O examinare Biblică a Calvinismului şi a învățăturilor sale referitoare la mântuire, alegere şi predestinare
de Cooper P. Abrams al 3-lea
* Toate Drepturile Rezervate
Este Calvinismul Biblic?
Introducere: Timp de secole, Calvinismul a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte alături de doctrinele alegerii şi predestinării aşa cum sunt predate de mișcarea Reformată modernă. Importanța subiectului este evidentă în faptul că el tratează direct doctrina mântuirii prin har. Aceste două doctrine sunt dezbătute pe larg de creştini profesanți care s-au împărțit ei înșiși în două tabere opuse, a „Calviniştilor” şi a „Arminianilor”. Totuşi, există un al treilea grup care este adesea trecut cu vederea. Acest grup este alcătuit din cei care nu acceptă nici una dintre aceste viziuni extreme şi respinge principiile ambelor poziții. Viziunea acestui grup va fi explicată şi arătată a fi viziunea Biblică. Domeniul acestei lucrări se va adresa doar învăţăturilor din Calvinism care este viziunea cea mai radicală şi mai nebiblică. Cei care cred că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu fără greșeală şi infailibil vor lua doctrinele ei în mod serios. Biblistul 1 adevărat apelează la Cuvântul lui Dumnezeu pentru a găsi adevărul Său în doctrinele despre predestinare şi alegere, liberul arbitru şi responsabilitatea umană. El va insista, că bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul despre chestiune poate fi distins în mod absolut.
Pentru a înțelege problema, haideți să ne uităm la felurite poziții susținute, termenii folosiți, şi la o scurtă istorie a subiectului. Aceasta va prezenta o soluţie Biblică, ce se adresează chestiunii în mod corect şi evită extremele nebiblice deopotrivă ale Calviniştilor şi ale Arminianilor. Scopul acestei lucrări nu este de a prezenta un studiu exhaustiv al subiectului, ci mai degrabă să se adreseze părții practice a acestui sistem teologic, arătând defectele sale nebiblice pentru credinciosul normal în Isus Cristos.
Capitolul unu – Introducere în Calvinism.
Calvinismul este un sistem de teologie care este asociat cu teologul Protestant John Calvin, un francez, care mai târziu a devenit un reformator elvețian (1509-1564). Termenul „Calvinism” se referă la doctrinele şi practicile care şi-au avut originea în lucrările lui. Principiile Calvinismului modern sunt bazate în principal pe lucrarea lui clasică „Institutes of the Christian Religion” (Institutele religiei creştine, n. tr.), care a fost publicată în ediția sa finală în 1559. 2 Nu ar fi corect să afirmăm că John Calvin a dezvoltat Calvinismul modern; mai degrabă Calvinismul este bazat pe lucrarea lui şi a fost extins de urmaşii săi.
John Calvin s-a născut în Noyon, un mic oraș în Picardy, Franța în 1509. El a fost cel mai tânăr dintre patru copii, toţi băieți. Când Calvin avea doisprezece ani, tatăl său, Gerrd Cauvin (Calvin) l-a trimis la Universitatea din Paris ca să studieze teologia. A fost dorința tatălui său din vremea copilăriei lui Calvin, ca acesta să studieze teologia şi să devină preot în Biserica Romano Catolică. 3
La vârsta de doisprezece ani, în jurul anului 1520 sau 1521, Calvin şi-a început educația prin a frecventa Universitatea din Paris. El a primit licența 4 în arte şi diploma de masterat. Totuşi, între anii 1528 şi 1533, tatăl său l-a direcționat să îşi abandoneze studiile sale teologice, şi tânărul Calvin a lucrat la o mai profitabilă licență în avocatură în școlile din Bourges şi Orleans. Ulterior, Calvin şi-a terminat studiile şi a fost licențiat să practice avocatura.
Calvin a fost crescut ca un Catolic devotat, dar se pare că el a început să meargă spre Protestantism după ce a citit scrierile lui Martin Luther. Nu există nici o înregistrare a convertirii reale a lui Calvin sau a mântuirii lui, dar el a schimbat direcția studiilor sale de la justiție înapoi spre teologie în 1557. 5 Convertirea lui pare să fi constat dintr-o tranziție înceată de a deveni un Protestant cândva între 1529 sau timpuriu în 1530. 6 În scrierile lui Calvin, el accentuează tranziția lui gradată cu timpul de la Catolicism spre creştinismul Protestant mai degrabă decât un singur eveniment de convertire. El a afirmat, „Noi suntem convertiți puţin câte puţin spre Dumnezeu, şi prin etape.” 7 În mod clar, Calvin nu a acceptat convertirea ca un eveniment în viața cuiva în care acesta devine un credincios şi este la acel moment născut din nou. Mai degrabă, el a descris convertirea lui ca o evoluţie gradată spre Dumnezeu. Acest eveniment din viața lui aruncă o umbră asupra mântuirii reale a lui Calvin. Starea adevărată a inimii lui nu poate fi cunoscută, dar priviri pot fi culese din scrierile lui, şi cel mai important, din acțiunile lui în Geneva. Totuşi, ar trebui observat, că nu există nici un exemplu în Noul Testament care ar susține ideea lui a unui proces gradat al mântuirii.
Ce este clar este că, în mod gradat, Calvin s-a schimbat din a fi un Romano Catolic spre a deveni un Protestant Reformat devotat. Totuşi, a fi convertit la Protestantism nu este acelaşi lucru cu a fi cu adevărat convertit şi spiritual „născut din nou.” Reforma Protestantă a fost o reformare a Romano Catolicismului, dar aceasta nu l-a curățat de toate erorile acestuia. În realitate, Protestantismul a reținut multe dintre erorile din Romano Catolicism cum ar fi biserica universală, botezul copiilor, sacramentele, stropirea ca un mod de botez, şi biserica precum un mijloc de mântuire după cum este văzut în practica ex-comunicării. De asemenea, aceasta a continuat ideea unui stat care este sub controlul bisericii (în grade felurite), alături de un cler plătit de stat. Nu a fost niciodată în Reforma Protestantă o ruptură clară de Catolicism. Ca toate cultele şi religiile false, Protestantismul nu a fost întemeiat doar pe Biblie (Sola Scriptura), ci pe scrierile, opiniile, ideile, şi consiliile clericilor despre ceea ce învaţă Biblia sau ceea ce gândesc ei că ar fi religie corespunzătoare. Protestantismul elvețian a fost înemeiat de John Calvin şi a fost temelia Prezbiterianismului; Martin Luther, a întemeiat Luteranismul; şi Henry al şaptelea a întemeiat Anglicanismul când a rupt Anglia de Biserica Romano Catolică. Aceasta a fost aceeaşi eroare pe care Isus a condamnat-o la liderii religioși din Israel că au comis-o. Israel, de asemenea, a urmat scrierile rabinilor în Talmud, 8 în locul Torei (Vechiul Testament). Mișcarea Reformată modernă este bazată pe Institutele Religiei Creştine a lui Calvin, şi multe dintre învăţăturile din Institute nu sunt biblice.
Capitolul doi – Ce înregistrează istoria despre caracterul lui John Calvin?
Se vede uşor în scrierile lui John Calvin, că el s-a considerat a avea o chemare specială de la Dumnezeu. El a crezut că în toată viața lui el urma, cu mare dedicare, voia lui Dumnezeu şi a fost apărătorul credincios al adevărului. Ca pastor al Genevei el a văzut rolul său ca unul ce curăță orașul de imoralitatea de toate felurile. Metoda lui a fost să folosească conducerea civilă ca un braț al bisericii pentru a întemeia legi corecte şi stricte de comportament, dar de asemenea de a executa judecata şi pedepse asupra infractorilor.
Caracterul adevărat al unui om poate fi văzut în ceea ce face el, şi nu în mod necesar prin ceea ce spune el. 1 Timotei 3:1-7 afirmă clar că un om pe care Dumnezeu îl cheamă trebuie să fie un om de caracter. Calvin este lăudat ca fiind cel mai măreț dintre teologii Protestanţi, şi a lui „Institutele Religiei Creştine” este lăudată ca o mare lucrare şi o temelie a teologiei Protestante Reformate. Nu poate fi nici o neînțelegere a faptului că, Calvin a avut un mare respect şi o teamă biblică de Dumnezeu. Totuşi, extremele şi concluziile false ale acestei teologii pot fi cu siguranţă chestionate şi arătate a fi nebiblice.
Calvin şi-a bazat teologia sa aproape exclusiv pe aplicarea legii Vechiului Testament, dată Națiunii lui Israel, către creştinătate. El a ignorat multe pasaje din Noul Testament şi care afirmă clar că creştinii, în această dispensație, nu sunt sub lege. Pavel a afirmat, „Căci păcatul nu va mai stăpâni asupra voastră, pentru că nu sunteţi sub Lege, ci sub har.” (Romani 6:14) 9.
El a explicat mai departe, „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:6) Nu poate fi nici o îndoială că, Calvin a înțeles greşit că legea a fost dată ca şi constituție a lor şi a reprezentat deopotrivă legea spirituală şi civilă pentru națiunea lui Israel. Dumnezeu niciodată nu a intenționat ca legea să se aplice literal la creştini. Principiile din spatele legilor se aplică la toate erele, şi în era noastră, principiile sunt ținute de bunăvoie de către credincioşii născuți din nou, nu din obligație, ci dintr-o iubire a lui Dumnezeu, a cuvântului Său, şi a neprihănirii. John Calvin i-a făcut pe cei despre care el a gândit că erau vrăjitoare să fie arse pe rug. Totuşi, creştinii aplică principiile din spatele zicerii lui Dumnezeu către Israel ca să nu o lase pe vrăjitoare să trăiască, prin a nu avea nimic de a face cu vrăjitoria sau cu orice lucru asociat cu ocultul. (Vezi Exod 22:18) Legea în Exod 22:18 era o lege civilă dată Națiunii lui Israel pentru a proteja poporul său de ocult. Pavel a clarificat faptul că creştinii nu trebuie să urmeze litera legii spunând, „Dar acum, am fost izbăviţi de Lege şi suntem morţi faţă de Legea aceasta care ne ţinea robi, pentru ca să slujim lui Dumnezeu într-un duh nou, iar nu după vechea slovă.” (Romani 7:6) Apostolul a explicat mai departe, „Dar acum, odată ce aţi fost izbăviţi de păcat şi v-aţi făcut robi ai lui Dumnezeu, aveţi ca rod sfinţirea, iar ca sfârşit viaţa veşnică.” (Romani 6:22) Vorbind despre libertatea față de jugul robiei legii pe care credinciosul o are în Cristos, Pavel a scris, „Rămâneţi, dar, tari şi nu vă plecaţi iarăşi sub jugul robiei.” (Galateni 5:1) Aceste adevăr doctrinal a scăpat raționamentului lui Calvin şi el în mod incorect şi neabătut a aplicat legea civilă a lui Israel la cetățenii din Geneva.
Este folositor în înțelegerea acțiunilor lui Calvin, că fiind slujitorul senior din Geneva, a fost obsesia lui să curețe cetățenii din oraș de tot comportamentul imoral. El a gândit că aplicarea legii lui Moise era soluţia la problema comportamentului păcătos. Totuşi, privind la acțiunile lui John Calvin, se poate vedea clar că teologia lui, a fost bazată pe gândirea Augustiniană, şi a fost administrată într-un mod tiranic, răzbunător, crud, şi neiubitor. Este dificil să găsești în multele sute de cărți scrise despre John Calvin multe exemple ale lui ca fiind un om iubitor, amabil, milostiv, sau îngrijitor, sau păstor. El a condus şi a domnit peste adunarea lui şi folosind autorităţile civile a adus judecata rapidă asupra dizidenților, chiar la moarte.
În 1538, Calvin a fost forțat să părăsească Geneva datorită viziunilor sale nepopulare. Mai târziu, în 1541, el a fost invitat înapoi. La început el a fost șovăitor în a se întoarce datorită opoziției pe care a înfruntat-o. Ceea ce a provocat mintea lui a fost cei care conduceau orașul care i-au oferit beneficii avantajoase şi poziție dacă el s-ar întoarce. Orașul era în învălmășeală, şi ei i-au oferit lui Calvin o mare putere pe care el o putea exercita în această nouă funcție ca slujitor al Genevei. Scopul lor a fost să restaureze ordinea în orașul nenorocit. Această putere i-ar permite lui să, „… întemeieze disciplina şi controlul comportamentului în tot orașul.” 10 Calvin a schițat decrete clericale care au creat constituția pentru Biserica Reformată din oraşul-stat al Genevei. 11 Consistoriul, una din cele trei corpuri guvernante ale orașului, a avut jurisdicție cu privire la executarea legilor lui Calvin. Calvin a început cu seriozitate să remodeleze orașul Geneva într-un „Oraș al lui Dumnezeu.” 12 Harkness afirmă, „Era datoria Statului, gândea Calvin, să îşi folosească puterile sale – dacă este necesar, brațul său purtător de sabie – pentru a impune trăirea morală şi doctrina sănătoasă.” 13 Potrivit lui Harkness, „Înainte de moartea sa, Calvin a devenit efectiv atât dictatorul civil cât şi cel clerical din Geneva.” 14 Eroarea gravă a lui Calvin în gândire a fost că aplicând legea civilă, el ar putea schimba condiția morală a cetățenilor din Geneva. La fel precum orice încercare de a o legifera moral, aceasta a eşuat în mod jalnic. Dacă el ar fi fost cu adevărat un om al lui Dumnezeu el ar fi căutat să aducă trezirea spirituală asupra orașului prin predicarea Evangheliei mântuitoare a lui Isus Cristos ca singura cale de a schimba natura şi viața păcătosului. Când păcătosul se pocăiește de păcatele lui, Dumnezeu îi schimbă natura lui şi el devine o persoană morală şi spirituală. Calvin nu ar fi putut înțelege 2 Corinteni 5:17, care spune, „Căci, dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus: iată că toate lucrurile s-au făcut noi,” și a luat traseul îndrumat greșit pe care l-a urmărit.
Capitolul trei – Atrocitățile pentru care John Calvin a fost responsabil
Adevăratul caracter al lui Calvin poate fi văzut în ereticul Michael Servetus şi alții care au fost acuzați că au încălcat legile lui. Servetus a fost un teolog cărturar şi un renumit doctor. El a fost condamnat ca eretic deopotrivă de Biserica Romană cât şi de Protestanţi pentru respingerea de către el a Trinităţii şi a botezului copiilor. În 1531, Servetus a publicat cartea intitulată „Erori ale Trinităţii” în care el s-a referit la aceia care au crezut în Trinitate precum credința în trei Dumnezei. El şi Calvin au corespondat prin scrisori pentru o vreme, dar Servetus nu a vrut să accepte învăţăturile lui Calvin despre Trinitate. Calvin, eşuând să-l convertească pe Servetus, a devenit răzbunător şi l-a văzut ca pe duşmanul său dedicat. În 13 februarie, 1546, Calvin i-a scris prietenului său, Farel, „Dacă el (Servetus) vine (la Geneva) nu îl voi lăsa niciodată să iasă viu dacă autoritatea mea are greutate.” 15
Timp de şapte ani Calvin a căutat să-l prindă şi să-l judece pe Servetus. Când Servetus a făcut greșeala de a se întoarce la Geneva şi participând la slujbele lui Calvin el a fost recunoscut şi arestat şi supus la un proces în instanță. Calvin a scris că el ar fi sperat că verdictul din procesul lui Servetus va fi pedeapsa cu moartea. 16
Calvin şi-a obținut dorința sa şi Servetus a fost condamnat de două dintre treizeci şi opt de acuzații aduse împotriva lui. El a fost condamnat să fie ars pe rug alături de cărțile sale, şi în 27 octombrie, 1553, sentința lui a fost executată. În afara Genevei, el a fost dus pe un deal şi Nigg înregistrează că „O coroană presărată cu sulf a fost pusă pe capul său. Când vreascurile au fost aprinse, un strigăt străpungător de groază a ieşit din el. „Milă, milă!” a strigat el. Pentru mai mult de jumătate de oră agonia teribilă a continuat, căci rugul fusese făcut din lemn pe jumătate verde, care a ars încet. „Isuse, Fiul Dumnezeului veşnic, ai milă de mine,” a strigat omul chinuit din mijlocul flăcărilor…” 17 Ar trebui să fie notat că Servetus nu era un cetățean din Geneva, ci el doar vizita orașul. Astfel, evlavia direcționată greșit a lui John Calvin a pretins doar o altă victimă.
