibili, datorită televiziunilor şi radiourilor creştine, a cărţilor, revistelor şi predicatorilor lor, totul într-o manieră atât de agresivă, inundând până şi cutiile poştale. Televiziunea şi mass media au răspândit această mişcare, ea a fost creată pe o platformă nemaipomenită. De fapt, nu am fi departe de adevăr spunând că cei mai mulţi oameni ar presupune că creştinismul evanghelic este ceea ce reprezintă mişcarea carismatică, ea fiind atât de mediatizată şi expusă.
Dar noi trebuie să o privim şi prin prisma versetului 1 Tesaloniceni 5:21 şi să o examinăm cu atenţie, pentru a determina ce este adevărat şi ce nu. Odată porniţi în această examinare, vreau să ştiţi de la bun început că îmi iubesc fraţii şi surorile întru Isus Hristos şi nu am intenţia să îi conving de altceva decât de iubirea pe care le-o port. Cred că în cadrul mişcării sunt mulţi oameni care nu sunt nici pe departe izbăviţi, iar pe mine mă preocupă mântuirea lor. Scopul meu nu este să dezbat persoana lor, luptând prin teologia noastră cu teologia lor, ci să îi chem la testul Scripturii, să trecem prin ceea ce Amos numea „cumpăna”, să vedem dacă ei sunt corecţi faţă de Cuvântul lui Dumnezeu.
Trebuie să spun de la bun început că un factor de intimidare destul de puternic lucrează împotriva celor care vor să abordeze în mod biblic subiectul acestei mişcări. A critica doctrina sau practica Carismatică este un lucru privit îndeobşte ca ranchiună, grosier, separatist, chiar blasfemator. Am fost personal acuzat de hulirea Sfântului Duh prin chemarea mişcării la testul Scripturii. Oricine vrea să dea o replică mişcării, să se confrunte cu ea, să o măsoare conform Scripturii, poate fi intimidat. Deoarece este foarte dificil, în astfel de condiţii, să găseşti o platformă de pe care să vorbeşti despre mişcare. Ea se precipită precum un incendiu pe vânt puternic.
Extremistul carismatic poate promova aproape orice idee, la alegerea lui, prin televiziune sau radio, sau prin publicaţiile lor. Iar celor care încearcă să examineze acea idee în lumina Scripturii li se pune pumnul în gură. Am aşteptat mulţi ani pentru ca, într-unul dintre acele talk-show-uri carismatice să se spună „Asta nu e adevărat, nu este adevărat. Acest lucru nu este în Cuvântul lui Dumnezeu, nu vom accepta acest lucru. Puteţi verifica după Scriptură”. Asta nu se întâmplă vreodată, nu contează ce anume se spune. Poate fi cel mai bizar lucru imaginabil; poate fi cel mai anapoda, cea mai aiuristică interpretare a Scripturii sau trăire, însă nimeni nu se opreşte vreun pic să spună „Ajunge! Asta este o greşeală, este erezie; nu este adevărat!”
Cartea numărul unu în „Christian Book Selling List” („Lista de vânzări a cărţilor creştine”) de luna aceasta este o reprezentare eronată a rolului Sfântului Duh. Este numărul unu pentru că o cumpără atât de multă lume de pe cuprinsul Americii. Nu este însă cazul să vorbeşti împotriva acestei mişcări, dacă nu eşti pregătit de o păruială verbală, iar eu cred că sunt. Însă sunt legat de datoria de a susţine lucrurile potrivit Cuvântului lui Dumnezeu.
Emisiunea noastră radio, „Grace to You” („Slavă Ţie”) este ascultată într-o reţea de 200 de posturi radio, fiind difuzată de vreo 600 de ori într-o zi, la diferite posturi şi ore, iar sateliţii o retransmit şi la alte staţii radio. Aproape toate posturile pe care suntem difuzaţi ar împărtăşi perspectiva noastră doctrinară; ar încuviinţa supunerea noastră faţă de autoritatea Scripturii. Şi totuşi, majoritatea lor „sunt moderaţi” în privinţa difuzării seriilor care se confruntă cu eroarea carismatică. Cei mai mulţi ar fi de acord cu autoritatea şi suficienţa Scripturii, vor încuviinţa şi teologia noastră privind Sfântul Duh, semnele şi minunile, vorbitul în limbi, dar nu vor să aducă ofense cuiva.
Iată o scrisoare tipică trimisă nouă – şi citez din ea:
„Vă rugăm să vă reconsideraţi politica de abordare a Mişcării carismatice şi a altor subiecte controversate în emisiunile dumneavoastră radio. Chiar dacă împărtăşim aceste convingeri privind aceste chestiuni, mulţi dintre ascultătorii noştri nu o fac. Aceşti oameni sunt dragii noştri fraţi şi surori întru Hristos şi nu simţim că ar fi folositor cauzei lui Hristos să atacăm convingerile lor. Noi suntem angajaţi în păstrarea păcii în rândul confraţilor şi a unităţii din Trupul lui Hristos. Vă mulţumim pentru că luaţi în considerare aceste probleme.”
„Nu este folositor cauzei lui Hristos să mai atacăm greşeala”, asta se spune de fapt. „Nu este folositor pentru confraţii întru Hristos să atacăm convingerile lor, chiar dacă ele sunt greşite”. Este mai folositor, conform acestei filosofii, „să îi lăsăm să persiste în greşeala lor”. „Suntem angajaţi în păstrarea păcii, chiar dacă această pace presupune eroare, şi în găsirea unităţii, chiar dacă această unitate înseamnă erezie. Vă mulţumim că luaţi în considerare dorinţa noastră de a menţine erezia, dacă ea trebuie menţinută de dragul unităţii!”
Se pare că, deşi aceşti oameni sunt „dragi fraţi şi surori”, nu sunt îndeajuns de dragi pentru a le fi arătat adevărul. Îi lasă adevărata dragoste creştină într-o persistare în greşeala care istoveşte duhovniceşte, fiind astfel înafara voii lui Dumnezeu şi a binecuvântării, strâmbând adevărul sfânt al lui Dumnezeu? Asta este dragostea care ne cheamă să procedăm astfel? Însă acest fel de gândire este cel care se infiltrează în biserică. Ca efect, el le-a dat extremiştilor carismatici libertatea de a lansa puncte de vedere fantastice, impunând un cod al tăcerii asupra tuturor celor care obiectează.
Tezaurul unei astfel de atitudini nu este unitatea, moştenirea unei astfel de atitudini nu este pacea, credeţi-mă: este confuzia, este harababura şi haosul. Cum aşa? Bisericile, agenţiile de misionariat, şcolile şi alte organizaţii creştine care au încercat să menţină unitatea prin evitarea confruntării cu influenţa carismatică, îngăduindu-i astfel să pătrundă fără a avea de dat socoteală, în cele din urmă vor trebui fie să îşi sacrifice poziţia non-carismatică, fie să îşi dividă organizaţia în două. Nu aduce nici un fel de unitate, aduce exact opusul. Deoarece, inevitabil, ai în aceeaşi oală pe carismatici, care simt astfel că au atins un nivel mai înalt, şi pe ceilalţi, debusolaţii. Şi ai pus în acelaşi loc două teologii care se bat cap în cap. Una dintre ele va trebui înlăturată sau organizaţia va trebui divizată.