Nigg a spus despre Calvin, „El (Calvin) nu a avut abilitatea de a intra în ideile altei persoane. Mai degrabă, el a tins să decidă arbirat că astfel de idei erau inspirate diabolic… nici o cantitate de vederi-largi istorice sau umane nu pot aduce să scuzăm acțiunile lui Calvin.” 18 Aceasta ar trebui să determine orice persoană logică şi cinstită să întrebe cum ar putea fi acest om nesănătos spiritual să fie fondatorul teologiei Protestante Reformate. Cum a putut Teologia Reformată să îl țină într-o atât de mare prețuire?
Calvin, care a denunțat Romano Catolicismul pentru credințele şi practicile ei false, dădea azil refugiaților francezi față de Inchiziția din Geneva. El însuși a fost de asemenea condamnat pentru a fi ars pe rug în absență, acum conducea Inchiziția sa Reformată în Elveția.
Alte atrocități pentru care John Calvin a fost responsabil.
În februarie 1545, un om numit „Freckles” (pistruiatul, n. tr.) Dunant a fost acuzat de aplicarea ciumei veninoase către piciorul tăiat al unui om care a fost spânzurat. El a fost torturat până la moarte într-o încercare de a-l face să mărturisească. El a murit sub tortură dar nu a vrut să admită delictul de răspândire al plăgii. Trupul lui a fost târât până la mijlocul orașului şi ars. Aceasta demonstrează totala lipsă de compasiune sau orice recurs legal față de aceia care au fost acuzați sub legea lui John Calvin. În mod clar, Calvin a aprobat şi a scuzat astfel de acte teribile.
În 7 martie, 1545, doi oameni au fost executați prin ardere pe rug pentru delictul de a răspândi ciuma. Cottret a scris că „… Calvin a mijlocit uman în aceeaşi zi să țină otrăvitorii ca să nu fie forțați să lâncezească în închisoare. Consiliul a urmat această directivă fericită şi a îndemnat călăul de aici înainte să „fie mai sârguincios în tăierea mâinilor răufăcătorilor.” 19 Acțiunile lui Calvin sunt o mărturie a lipsei lui de caracter şi a simțului său amețit de compasiune.
Execuțiile au continuat neabătute şi cei care au refuzat să mărturisească au fost torturați cu dibăcie într-un fel care ar evita uciderea lor folosind un strappado. Strappado este o formă de tortură în care victima este atârnată în aer prin încheieturile cu brațele lor legate în spatele lor. În acest timp, doi oameni care au fost acuzați ca vrăjitori au fost decapitați. S-a spus că ei au compus un mandat de arestare de grăsime şi alte lucruri rele care i-au făcut pe oameni să moară. Un număr de victime au comis sinucidere pentru a sfârși tortura lor. O femeie care a fost încătușată pentru ca să o împiedice să îşi ia viața s-a aruncat afară pe o fereastră pentru a scăpa de tortură. John Calvin nu doar a trecut cu vederea, dar a aprobat acest chin superstițios hidos. În mod clar, Calvin a fost condus de o superstiție irațională care îşi are rădăcinile în păgânism.
Ultima execuție asociată cu ciuma a fost în 16 mai, 1545, în care un total de șapte bărbați şi douăzeci şi patru de femei au fost executate. O scrisoare de la Calvin atestă că 15 dintre aceste femei au fost arse pe rug. Singura preocupare a lui Calvin a fost că ciuma nu ajunsese la casa lui.
În această perioadă, un total de treizeci şi şapte de oameni au fost condamnați pentru răspândirea ciumei. Majoritatea au făcut mărturisiri, care nu este surprinzător considerând torturile teribile pe care ei au fost făcuți să le îndure. Calvin de asemenea a făcut ca treizeci şi patru de femei să fie arse pe rug după ce le-a acuzat de a fi vrăjitoare care au făcut ca ciuma să se răspândească prin Geneva în 1545. 20
În 1568, plaga s-a întors şi Calvin a scris că cincisprezece femei deja fuseseră arse şi bărbații au fost pedepsiți mai riguros. Singura preoocupare a lui Calvin în toate acestea a fost că a lui casă a fost scutită de ciumă. 21 În 23 iunie, 1547 mai multe femei au fost acuzate că au dansat, ceea ce John Calvin a interzis. Francoise Favre a fost soția prietenului său apropiat Ami Perrin care l-a adus la Geneva. Totuşi, ea a căzut în dizgrație cu curtea pentru că anul anterior ea a refuzat să mărturisească împotriva mai multora dintre prietenii ei înaintea Consistoriului. Este a refuzat din nou să mărturisească şi a stat împotriva lui Calvin. Ea a fost închisă pentru acțiunile ei de sfidare a Consistoriului şi a lui Calvin.
Sub Calvin, Anabaptiştii au fost persecutaţi cu cruzime. El i-a văzut ca duşmani ai lui, în principal pentru că ei au respins botezul copiilor şi credințele şi practicile lui nebiblice. Cottret înregistrează „Mai mulţi Anabaptişti din Olanda au fost găsiți în Geneva la acest timp. Printre aceștia erau Herman de Gerbihan şi Benoit d’Anglen, alungați în timpul iernii din 1537 cu unii dintre ucenicii lor.” 22
Un bărbat numit Jacques Gruet, care a fost un ateu mărturisit a fost acuzat că a scris un afiș împotriva lui Calvin acuzându-l de ipocrizie şi l-a spânzurat pe amvonul lui. El a fost arestat şi torturat până când a recunoscut delictul. El a fost apoi executat prin decapitare în 26 iulie, 1547 pentru că a vorbit împotriva tiranului din Geneva, John Calvin.
Aceasta şi multe alte atrocități au fost conduse sub direcția lui John Calvin şi arată clar că omul a fost un fanatic religios, un criminal, şi un ucigaș. Ceea ce face acțiunile sale atât de josnice este faptul că el comis aceste atrocități odioase în numele Dumnezeului Atotputernic şi sub steagul susținerii adevărului! Aceşti oameni nu au fost condamnați pentru delicte viabile, ci datorită superstițiilor, vorbind opiniile lor, sau susținând credințe cu care John Calvin nu a fost de acord. Judecându-l după faptele lui şi simțul său denaturat al creștinătății, descoperă faptul că, Calvin a fost lipsit cu totul de bunătate şi milă umană. Cu siguranţă, el nu a avut nici un indiciu de a avea dragostea lui Cristos în inima lui, arătând nici un fel de dragoste pentru semenul său.
Capitolul patru – Credințe nebiblice şi eșecuri ale lui John Calvin.
Calvin despre Biblie: În 1536 Calvin a scris: „Biblia este un text încurcat, dificil, a cărui interpretare necesită cunoştinţă extensivă. Dacă este adus în contact cu el în mod neceremonios, multe minți sunt întristate şi cuprinse de confuzie. Biblia este un text prea vechi într-o lume prea nouă.” 23
Dumnezeu a vrut ca omul să păcătuiască. Calvin a scris „Dumnezeu, într-un mod secret şi minunat, vrea în mod drept, lucrurile pe care oamenii le fac nedrept.” … „Deşi Dumnezeu şi diavolul vor acelaşi lucru: ei fac aceasta într-o manieră cu totul diferită.” 24 El a spus că Dumnezeu nu vrea ca toţi oamenii să fie mântuiți spunând, „… că puţini primesc Evanghelia; trebuie să concluzionăm pe deplin, că motivul, este voia lui Dumnezeu; şi că sunetul exterior al Evangheliei lovește urechea în zadar, până când Dumnezeu este mulțumit să atingă, prin acesta, inima din interior.” 24
Calvin a concluzionat că dacă Dumnezeu dorește ca toţi să fie mântuiți atunci ei vor fi mântuiți. Aceasta a fost concluzia logică a ideii sale de mântuire predestinată. Totuşi, aceasta contrazice propriul cuvânt al lui Dumnezeu. Dumnezeu spune: „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30); „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9); şi „care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:4)
Calvin a crezut că Dumnezeu era autorul răului şi păcatului. El a spus, „Căci, dacă nu ar fi fost acest bine, — că lucrurile rele de asemenea au existat; acele lucruri rele nu ar fi fost permise, de Marele şi Bunul Omnipotent, să existe deloc. Căci El, fără îndoială, poate la fel de ușor să refuze să permită să fie făcute ceea ce El nu vrea să fie făcut, după cum El poate face ceea ce El vrea să fie făcut. Dacă noi nu credem aceasta, chiar începutul credinţei noastre este periclitat: prin care, noi profesăm a crede în Dumnezeul ATOTPUTERNIC!” 26 Concluzia este clară că el a crezut că Dumnezeu era autorul răului pentru că răul nu ar fi putut exista decât dacă Dumnezeu l-a permis. El a crezut că Dumnezeu, în permiterea răului, l-a cauzat.
Calvin a crezut în regenerarea botezătoare. În Institute Calvin a spus, „Căci după cum Dumnezeu, regenerându-ne în botez, ne altoiește în părtășia Bisericii lui, şi ne face ai lui prin adopție, după cum am spus că el înfăptuiește slujba unui părinte prevăzător, în furnizarea noastră continuu cu hrana prin care el poate să ne susțină şi să ne păstreze în viața la care el ne-a născut prin cuvântul său.” 27 El a afirmat mai departe, „… Botezul este, potrivit lui Pavel, un sigiliu al învierii noastre viitoare.” 28 De asemenea, trebuie să fie notat că el a învățat că botezul era semnul inițial că credincioşii erau admiși în Biserică. Totuşi, el continuă şi spune că botezul „… trebuie să fie un semn şi o dovadă a purificării noastre, sau (pentru a explica mai bine înțelesul meu) este un fel de instrument sigilat prin care el ne asigură că toate păcatele noastre sunt aşa șterse, acoperite, şi rase, încât ele nu vor veni niciodată în privirea lui, nefiind menționate niciodată, niciodată imputate.” 29 Observaţi ultipa parte a afirmației lui. Botezul, da, este un semn, dar acesta nu este un „instrument sigilat prin care el ne asigură că toate păcatele noastre sunt aşa șterse, acoperite, şi rase, încât ele nu vor veni niciodată în privirea lui, nefiind menționate niciodată, niciodată imputate.” Aceasta cu siguranţă sugerează că, Calvin a crezut într-o formă de regenerare prin botez.
Calvin a fost un mincinos. Când Calvin a fost aspru criticat după ce l-a ars pe Michael Servetus, el a căutat să se apere prin a scrie „S-a răspândit peste hotare, în multe locuri, un zvon, că această persoană încrezută (Servetus) a fost legat crunt în închisoare: în timp ce, el a fost absolut liber, şi a cutreierat rapid orașul în mod public, în fiecare zi. Şi cu ceea ce răutate unii agresivi şi-au imaginat şi au afirmat, că noi am dorit să îl dăm la moarte, voi sunteți cei mai buni martori ai noştri.” 30 Totuşi, după cum a fost notat mai sus, cu mult timp înainte ca Servetus să vină la Geneva şi a fost ucis, Calvin planifica moartea lui.
Calvin a eşuat ca păstor. Zweig scrie că „În 1543, după ce ciuma a lovit Geneva, Sebastian Castellio a fost singurul cleric din Geneva care i-a vizitat pe bolnavi şi i-a mângâiat pe muribunzi; Consistoriul Geneva (alcătuit în majoritate din păstori) şi Calvin însuși a refuzat să-l viziteze pe bolnav, Calvin şi-a direcționat slujitorii săi să îl declare „indispensabil” şi fiind „indispensabil” el nu a făcut nici un efort pentru a-i mângâia, vizita, sau sluji pe bolnavi. Mai târziu când a fost criticat pentru acțiunile sale şi scriind în propria lui apărare că „aceasta nu s-ar face pentru a slăbi întreaga Biserică, în scopul de a ajuta o parte din ea.” 31 În mod clar, John Calvin s-a gândit mul despre propria valoare. Calvin a ignorat cuvântul lui Dumnezeu care explică, „Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.” (Iacov 1:27) Pavel i-a instruit pe credincioşi, „Vă îndemn, dar, fraţilor, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu: aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească.” (Romani 12:1) Credinţa lui Calvin pare să nu fi fost suficient de puternică pentru a crede că dacă el slujește altora în necazul lor, că Dumnezeu nu îl putea păstra şi ocroti. El pare că a fost mai preocupat despre sine decât de turma lui le care a pretins că Dumnezeu l-a trimis.
Calvin a crezut că „Biserica” a avut puterea să excomunice. Cottret înregistrează că, „Calvin a cerut excomunicarea fără greș a „curvarilor, lacomilor, idolatrilor, bârfitorilor, şi bețivilor, dedicați la jaf.” În secolul şaisprezece, departe de a fi simple acte spirituale, Cina Domnului şi complementul acesteia, excomunicarea, erau pârghii puternice pentru a direcționa moralitatea publică.” 32 A fi excomunicat în Geneva însemna că aceluia i se nega împărtășirea la Cina Domnului, care era extrema de a fi înlăturat de la protecția bisericii, conducerea civilă, şi binecuvântările lui Dumnezeu. Calvin a văzut Cina Domnului ca un sacrament. Calvin a scris, „De aceea, noi mărturisim cu o voce că în primirea sacramentului cu credincioşie potrivit cu decretul Domnului, noi suntem cu adevărat făcuți participanți chiar în substanța trupului şi sângelui lui Isus Cristos.” 34 Aceasta este în mod clar transsubstanțierea, care este doctrina falsă a Romano Catolicismului, că elementele din „Eucharist” literalmente devin în mod real carnea şi sângele lui Isus Cristos şi prin aceasta efectuează iertarea de păcate.
Nicăieri Biblia nu prezintă Cina Domnului ca un sacrament. Nu există sacramente în creştinismul biblic care au proprietăţi mântuitoare sau care sunt necesare pentru mântuire. (Romani 3:24, 11:6; Efeseni 2:8-9; 2 Timotei 1:9; Tit 3:5) Botezul şi Cina Domnului sunt simple hotărâri ale unei adunări locale care ilustrează în mod simbolic mântuirea şi ispăşirea lui Cristos. Ele nu împart nici un beneficiu spiritual altul decât vederea în ele a adevărurile spirituale pe care ele le simbolizează.
Nici o biserică nu poate excomunica sau înlătura mântuirea nimănui. O biserică locală poate şi ar trebui să practice disciplina bisericească pentru membrii săi care sunt implicați în păcat public şi care sunt nepocăiți. Când este aplicată, persoana disciplinată pierde părtășia adunării, iar aceasta este desemnată de Dumnezeu pentru a-i rușina spre pocăință. O biserică nu poate da mântuire, şi de aceea o biserică nu o poate lua, deoarece mântuirea este exclusiv lucrarea lui Dumnezeu. Totuşi, o biserică locală poate înlătura din părtășia lor un membru, care prin păcatul său de care acesta nu se pocăiește, aduce rușine asupra întregii adunări.
Faptele lui Calvin îl arată a fi un om nepăsător şi neprietenos, nearătând dragostea lui Cristos care vine cu mântuirea adevărată. Unul poate dobândi o înțelegere a capacității de iubire şi compasiune a lui Calvin în declaraţia lui către Farel în timp ce era la Strasburg, Germania, în luna mai, anul 1539. Calvin era necăsătorit şi şi-a afirmat dorințele sale de a dobândi o soție spunând, „Amintiți-vă bine ceea ce caut eu în ea. Eu nu sunt din rasa nebună a acelor îndrăgostiți care, odată ce sunt acaparați de frumusețea unei femei, apreciază chiar greșelile ei. Singura frumusețe care mă seduce este cea a unei femei care este virgină, moderată, modestă, economică, răbdătoare; despre care eu sper, în final, că va fi atentă la sănătatea mea.” 35 Este greu să greșești egoismul din gândurile lui despre calificările uneia pe care el ar accepta-o ca soție a lui. În 1540, în timp ce era în Strasburg, Calvin a fost căsătorit cu Idelette de Bure, o văduvă cu doi copii. Scriind despre scurta lor lună de miere, Calvin a spus „În adevăr, din frica faptului că mariajul nostru va fi prea fericit, Domnul de la început a moderat bucuria noastră.” El a explicat mai departe că cineva trebuie să știe „cum să păstreze simpatia cuiva.” 36 Datorită ciumei din oraș, Idelette s-a mutat la țară. Calvin a fost forțat să scrie în absența ei, „Soția mea este în gândurile mele zi şi noapte, lipsită de sfătuire pentru că ea este lipsită de stăpânul ei.” 37
Capitolul cinci – Principiile Calvinismului
Convingerile şi învăţăturile lui John Calvin au devenit caracteristicile renumite ale bisericilor Reformate Protestante şi ale unor Baptiști. Calviniștii sunt împărțiți în mai multe grupuri: extremiștii, sunt numiți „Hiper” Calvinişti sau Calvinişti în „Cinci Puncte”, şi „Calviniştii Moderați.” Calviniştii Hiper şi în Cinci Puncte, susțin cele cinci puncte din Calvinism, care sunt afirmate în acrostihul TULIP (lalea). Calvinistul Moderat poate accepta una sau mai multe dintre aceste cinci puncte, dar nu pe toate. Învăţătura Hiper sau în Cinci Puncte Calvinistă a „Ispășirii Limitate” este în general respinsă de Calvinistul Modern. Simplu afirmat, inima teologiei Calviniste este viziunea care pretinde că Dumnezeu i-a predestinat sau ales pe unii să fie mântuiți şi pe alții să fie pierduți. Cei aleşi spre mântuire sunt hotărâți de Dumnezeu să primească mântuirea şi nu pot „rezista harului lui Dumnezeu.” Totuşi, cei pe care Dumnezeu i-a ales să fie pierduți sunt născuți condamnați veşnic la Iazul de Foc, şi El nu le va permite să fie mântuiți. Cele cinci puncte din Calvinism izvorăsc din această înțelegere falsă a alegerii şi predestinării.
Această controversă a început în timpul Reformei în secolul 16 şi a crescut din învăţătura lui Calvin. Potrivit Calvinismului, cei pe care Dumnezeu, în suveranitatea Sa, i-a ales să fie mântuiți, vor fi mântuiți prin „harul irezistibil” al lui Dumnezeu. Omul „ales” de Dumnezeu spre mântuire nu poate respinge mântuirea. Restul umanității, nealese de Dumnezeu să primească viaţa veşnică, nu are nici o oportunitate de a fi mântuită. Potrivit Hiper Calvinistului, Dumnezeu în trecut a decretat osânda lor veşnică. Azi, această teologie este găsită în ceea ce este numit teologia „Legământului” sau „Reformată.” Aceasta este învățat de Prezbiterieni, biserici Reformate şi unii Baptişti.
O privire Biblică la cele Cinci Puncte din Calvinism (TULIP).
Această învăţătură este referită ca fiind „Calvinismul în Cinci Puncte.” Cele cinci puncte sunt reprezentate prin folosirea acrostihului „TULIP.”
| acrostihul din engleză | traducerea în română |
| “Total depravity” | T -Totala depravare a omului. |
| “Unconditional election” | U -Alegerea necondiționată. |
| “Limited atonement” | L -Limitata ispășire. |
| “Irresistible grace” | I -Irezistibilul har. |
| “Perseverance of the saints” | P -Perseverența sfinţilor. |
TOTALA DEPRAVARE
Primul articol din Calvinism se referă la om ca un păcătos şi învață că omul este „total depravat,” incapabil, fără a avea vre-o abilitate de a primi mântuirea. Biblia învață clar că omul este născut într-o stare spirituală coruptă care afectează mintea, inteligența, sentimentul, şi voința. Biblia numeşte această stare „nedreptate” care înseamnă a nu fi drept cu Dumnezeu. Când Adam a păcătuit, el a adus în lume deopotrivă moartea spirituală şi cea fizică şi a transmis natura sa păcătoasă către toţi urmașii lui. Efeseni 2:1 afirmă că omul în starea lui natural neregenerată este într-adevăr „… mort în fărădelegi şi păcate.” Cu privire la acest adevăr, creştinii biblici sunt de acord cu siguranţă. Totuşi, Scriptura nu foloseşte cuvintele „depravarea totală” nici nu învață acest concept în sensul în care o face Calvinistul. Depravare înseamnă a fi corupt, corupt, împiedicat, pervertit, etc. Calvinistul merge la extrema de a aplica acest cuvânt la condiția păcătoasă a omului şi concluzionează că liberul arbitru al omului nu are nici o parte în venirea lui la Cristos şi în primirea mântuirii. Scriptura învață clar că omul despărțit de intervenția lui Dumnezeu, nu poate veni mântuitor la Cristos. Romani 3:10-18 descrie toţi oamenii ca fiind nedrepți şi după cum afirmă versetul 10 „după cum este scris: „Nu este niciun om neprihănit, niciunul măcar.” (Romani 3:10) Omul în starea sa căzută nu înțelege sau nu caută pe Dumnezeu, şi nu este nici o frică de Dumnezeu înaintea ochilor săi. Dumnezeu spune „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23) şi că neprihănirea omului este ca „hainele mânjite” (Isaia 64:6)
Pavel a dezvăluit starea minții carnale „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună. Deci cei ce sunt pământeşti nu pot să placă lui Dumnezeu.” (Romani 8:7-8) Dar aceasta nu înseamnă că un om nu poate cu intervenția lui Dumnezeu să creadă şi să fie mântuit. Cu siguranţă, mântuirea nu poate fi meritată sau câștigată aşa cum învață Efeseni 2:8-9, „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9) De aceea, un om nu poate „voi” de la sine să fie mântuit pentru că în starea lui naturală el nu are nici o neprihănire nici nu îl caută pe Dumnezeu. Isus a explicat că, „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44) Cuvintele lui Isus dezvăluie cum poate fi mântuit un om nedrept şi cum primeşte mântuirea prin credinţă. Dumnezeu Tatăl este cel care îl atrage pe păcătos la mântuire.
Acesta este principiul pe care Calvinismul îl încurcă şi îl duce până la extremă. Cuvântul lui Dumnezeu explcă faptul că după ce Adam şi Eva au păcătuit, ei au cunoscut binele şi răul. „Domnul Dumnezeu a zis: „Iată că omul a ajuns ca unul din Noi, cunoscând binele şi răul. Să-l împiedicăm, dar, acum ca nu cumva să-şi întindă mâna, să ia şi din pomul vieţii, să mănânce din el şi să trăiască în veci.” (Geneza 3:22) Ceea ce Calvinistul nu accept sau nu înțelege, este că omul poate răspunde lui Dumnezeu, folosindu-şi voința, pentru a accepta mântuirea când este dovedit ca vinovat de către Duhul Sfânt. Fără intervenția Duhului Sfânt, o persoană nu îl caută pe Dumnezeu sau nu dorește să primească iertarea lui Dumnezeu. Totuşi, când Duhul Sfânt iluminează mintea omului şi descoperă starea lui pierdută, Dumnezeu îi dă de asemenea omului capacitatea de a răspunde cu voința lui şi să fie mântuit. Acelaşi om poate de asemenea să respingă oferta lui Dumnezeu de mântuire, şi Dumnezeu îi va permite să facă aşa neforțând un om să accepte ceea ce el nu vrea.
Ducând condiția unui om pierdut la extremă, Calvinistul învață că Dumnezeu, exercitându-şi suveranitatea Lui, mai întâi a ales şi apoi i-a hotărât pe anumiți indivizi la mântuire în timpul trecut. Potrivit lor, moartea lui Cristos nu a fost pentru toţi oamenii aşa cum afirmă 1 Ioan 2:2, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2) Pentru a-şi susține teologia lor ei concluzionează că Isus a murit doar pentru cei puţini pe care El alege să îi mântuiască. Această convingere contrazice direct afirmaţia clară din 1 Ioan 2:2. Atunci, Dumnezeu, potrivit Teologiei Reformate, a extins harul „irezistibil” către cei pe care El i-a ales, vrând să spună că Dumnezeu îi mântuiește pe aceşti oameni fără nici o acțiune din partea lor. Cu alte cuvinte, Dumnezeu i-a forțat să fie mântuiți. Urmând logica lor fără temei, de aceea, omul nu are nimic de a face cu primirea de către el a mântuirii pentru că Dumnezeu alege să îl mântuiască şi îl face să creadă. Cu alte cuvinte, „Alegerea este selectarea lui Dumnezeu pentru anumite persoane.” 37 Aceasta înseamnă logic că Dumnezeu nu alege să mântuiască pe nimeni decât pe ai Lui câțiva selectați „aleși.” Chiar dacă Scriptura în mod repetat, în prezentarea Evangheliei, proclamă că un om trebuie să creadă pentru a fi mântuit, Calvinistul învață că doar aceia pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie mântuiți pot crede şi doar când Dumnezeu îi determină în mod supranatural pe ei să creadă.
ALEGEREA NECONDIȚIONATĂ
Conceptul de alegere necondiţionată are sensul că Dumnezeu i-a predestinat pe cei pe care El îi va mântui iar pe aceia pe care El nu le permite să fie mântuiți prin refuzarea harului Său, astfel condamnându-i la Iazul de Foc. Creştinii Biblici au obiecții puternice la acest principiu al Calvinismului. Motivul este că alegerea necondiţionată înseamnă că Dumnezeu alege să mântuiască pe unii şi să nu îi mântuiască pe alții. Cei care resping Calvinismul argumentează că această convingere este un atac chiar la caracterul şi natura lui Dumnezeu. Această convingere contrazice învăţătura că Isus Cristos a murit şi a plătit datoria păcatului a tuturor oamenilor (1 Ioan 2:2); şi că Dumnezeu „… vrea ca toţi oamenii să fie mântuiți” (1 Timotei 2:4); şi că natura lui Dumnezeu este dragoste, care înseamnă căutarea celui mai mare bine pentru toţi oamenii (1 Ioan 4:7-8, 16). Aceste Scripturi şi altele combat ideea că Dumnezeu alege să dea viață la majoritatea omenirii şi le dă viață pentru a-i trimite în iad. Nicăieri Cuvântul lui Dumnezeu nu spune că El a hotărât cine va fi mântuit şi cine nu va fi mântuit. Oamenii sunt mântuiți în baza acceptării sau respingerii darului lui Dumnezeu de har pe care El îl oferă tuturor oamenilor. Romani 1:18-23 învață clar că omul este condamnat pentru că el refuză să creadă în Dumnezeu şi să accepte harul lui Dumnezeu. Isus a afirmat clar „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:19-20) Lumina este fără îndoială Isus Cristos şi Evanghelia. Isus a spus că oamenii aleg să respingă „lumina” pentru că faptele lor sunt rele, şi ei refuză să vină la „lumină” pentru că „lumina” mustră păcatul lor. Baza condamnării omului nu este Dumnezeu, ci omul însuși care cunoşte adevărul şi refuză să creadă şi să se supună pe sine față de Creatorul şi Mântuitorul său. Proverbe 1:29 ne spune, „Pentru că au urât ştiinţa şi n-au ales frica Domnului” (Proverbe 1:29). Cei care au urât cunoştinţa lui Dumnezeu au ales să nu creadă şi să nu se teamă de Dumnezeu şi astfel s-au condamnat pe ei înșiși; Dumnezeu a oferit întotdeauna har şi milă la toţi cei care o vor accepta.
ISPĂȘIREA LIMITATĂ
Ispăşirea limitată este o altă presupunere naturală falsă a Calviniştilor. Calviniştii presupun că dacă doar cei pe care Dumnezeu i-a predestinat să fie mântuiți vor fi mântuiți, atunci Dumnezeu limitează ispăşirea doar la cei pe care El îi alege. De aceea, nu toţi oamenii pot fi mântuiți pentru că harul lui Dumnezeu este oferit numai celor pe care El i-a ales. Aceasta este o învăţătură bazată pe logica umană şi nu pe cuvântul lui Dumnezeu.
1 Petru 1:2 explică cine sunt cei aleși. „aleși după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos: Harul şi pacea să vă fie înmulţite!” (1 Petru 1:2) Dumnezeu spune că El alege potrivit cu „știința mai dinainte” însemnând că El cunoaşte viitorul. Dumnezeu este omniscient şi cunoaşte toate lucrurile trecute, prezente, şi viitoare. El i-a cunoscut pe cei care vor crede, şi astfel El a ales ce mântuire va fi oferită pentru cei care au crezut. Alegerea nu a fost pentru cei care vor fi mântuiți, ci, ce va oferi mântuirea celor care au acceptat harul Său. Mai multe despre aceasta vor fi spuse mai târziu.
HARUL IREZISTIBIL
Fiind loiali față de raționamentul lor uman, Calviniştii concluzionează că harul trebuie atunci să fie irezistibil. Dacă Dumnezeu este suveran şi forțează omul să fie mântuit, atunci omul nu poate rezista. Cei pe care Dumnezeu i-a ales să îi mântuiască vor fi mântuiți indiferent de orice acțiune din partea lor. Astfel, un om pe care Dumnezeu l-a ales nu poate rezista harului lui Dumnezeu şi va fi mântuit. Dumnezeu spune „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:3-4)
Scriptura declară că chiar natura lui Dumnezeu este să iubească. Iubirea lui Dumnezeu nu este condiționată de vrednicia sau meritul unei persoane față de iubirea Lui. Nimeni nu merită mila şi harul lui Dumnezeu. Dar Dumnezeu oferă iubirea Lui necondiţionată către toţi cei care vor crede. Dumnezeu spune clar că dorința Lui este ca toţi oamenii să vină la cunoştinţa adevărului. Aceasta face imposibil ca să existe cineva pe care Dumnezeu l-a exclus de la oferta Lui de har. Dumnezeu vrea ca toţi să fie mântuiți. Dacă harul este irezistibil, aşa cum învață Calviniştii, atunci de ce El, ca Dumnezeu iubitor şi Creator, nu-i mântuiește pe toţi? Răspunsul este simplu, că majoritatea oamenilor nu vor să creadă şi ei îl împiedică pe Dumnezeu din a le da darul Său gratuit de mântuire pentru că ei îşi iubesc păcatul lor mai mult decât sufletul lor.