Nu este ceva grosolan să analizezi diferenţele doctrinare ale creştinilor în lumina Scripturii. Nu este un lucru lipsit de omenie, ci unul omenesc. Avem un mandat de la Dumnezeu de a face aşa ceva, chiar dacă asta implică admonestarea anumitor oameni, nominal, deoarece ei sunt atât de cunoscuţi. Apostolul Pavel scria astfel în Filipeni 4: „Îndemn pe Evodia şi îndemn pe Sintichia să fie cu un gând în Domnul.” Şi apoi spune „Şi pe tine, adevărat tovarăş de jug, te rog să vii în ajutorul femeilor acestora”. El identifică două femei certăreţe, puse pe gâlceavă, dezagreabile, în congregaţie, care aveau să fie dojenite public pentru posteritate, deoarece numele lor ocupă un loc în această însemnare permanentă.
În 1 Timotei 1:20, Pavel îi arată pe Imeneu şi Alexandru, pe care i-a dat pe mâna Satanei, ca să se înveţe să nu mai hulească. În 2 Timotei 2:17, îi arată pe Imeneu şi Filetus, care se rătăciseră de adevăr şi încercau un soi de renaştere duhovnicească, tulburând credinţa altora. În 3 Ioan, epistola aceea micuţă, el spune despre un alt bărbat, Diotrefe, „care iubeşte să fie cel dintâi dintre ei, şi nu ia aminte deloc la ceea ce spunem noi”.
Când vine vorba de integritatea Bisericii, când vine vorba despre ceea ce este drept şi adevărat, Scriptura va da chiar numele oamenilor, public şi pentru a fi ţinut minte, pentru a fi veşnic între paginile Scripturii, cea care stă pe calea mişcării adevărului. Iubirea adevărată şi unitatea reală, pacea adevărată, sunt legate de adevăr. Dragostea separată de adevăr este un sentimentalism ipocrit. Şi acest soi de lucruri este la un nivel epidemic. Un soi de sentimentalism care nu vrea să se confrunte cu adevărul. Dar amintind iarăşi cuvintele din Efeseni 4:15, „credincioşi adevărului, în dragoste, să creştem în toate privinţele”. Astfel creşte trupul bisericii, „ca să ajungem la Cel ce este Capul, Hristos.”
Criticarea Mişcării carismatice prin comparaţie cu Scriptura ar trebui să fie binevenită, odată ce adevărul care Îl mulţumeşte pe Dumnezeu este singură grijă care contează. Scopul meu nu este să batjocoresc, ci doar să corectez pur şi simplu. După prima mea carte am fost acuzat de întrebuinţarea unor exemple bizare: nu era adevărat. Dar unii m-au acuzat că am folosit exemple ciudate din Mişcarea carismatică. Pe măsură ce au trecut anii de la prima carte şi am acumulat informaţii, pe care le-am revăzut de curând, găsesc că ceea ce avem acum este încă şi mai bizar, şi totuşi încă banalizat. Mai vizibil acum, mai obişnuit acum, fără a se întrevedea vreun sfârşit.
Când conduceam prin oraşul Dallas, într-o vineri, am observat un număr de panouri uriaşe prin toate părţile oraşului, deoarece mă duceam încoace şi încolo la întâlniri. Şi panourile atrăgeau atenţia asupra numelui cuiva, Robert Tilton. Robert Tilton predică în fiecare duminică în Dallas, iar el vă va trimite prin poştă un bănuţ miraculos care, apropos, este de fapt fără vreo valoare; dar este un „bănuţ miraculos”. El a trimis prin poştă la sute de mii de oameni, promiţându-le miracole financiare dacă îl vor primi, spunându-le „Doar tu şi Dumnezeu ştiţi care îţi este cel mai mare dar”. O mică intimidare aici, iar dacă îi vei trimite lui cel mai frumos dar, vei căpăta o monedă miraculoasă care îţi va garanta un miracol. Un ziar laic denumea emisiunea TV a lui Tilton „Imperiul cu cea mai rapidă creştere din cadrul televiziunilor religioase”. Lucrurile pe care el le făgăduieşte şi le spune sunt absolut bizare, şi totuşi bizarul a devenit un lucru obişnuit.
Un asociat de-al meu a asistat la un miting al afaceriştilor carismatici din Chicago, acolo unde un preot catolic hirotonisit a mărturisit că Maria, mama lui Isus, i-a dat darul vorbirii în limbi, în timp ce îşi făcea mătăniile. Atunci pastorul carismatic, care conducea adunarea, s-a ridicat şi a zis, citez: „Ce mărturisire extraordinară este asta! Nu eşti bucuros că Dumnezeu nu este legat de vreo idee de genul celor care spun ce este acceptabil doctrinar? Unii oameni ar încerca să combată mărturia acestui frate, doar pentru că nu este în consonanţă cu sistemul lor doctrinar, însă nu contează cum anume se pogoară asupra ta Sfântul Duh, atâta timp cât ştii că ai primit botezul Lui. Chiar dacă ai primit ceva de la Maria în timp ce îţi spuneai mătăniile, e un lucru legitim.” Auditoriul, că tot a venit vorba, a izbucnit în urale şi aplauze.
Este prea facil să spui că orice critică la adresa acestei mişcări este incorectă şi răutăcioasă. Este prea uşor să spui asta, să îi linişteşti pe non-carismatici şi să laşi lumea nedumerită, să laşi răspândirea mişcării neobservată tot mai mult şi mai mult, iar apoi să ajungă scutită de criticismul biblic. Dragii mei, vreau să vă spun că ea se întinde pe tot globul. Pe tot pământul. Oriunde mă duc în lume, aflu că ei îşi croiesc drum în mod masiv.
Am vorbit azi dimineaţă cu un om care s-a închinat la biserica noastră de ceva ani şi apoi s-a întors în Scoţia natală, trăind chiar în imediata vecinătate a Edinburghului. Şi eu i-am spus „Ţi-ai găsit o biserică?”, iar el a răspuns: „Ei bine, am găsit.” Şi eu: „Este una dintre bisericile baptiste scoţiene (ştiind că majoritatea bisericilor prezbiteriene scoţiene sunt de mult timp liberale, cu unele excepţii, desigur)? El a spus: „Nu, nu este o biserică baptistă. Pentru că în cea mai mare parte, majoritatea bisericilor baptiste s-au mutat în cadrul Mişcării carismatice din Scoţia.”
Este o problemă majoră în Europa de Est şi va continua să fie. Este o problemă în Australia. Este o problemă în Asia. Este o problemă de mari proporţii în America Latină. Este pretutindeni, lăsând pradă confuziei milioane de oameni. Biserica Rusă aşteaptă acum cu răbdare terminarea acestei cărţi, dorind manuscrisul chiar înaintea editurii americane, deoarece au nevoie disperată de a fi tradusă în limba rusă şi distribuită imediat în fosta Uniune Sovietică, din cauza confuziei crescânde în privinţa acestor chestiuni.