PĂSTRAREA SFINŢILOR
Calviniştii continuă să îşi folosească raționamentul lor uman pentru a încurca doctrina siguranței şi asigurării mântuirii. Ei schimbă cuvintele pe care Biblia le foloseşte despre „siguranță” şi învață „perseverența sfinţilor.” (Vezi 1 Tesaloniceni 1:5; Evrei 6:11, 10:22) Calvinismul învață în mod corect că odată mântuită, o persoană nu îşi poate pierde mântuirea. Totuşi, termenul „perseverența sfinţilor” prin definiţie prezintă o înțelegere falsă a „siguranței credinciosului.” Cuvântul lor „perseverență” înseamnă a „continua pe un curs al acțiunii” sau se referă la stabilitate. Cuvântul lor implică faptul că Dumnezeu nu va permite unui credincios să „recidiveze” sau să cadă în păcat. Aceasta poate părea a fi un punct minor a diferenția între „perseverenţă” şi „siguranţă,” dar cuvintele au înțelesuri diferite. Un credincios poate şi va păcătui, şi poate păcătui până în punctul în care Dumnezeu îl va pedepsi şi chiar va lua viața credinciosului dacă el nu se va pocăi. (Vezi 1 Ioan 1:8-10) Credinciosul este asigurat că el este „asigurat” în Cristos şi va merge în cer. Odată mântuit, o persoană nu poate fi pierdută pentru că el nu a făcut nimic ca să îşi merite mântuirea şi nu poate face nimic să o păstreze sau să o piardă. (Vezi Romani 3:20, 27-28, 4:2, 8:38-39; 9:11, 11:6; 1 Corinteni 1:29-31; Efeseni 2:8-9; 2 Timotei 1:9; Tit 3:3-5) Din punct de vedere Biblic, mântuirea este în totalitate lucrarea lui Dumnezeu şi odată mântuită, o persoană este păstrată în siguranţă de puterea lui Dumnezeu spre mântuire.
Dumnezeu a spus: „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care, după îndurarea Sa cea mare, ne-a născut din nou prin învierea lui Isus Hristos din morţi, la o nădejde vie şi la o moştenire nestricăcioasă şi neîntinată, şi care nu se poate veşteji, păstrată în ceruri pentru voi. Voi sunteţi păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” (1 Petru 1:3-5) Biblia învață clar că omul poate „recidiva” şi poate permite păcatului să conducă viața lui. Evrei 12:6-11, 1 Corinteni 11:32, and 1 Ioan 5:16 învață că Dumnezeu îl va mustra pe credinciosul nepocăit, ce păcătuiește, chiar până la moarte pentru a sfârși răzvrătirea lui. Doctrina Biblică este a „siguranței” nu a „perseverenței” sfinţilor. Un sfânt al lui Dumnezeu poate da greș față de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu va da greș față de sfânt. Dumnezeu dă viaţa veşnică celor care prin credinţă se pocăiesc şi primesc darul său gratuit de mântuire. Odată mântuit, credinciosul nu poate fi pierdut pentru că Dumnezeu a iertat toate păcatele lor trecute, prezente, şi viitoare. Astfel, un credincios adevărat este asigurat în harul lui Dumnezeu. Când un om îl primește pe Cristos, el devine o făptură nouă, un copil mântuit al lui Dumnezeu şi în el locuieşte Duhul lui Dumnezeu. El nu poate fi pierdut odată ce a fost mântuit. (Vezi 2 Corinteni 5:17) Când credinciosul nepocăit moare el va fi în veşnicie judecat dar nu spre condamnare. Judecata lui Cristos a credincioşilor este pentru răsplată, nu condamnare. Astfel, păcătosul nepocăit care moare nu va primi nici o răsplată aşa cum afirmă 1 Corinteni 3:14-15. „Dacă lucrarea zidită de cineva pe temelia aceea rămâne în picioare, el va primi o răsplată. Dacă lucrarea lui va fi arsă, îşi va pierde răsplata. Cât despre el, va fi mântuit, dar ca prin foc.” (1 Corinteni 3:14-15)
Nici unul dintre principiile din TULIP nu îndeplinesc testul biblic şi ele prezintă o viziune falsă cu privire la doctrinele alegerii, harului lui Dumnezeu, şi a mântuirii.
Capitolul şase – Câțiva predicatori faimoși din trecut care au fost Calvinişti
Charles Spurgeon, unul dintre cei mai mari predicatori din vremurile recente, a tratat chestiunea prin predicarea alternativă deopotrivă a mântuirii prin har cât şi a responsabilității omului de a răspunde la oferta de răscumpărare a lui Dumnezeu. El a compromis Cuvântul lui Dumnezeu prin a predica doctrina Calvinistă a alegerii spre mântuire într-o duminică (Calvinism), şi în următoarea duminică predicând că omul trebuie să îşi exercite voința sa şi să creadă în Domnul Isus Cristos. La fel ca majoritatea Calviniştilor, el a făcut eroarea de a vedea alegerea ca referindu-se la o persoană fiind aleasă pentru mântuire. El pare că nu a văzut că alegerea Biblică se referă la planul lui Dumnezeu despre felul în care planul ales al lui Dumnezeu ar fi benefic credinciosului. Calvinistul se gândește cu multă atenție la afirmația că Charles Spurgeon a fost un Calvinist. Mulţi Baptişti îl folosesc pe Spurgeon pentru a justifica faptul că ei sunt Calvinişti. Pavel a avertizat „Nicidecum! Dimpotrivă, Dumnezeu să fie găsit adevărat, şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi, după cum este scris: „Ca să fii găsit neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fi judecat.” (Romani 3:4)
Alții, cum ar fi faimosul scriitor Arthur Pink, alături de majoritatea celor de convingere Calvinişti în Cinci Puncte, au învățat cu îndrăzneală că Dumnezeu i-a predestinat pe unii să fie mântuiți, şi în mod egal i-a predestinat pe alții să fie osândiți la iad. Pe cei pe care i-a predestinat spre mântuire cu siguranţă vor fi mântuiți şi nu există nimic care să poată să împiedice aceasta. aceasta este învăţătura lor despre „Harul Irezistibil.” Ei concluzionează că dacă Dumnezeu oferă har atunci acesta nu poate fi refuzat pentru că Dumnezeu este suveran în tot ceea ce El face. Rezultatul logicii şi teologiei lor false este că ei concluzionează că sufletul nefericit care nu a fost ales de Dumnezeu şi căruia nu i s-a oferit har, este născut pentru iad şi nu îl poate primi pe Cristos.
Ceea ce este interesant şi de asemenea tragic este că Pink, care este puternic ca un mare teolog, nu vede eroarea din învăţătura lui. De exemplu el citează Isaia 59:2 în cartea lui „Citate din Geneza.” „Nelegiuirile voastre pun un zid de despărţire între voi şi Dumnezeul vostru; păcatele voastre vă ascund faţa Lui şi-L împiedică să v-asculte!” (Isaia 59:1-2) Totuşi el omite ceea ce spune Dumnezeu în versetul 1, „Nu, mâna Domnului nu este prea scurtă ca să mântuiască, nici urechea Lui prea tare ca să audă.” Versetul spune că fărădelegile păcătosului care îl separă pe el de Dumnezeu şi acestea sunt cauza pentru „ascunderii” feței Lui Dumnezeu şi de a nu-l asculta pe păcătos. Calvinismul contrazice Cuvântul lui Dumnezeu şi proclamă că este alegerea şi acțiunea suverană a lui Dumnezeu de a-și ascunde fața şi a nu-l auzi pe păcătos. După cum unul citește conținutul Reformatorilor în numărul uriaș al scrierilor lor, această eroare gravă este făcută în continuu.
Predicatori radio populari moderni care sunt Calvinişti
John MacArthur
John MacArthur, de la programul radio „Grace to You” (Har către tine, n. tr.), este în mod tipic dintre majoritatea Calviniştilor în Cinci Puncte. El afirmă că disputa cu privire la această chestiune există doar pentru că omul nu vrea să accepte suveranitatea lui Dumnezeu. Mai mult, el proclamă că adevărul suveranităţii lui Dumnezeu supără mândria lui Dumnezeu şi supără simțul lui de imparțialitate. MacArthur recurge la apelative şi îl citează pe Arthur Pink, în numirea celor care resping Calvinismul ca fiind „negustori-de-merite.” El afirmă mai departe că unii oameni resping suveranitatea lui Dumnezeu în mântuire: „… pentru că omul căzut doreşte să îşi asume ceva responsabilitate – chiar dacă aceasta este foarte mică – de a fi crezut. El dorește în mod disperat ceva merit pentru că a făcut alegerea corectă.” 38 MacArthur face din non-Calvinişti o paiață a imaginației sale şi îl atacă. Nu este mai mult adevăr absolut decât faptul că nici un student biblic sau predicator al Bibliei nu ar nega suveranitatea completă a lui Dumnezeu peste toate lucrurile. Nici un credincios adevărat, care cunoaşte ceva despre Biblie sau mântuire, nu învață că mântuirea este căștigată şi prin aceasta să fie un „negustor de merite.” Aceasta este o afirmaţie prostească, copilărească, aspră, nelalocul ei, necărturară, şi neadevărată.
Biblia este emfatic clară în faptul că omul nu poate merita sau lucra pentru mântuirea sa deoarece aceasta este lucrarea lui Dumnezeu. Dar Calvinistul sugerează că dacă un om îşi foloseşte voința şi crede în Isus Cristos, aceasta înseamnă că omul căștigă sau merită mântuirea lui. Cu alte cuvinte, dacă un om îşi foloseşte voința lui pentru a accepta darul gratuit de mântuire al lui Dumnezeu, el îşi câștigă mântuirea lui. Aceasta este o concluzie neacceptabilă pentru cei care cred Cuvântul lui Dumnezeu. Cel care crede Cuvântul lui Dumnezeu va respinge principiile Calvinismului pentru motivul că acesta nu este biblic şi contrazice Cuvântul lui Dumnezeu. Mântuirea, aşa cum afirmă Efeseni 2:8-9 este darul gratuit al lui Dumnezeu al harului. Un dar nu este ceva meritat sau câștigat, şi acesta poate fi acceptat sau respins. Dacă o persoană primește un dar este ilogic să presupui că darul a fost câștigat sau meritat pentru că acesta nu este caracterul unui dar. MacArthur spune mai departe că omul este respins de doctrina alegerii pentru că se pare nedrept că Dumnezeu ar alege să mântuiască pe unii, dar nu pe alții. El este corect. El concluzionează, „… motivul pentru care omul doreşte atât de mult să aibă o parte în propria lui mântuire este pentru că el vrea să îşi exercite mândria lui.” 39 MacArthur nu ar trebuie să facă afirmaţii apăsate şi neinformate despre ceea ce este în inimile oamenilor. Acesta este felul de judecată pe care Isus l-a condamnat când El a spus „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi.” (Matei 7:1) Este o eroare mai gravă a lui MacArthur, să judece inimile oamenilor pe care el nu îi cunoaşte. Mai mult, este tragic că un om de popularitatea lui ar egala acceptarea Calvinismului la statutul de a crede Cuvântul lui Dumnezeu, dar aceasta este ceea ce face el. Potrivit lui John MacArthur, dacă tu respingi Calvinismul, tu nu eşti unul care crede în Biblie!
De fapt, există mulţi credincioşi care nu se potrivesc în nici una dintre presupusele categorii ale lui MacArthur şi ei resping viziunea Calvinistă doar pe baza a ceea ce spune Biblia despre chestiune. Aceşti oameni, aşa ca autorul acestui articol, resping deopotrivă viziunile Calviniste şi Arminiane şi apelează doar la Scripturi. Există o dovadă Biblică convingătoare pentru a respinge ambele idei ca fiind nebiblice. Există mulţi oameni evlavioși care acceptă total suveranitatea lui Dumnezeu şi resping mândria umană sau vre-o participare a omului în meritarea mântuirii.
David Jeremiah
După ce l-am ascultat pe David Jeremiah, la programul „Turning Point” (Punctul de întoarcere, n. tr.), când el a învățat o serie de o săptămână despre alegere, i-am scris o scrisoare în care i-am indicat mai multe inconsecvențe ale Calvinismului cu Biblia. El l-a pus pe unul dintre asistenții săi, Gene Huntsman, să răspundă la scrisoarea mea. În scrisoare Huntsman a afirmat, „În studiul predestinării şi alegerii mințile noastre sărace nu sunt capabile să le reconcilieze pe ambele, dar credinţa noastră le cunoşte pe ambele şi le susține pe ambele ca fiind adevărate. Scriptura este adresată credinţei nu rațiunii.” 40 În mod clar, Huntsman nu pare să înțeleagă faptul că, Cuvântul lui Dumnezeu este absolut rațional în tot ceea ce spune acesta. Mai departe el a citat câteva surse şi a afirmat „Acum nu căuta să amesteci aceste două lucruri (predestinarea şi alegerea) şi încă mai apăsat … nu încerca să le împaci. Controversa fără folos şi sentimentul partizan vor fi singurul rezultat. Cine ne-a spus să „împăcăm” în mințile noastre, aceste lucruri aparent contradictorii? … dacă încerci să „împaci” alegerea suverană a lui Dumnezeu cu oferta lui gratuită de mântuire către toţi, trebuie să sacrifici un adevăr pentru altul.” 41
Cu alte cuvinte, el înțelege că creştinul trebuie să accepte orbește ideile Calviniste fără întrebare şi fără nici o examinare Biblică. Este aceasta ceea ce Cuvântul lui Dumnezeu învață: „Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine şi care împarte drept Cuvântul adevărului.” (2 Timotei 2:15)? El concluzionează mai departe în acest domeniu că adevărul nu poate fi înțeles şi este „fără folos” pentru a fi urmărit.
În acest răspuns, reprezentantul lui David Jeremiah de asemenea a paiață în săraca lui încercare de a apăra această învăţătură nebiblică. Afirmaţia lui că „Scriptura este adresată credinţei nu rațiunii” este ordinar de nesănătoasă. Da, noi trăim prin credinţă, dar credința biblică nu este existențială. Nu este un „salt în întuneric.” Credinţa adevărată este bazată doar pe cuvântul revelat al lui Dumnezeu! Credinţa noastră nu este oarbă, ci ea stă pe promisiunile şi adevărurile afirmate ale Cuvântului inspirat al lui Dumnezeu. Dumnezeu cu siguranţă nu este autorul confuziei şi mai mult El nu poate minți, sau să se contrazică pe Sine. Este o contradicție ca Dumnezeu pe de o parte să afirme, „Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:3-4), şi pe de altă parte decretul, aşa cum David Jeremiah precum şi Calviniştii învață, că unii oameni sunt aleși şi născuți pentru a fi condamnați la iad.