Întâlniri fantastice cu Isus Hristos şi cu Sfântul Duh sunt pretinse ca ceva obişnuit; mesajele personale de la Dumnezeu sunt ceva de rutină; tămăduiri de tot felul se pretind; miracole se întâmplă, orice, de la căţei ridicaţi din morţi, maşini de spălat ce se repară singure, rezervoare de benzină umplute miraculos cu benzină; oameni sunt căsăpiţi întru Duhul Sfânt; oamenii călătoresc în rai şi în iad, dus-întors. Sunt unii astăzi care spun chiar că Biserica nu poate face un evanghelism eficient fără astfel de fenomene, fără astfel de semne, minuni şi miracole. Evanghelia, spun ei, este slabă fără semne şi miracole şi asta este o evidenţă, apropos, a ceea ce ei numesc Al Treilea Val.
Carismaticii spun: „Dacă nu eşti în sânul mişcării, atunci nu ai dreptul să evaluezi mişcarea”. Howard Ervin, un pastor baptist, a scris cu ceva ani în urmă, citez:
„Tentativa de a interpreta manifestările carismatice ale Duhului Sfânt, fără o trăire carismatică, este la fel de prostească precum aplicarea eticii creştine fără de o dinamică a renaşterii. Înţelegerea adevărului duhovnicesc este predicată pe bazele unei experienţe duhovniceşti. Sfântul Duh nu dezvăluie taine duhovniceşti celor care nu sunt angajaţi în aşa ceva.”
Acesta este şiretlicul pe care îl folosesc ei, „Ei bine, ne aşteptam să fii împotriva acestui lucru, odată ce nu l-ai trăit”. Acesta este gnosticism. Asta înseamnă să crezi că ai fost ridicat la un nivel mai înalt de percepere, pe care neiniţiaţii nu l-ar înţelege. Rodman Williams, care a scris un număr de cărţi şi a fost cândva preşedinte al şcolii carismatice locale, a spus – citez: „Orice informaţie vitală privind Harurile Sfântului Duh, Carisma pneumatologică, presupune o participare în ele. Fără o atare participare, orice ar fi afirmat despre Haruri poate avea drept consecinţă doar confuzie şi eroare”. Dacă nu aţi primit vreun har, nu aveţi dreptul să vorbiţi despre el. Un pastor mi-a spus: „Vorbeşti exact ca unul care nu a avut niciodată o trăire de felul acesta. Vorbele tale provin din ignoranţă”. Mă întreb dacă ei gândesc la fel şi când vine vorba de Rai, iad, crimă, adulter, homosexualitate şi numeroase alte subiecte. Trebuie să fi avut şi o atare experienţă ca să poţi vorbi de ea?
Experienţa mea sau a ta nu este un test sau o dovadă a adevărului biblic, este exact pe dos – adevărul biblic trebuie să valideze sau să invalideze orice experienţă. Doctrinar, este aproape imposibil să defineşti mişcarea carismatică. Aproape că rezistă în faţa oricărei teologii. Rezistă categorisirii, deoarece are o arie şi un spectru al creşterii mari. Dacă ei nu împart corect Cuvântul lui Dumnezeu, nu vor ajunge la o teologie sistematică adecvată. Dacă ei determină ce este adevărat doar prin prisma propriilor experienţe şi trăiri, atunci nu există o limită a teologiei; aceasta va apărea odată cu orice experienţă. Şi iată cum ai un tip foarte amorf de sisteme volatile de credinţe, nestatornice, care izvorăsc şi curg, se înalţă şi cad şi refuză să îşi găsească vreo structură anume.
Mişcarea carismatică obţine, că tot a venit vorba, ceea ce mişcarea liberală ecumenică a încercat mulţi ani să obţină, iar acel lucru este unitatea indiferent de adevărul doctrinar. Şi de aceea spun că există un anume grad de intimidare când ne apropiem de acest studiu, deoarece se presupune că nu am avea dreptul să facem asta, deoarece nu este un act de iubire şi nu este politicos şi nu face bine la unitate. Şi astfel, vreau doar să ştiţi că am priceput efortul de intimidare şi îl resping. Mai mult, eu nu cred că trebuie să am vreun fel de experienţă pentru a înţelege ceea ce spune Biblia despre ea. Nu am păşit pe apă, dar pot pricepe ce se spune, când se spune că Isus a făcut-o.
Din punct de vedere doctrinar, trebuie să avem o structură, trebuie să avem o formă a doctrinei. Nu putem cădea pradă unui sistem care rezistă oricărei categorisiri doctrinare. Dar vedeţi voi, odată ce îngădui ca experienţa să fie testul adevărului, atunci nu mai poţi limita doctrina la paginile Scripturii.
Acum, o scurtă istorie. Istoriceşte, Mişcarea carismatică este odrasla Mişcării penticostale. Aceasta a început pe la 1900 şi a ţinut vreo 60 de ani, iar bisericile penticostale au fost la bază Assemblies of God (Adunările lui Dumnezeu), Four Square Church (Biserica celor Patru Pătrate, conform siglei şi atributelor lui Hristos, nota trad.), iar apoi au fost şi alte grupări mai mici, gruparea United Pentecostal (Penticostalii Uniţi) şi aşa mai departe. Dar ei erau îndeobşte de capul lor. Oamenii obişnuiau să îi numească „Holy Rollers” („Cucernicii bisericoşi”, traducere aproximativă). Ei erau un soi de grupare unică care nu se încadrau în curentul principal al creştinismului evanghelic, din cauza credinţelor lor ciudate.
În 1960 s-a petrecut un lucru remarcabil. În anul 1960, nu departe de aici, în Biserica Episcopală Saint Mark din Van Nuys, California, rectorul Dennis Bennett s-a presupus că a primit botezul Sfântului Duh. Şi ce a urmat a fost că penticostalismul a ieşit de la cutie şi s-a transformat în Episcopalism, care pentru prima dată a transcens definiţiile ei denominaţionale. Din acel moment, s-a revărsat către denominaţiile majore precum potopul. A ajuns dincolo de denominaţiile penticostale istorice, continuând să crească. A doua mişcare este denumită Mişcarea carismatică. Ei au împrumutat conceptul acesta, de „carismatic” (hărăzit), deoarece el este asociat cu Harurile date credinciosului de Sfântul Duh.
Însă Mişcarea carismatică nu poate fi definită doctrinar. De ce? Pentru că ea implică penticostali, baptişti, metodişti, luterani, episcopalieni, prezbiterieni, romano-catolici, pe oricine şi pe toată lumea. Astfel că ea rezistă şi a rezistat oricărei definiri doctrinare prea rigide. Ceea ce au ei în comun este o experienţă pe care ei o vor numi Botez al Duhului Sfânt. Şi ei definesc în mod eronat botezul Sfântului Duh ca pe o experienţă post-izbăvire care adaugă ceva la viaţa ta creştină, ceva ce nu ai avut anterior, iar acest fapt este de obicei acompaniat de semne şi minuni, mai ales de vorbirea în limbi necunoscute ţie. Dar vom vorbi mult mai multe despre Botezul Sfântului Duh şi vorbitul în limbi altădată. Însă odată ce ai avut această experienţă, se cheamă că ai făcut un fel de salt la un nou nivel de conştiinţă duhovnicească, că ai atins nivelul de carismatic.
Fără această experienţă, un creştin este de mâna a doua. Aşadar, aveţi „posesii duhovniceşti” şi „lipsuri duhovniceşti”. Îmi amintesc că mi s-a trimis o înregistrare a unui „program radio de dezbateri” realizat de Walter Martin, atunci când mai trăia, iar el îl intervieva pe Rodman Williams; şi pentru vreun motiv anume, m-au adus în discuţie pentru că scrisesem o carte despre carismatici (şi amândoi erau în mod cert favorabili Mişcării carismatice), comentând cele scrise în carte şi faptul că eu nu înţeleg defel mişcarea. Iar Rodman Williams, pe acea bandă, spunea: „Ei bine, să îţi zic ceva: nu ştiu cine este omul acesta, dar Dumnezeu nu îi va binecuvânta vreodată viaţa sau misiunea”. După un moment de linişte, Walter Martin a replicat simplu, deoarece mă cunoştea şi îmi cunoştea activitatea mea religioasă: „Cred că ai mers prea departe spunând aşa ceva!”
Însă ideea de reţinut este că asta au ei de spus, că tu nu ai atins acel al doilea nivel, ca să poţi fi participant la deplinătatea Duhului lui Dumnezeu. Este un lucru care îi intimidează mult pe unii creştini. Nu sunt miracole în viaţa ta, nu sunt revelaţii spectaculoase, Isus nu îţi vorbeşte niciodată, nu sunt semne, nu sunt minuni; ce o fi în neregulă cu tine?
Eu sunt convins că aceste experienţe sunt reale, în sensul că ele poate au o reacţie emoţională sau poate că este ceva ce ei simt în acel moment, dar ele nu urmează un tipar biblic, nu sunt lăsate de la Dumnezeu şi nu ridică pe nimeni la un nivel mai înalt. Aşadar, ce înseamnă asta, înseamnă că odată ce nu sunt veridice în privinţa strămutării oamenilor într-o spiritualitate nemaipomenită, odată ce ele nu îţi îmbunătăţesc înţelegerea Cuvântului sau cunoaşterea reală de Dumnezeu, ele sunt nişte experienţe exagerate, dramatice sau chiar născocite, doar pentru a împlini aşteptările fiecăruia şi pentru a fi „duhovniceşti”.
Un evanghelist carismatic, om de televiziune cunoscut pe plan naţional, a fost recent descoperit având ascuns în ureche un mic receptor, vă amintiţi, un om pe nume Poppoff, prin acel receptor soţia sa spunându-i informaţii care, pretindea el, i-ar fi fost revelate de Sfântul Duh în timp ce stătea în faţa auditoriului. Un alt tămăduitor folosea acelaşi tip de „şmecherie” în mulţime, în fiecare oraş, vindecând acelaşi grup de inşi, mergând din oraş în oraş. Scandaluri sexuale teribile în cercurile liderilor carismatici ostentativ hărăziţi duhovniceşte. Scandaluri sexuale par a fi epidemice şi dezastruoase. Să admitem că se pot întâmpla în orice grupare, dar ai fi tentat să crezi că s-ar întâmpla mai rar, nu mai des, în grupurile care au atins un mai mare nivel de spiritualitate, nu-i aşa?
Astfel de scandaluri publice arată faptul că urmărirea cu orice chip a semnelor şi minunilor, vânarea experienţelor spectaculoase şi vorbirea în limbi, atingerea vreunui plan de simţăminte mistice ezoterice i-au făcut pe unii lideri să fie nu doar escroci, falşi, ci să şi piardă cărarea adevăratei spiritualităţi, în consecinţă să meargă pe drumul dezastrului moral. Vedeţi voi, standardele false de spiritualitate nu supun pornirile trupeşti. Învăţăturile fundamentale ale Mişcării carismatice creează o evidenţiere a ceea ce este exterior persoanei, ca şi scornelile lor şi profeţii mincinoşi, ca şi alte forme a ceea ce cred că putem numi găinărie spirituală.
Altminteri, unii dintre aceşti oameni sunt sinceri, dar în căutare de experienţe şi trăiri, de miracole, semne şi minuni, începând să îşi imagineze tot felul de lucruri şi să falsifice tot felul de lucruri. Şi cred şi că Satana îi bombardează cu dezamăgiri. Ei bine, asta vă cam dă o mică idee asupra lucrurilor cu care avem de-a face. Vreau să pun o întrebare acum şi să răspundem pe scurt la ea, vom ajunge în miezul acestui subiect.
Primul şi cel mai important lucru este să ţinem cont de această întrebare: „Este experienţa, trăirea, un test valid al adevărului?” Ştiu că ştiţi răspunsul la această întrebare, dar vreau să vă ajut să vizualizăm mai bine, astfel încât să înţelegeţi pe deplin. Este experienţa un test valid al adevărului?
O femeie mi-a scris, clocotind de mânie, iată ce spune scrisoarea ei:
„Recurgi la traducerile greceşti şi la cuvinte alambicate pentru a explica ce şi cum face Sfântul Duh în biserica de astăzi. Hai să îţi dau un sfat care te-ar putea scăpa de mânia Atotputernicului Dumnezeu. Lasă deoparte Biblia şi cărţile tale şi încetează să mai studiezi. Cere-i Sfântului Duh să se pogoare asupra ta şi să îţi dea harul vorbirii în limbi. Nu ai dreptul să pui la îndoială ceva ce nu ai trăit niciodată.”
O astfel de atitudine predomină în cadrul mişcării, tendinţa de a închinga adevărul în limita experienţei personale. Iar experienţa, există un astfel de lucru ca experienţa spirituală, duhovnicească? Desigur. O experienţă spirituală adevărată va fi rezultatul, ascultaţi bine, va fi rezultatul animării adevărului în mintea creştinului. Voi spune astfel pe scurt, nu ştiu dacă o pot spune mai concis. O adevărată experienţă duhovnicească va fi rezultatul înviorării adevărului în mintea creştinului. Cu alte cuvinte, Duhul va insufla deodată viaţă adevărului. Asta nu se întâmplă într-o chestie mistică fără conţinut.
Într-o experienţă spirituală autentică există emoţii, sentimente şi simţuri, iar mie îmi place să cred că înţeleg aşa ceva. Am nişte experienţe spirituale deosebit de antrenante. Şi am şi experienţe foarte dificile, foarte triste, care îţi frâng inima. Şi nu vorbesc despre experienţe emoţionale sau lumeşti, de vreun flecuşteţ. Vorbesc despre o experienţă spirituală. Eu le am şi trag nădejde că şi voi aveţi. Dumnezeu ne-a dat emoţiile ca să putem răspunde la adevărul Lui. Dar eu nu am vreo experienţă dumnezeiască, care să mă ducă la adevăr prin ceva fără conţinut. Am o experienţă ca răspuns la adevăr.
Hai să vă arăt ce vreau să spun. Există un tip de experienţă spirituală: sentimente puternice de remuşcare după un păcat. Aţi avut această experienţă? Treceţi prin viaţă fiind destul de echilibraţi, destul de fericiţi şi mulţumiţi, având abilitatea de a echilibra tristeţea cu bucuria, în felul acesta rămânând cu capul deasupra apei. Însă sunt momente în viaţă când simţiţi puternice remuşcări după un păcat. Aceasta este o experienţă care a fost generată de adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, adevăr ridicat în inima voastră de Sfântul Duh. Aşa e? Aşa a fost situaţia şi în Luca 18:13, unde un om care era cârciumar stătea într-un colţ în Templu, bătându-se peste piept şi plângând: „Doamne, îndură-Te de mine, păcătosul!” De ce? Fiindu-i arătat adevărul despre păcatul lui, spiritul său a fost revigorat şi a avut o experienţă convingătoare. A avut o experienţă de remuşcare. A avut o experienţă de căinţă cu lacrimi.