Motivul pentru care Calvinistul dorește să îi condamne pe cei care nu sunt de acord cu ei pentru că încearcă să „împace” chestiunea, este deoarece Calvinismul este în directă opoziție cu ceea ce Dumnezeu a afiramt în mod clar şi nu poate fi apărat biblic. Ei afirmă corect că ei nu pot „împăca” decretul lui Dumnezeu de a-i mântui pe unii şi de a refuza harul Său către alții. Aceasta este adevărat pentru că tu nu poţi „împăca” adevărul cu eroarea. Tu nu poţi împăca un Dumnezeu iubitor şi drept, şi pe de altă parte să înveți că El îşi reține mila şi harul Său şi condamnă majoritatea lumii la iad, nepermițându-le unor oameni să creadă şi să fie mântuiți. Aceasta este o idee nerezonabilă pe care Cuvântul lui Dumnezeu nu o adeverește. Nu există un singur verset din Biblie care afirmă că Dumnezeu şi-a limitat harul Său sau a decretat că unii oameni vor merge în iad fără nici o șansă de a fi mântuiți. Nici un verset din Biblie nu învață „harul irezistibil.” Calvinismul şi teogonia Reformată este o învățătură falsă formată în mințile unor oameni care în mod dogmatic susțin un sistem nejustificat cu o teologie deficientă. Din nefericire, şi în mod tragic Calvinistul susține dogmatic viziunea lui indiferent dacă aceasta contrazice sau nu Cuvântul lui Dumnezeu.
Alți bine cunoscuți Calviniști moderni de la radio şi televiziune îi includ pe următorii:
R. C. Sproul Jr. este un teolog American Calvinist, filozof, autor, şi pastor şi fondator şi președinte al Ligonier Ministries care are programul radio zilnic “Renewing Your Mind” („Reînnoindu-ți mintea”, n. tr.).
Mark Driscoll, este pastorul popular şi fondator al Bisericii Mars Hill din Seattle.
John Piper, un predicator Calvinistic Baptist şi autor slujind în prezent ca Pastor pentru predicarea şi viziunea Bisericii Baptiste Bethlehem din Minneapolis, Minnesota.
R. Albert Mohler, Jr. este un teolog American şi al nouălea președinte al Seminarului Teologic Baptist de Sud din Louisville, Kentucky.
Charles Joseph Mahaney este președintele al Misiunii Harul Suveran, şi unul dintre păstorii fondatori şi lideri ai Bisericii Viața Legământului.
Capitolul şapte – Probleme doctrinale cu Calvinismul
Calvinismul distruge harul lui Dumnezeu
Calvinismul este contrar față de harului lui Dumnezeu în sine, care îşi are originea în dragostea şi favoarea nemeritată a lui Dumnezeu față de om. A accepta Calvinismul este a proclama că Dumnezeu nu iubeşte toată creația Sa, şi aceasta anulează harul Său. Harul lui Dumnezeu este acțiunea iubirii Lui. Calvinismul va fi de acord că Dumnezeu este dragoste, dar acesta în realitate îl potretizează pe Dumnezeu ca neiubitor şi nedrept față de majoritatea oamenilor pe pământ. Calvinismul restricționează iubirea lui Dumnezeu spre doar o parte din creația Lui, ceea ce face o minciună din afirmaţiile lui Dumnezeu că El iubeşte lumea (Ioan 3:16; Romani 5:8; 1 Ioan 4:9-10). „… Dumnezeu este dragoste.” (1 Ioan 4:8) Dumnezeu ne descoperă că El este dragoste şi că aceasta este chiar natura Lui, de aceea El nu poate merge împotriva a ceea ce este El şi să nege iubirea Lui către unii pentru că El alege să nu îi iubească. Dumnezeu spune că El este dragoste şi că El nu poate merge împotriva naturii Sale. Suveranitatea lui Dumnezeu nu Îi permite să nege cine este El.
Atunci cum pot Calviniștii să accepte că Dumnezeu este dragoste, când ei cred că El reține harul său de la majoritatea lumii? Nici un cuvânt din Biblie nu limitează iubirea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu este oferită cu generozitate, şi este limitată doar de oameni păcătoși care nu vor accepta iubirea Lui. Totuşi, aceasta nu este greșeala lui Dumnezeu, ci a omului. Ioan 3:15-16 afirmă clar „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu.” Dacă cineva crede cu adevărat acea afirmaţie a Cuvântului lui Dumnezeu, atunci acel cineva nu poate fi un Calvinist. Omul merge în iad pentru că el refuză să îl creadă pe Dumnezeu şi ca un păcătos, el îl respinge pe Dumnezeu. El nu este condamnat pentru că Dumnezeu a decretat ca el să fie ars în Iazul de Foc. El nu este condamnat pentru că Dumnezeu nu îi permite omului să se pocăiască (Ioan 3:19-20; Romani 1:18-23).
Este o perversiune a suveranităţii lui Dumnezeu şi a harului Său să concluzioneze că El ar încălca natura Lui proprie şi să rețină iubirea Lui față de lume. Dumnezeu este drept, şi de aceea justiția Lui cere că dacă un om raspinge harul Său, şi plata lui Cristos pentru păcatele lui, atunci omul trebuie să plătească datoria el însuși. Totuşi, 1 Ioan 2:2 spune clar că „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2)
Întrebarea este pur şi simplu aceasta: „Iubeşte Dumnezeu lumea şi a Isus Cristos, Dumnezeu întrupat, a venit pe pământ, a sufferit, şi a murit pentru păcatele omenirii?” Răspunsul biblic este copleșitor DA! Atunci cum pot Calviniștii să învețe că El nu a făcut aceasta? Pe ce bază biblică oare învață Calvinistul că Dumnezeu nu şi-a extins iubirea Lui față de toţi oamenii, chiar dacă ei resping acea dragoste? Dumnezeu spune, „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8) Nu există nimic în contextul acestei afirmații care limitează harul lui Dumnezeu. Pavel explică, „…Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală (a lui Adam) a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare (a lui Isus Cristos) a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” (Romani 5:18) Cu alte cuvinte, toţi oamenii stau condamnați prin păcatele lor, dar Isus Cristos oferă „darul” gratuit de „îndreptățire a vieții” către „toţi” oamenii. Versetul 19 spune, „Căci, după cum prin neascultarea unui singur om, cei mulţi au fost făcuţi păcătoşi, tot aşa, prin ascultarea unui singur Om, cei mulţi vor fi făcuţi neprihăniţi.” (Romani 5:19) Acest verset spune că mulți vor fi făcuți drepți, şi în mod clar aceasta limitează pe cei care vor fi mântuiți. Totuşi, aceia făcuți drepți sunt cei care prin credinţă au crezut şi l-au acceptat pe Isus Cristos ca Mântuire a lor. Cristos a murit şi a plătit datoria păcatului pentru toţi oamenii, dar numai cei care acceptă darul Său gratuit vor primi dreptatea Lui şi mântuirea rezultată.
Calvinismul are o viziune falsă despre voința omului
Calvinistul argumentează că folosirea voinței cuiva pentru a primi mântuirea este o lucrare şi astfel omul ia parte în primirea mântuirii lui. Deoarece Biblia învață clar că un om nu poate merita sau câștiga mântuirea lui. Totuşi, Calviniştii pervertesc acest adevăr simplu şi încearcă să facă acest adevăr ca să se potrivească cu teologia lor, concluzionând că voința unui om nu are nici o funcție în faptul că el este mântuit. (Vezi Efeseni 2:8-9) Întrebarea este „Oare credința şi acceptarea voită a lui Isus Cristos ca Mântuitor al cuiva constituie o „lucrare?”
Unul dintre primele argumente pe care Calviniştii îi folosesc pentru a-şi susține convingerea lor este că un om este total depravat, ceea ce înseamnă că voința lui este de asemenea depravată, şi nu poate în mod voit să creadă şi să fie mântuit. După cum am clarificat mai devreme, Biblia nu foloseşte cuvântul „depravat” ci mai degrabă spune că el este „nedrept.” Folosirea cuvântului „depravare” limitează răspunsul unei persoane sub orice circumstanţe. Ei concluzionează că Dumnezeu în trecut a decretat pe cine va mântui El şi atunci la un anumit punct în timp în viața acelei persoane „alese”, Dumnezeu îi dă harul irezistibil şi persoana este mântuită. Ei raționează corect că omul este mort în fărădelegile şi în păcatul său şi este atât de mort din punct de vedere spiritual, încât el nu poate face nimc ca să se mântuiască pe sine. Totuşi, ei iau poziția extremă şi nebiblică că omul nu poate crede decât dacă Dumnezeu forțează acea credință asupra lui. Ideea lor este că voința omului nu are nici o parte în faptul că o persoană crede şi îl acceptă pe Isus Cristos ca Mântuitor al său. Ei concluzionează că Dumnezeu a decretat că persoana va fi mântuită şi atunci Dumnezeu împinge mântuirea pe persoană indiferent de voința persoanei. Mai mult, argumentul lor este că dacă un om alege să fie mântuit, actul său de a-şi folosi voința este o formă de faptă, şi faptele nu pot mântui.
Cu adevărat, faptele nu pot mântui, dar oare aceasta înseamnă că un om, care aude Cuvântul lui Dumnezeu şi este dovedit de păcatele lui de către Duhul Sfânt, nu poate atunci accepta prin credință oferta de răscumpărare a lui Dumnezeu? Dacă Dumnezeu oferă mântuirea, după cum învață atât de multe Scripturi, de ce nu poate un om să accepte harul Său? Oare răspunsul uneori persoane la puterea doveditoare a Duhului Sfânt constituie o faptă? Haideți să ne uităm la câteva exemple a celor din întâmplările din Biblie care şi-au folosit voința lor şi au făcut alegeri în răspuns față de Dumnezeu.
În Geneza 2:16-17 Dumnezeu i-a spus lui Adam, „Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: „Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină; dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el vei muri negreşit.” (Geneza 2:16-17) Nu i-a dat Dumnezeu lui Adam și Eva o alegere? El a fost avertizat că dacă mănâncă din pomul oprit el va muri cu siguranţă. Astfel, felul cum Adam şi-a folosit voința sa a avut consecinţe. Dumnezeu i-a dat lui Adam o alegere clară. Mănâncă din toţi ceilalţi pomi, dar nu din acesta. Domnul i-a permis lui Adam să îşi folosească voința lui. Şi-au folosit Adam și Eva voințele lor în a lua decizia lor fatală? Calvinistul nu poate nega acest adevăr simplu, dar apoi el îl deformează pe Adam în folosirea lui a voinței în răspuns către Dumnezeu prin a concluziona că după ce Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a luat abilitatea omului de a-şi folosi voința lui. Da, voința omului a fost făcută coruptă în Cădere, dar aceasta nu a fost înlăturată şi nici nu a fost dincolo de capacitatea lui Dumnezeu să îl facă pe Duhul Sfânt să ilumineze pentru ca omul să poată răspunde la atragerea lui Dumnezeu a lui şi a crede precum afirmă Ioan 6:44.
În Geneza 4, lui Abel şi Cain de asemenea li s-a dat o alegere. Aceasta a fost în mod clar după Cădere, un detaliu minor pe care John Calvin şi adepţii săi îl ignoră. Amândoi dintre fiii lui Adam l-ar fi putut ascultat pe Dumnezeu şi prin credință să îi fi prezentat Lui o jertfă sângerată şi să fie acceptați, sau ei ar fi putut respinge Cuvântul lui Dumnezeu, să nu îl asculte pe Dumnezeu şi să fie respinși de El. Abel a făcut alegerea corectă iar Cain nu a făcut alegerea corectă. Ar trebui să fie notat că Dumnezeu i-a spus în Geneza 4:7 lui Cain, „Nu-i aşa? Dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pândeşte la uşă; dorinţa lui se ţine după tine, dar tu să-l stăpâneşti.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune că dacă, Cain l-ar fi crezut pe Dumnezeu şi prin credinţă ar fi adus o jertfă corespunzătoare, nu ar fi fost el acceptat? Dumnezeu i-a dat o alegere lui Cain şi pentru că el nu a crezut şi nu s-a temut de Dumnezeu, el în mod voit l-a respins pe Dumnezeu, știind pe deplin adevărul şi ceea ce făcea el. El a respins oferta de har a lui Dumnezeu şi a rămas condamnat.
În toată Biblia, Dumnezeu le-a dat oamenilor alegeri. El întotdeauna le-a spus ceea ce era cinstit, înțeles ca ceea ce era „drept” şi era voia Lui. De asemenea, El i-a avertizat de a nu face alegerea greșită. De ce face Dumnezeu aceasta dacă oamenii sunt predestinați de Dumnezeu de a face ceea ce vor face, şi nu au nici o abilitate de a face altfel? Dumnezeu a dat copiilor lui Israel de asemenea, o alegere în jertfirea unui animal ca o ardere de tot simbolică pentru păcatele lor. Arderea de tot dată de ei nu a îndepărtat păcatul, ci este o imagine a lui Cristos mai târziu suferind, vărsându-şi sângele Său şi murind pentru păcatele lumii. Levitic 1:2 afirmă clar că oferirea arderii de tot nu era o poruncă, ci era o jertfă de bună voie a poporului în pocăinţa față de păcatele lor. Evreii nu erau obligați să ofere o jertfă de ardere de tot pentru păcatele lor. Totuşi, dacă ei credeau în Dumnezeu, ei Îl ascultau, îşi mărturiseau păcatele lor, şi au vrut să îl onoreze pe Domnul în aducerea lor a unei jertfe.
Este foarte important să notăm formularea instrucţiunilor lui Dumnezeu către Moise. „Vorbeşte copiilor lui Israel şi spune-le: „Când cineva dintre voi va aduce un dar Domnului, să-l aducă din vite, fie din cireadă, fie din turmă. Dacă darul lui va fi o ardere de tot din cireadă, să-l aducă (în mod voluntar, versiunea KJV, n. tr.) din partea bărbătească fără cusur; şi anume să-l aducă la uşa Cortului întâlnirii, înaintea Domnului, ca să fie plăcut Domnului.” (Levitic 1:2-3) Calviniştii pretind că Dumnezeu oferă harul Său către cei pe care El i-a ales şi restul omenirii este condamnată, prin voința şi decretul lui Dumnezeu către flăcările iadului. Totuşi, în instrucțiunile Lui referitoare la oferirea unei jertfe pentru păcat de către copiii lui Israel, Dumnezeu nu a făcut nici o restricție. El a spus, dacă „cineva dintre voi va aduce un dar Domnului.” Dumnezeu a spus de asemenea în Noul Testament, „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Fapte 2:21) (Vezi Romani 10:!3). Niciodată în Cuvântul lui Dumnezeu nu există măcar un indiciu că Dumnezeu reține harul Său de la cineva care doreşte să vină. Nicăieri în Cuvântul lui Dumnezeu nu se spune că Dumnezeu alege să ofere harul Său unora şi îl refuză altora. Când Dumnezeu descoperă adevărul unei persoane aceasta pur şi simplu înseamnă că Dumnezeu înțelege că persoana poate răspunde. De aceea creştinii predică şi predau Evanghelia. Prin predicare şi învățare, Dumnezeu se descoperă pe Sine către păcătoși şi le arată, prin puterea doveditoare a Duhului Sfânt cum pot ei să fie mântuiți. Evrei 11 abundă de bărbați şi femei care au ascultat când Dumnezeu le-a spus care este voința Lui, ei au ascultat, l-au crezut pe Dumnezeu, şi aceasta „li s-a socotit drept neprihănire.” Aceste oștiri dintre „eroii credinţei” şi-au folosit voințele lor date de Dumnezeu pentru a-l onora pe Dumnezeu. Ei şi-au folosit voințele lor prin puterea şi abilitatea pe care le-a dat-o Dumnezeu. Credinţa lor nu a venit de la ei înșiși, ci a venit de la Dumnezeu. Ei nu au acționat din dreptatea lor, ci din dreptatea şi puterea lui Dumnezeu.