Un alt tip de experienţă spirituală pe care o puteţi avea ar fi un simţământ aproape inexplicabil al încrederii în Dumnezeu, în toiul unei situaţii traumatizante. Un simţământ aproape inexplicabil al încrederii în Dumnezeu, pace, calm, în mijlocul unei situaţii traumatizante. Îmi amintesc decolarea într-un avion de la LAX (aeroportul din Los Angeles, nota trad.), iar când abia ne desprinsesem de sol, poate la 100 de picioare (cca. 30 de metri, nota trad.) un motor a explodat. Eu aş numi asta o situaţie traumatizantă. A trebuit să zburăm în cerc, să aruncăm din combustibil în ocean şi să revenim mai târziu, apoi să ieşim din avion şi să ne urcăm în altul. Dar în acest proces, a fost uimitoare realitatea momentului, întregul avion se scutura şi toată lumea auzea zgomotul, toată lumea ştia că se petrece ceva dramatic, toţi fiind literalmente copleşiţi deodată. Prima întrebare care mi-a venit în minte a fost: „Doamne, eşti sigur că acesta este avionul care trebuie? Sunt eu, eu sunt aici, ştii?” Acesta a fost primul meu gând, apoi am spus: „Nu, nu, Domnul ştie, El are un ghid de zbor, El ştie programul zborurilor.”
În toiul unei astfel de traume, am fost copleşit de un puternic sentiment de încredere în suveranitatea lui Dumnezeu şi o pace desăvârşită s-a coborât în mine; şi am început să intuiesc realitatea Raiului. Poate că asta este o experienţă obişnuită la un moment dat în timp, în viaţa oricărui credincios adevărat. În Faptele Apostolilor 16, era o astfel de experienţă, pe care Apostolul Pavel a avut-o cu Silas. Ei au fost supuşi la cazne, asta însemnând că membrele lor au fost trase dureros, la limita suportabilităţii, iar apoi membrele le-au fost puse în butuci, durerea simţită fiind indescriptibilă, inimaginabilă. Mâinile şi picioarele le-au fost trase până aproape să le fie smulse, iar apoi au fost încătuşaţi, aşteptându-şi execuţia, ei însă rugându-se şi cântând imnuri de slavă pentru Dumnezeu. Aceasta este o experienţă spirituală în care Duhul lui Dumnezeu le-a crescut în inimi şi le-a arătat realitatea, aceea că Dumnezeu le este aproape, că Dumnezeu îi iubeşte, că Dumnezeu controlează totul, iar încrederea căpătată i-a făcut să cânte acele imnuri în noapte. Aceasta este o experienţă.
Poate că au fost momente în care aţi avut o pace lăuntrică extraordinară în toiul unui necaz, lucru care v-a calmat spiritul totalmente în acest fel. Cu siguranţă Pavel a avut. El a spus: „Am învăţat ca în orice situaţie să mă stăpânesc.” Şi apoi: „Dacă te înveţi să mergi cu Domnul în toate cele, El îţi va da o pace desăvârşită. Nu te înfricoşa de nimic, dar în toate, prin rugăciune şi smerenie lasă-ţi ruga să fie cunoscută de Dumnezeu. Iar pacea lui Dumnezeu” – aşa e? „El vă va dăruii pacea Sa.”
Chiar şi în faţa morţii există o bucurie şi o pace copleşitoare care poate veni asupră-ne. Ştefan se găseşte sub pietrele însângerate, în timp ce ei îi iau şi ultima fărâmă de viaţă. „Doamne, nu lăsa acest păcat pe sufletele lor. Nu îi învinuii pentru asta.” Şi în tăcere a trecut către odihna veşnică. Şi apoi mai e şi alt fel de experienţă spirituală, cea pe care Pavel a avut-o în Romani 9:1-3, acolo unde el zice: „simt o mare întristare, şi am o durere necurmată în inimă. Căci aproape să doresc să fiu eu însumi anatema, despărţit de Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele trupeşti.” Aţi avut o astfel de experienţă, de trăire? Aţi plâns vreodată pentru cei pierduţi?
Îmi amintesc că odată, când eram puşti, am avut acest fel de trăire prima oară. Stăteam la un foc de tabără şi am devenit copleşit după ce am ascultat un mesaj despre oameni pierduţi. Cred că aveam vreo 12 ani şi nu mi-am putut stăpânii lacrimile, aşa am început să vărs lacrimi pentru oamenii pierduţi. Aceasta a fost o experienţă spirituală, de duh, odată ce Duhul lui Dumnezeu a revelat în inima mea ceva din adevărul Cuvântului Său – pierderea oamenilor, suveranitatea lui Dumnezeu în mijlocul necazurilor, mare pace lăuntrică pe care El o dăruieşte, încrederea în grija avută de El, căinţa şi remuşcarea faţă de păcatele mele, toată gama de lucruri de acest fel.
Pe de altă parte, aţi simţit vreodată bucurie până în punctul în care aproape că nu vă mai puteaţi stăpânii, doar pentru că cineva drag s-a întors la Hristos? Aceasta este o trăire spirituală. Aţi contemplat vreodată slava lui Dumnezeu şi v-aţi trezit fredonându-I un imn de slavă pentru că eraţi atât de însufleţit? Aţi mers vreodată într-o misie şi ştiind că Duhul lui Dumnezeu era cu voi, aţi mers şi aţi propovăduit adevărul Lui, simţind că abia aşteptaţi să i-l spuneţi cuiva, că vă vine să bateţi cu palma în amvon datorită bucuriei, însufleţirii simţite?
Nu vreau ca cineva să se gândească vreo clipă că eu nu am experienţe, trăiri spirituale. Uneori oamenii cred că eu sunt un fel de tip rece şi calculat, dar sunt foarte emotiv la astfel de chestiuni. Trăirea spirituală este prin definiţie un simţământ lăuntric. Este un simţământ lăuntric care implică o emoţie puternică ca răspuns la adevărul lui Dumnezeu, amplificat de Duh şi aplicat personal mie. Aceasta este adevărata experienţă spirituală.
Acum, ce este experienţa spirituală falsă? Este acea trăire, experienţă care se presupune anapoda că mă conduce către adevăr. Cutare lucru trebuie să fie adevărat pentru că l-am trăit. Asta este aiureală! Mişcarea carismatică greşeşte pentru că tinde să îşi construiască învăţăturile pe experienţe, pe trăiri, aşa cum John Wimber a spus: „Noi catalogăm totul prin experienţele noastre, pentru a putea dezvolta o teologie.” Ei nu înţeleg că trăirea autentică se petrece ca răspuns la adevăr şi că orice altceva care nu cadrează cu adevărul revelat al Cuvântului lui Dumnezeu nu este ceva autentic, nu este de la Dumnezeu. Prea multe din experienţele lor sunt detaşate de adevăr şi ele conduc la concluzii false.
Am petrecut câteva ore cu un binecunoscut pastor carismatic, figură proeminentă, duminica trecută, după-amiază. I-am adresat un număr de întrebări şi de fiecare dată mi-a răspuns la întrebare cu o experienţă. Viziuni, visuri, profeţii, vorbe ale cunoaştere, mesaje personale de la Dumnezeu, astea sunt autoritatea viabilă în cadrul mişcării. Şi Scriptura, atunci când mai este folosită, este întrebuinţată în mod tipic pentru pasaje doveditoare sau sucite pentru a se potrivi unei opinii livreşti. Şi multe texte ale scripturii, dragii mei, sunt literalmente mutilate.
Kenneth Copeland propovăduia din Marcu 10, despre tânărul dregător bogat şi, bineînţeles, Kenneth Copeland ne învăţa că Isus vrea ca fiecare să fie înstărit. Isus vrea ca fiecare să fie sănătos tun, prosper, înstărit – o casă mare, o maşină mare, o garderobă mare, un cont cu mulţi bani. Este greu să extragi astfel de concluzii din pilda cu tânărul dregător bogat, deoarece Isus i-a spus acestuia: „du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi urmează-Mă.” Nu se potrivesc prea bine cele două declaraţii. Dar cum le putem manevra? Păi, el a sucit textul pentru a face să pară că Dumnezeu îşi vrea oamenii bogaţi. Cuvintele lui Isus din versetul 21, Marcu 10, sunt foarte clare: „du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino, şi urmează-Mă.” „Lăsa-ţi în urmă averile lumeşti pentru comoara cerească!” Iată aici comentariul lui Copeland, citez: „Aceasta este cea mai mare afacere financiară care i s-a oferit vreodată tânărului dregător, dar el s-a îndepărtat de ea pentru că nu cunoştea sistemul de finanţe al lui Dumnezeu”. Ce? Vrea să spună aici că dacă tânărul ar fi renunţat la tot ce are, Dumnezeu l-ar fi făcut şi mai bogat apoi. Dar scriptura nu spune asta.
Afirmaţiile acestor oameni pur şi simplu nu se mai opresc. Nu ştiu dacă aţi citit despre Percy Colett, un misionar medical carismatic, care pretindea că în 1982 a fost transportat în rai pentru cinci zile şi jumătate. O ştire descria această povestire.
În timp ce în creştinism sunt abundente străfulgerările către altă dimensiune, de la cei care au avut experienţe extracorporale, în cazul dr. Collet nu este aşa. Evident, el a fost prins în cel de-al treilea cer, aşa ca şi Pavel, diferenţa fiind că lui Pavel nu i s-a îngăduit să spună despre lucrurile pe care le-a văzut şi auzit, în timp ce doctorului Collet i s-a permis. Collet oferă înregistrări video, detaliind călătoria lui prin Rai şi relatările lui sunt într-adevăr nemaipomenite. Citez: „Tot ce a creat Dumnezeu pe pământ se află şi în Rai, cai, câini, pisici. Tot ce a creat El pe pământ este şi în Rai, doar că în felul animalelor, acelea de acolo sunt perfecte. De exemplu, câinii nu latră.”
Mai departe el spune: „Nu ai nevoie de instalaţii sanitare. Poţi merge în Sala de Ospeţe şi poţi mânca cât vrei, nu va fi necesară apoi vreo instalaţie sanitară.” Collet descrie apoi „Departamentul Milosârdiei”. Acesta este un loc în care ajung sufletele copiilor avortaţi şi ale unora retarzi grav, iar aici aceste sufleţele sunt instruite pentru o vreme, înainte de a ajunge în faţa Tronului lui Dumnezeu.
Apoi mai pretinde că a văzut „Sala înregistrărilor”, o zonă imensă în care toate cuvintele rostite de creştini sunt reţinute până ce creştinii respectivi vor da socoteală sau vor fi judecaţi, după care cuvintele respective vor fi vărsate în „Marea Uitării”. Collet descrie apoi „Sala împodobirii”, unde îngerii brodează robele noastre, apoi nişte conace în construcţie. Şi a văzut şi „Liftul Sfântului Duh”, precum şi multe alte lucruri uluitoare.
El mai adaugă un detaliu. „În timp ce călătoream înapoi spre pământ, am văzut două fetiţe, una brunetă şi una roşcată. Ne-am oprit să vorbim cu ele, erau în „trupul sufletului” acolo. Le-am întrebat ce li se întâmplase? Şi ele au arătat că au fost omorâte într-un accident de maşină pe California Highway (Autostrada California), iar trupurile lor fizice se aflau acasă, pentru funeralii. Au spus că mama lor plângea deasupra lor, aşa că aş putea eu să îi zic mamei că ele sunt bine?” Doctor Colett simte că are o dovadă concluzivă pentru a arăta plauzibilitatea poveştii. „Aproape un an de zile mai târziu, am mers în zona în care trăia mama fetelor şi i-am spus această mărturisire, iar mama s-a alăturat imediat congregaţiei şi a spus că descrierea este a fetelor ei! I-am spus să se liniştească, căci fiicele ei sunt într-un loc minunat, că le-am văzut în drumul de la Rai”. Ea a spus: „Nu voi mai plânge de acum.”
După ce dr. Collet a cuvântat despre Rai pentru a treia oară în faţa unei audienţe largi, în oraşul Montgomery, Alabama, el s-a oferit să primească întrebări din public. Prima întrebare a fost una pe care, trebuie să recunosc, nu mi-ar fi trecut prin cap. Aceasta era: „Sunt cowboy, vor fi spectacole de rodeo în Rai?”. Dr. Collet era pregătit cu răspunsul: „Există cai în Rai, cai frumoşi, ei îl laudă pe Dumnezeu, nu există nesocotinţă în Rai. Nu vreau să spun că rodeo este o sminteală, dar nu există în ceruri apucături în stil Will Rodgers.”
Vedeţi dar stupizenia acestor soiuri de lucruri, care însă îşi găsesc loc pentru a vedea lumina tiparului. Apropos, excursiile până în Rai şi înapoi au devenit ceva şic în sânul mişcării, experienţa de căpătâi pentru cei care au chef de ceva neobişnuit, iar mulţi spun că au făcut această călătorie. Pe 11 aprilie 1977, un post de televiziune carismatic din Los Angeles a difuzat un interviu cu dr. Richard Ebee, care afirma că a murit, a ajuns în Rai şi s-a întors de acolo. Potrivit dr. Ebee, el a căzut de la balcon, şi-a crăpat capul şi s-a presupus că este mort. El relata că:
„El a trăit Paradisul. Foştii săi ochi miopi nu mai aveau nevoie de ochelari, acum putea vedea la o sută de mile. Trupul său a luat o formă superbă, se putea mişca oriunde dorea, era vizibil şi totuşi transparent. Dr. Ebee a spus că a văzut nişte flori, le-a rupt şi a observat că nu aveau apă în tulpină, pentru că Isus este Apa Vieţii. Mireasma Raiului era copleşitoare îndeosebi, cu dulcea savoare a sacrificiilor, spunea Ebee. A discutat şi despre faptul că creierul uman are doisprezece nervi cranieni şi apoi a adăugat că aceştia reprezintă cele douăsprezece triburi ale lui Israel. Mai mult, a spus că nervul numărul unu din craniul lui Dumnezeu este simţul mirosului. Ebee a mai afirmat că a aflat că întregul scop al sacrificiului era de a trimite o dulce mireasmă către Rai, pentru a satisface principalul nerv cranian al lui Dumnezeu.”