Iosua l-a chemat pe Israel să slujească pe Domnul spunând, „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de Râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară locuiţi. Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului.” (Iosua 24:15) Israel a avut o alegere să slujească lui Dumnezeu sau idolilor. Aceasta a fost o alegere de mântuire sau nimicire. Iosua i-a avertizat „Când veţi părăsi pe Domnul şi veţi sluji unor dumnezei străini, El Se va întoarce şi vă va face rău şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine.” (Iosua 24:20) Dacă ei erau total depravați şi nu puteau răspunde, atunci de ce le-a vorbit Dumnezeu prin Iosua şi le-a oferit alegerea? Dacă toţi erau „predestinați spre cer sau iad cu nici o posibilitate de a răspunde decât potrivit felului în care Dumnezeu i-a programat, atunci de ce le oferă alegerea? Dacă oricare dintre copiii lui Israel, care au auzit promisiunea lui Iosua de mântuire, nu le-a fost permis de către Dumnezeu să răspundă, atunci alegerea şi oferta ar fi fost o minciună către acele sărace suflete. Oferta de har a lui Dumnezeu era Dumnezeu capacitându-l pe om să răspundă. Dacă Dumnezeu oferă El nu poate nega ceea ce El oferă. Dacă înlături abilitatea omului de a-şi folosi voința dată lui Dumnezeu pentru a-l asculta pe Dumnezeu, atunci de asemenea, tu iei responsabilitatea lui pentru acțiunile lui.”
În mod clar, Dumnezeu le-a dat o alegere, şi ei şi-au folosit voința lor dată de Dumnezeu pentru a accepta sau a respinge oferta lui Dumnezeu. Calviniştii nu au nici o bază Biblică pentru a spune că voința omului nu are nici o parte în mântuirea lui. De peste şaizeci de ori în Noul Testament Dumnezeu îi spune omului să creadă şi să fie mântuit. Încrederea este un act al voinței cuiva. Totuşi, Dumnezeu este clar în afirmaţia că omul pierdut nu poate să fie mântuit pe cont propriu. Este adevărat că un om nu poate prin sine să voiască să fie mântuit. Totuşi, când Dumnezeu îl atrage pe un om, atunci voința omului este iluminată şi este capacitat de Duhul Sfânt, el poate prin puterea şi aprovizionarea lui Dumnezeu, să creadă şi să accepte prin credinţă oferta de har a lui Dumnezeu. Cu siguranţă, un om nu poate face aceasta pe contemporan propriu. Este o doctrină falsă să neci acest act vital şi necesar, Duhul Sfânt, îndemnând o persoană să fie mântuită, prin oferirea mântuirii către om. Dumnezeu nu îl forțează pe un om să creadă şi să accepte harul Său şi să îl folosească pe om ca un robot. El iluminează voința omului, îi arată adevărul, şi îi oferă iertarea păcatelor şi viaţa veşnică.
Nepotrivirile Calvinismului
Există multe nepotriviri în Teologia Reformată. Dumnezeu spune în Evrei 11:6 „Şi, fără credinţă, este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută.” Mai multe adevăruri ies în relief în acest pasaj. În mod clar, inima planului lui Dumnezeu este că fără credinţă în Dumnezeu, este imposibil ca un om să îi placă sau să vină la Dumnezeu. Omul care vine la Dumnezeu trebuie să creadă că Dumnezeu este. Aceasta înseamnă că Dumnezeu există, este Creatorul omului, şi că fiecare om este responsabil față de El. Un robot „depravat”, care este viziunea Calvinistă despre om, nu îşi poate exprima credinţa, nici să creadă sau să îl caute pe Dumnezeu. Harul irezistibil Calvinist înseamnă har pre-programat!? Mai mult, Dumnezeu spune că credinţa este inseparabil legată de „căutarea cu sârguință a Lui.” Un robot nu poate căuta nimic, dar el poate înfăptui programarea care i se dă. Cum poate un om „total depravat” să dorească să caute ceva despre care el este incapabil să cunoască a fi existent? Contextul afirmaţiei lui Dumnezeu este credinţa mântuitoare, a oamenilor care au auzit promisiunile lui Dumnezeu, şi prin credinţă, le-au primit. Chiar prin definiția lui Dumnezeu credinţa Calvinismului este respinsă. Calvinismul este un labirint de nepotriviri şi concluzii nebiblice care sfidează orice logică şi nu au nici o susținere din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu există nepotriviri în Dumnezeu deoarece El este un Dumnezeu al ordinii, organizării, şi logicii adevărate.
Folosirea greșită a cuvintelor de către Calvinişti
„Oricine” – „pas” – Cuvântul „pas” (oricine) din Ioan 3:16, Fapte 2:21, prezintă o problemă pentru Calvinist pentru că cuvântul înseamnă „oricine” şi „oricare persoană: indiferent de cine,” şi în verset înseamnă „oricine crede.” 42 Calvinistul deformează cuvântul pentru a sugera că el înseamnă „toţi cei credincioși dintre cei care au fost predestinați de către Dumnezeu să creadă, în contrast cu cei pe care Dumnezeu nu le va permite să fie mântuiți pentru că El le refuză harul Său de la ei.” Totuşi, aceasta nu este confirmat de definițiile grecești ale cuvintelor folosite, sau de învăţăturile Noului Testament. „Atunci oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit.” (Fapte 2:21) În Fapte 2:21, Robertson identifică fraza „va chema pe” ca „Modul subjonctiv mediu aorist întâi al lui epikaleo, verb comun, a chema, diateza reflexivă pentru cineva în nevoie. Articolul nedeterminat relativ cu ideea așa conjunctivă, puncticulară, în orice caz singur, și așa aorist.” 43
Aceasta poate fi tradus cu acuratețe ca „orice persoană care îl cheamă pe Domnul va fi mântuită.” Cu alte cuvinte, orice persoană care ar chema numele Domnului „sozo” (va fi mântuită), însemnând că va fi scăpată. În Ioan 3:15-16, cuvântul „pas” ca un pronume modifică cuvântul crede. Versetul spune literal, „Căci aşa de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât el l-a dat pe singurul său Fiu născut, ca oricine (oricare persoană sau oricine) crede în el să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16) Dicționarul grecesc al lui Arndt-Gingrich spune aceasta în contextul lui Ioan 3:15-16 înseamnă „toţi cei care, oricine.” 44
Cuvântul (cuvintele) grecești „pas, pasa, pan, ras, rasa, ran,” sunt folosite în Noul Testament şi sunt traduse de sute de ori „toţi, oricine, fiecare, întregul, toate felurile, etc.” Cuvântul „pas” este folosit de 99 de ori în Noul Testament. Cuvântul este atot inclusiv şi felul cum este modificat determină la ce se referă acesta. În Ioan 3:15-16 şi Fapte 2:21 cuvântul „oricine” pur şi simplu înseamnă fiecare persoană care crede va fi mântuită. Cuvântul „oricine” nu este limitat la puţini presupuși care sunt decretați a primi harul irezistibil de la Dumnezeu ci se referă la toată lumea.
„Lumea” – kosmos. – Calvinistul insistă că cuvântul „lumea” folosit în versete precum Ioan 3:16 şi 1 Ioan 2:2 nu înseamnă întreaga lume, ci se aplică doar la puținii aleși care sunt decretați de Dumnezeu de a primi harul irezistibil. Observaţi cât de explicit este 1 Ioan 2:2, „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii (holos „toată”) lumi (kosmos).” Cuvântul când este folosit cu articol se referă la întregul din ceva. De exemplu: „şi, când l-a găsit, l-a adus la Antiohia. Un an întreg au luat parte la adunările bisericii şi au învăţat pe mulţi oameni…” (Fapte 11:26) Barnaba şi Saul au învățat la Antiohia timp de un an. Dacă Calvinistul era consecvent el ar fi tradus versetul să însemne că ei s-au adunat pentru o perioadă cumva indefinită sau nespecificată de timp. Totuşi, folosirea modificatorului „întreg” restricționează fraza să însemne un an complet. Mai departe, cuvântul „lume” este kosmos şi semnifică după cum afirmă Arndt-Gingrich, „… în folosire filozofică, lumea ca suma totală a tot ce este aici, şi acum… 3. ca suma totală a tuturor ființelor mai presus de nivelul animalelor… 4. lumea ca Tera, Planeta pe care noi trăim … b. ca locuință a omenirii… c. lumea în contrast cu cerul, … 5. lumea ca toată omenirea, … b. din toată omenirea, dar în special credincioşii. 8. totalitate, suma totală.” 45 Observaţi folosirea lui „toată lumea” din 1 Ioan 5:19 „Ştim că suntem din Dumnezeu şi că toată lumea zace în cel rău.”
Interpretarea Calvinistă contrazice afirmaţia din pasajul 1 Ioan 2:2. Ioan face o distincție negreșită între întreaga lume şi cei care sunt identificați ca şi credincioşi. Este o interpretare greşită grosolană a acestei fraze să o limităm la orice indivizi aleşi de Dumnezeu prin presupusul Său har irezistibil. Aceste pasaje afirmă că Isus Cristos a fost plata deplină, „împăcarea,” spt păcatele credincioșilor, şi de asemenea pentru toată omenirea. Suferința şi plata pentru păcate a lui Isus a fost pentru toată omenirea. Din nefericire, doar cei care prin credinţa se încred vor fi mântuiți şi primesc darul gratuit de har al lui Dumnezeu. (Efeseni 2:8-9)
Calvinismul deformează slava lui Dumnezeu
Un bun exemplu de extreme deformate ale Calviniştilor este că ei proclamă profund minunata slavă a lui Dumnezeu în timp ce deformează chair acest adevăr. De exemplu: acest autor vizionat Mark Kielar, un Calvinist pasionat al programului TV „Word Pictures” (Cuvânt Imagini, n. tr.) difuzat la televiziunea Cross TV, a proclamat că Dumnezeu îşi arată slava Lui spre cei cărora El le dă harul Său, prin trimiterea celor cărora nu le este permis să creadă şi să primească harul Său spre Iazul de Foc! Ce idee complet amețită are el despre maiestatea şi slava lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, Kielar a spus că Dumnezeu, în mântuirea unora prin harul irezistibil şi trimiterea tuturor celorlalți într-un iad veşnic, face aşa deoarece El este suveran şi în faptul că El face aşa îşi arată slava?! Aceasta sună ca acțiunile unui tiran şi nu un Dumnezeu iubitor şi drept. Astfel, Kielar concluzionează că Dumnezeu arată cât de mult îi iubeşte El pe „aleșii” Săi prin trimiterea celor pe care El nu îi iubeşte spre iad şi prin chinuirea lor la infinit. Aceasta arată întinderea până la care va merge Calvinistul pentru a „justifica” viziunea lui pervertită şi distorsionată despre Dumnezeu.
Lăsați-mă explic mai departe: Da, omul este responsabil şi stă în condamnare pentru păcatele lui. Cei care resping harul lui Dumnezeu fac aşa datorită iubirii lor pentru păcatele lor mai mult decât iubirea față de sufletele lor. (Ioan 3:19-20) Dar a spune că Dumnezeu este suveran şi pentru că EL este suveran El poate acționa oricum dorește El este o anticipare chiar a caracterului lui Dumnezeu. Dacă în suveranitatea Lui El a ales să rețină oferta Lui de har, şi prin aceasta nu va permite celor condamnați să fie mântuiți, atunci rezultă că Dumnezeu trebuie să împărtășească vina pentru cei care Îl resping. Nu este nici o slavă în aceasta pentru Dumnezeu.
Calvinismul este o teologie distorsionată, falsă, care neagă chiar natura lui Dumnezeu şi planul Său de mântuire, şi îl degradează pe Dumnezeu şi slava Lui prin a-L face neiubitor şi nedrept. Această dispoziție de gândire este cel puţin asemănătoare cu un cult, deoarece ea distorsionează caracterul iubitor şi drept al lui Dumnezeu. În locul Creatorului nostru adevărat, ei adoră un Dumnezeu care spune că El iubeşte, dar în acelaşi timp acționează neiubitor. Dumnezeu condamnă absolut păcatul şi îi va distruge pe cei care se răzvrătesc împotriva Lui şi refuză harul Său. Dar Biblia nu spune niciodată că oameni nu au șansa să se pocăiască şi să fie mântuiți pentru că Dumnezeu nu le-ar permite să facă aceasta.
A aduce un om în lume şi a-i da viață unuia care este deja condamnat la iad este un act absolut neiubitor. Indiferent cât de greu încearcă să explice aceasta Calvinistul, aceasta este inima teologiei lui. Este o realitate că, a trimite un om în Iazul de Foc şi a nu-i permite nici o șansă pentru răscumpărare este fără îndoială neiubitor. Dumnezeu spune că El a murit pentru păcatele întregii lumi, după cum afirmă 1 Ioan 2:2. Isus a spus că dacă un om ar crede în El, păcatele lor ar fi iertate şi ar avea viaţa veşnică şi nu ar pieri. (Ioan 3:15-16, 36, Fapte 2:21) Cuvântul a crede înseamnă „a avea credinţă, a încredința, a se încredința sau a-şi pune încrederea în.” (Strong 4102) Aceste acțiuni ale voinței unui om, care sunt bazate pe încrederea în Cel în care el crede şi i se încredințează. Dumnezeu este cel care caută pe cei pierduți şi inițiază oferta Lui de mântuire. Isus a spus „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis; şi Eu îl voi învia în ziua de apoi.” (Ioan 6:44)
Romani 1:18-23 explică faptul că Dumnezeu se descoperă pe Sine către fiecare om, şi de aceea un om care sfârșește condamnat în iad este acolo pentru că el a respins oferta lui Dumnezeu. Pasajul afirmă că acesta este motivul pentru care mânia lui Dumnezeu rămâne peste cel care respinge harul Său. Isus a spus „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:19-20) Cauza condamnării omului este pentru că el în mod voit respinge oferta gratuită a lui Dumnezeu de milă şi har. Ca să elaborăm această idee, ea se reduce în ultima instanță la aceasta. Dacă Dumnezeu a dat viața unui om, dar anterior acestui lucru a decretat că El nu îi va permite omului să fie mântuit şi reține oferta Lui de har, atunci bine pentru condamnare rămâne peste Dumnezeu, şi nu în întregime asupra omului. Dacă Dumnezeu l-a creat pe om să ardă în flăcările iadului şi nu îi va permite să fie mântuit, atunci omul condamnat face singurul lucru pe care Dumnezeu i-l va îngădui să-l facă, şi Dumnezeu este responsabil pentru condamnarea omului. În mod clar, aceasta sfidează logica şi nu poate fi aşa cazul. Potrivit Calvinismului, un om păcătuiește pentru că Dumnezeu nu-i permite să facă altfel. Acest lucru este total străin de gloriosul nostru Creator, Mântuitor şi Dumnezeu.