Ca o analogie, apropos, la acest tip de prostii, legat de cei doisprezece nervi cranieni reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel, ar fi la fel de rezonabil să spui: „Deoarece aveţi zece degete la picioare, partea de jos a trupului vostru este imaginea Fiarei menţionată de Daniel, capitolele 2 şi 7.” Şi că venii vorba, am verificat la un medic chestia cu cei doisprezece nervi cranieni, aflând că de fapt sunt douăsprezece perechi, adică douăzeci şi patru de nervi, aşa că poate ar fi mai nimerit să spună că ei corespund celor douăzeci şi patru de înţelepţi.
Şi ştiu că este greu să te abţii să chicoteşti auzind astfel de lucruri, deoarece ele sunt în aşa hal de aiuristice. Motivul pentru care chicotim este că ştim că ele sunt atât de anapoda, de stranii. Dar vedeţi voi, carismaticii nu au vreun mod de a judeca că nu au cum să stopeze astfel de manifestări. Nu se pot opri pentru că sistemul lor validează experienţa, iar adevărul se naşte din experienţă. Şi aşa se face că îşi petrec timpul încercând să obţină ceva biblic din experienţa, din trăirea lor.
Dudley Danielson, în ziarul „National Courier”, un ziar carismatic, a pus un anunţ. Acesta este anunţul:
„O fotografie nemaipomenită a Domnului! Da, cred că am aşa ceva înregistrat pe film. În mijlocul verii m-am trezit la ora 3:30 noaptea, la auzul unei voci impresionante: „Mergi şi fotografiază-mi răsăritul”. Mi-am aşezat aparatul foto lângă râu, am aşteptat soarele şi, în acel moment dinaintea răsăritului, m-am simţit foarte aproape de Dumnezeu, o pace desăvârşită. Pe un negativ există forma perfectă a unei figuri, braţe ridicate întru proslăvire, ca şi cum s-ar reflecta în apă, exact ca opusul unei umbre. Cred că Dumnezeu mi-a dăruit imaginea Lui pentru a o împărtăşi cu alţii.”
Această fotografie este semnată „Dudley Danielson, fotograf” şi poţi obţine o poză a lui Dumnezeu pentru numai 9.95 dolari. Pe Dudley nu pare să îl deranjeze ce spune Biblia: „Nici un om nu l-a văzut vreodată pe Dumnezeu”. Nu pare să conteze pentru el nici că Biblia spune „Dumnezeu este duh” şi că „Nici un om viu nu M-a văzut vreodată”. Nu pare să fie vreo diferenţă faţă de oamenii care cred că l-au văzut pe Isus într-un panou publicitar pentru pizza. Astfel de exemple extreme nu sunt obişnuite. În noiembrie 1990 un număr al „Charisma Magazine” („Revista Carisma”), cea mai populară revistă a mişcării, arată o afirmaţie făcută de o doamnă pe nume Aline Baxley, fostă alcoolică şi dependentă de droguri, care spune că a fost în iad şi Dumnezeu a adus-o înapoi, pentru a-şi spune povestea.
Experienţă după experienţă se semnalează în presa carismatică, la televiziune şi radio. O schemă subtilă, dar sinistră se dezvoltă. În loc de a răspunde printr-o interpretare corespunzătoare a Cuvântului Sfânt al lui Dumnezeu, creştinătatea colectează poveşti ridicole care produc un misticism pseudo-creştin, ceva mai asemănător hinduismului sau new-age, decât creştinismului biblic. Şi de aceea am citat-o pe femeia care mi-a scris şi a spus „Lasă deoparte Biblia, cărţile şi opreşte-te din studiat.” Simţămintele sunt mai importante decât Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu. Intuiţia depăşeşte interpretarea. Acesta este un lucru tragic.
Acum o scurtă concluzie. Când ne întoarcem la Scriptură, vedem cumva că ea validează experienţa faptică drept sursă adecvată de adevăr? Uitaţi-vă în 2 Petru, şi vă voi da numai vreo două exemple, deoarece se leagă de subiectul nostru. În 2 Petru 1:16, Petru zice: „În adevăr, v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, când eram cu El pe muntele cel sfânt.” Să ne oprim în acest punct.
Petru spune: „Preaiubiţilor, aceasta este a doua epistolă, pe care v-o scriu. În amândouă, caut să vă trezesc mintea sănătoasă, prin înştiinţări, ca să vă fac să vă aduceţi aminte de lucrurile vestite mai dinainte de sfinţii proroci, şi de porunca Domnului şi Mântuitorului nostru, dată prin apostolii voştri.” Când se vedea asta? „Pe munte.” Care munte? Muntele cui? „Al schimbării la faţă”.
În Matei 17, Isus i-a luat pe discipoli pe un munte şi El s-a schimbat la faţă înaintea lor, iar ei au văzut Shekinah (slava, măreţia) lui Dumnezeu. Am văzut-o! Am fost acolo! Iar o voce din ceruri a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.” Aceasta este o experienţă uluitoare, o trăire nemaipomenită. Petru a spus: „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu întemeindu-ne pe nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine cu ochii noştri mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când, din slava minunată, s-a auzit deasupra Lui un glas, care zicea: “Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea.”” Poţi face astăzi carieră doar umblând şi spunând despre această experienţă. Dar uitaţi ce spune versetul 19: „avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare”. Avem cuvântul prorociei mai tare ca niciodată, asta este traducerea cea mai potrivită.
De ce este cuvântul profeţiei mai sigur decât experienţa? Cuvântul! Ideea lui Petru arată exact faptul că mulţi carismatici eşuează să înţeleagă. Pelerinajul de la o experienţă la alta, una mai spectaculoasă ca alta, nu este numai frustrant, este şi contra-productiv duhovniceşte. Petru spune: „Am trăit o întâmplare, cu adevărat. Dar am cu mine Cuvântul, mai sigur decât simţurile mele. Nu mă pot încrede nici în simţuri când văd cu adevărat slava lui Hristos”. Şi tot el spune „avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare; la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre.” Până la venirea lui Hristos în ziua sorocită, ar fi mai bine să respectaţi Cuvântul, pentru că versetul 20 ne spune: „Fiindcă mai întâi de toate, să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se tâlcuieşte singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânaţi de Duhul Sfânt.”
Dacă vreţi să puneţi bază pe experienţele umane, o puteţi face. Petru spune însă că va lua mai presus cuvântul, Cuvântul lui Dumnezeu, care nu este de sorginte omenească, nu este în răstălmăcire omenească, ci dat de oameni animaţi de Sfântul Duh, prin care a vorbit Dumnezeu. Voi lua Cuvântul lui Dumnezeu mai presus de cuvântul vostru sau de al meu. Petru nu era carismatic, nu era astfel.
Psalmul 19, un alt text de Scriptură cu care avem de-a face. În Psalm 19:7-9, psalmistul scrie: „Legea Domnului este desăvârşită, şi înviorează sufletul; mărturia Domnului este adevărată şi dă înţelepciune celui neştiutor. Orânduirile Domnului sunt fără prihană, şi înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate şi luminează ochii. Frica de Domnul este curată, şi ţine pe vecie; judecăţile Domnului sunt adevărate, toate sunt drepte.” Avem şase titluri la Scriptură; anume „Legea Domnului”, „Mărturia Domnului”, „Orânduirile Domnului”, „Poruncile Domnului”, „Frica de Domnul” şi „Judecăţile Domnului”. Câte două în fiecare dintre cele trei versete din Psalmul 19:7-9.
Acum veţi observa următorul lucru, el vorbeşte despre Scriptură. O vede ca pe o lege. Este legea lui Dumnezeu pentru conduita omului. El o vede ca pe o mărturie. Este mărturia personală a lui Dumnezeu pentru ceea ce este El. Petru le priveşte ca pe nişte precepte, principii pentru viaţă. Le vede ca pe nişte porunci; este supus lor. El le priveşte cu teamă, aceasta este îndrumarea pentru închinare. Le vede ca pe judecăţi sau verdicte date din judecătoria divină pentru destinul omului. Scriptura este în întregime despre acest lucru, dar observaţi că Scriptura glăsuieşte în circumstanţele trăsăturilor ei. Este desăvârşită, dreaptă, pură, curată, adevărată. Te poţi încrede în ea. În toate cele şase trăsături. Este perfectă, sigură, dreaptă, pură, curată şi adevărată. Şi ea va revigora sufletul, va tălmăci înţelepciunea, va bucura inima, va lumina ochii, va dura veşnic şi va produce învrednicirea pentru a fi pricepută de toţi.
De asta Isus a spus: „Dacă ei nu cred Cuvântul lui Dumnezeu venit prin proroci, nu vor crede nici atât pe altcineva.” Cum aşa? „S-a ridicat din morţi”. El a fost ridicat din morţi şi ei nu au crezut. Minunile nu îi fac pe oameni să creadă. Semnele şi minunile nu îi fac pe oameni să creadă, nu au făcut-o vreodată. Dacă un om nu crede Cuvântul, nu va crede vreo experienţă anume.
Uitaţi-vă la Ioan, capitolul 14, vedeţi ce a spus Isus despre experienţe în această problemă. În Ioan 14:6, Isus spunea: „”Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă m-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte; şi L-aţi şi văzut.” “Doamne”, i-a zis Filip, “arată-ne pe Tatăl, şi ne este de ajuns.” Isus i-a zis: “De atâta vreme sunt cu voi, şi nu M-ai cunoscut, Filipe? Cine M-a văzut pe Mine, a văzut pe Tatăl. Cum zici tu dar: “Arată-ne pe Tatăl?” Nu crezi că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine? Cuvintele, pe care vi le spun Eu, nu le spun de la Mine; ci Tatăl, care locuieşte în Mine, El face aceste lucrări ale Lui. Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl, şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.”
Nici Pavel nu a fost carismatic, credeţi-mă. Pavel nu a fost carismatic. El a făcut din adevărul dumnezeiesc începutul şi sfârşitul misiei sale. A fost propovăduitorul adevărului care i s-a dezvăluit lui prin Duhul lui Dumnezeu. Faptele 17:2: „Pavel, după obiceiul său, a intrat în sinagogă. Trei zile de Sabat a vorbit cu ei din Scripturi, dovedind şi lămurind, că Hristosul trebuia să pătimească şi să învie din morţi. “Şi acest Isus, pe care vi-L vestesc eu”, zicea el, “este Hristosul.”” El le explica oamenilor Scriptura, tălmăcea Scriptura. A avut o experienţă. El a ajuns în Rai! Dar Dumnezeu i-a spus: „Nu îţi este îngăduit să” – să ce? „Nu îţi este îngăduit să vorbeşti despre asta!” Dumnezeu nu a vrut ca cineva să se bazeze pe interpretarea, pe experienţa lui Pavel. Pavel nu şi-a construit niciodată misia pe viziunile şi experienţele lui. A construit-o pe bazele a ceea ce cunoştea el ca fiind revelat ca adevăr al lui Dumnezeu, iar el punea la îndoială orice experienţă şi faptă care încălcau Scriptura.
Sfârşitul misiunii sale este în capitolul 28 al Faptelor Apostolilor, acolo îl găsim încătuşat, iar oamenii se adunaseră în număr mare; el le explica acestora, mărturisind solemn despre Împărăţia lui Dumnezeu, încercând să îi lămurească în privinţa lui Isus, atât din Legea lui Moise cât şi din prooroci, de dimineaţă până seara. El încerca să dovedească adevărul Cuvântului lui Dumnezeu, arătat în paginile Scripturii.
Carismaticii, aidoma evreilor din vremea lui Pavel, aveau zel fără de cunoaştere. Entuziasm fără iluminare. Ei se apropie deseori de adevăr fără a-şi folosi mintea, fără a se gândi. Unii chiar afirmă că Dumnezeu le dă deliberat oamenilor harul vorbirii în limbi necunoscute, pentru a le arăta astfel cât de umil este intelectul uman. Dragii mei, asta este o greşeală serioasă şi tragică. Clark Pinock spunea odată: „Nu putem permite ca aceşti oameni să extragă teologie din experienţele lor. Ori de câte ori căruţa cu chestii existenţiale este pusă înaintea calului teologiei istorice, devine o sinteză a superstiţiei umane şi, în ideea asta, ar fi în regulă şi să consumăm drogul LSD în comunitate.”
Orice pentru a produce o experienţă. Creştinismul este în pericol serios, victimizat de spiritul experimental al zilelor noastre, moştenire a misticismului. Trebuie verificat prin Cuvântul lui Dumnezeu. Vom face tot ce ne stă în putinţă pentru asta. Cel puţin ştiţi din start că experienţa nu este un test valid pentru adevăr – Cuvântul este. Iar experienţa voastră decurge din misiunea Duhului, prin intermediul Cuvântului, în viaţa voastră.
Să ne rugăm. Tată, îţi mulţumim pentru că ne-ai îngăduit să vorbim despre aceste lucruri în seara aceasta, şi ar mai fi atâtea de spus. Îţi mulţumim, Doamne, că putem lua atitudine acolo unde Cuvântul tău este plin de iubire. Îţi cerem să ne ajuţi să făptuim cu credinţă aceste lucruri, amintindu-ne că nu tot ce spunem este adevăr, amintindu-le asta oamenilor din Mişcarea carismatică, acolo unde asta este în tendinţa generală. Îţi mulţumim pentru cei din sânul mişcării care fac tot posibilul să adere la adevăr, să îţi înveţe Scriptura, iar noi te rugăm să îi conduci spre o înţelegere deplină a adevărului Tău. Ajută-ne să fim iubitori, chiar şi când trecem prin astfel de lucruri, să ne putem confrunta cu greşeala pentru a fi tari în credinţa către Tine. În numele lui Hristos, amin.
Transcribed and added to Bible Bulletin Board’s “MacArthur Collection” by:
Tony Capoccia
Bible Bulletin Board
Box 119
Columbus, New Jersey, USA, 08022
Websites: www.biblebb.com and www.gospelgems.com
Email: tony@biblebb.com
Online since 1986