Majoritatea Calviniştilor din bâncile bisericii nu îşi iau timp să chibzuiască ceea ce învăţătorii lor falși îi învață, în special cei cu renume. Unii dintre susținătorii înfocați ai Calvinismului, prin acțiunile lor arată că au o viziune distorsionată şi falsă despre Dumnezeu şi planul Său de mântuire. Calvinismul poate prezenta în exterior Evanghelia, dar ei în mod clar nu o înțeleg sau nici măcar biblic nu o cred. Aceasta înșeală mulți oameni deoarece aceşti învăţători populari învață harul lui Dumnezeu, dar ei nu explică viziunea lor distorsionată şi nebiblică a acestuia.
Recent, am fost surprins să îl aud pe David Jeremiah predicând fierbinte un mesaj despre iubirea lui Dumnezeu din seria lui actuală ce prezintă cartea lui „God Loves You” (Dumnezeu te iubeşte, n. tr.). Eu citesc următoarele în Introducerea la cartea pe care el o oferea audienței sale, „Am făcut niște verificări cu privire la ce feluri de cărți erau publicate, în special cărți despre Dumnezeu. Şi am fost surprins că mesajul simplu al iubirii lui Dumnezeu era în mare parte ignorat. Am știut că Dumnezeu a vrut ca eu să fac aceasta. El a vreut ca eu să spun oamenilor, în mijlocul unor vremuri atât de întunecate, că Dumnezeu îi iubeşte; că El mereu i-a iubit; şi că El mereu îi va iubi. Titlul a venit împreună cu mintea mea – ceva care nu se întâmplă mereu mai dinainte în procesul de scriere: Dumnezeu te iubeşte: El mereu te-a iubit – El mereu te va iubi.” 46
Totuşi, nicăieri în cartea lui el nu menționează alegerea, predestinarea, sau TULIP. El a eşuat să menționeze că el crede că dragostea lui Dumnezeu este extinsă doar spre câțiva pe care El i-a decretat sau care erau aleși ca să primească harul Său, dar nu spre toată lumea. El a proclamat că dacă un om ar crede, atunci Isus Cristos, Dumnezeu i-ar ierta păcatele lui şi i-ar dărui viaţa veşnică. Totuşi, acest predicator faimos în realitate oferea mântuirea la mulți din audiență despre care el crede că nu pot fi mântuiți pentru că ei nu au fost aleşi spre mântuire. Calvinistul nu are nici un rival în predicarea evlaviei sau a suveranităţii lui Dumnezeu. Totuşi, în timp ce Calviniştii proclamă slava lui Dumnezeu, ei Îl degradează şi Îl fac la fel ca alt neiubitor şi fals dumnezeu din imaginațiile oamenilor.
Oferă Calvinismul o explicație biblică a alegerii?
Convingerile sistemului Calvinist de teologie interpretează greșit învăţătura Bibliei despre alegere. Totuşi, alegerea biblică se referă la mântuire, cupă cum argumentează ei, dar la ce realizează mântuirea în viața unuia care crede. Alegerea este planul lui Dumnezeu pentru ceea ce El a dorit că ar fi beneficiul celor care au crezut şi şi-au pus credinţa lor în El. Atunci alegerea este planul sau proiectul lui Dumnezeu de mântuire. Alegerea nu este ce individ Dumnezeu îl va mântui, ci ce ar însemna mântuirea pentru cei care acceptă harul Său. Aceasta este explicat în Efeseni 1. Versetul 3 introduce subiectul şi conținutul discursului. „Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos.” (Efeseni 1:3) Pavel se referă la cât de minunat (binecuvântat) este Dumnezeu care ne-a binecuvântat cu binecuvântare spirituală în locurile cerești în Cristos. Aceasta este adresată credincioşilor pentru a le aminti de binecuvântarea mântuirii către cei „în Cristos.” Versetele 4-6 explică binecuvântările pe care Dumnezeu le dă credincioşilor şi ce trebuie mântuirea să realizeze în viețile lor.
„În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:4-6)
Dumnezeu „ne-a” ales, înțelegând prin cei aleși cei care sunt mântuiți, înainte ca El să fi creat lumea, pentru ca credinciosul să fie sfânt (separat) şi fără vină (iertat de toate păcatele) înaintea Lui în iubire. Planul lui Dumnezeu a fost că înainte ca lumea să fi existat, să facă mântuirea o binecuvântare spre cei care au crezut şi au primit harul Său prin a-i face pe cei care sunt mântuiți, o parte din familia lui Dumnezeu, copiii Săi. Versetul nu spune sau nici măcar nu sugerează că Dumnezeu a ales care individ El îl va mântui, ci la ce mântuire el le va împărtăși lor. Dumnezeu afirmă proiectul Său pentru mântuire. El nu spune că El alege pe unii şi respinge pe alții. Nu există nici un indiciu a unui astfel de gând.
Versetul 5 spune că Dumnezeu a predestinat că credincioşii vor fi „spre” (eis) a fi copiii adoptați prin Isus Cristos de „buna plăcere a scopului voii Sale.” (eudokia) Cu alte cuvinte, Dumnezeu a intenționat ca credincioşii să fie copiii adoptați ai lui Dumnezeu. Afirmaţia nu vorbește despre cine ar mântui Dumnezeu, ci de relaţia credinciosului care este mântuit. Versetul 6 afirmă: „spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:6) Planul lui Dumnezeu pe care El l-a ales, a fost ca aceia care sunt mântuiți să fie sfinţi, fără vină, şi că ei ar fi copiii adoptați ai lui Dumnezeu. De aceea, planul Lui este cel avut în vedere, nu pe cine ar mântui El. Planul său, care este binecuvântarea care este proclamată, este că aceia care prin credinţă au primit darul de har al lui Dumnezeu sunt „spre lauda slavei harului Său.” Este harul lui Dumnezeu, înțelegând prin acesta mila şi iubirea Lui, care sunt de a fi spre lauda şi slava Lui. Dumnezeu este glorificat în binevoința (harul) Său şi în iubirea față de oamenii păcătoși. Versetul 7 continuă, proclamând baza răscumpărării, că planul lui Dumnezeu este că credinciosul este făcut acceptabil față de Dumnezeu prin sângele lui Isus Cristos, fiind iertat de păcatele lui prin distribuția (kata) a „bogățiilor harului Său.” Aceasta cu siguranţă nu sună ca faptul că Dumnezeu îşi limitează harul Său, ci mai degrabă, îl oferă din abundență celor care îl vor accepta.
Nici acest pasaj nici Noul Testament nu spune că Dumnezeu i-a hotărât sau i-a ales pe cei care vor fi mântuiți sau pe cei cărora El le-ar interzice harul Său. Slava harului Său este că el este oferit gratuit tuturor. Aceasta poate fi văzut în multe pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu afirmând că Cristos a murit pentru toţi oamenii. Calvinismul învață că alegerea sau darul de har al lui Dumnezeu este limitat la doar câțiva pe care Dumnezeu alege să-i mântuiască. Biblia învață clar că Isus Cristos a murit pentru păcatele întregii lumi şi oferă mântuirea tuturor celor care vor crede. Observaţi că acest adevăr este învățat clar în următoarele versete:
„El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” (1 Ioan 2:2).
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16).
„Lucrul acesta este bun şi bine primit înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, care voieşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului.” (1 Timotei 2:3-4) „care (vorbind despre Cristos) S-a dat pe Sine însuşi ca preţ de răscumpărare pentru toţi; faptul acesta trebuia adeverit la vremea cuvenită” (1 Timotei 2:6).
„Căci dragostea lui Hristos ne strânge; fiindcă socotim că, dacă Unul singur a murit pentru toţi, toţi deci au murit.” (2 Corinteni 5:14).
„Apoi le-a zis: „Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură.” (Marcu 16:15).
„Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9).
„Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască” (Fapte 17:30).
„…Astfel, dar, după cum printr-o singură greşeală a venit o osândă care a lovit pe toţi oamenii, tot aşa, printr-o singură hotărâre de iertare a venit pentru toţi oamenii o hotărâre de neprihănire care dă viaţa.” (Romani 5:18)
„Dar pe Acela care a fost făcut „pentru puţină vreme mai prejos decât îngerii”, adică pe Isus, Îl vedem „încununat cu slavă şi cu cinste” din pricina morţii pe care a suferit-o; pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, El să guste moartea pentru toţi.” (Evrei 2:9)
În mod evident, fiecare dintre aceste Scripturi învață că Cristos a murit pentru păcatele tuturor oamenilor de pretutindeni şi doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiți. Orice învăţătură a omului care contrazice acest adevăr este falsă, şi aceasta ar trebuie să rezolve chestiunea. Este înțeles că aceia care susțin ispăşirea limitată adesea sunt contra, spunând că „lumea” şi „toţi oamenii” nu înseamnă întreaga lume sau toţi oamenii, ci se referă doar la cei „aleși.” Cu siguranţă, o astfel de linie de gândire este bazată pe raționamentul eronat al omului şi nu pe principii hermeneutice sănătoase. Înțelesul clar al cuvântului „lume” (cosmos), aşa cum este folosit în Biblie, înseamnă întregul pământ sau toţi de pe el sau lumea pierdută. Acesta nu este niciodată folosit în Biblie ca referindu-se la aleşii lui Dumnezeu sau cei care sunt mântuiți. Cuvântul „toţi” este atotcuprinzător. „Toţi oamenii” îi cuprinde pe fiecare. Dacă Dumnezeu a dorit să limiteze proporțiile mântuirii, El ar fi putut alege cu ușurință un cuvânt mai bun decât „toţi”, „lumea” şi „fiecare” om! El a ales aceste cuvinte pentru că ele transmit înțelesul pe care Dumnezeu l-a intenționat. El a plătit prețul pentru păcatul tuturor oamenilor de pretutindeni din întreaga lume! El a cumpărat cu propriul Lui sânge dreptul de a oferi tuturor oamenilor mântuire. Ispăşirea limitată ar sugera că el a suferit doar pentru aceia care vor fi mântuiți, şi aceasta este în mod clar o învăţătură nebiblică.
Calvinistul trebuie să fie în dezacord cu multe porțiuni din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a continua să învețe că moartea lui Cristos a fost limitată doar la câțiva oameni care ar fi mântuiți. Matei 7:13-14 şi Romani 3:10-26 explică de ce oamenii sunt pierduți şi sunt condamnați la iad. Romani 1:18-22 spune:
„Mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer împotriva oricărei necinstiri a lui Dumnezeu şi împotriva oricărei nelegiuiri a oamenilor care înăbuşă adevărul în nelegiuirea lor. Fiindcă ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este descoperit în ei, căci le-a fost arătat de Dumnezeu. În adevăr, însuşirile nevăzute ale Lui, puterea Lui veşnică şi dumnezeirea Lui se văd lămurit, de la facerea lumii, când te uiţi cu băgare de seamă la ele în lucrurile făcute de El. Aşa că nu se pot dezvinovăţi; fiindcă, măcar că au cunoscut pe Dumnezeu, nu L-au proslăvit ca Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit; ci s-au dedat la gândiri deşarte, şi inima lor fără pricepere s-a întunecat. S-au fălit că sunt înţelepţi, şi au înnebunit” (Romani 1:18-22).
Versetul spune că mânia lui Dumnezeu este descoperită din cer împotriva păcatului oamenilor şi că omul ține adevărul în nedreptate. El afirmă că Dumnezeu S-a descoperit pe Sine către toţi oamenii şi de aceea toţi oameni sunt fără scuză. Aceasta imploră întrebarea … „De este s-ar descoperi Dumnezeu pe Sine tuturor oamenilor şi şi-ar baza mânia Sa pe faptul că oamenii cunosc adevărul, dar îl resping, DACĂ unii oameni nu ar putea răspunde revelaţiei lui Dumnezeu de Sine Însuși?”
Mai mult, Calvinistul trebuie să concluzioneze că atunci când el predică Evanghelia şi prezintă mântuirea către ascultătorii săi, el face aceasta în mod ironic. El trebuie să admită că oferă ceva despre care cineva care îl aude nu poate primi pentru că Dumnezeu nu le va permite aceasta. Am ascultat un predicator radio popular vorbind cu elocvență despre iubirea lui Dumnezeu pentru păcătoși timp de aproape cincisprezece minte şi apo a spus audienței sale că dacă ei vor crede în Isus Cristos ei vor fi mânduiți. Totuşi, ca şi Calvinist, învăţătura lui contrazice proclamarea sa a primirii mântuirii bazat pe faptul dacă o persoană ar crede. Acest predicator la radio şi televizor, datorită încrederii sale în Calvinism, nu crede că majoritatea care aud mesajul său pot fi mântuiți pentru că el crede că Dumnezeu a ales să rețină harul față de majoritatea lumii şi astfel i-a condamnat fără vre-o speranţă de mântuire. Apoi Evanghelia devine „Veștile Bune”, doar pentru puținii selectați. Ceilalţi, despre care Calvinistul spune că sunt născuți pentru iad, irosesc timpul lor chiar auzind despre moartea, îngroparea şi învierea lui Cristos, pentru că ei nu îl pot primi pe Cristos. Ei sunt, potrivit Calvinismului, aleşi de Dumnezeu spre un curs neschimbat spre iad. L-am auzit pe John MacArthur la radio prezentând clar şi înflăcărat Evanghelia. El îşi numeşte programul „Har către tine,” dar învață în mod clar că harul lui Dumnezeu este doar pentru cei „puțini.” Ceea ce mă nedumerește pe mine este faptul că el şi Calviniştii nu pot vedea contradicţia din convingerile şi mesajul lor.
De exemplu, în mesajul său despre „God so loved the World- Part 1, John 3:16” (Dumnezeu atât de mult a iubit lumea – Partea 1, Ioan 3:16, n. tr.), John Piper afirmă, „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea…” Cel mai obişnuit înțeles pentru lume în Ioan totalitatea omenirii create şi căzute. Ioan 7:7: „Pe voi lumea nu vă poate urî; pe Mine Mă urăşte, pentru că mărturisesc despre ea că lucrările ei sunt rele.” Ioan 14:17 afirmă „… Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte.” Acesta este felul în care Ioan foloseşte cuvântul lumea aici. Cuvântul se referă la marea masă a umanităţii căzute care are nevoie de mântuire. Este numărul nenumărat al oamenilor care pier din care „oricine” vine în a doua parte a versetului: „… pentru ca oricine crede în El să nu piară.” Lumea este mărețul ocean al păcătoșilor care pier din care vine oricine.” 47
Totuşi, în alt mesaj, Piper spune despre dragostea lui Dumnezeu: „Ea nu este o iubire mântuitoare pe care el o are pentru toţi. Altfel toţi ar fi mântuiți, de vreme ce ei nu ar trebui să îndeplinească vre-o condiție, nici măcar credinţa.” 48 Poate fi vre-o îndoială că ceea ce Piper crede şi ceea ce predică el este o contradicție?
Pentru a munci punctul, dacă Calvinismul este adevărat, Calviniştii care predică, învață, şi mărturisesc Evanghelia este în realitate, potrivit cu Calvinismul, mințind către majoritatea oamenilor care îl aud şi el face aşa în numele lui Isus. Este o minciună să spui unui om că dacă el va crede în Isus Cristos el va fi mântuit (Romani 10:9-10) în timp ce, în acelaşi timp, crezând şi învățând că majoritatea nu îl pot accepta pe Cristos pentru că Dumnezeu nu le va permite să fie mântuiți. Potrivit Calvinismului, celor nealeși nu li se oferă harul lui Dumnezeu, şi majoritatea rasei umane este condamnată la iad fără nici o șansă de răscumpărare. Tehnic şi practic este o minciună să spui unei persoane nealese că el poate fi mântuit când el nu poate fi mântuit.
În toată literatura pe care am citit-o nu am găsit niciodată unde Calviniștii dau vre-un criteriu pentru determinarea a cine este ales şi cine nu este ales. Motivul este clar… nici chiar Calviniştii nu ar merge atât de departe în învăţătura lor falsă. Eroarea doctrinală pervertește adevărul lui Dumnezeu şi corupe chiar Evanghelia pe care Calvinistul pretinde că el o crede. Întrebările la care Calvinistul trebuie să răspundă sunt acestea: „Cum știi că cineva este ales? Pe ce motiv faceți o astfel de determinare?” Isus vorbind către Israel i-a avertizat că locuitorii din Sodoma şi Gomora vor primi o mai mică pedeapsă în ziua judecății, pentru că Israel a avut privilegiul de a-l vedea şi auzi pe Mesia, dar L-au respins. (Vezi Matei 10:15) El a spus acelaşi lucru despre Horazim şi Betesda avertizându-le de rezultatele respingerii de către ei al Cristosului lor. „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, demult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă.” (Luca 10:13).
Isus a afirmat că condamnarea lor a fost deoarece ei au văzut minunile Lui şi au auzit mesajul Lui, dar L-au respins ca Mesia al lor. Acest adevăr clar este doar o altă lovitură de moarte dată ereziei Calvinismului. În mod clar, oamenii din aceste două cetăți, unde Isus a prezentat Evanghelia, în mod voit au respins adevărul pe care ei l-au auzit de la Isus Însuși. Datorită respingerii lor, Isus a spus că vor fi judecați mai aspru decât cei care nu au fost privilegiați să audă adevărul. Dacă oamenii din aceste orașe din Israel nu ar fi putut răspunde la adevăr după auzirea lui, pentru că ei erau predestinați de Dumnezeu la Iad, atunci pe ce bază ar putea Dumnezeu să îi judece pe ei mai aspru decât cei care nu au auzit? Fără îndoială, Dumnezeu i-a ținut răspunzători pentru păcatul lor de a respinge adevărul şi făcând aşa au verificat că ei ar fi putut răspunde, dar au ales să nu facă aceasta. Nu a fost Dumnezeu cel care a ales să îi trimită în iad pentru că El nu putea să facă aşa pentru că El a decretat condamnarea lor. Oamenii din aceste două orașe s-au condamnat ei înșiși datorită necredinţei lor voite.
Capitolul opt – Pasaje pe care Calviniştii le folosesc pentru a susține teologia lor
Matei 28:19-20 Marea Însărcinare
Marea Însărcinare afirmată în Matei 28:19-20 „să meargă în toată lumea şi să învețe Evanghelia” îşi pierde scopul ei în învăţătura Calvinistă. Ultimele cuvinte ale lui Isus înregistrate în Fapte 1:8 proclamă „Ci voi veţi primi o putere, când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului.” (Fapte 1:8)
De ce să predai mântuirea către toată lumea dacă Dumnezeu urmează să mântuiască pe cei aleşi oricum? Calviniștii din nou se vor opune prin a spune că Dumnezeu ne poruncește să predicăm Evanghelia şi că aceasta este metoda lui Dumnezeu de a ajunge la cei aleşi. Din nou, acesta este un exemplu al raționamentului sărac din spatele Calvinismului şi, într-adevăr, un eşec în raționamentul uman. Dacă Biblia învață că noi trebuie să spunem tuturor oamenilor pretutindeni că ei pot fi mântuiți prin încrederea în Cristos Isus şi Dumnezeu, dar de fapt Dumnezeu a limitat oferta doar pentru câțiva aleși, atunci noi devenim mincinoși şi Dumnezeu ne trimite „până la capătul pământului” cu un mesaj pătat! Vă rog să scuzați prisosința din următoarea afirmaţie, dar este o minciună ca un om să stea înaintea unei audiențe şi să predice că Dumnezeu îi va mântui pe cei care îl ascultă dacă ei cred şi îşi pun încrederea lor în Isus Cristos, dacă Dumnezeu a ales că unii dintre ei nu pot răspunde! Dumnezeu nu este autorul minciunilor; Satan este autorul păcatului minciunii (Ioan 8:44). Ce insultă grosolană față de adevăr şi față de Dumnezeul Atotputernic să îl faci pe Dumnezeu un mincinos şi pe evangheliștii Lui o partidă la aceasta, prin această învăţătură falsă.
Învaţă Ioan 11:49-52 ispăşirea limitată?
Potrivit lui Ioan 11:49-52, se pare că un număr bun de evrei, la vederea minunii lui Isus, a crezut în El. Una dintre minunile la care evreii tocmai au fost martori a fost învierea lui Lazăr din mormânt. Unii care au văzut minunea au mers la liderii lor religioşi, căutând sfat şi pentru a înțelege ce se întâmpla. Ei erau confuzi pentru că, conducătorii evrei căutau să-l ucidă pe Isus şi L-au denunțat, chiar spunând că El a făcut minunile Lui prin demoni. Astfel, oamenii au văzut minunile înfăptuite de El şi au știut că doar Unul de la Dumnezeu ar putea face aceste fapte supranaturale, şi ei au fost confuzi.
Marii preoți şi Fariseii din Sanhedrin s-au întâlnit sub presiune şi îngrijorați despre care ar fi consecinţele minunilor şi a mesajului lui Isus față de ei, pentru a decide ce să facă. Ei se temeau de problema pe care Isus o cauza. Este important să înțelegem contextul. Conducătorii evreilor slujeau la discreția cuceritorilor lor romani. Israel căuta un Mesia civil şi nu Unul spiritual precum era Isus. Ioan 6:15 afirmă această zicere „Isus, fiindcă ştia că au de gând să vină să-L ia cu sila ca să-L facă împărat, S-a dus iarăşi la munte, numai El singur.” (Ioan 6:15) Evreii, şi chiar ucenicii Săi, nu L-au văzut ca Dumnezeu venit să sufere şi să moară pentru păcatele lumii, dar ca un erou național cu mare putere ca să răstoarne opresia romană şi să elibereze Israelul de duşmanii săi. (Citiți Ioan 7:1-5)
De aceea, văzându-L pe Isus ca un Mesia civil şi necrezând că El ar putea învinge domnia romană a lui Israel, ei au concluzionat că Isus ar trebui să fie distrus înainte ca El să poată aduce mânia Romei peste ei. Mai mult, ei se temeau de asemenea că îşi vor pierde poziția lor de putere în Israel dacă Isus îi răsturna pe romani. Ei doar foloseau preocuparea lor presupusă de grijă față de Israel pentru a ascunde intenția lor adevărată, care era să îl distrugă pe Domnul care demasca păcatul şi ipocrizia lor grosolană. (vezi Matei 23:13-29) Astfel, în versetul 51, Ioan afirmă că, Caiafa a prezis că ei (conducătorii evrei) îl vor jertfi pe Isus pentru a-i liniști pe romani şi astfel să cruțe evreii de represaliile romane.
Versetul 52 este adăugarea lui Ioan la afirmaţia lui Caiafa. Caiafa nu a făcut afirmaţia din versetul 52. Ioan a afirmat că aceasta ar fi rezultatul prezicerii marelui preot. Cu alte cuvinte, decizia lui Caiafa şi a Sanhedrinului a fost să îl dea la moarte pe Isus şi că moartea Lui va fi pentru evreii din Ierusalim, şi din jurul lumii. În versetul 53, conducătorii evrei din acea zi au luat hotărârea să îl dea la moarte pe Isus şi în mințile lor, ei făceau aşa pentru a-l salva pe Israel de romani. Nu există absolut nimic în acest pasaj care să învețe sau chiar să sugereze Ispăşirea Limitată. Totuşi, aceasta este tactica învăţătorilor falşi. M-am întrebat adesea, de ce merg Calviniştii extraordinar de mult pentru a „dovedi” teologia lor falsă? Nu ar fi făcut mai mult sens doar să creadă Cuvântul lui Dumnezeu şi literalmente să accepte adevărul Său?
Oare Ioan 12:40 susține Calvinismul?
„ca să se împlinească vorba pe care o spusese prorocul Isaia: „Doamne, cine a dat crezare propovăduirii noastre? Şi cui a fost descoperită puterea braţului Domnului?” De aceea nu puteau crede, pentru că Isaia a mai zis: „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Isaia a spus aceste lucruri când a văzut slava Lui şi a vorbit despre El.” (Ioan 12:38-41)
Afirmaţia „Le-a orbit ochii şi le-a împietrit inima, ca să nu vadă cu ochii, să nu înţeleagă cu inima, să nu se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec” trebuie să fie interpretată în analogia credinţei. Ioan citează Isaia 6:9-10 care este citat de şase ori în Noul Testament. (Matei 13:14-15; Marcu 4:12; Luca 8:10; Faptele Apostolilor 28:26-27; Romani 11:8) La prima citire se pare că pasajul spune că Dumnezeu este cauza necredinţei lor pentru că El le-a orbit ochii ca ei să nu poată vedea şi să fie mântuiți şi vindecați. Totuşi, această interpretare este neconsecventă cu alte afirmaţii ale dorinței lui Dumnezeu de a vedea pe toţi oamenii că cred şi sunt mântuiți. Dumnezeu nu poate să se contrazică pe Sine astfel că aceasta nu este interpretarea corectă. Dumnezeu afirmă că dorința Lui este ca nici unul să nu piară şi toţi să vină la pocăinţă. „Domnul nu întârzie în împlinirea făgăduinţei Lui, cum cred unii; ci are o îndelungă răbdare pentru voi şi doreşte ca niciunul să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă.” (2 Petru 3:9) Ar fi o contradicție a Cuvântului lui Dumnezeu ca El să dorească nimeni să nu piară, şi apoi să orbească ochii lor față de adevăr, împiedicându-i din a crede şi a fi mântuiți. De aceea, noi trebuie să privim mai îndeaproape pentru înțelesul lui Dumnezeu.
Isus a explicat de ce oamenii sunt condamnați, spunând, „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” (Ioan 3:19-20) De ce a spus Isus că oamenii resping lumina? El spune că deoarece faptele lor sunt rele şi ei resping adevărul pentru că acesta îi demască şi îi mustră de păcatul lor. Observaţi că Isus afirmă clar că acesta este motivul pentru care oamenii sunt condamnați. El nu spune, nici Biblia nu spune în vre-un loc, că Dumnezeu condamnă oameni în mod nechibzuit prin decretarea condamnării lor la Iazul de Foc prin reținerea harului Său. Nicăieri nu spune Dumnezeu că El a hotărât mai dinainte şi a ales pe vre-unul să petreacă veşnicia în iad prin reținerea harului şi milei Sale. Dumnezeu este dragoste şi acea învăţătură falsă despre ispășirea limitată contrazice chiar natura lui Dumnezeu care doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiți.
În Fapte 28:27, Luca explică de ce ochii oamenilor sunt orbiți. „Căci inima acestui norod s-a împietrit; ei aud greu cu urechile, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii, să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec.” Observaţi cuvintele subliniate „şi-au închis ochii.” A fost necredinţă lor voită care i-a împiedicat să vadă adevărul şi să îl accepte. Cei care au refuzat să creadă nu au fost convertiți pentru că ei nu l-au vrut pe Dumnezeu în viețile lor sau nu au vrut să fie mântuiți.
Dumnezeu a orbit ochii lor şi a împietrit inimile lor, dar aceasta a fost pentru că ei au refuzat să creadă. Cu alte cuvinte, ei au refuzat să creadă în Dumnezeu şi de aceea, El a onorat dorința lor şi au încetat să mai caute să îi aducă la mântuire. El a orbit ochii lor a față de adevărul spiritual. Cei nemântuiți nu înțeleg Cuvântul lui Dumnezeu sau lucrurile spirituale. Pavel explică aceasta spunând, „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o nebunie; şi nici nu le poate înţelege, pentru că trebuie judecate duhovniceşte.” (1 Corinteni 2:14) Dumnezeu nu va lăsa omul pierdut să vadă mai mult decât adevărul Evangheliei. Doar credinciosul născut din nou care are noua natură şi locuirea Duhului Sfânt poate vedea lucrurile adânci ale lui Dumnezeu. „Nouă însă Dumnezeu ni le-a descoperit prin Duhul Său. Căci Duhul cercetează totul, chiar şi lucrurile adânci ale lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 2:10)
Oare Ioan 15:16 învață că Dumnezeu i-a ales doar pe unii pentru mântuire?
Mereu în interpretarea Cuvântului lui Dumnezeu, trebuie să considerăm contextul afirmaţiei, adică, cui i se adresează şi care este situaţia. Isus vorbea cu ucenicii Săi pe care El i-a ales. (Ioan 6:70, 13:18, 15:19). El nu făcea o afirmaţie generală despre mântuirea lor. Ei au fost mântuiți, cu excepţia lui Iuda aşa cum afirmă Ioan 6:70. Isus a exprimat alegerea Lui pentru slujbă astfel ca ei să „meargă şi să aducă roadă, şi ca roada voastră să rămână.” Mai mult, El le-a promis să împlinească cererile lor în rugăciune după ajutor în împlinirea însărcinării date lor de către El. Alegerea era către slujire… nu spre mântuire aşa cum afirmă cuvintele. Una dintre cele mai grave greșeli făcute de cei care interpretează greșit Cuvântul lui Dumnezeu este de a ignora principiile hermeneutice biblice de interpretare. Contextul, gramatica, analogia credinţei, detaliile culturale şi istorice sunt vitale în a face o interpretare corespunzătoare. Ignorarea acestor principii este temelia doctrinelor false cum ar fi Calvinismul. 49
Ce învață Fapte 17:30-31?
Fapte 17:30-31 explică, „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi…” În acest verset, Dumnezeu poruncește „tuturor” oamenilor de „pretutindeni” să se pocăiască. După cum a fost arătat mai devreme, folosirea cuvintelor „tuturor” şi „pretutindeni” face clar indubitabil faptul că această poruncă nu este limitată doar la câțiva aleși, ci către toţi, pretutindeni şi nici unul nu este exclus. Acest pasaj învață că omul este responsabil şi va fi judecat pentru păcatele lui. Baza acestei judecăți este faptul că Cristos a venit în lume şi a adus mântuire. Răpind responsabilitatea omului de a-L primi pe Cristos ca Mântuitor se răpește șansa omului de a fi mântuit. Răpirea ofertei de har a lui Dumnezeu îl lasă pe Dumnezeu fără o bază pentru judecată. Dumnezeu nu poate condamna în mod drept un om pentru că el nu a primit ceva care el nu a fost în stare să primească. Apocalipsa 20:12 afirmă, că la judecata finală a celor pierduți, cei nemântuiți vor fi judecați potrivit cu faptele lor, şi nu pentru că Dumnezeu a decretat osânda lor. Cum ar putea un Dumnezeu drept să îi judece pe oameni potrivit cu faptele lor când, datorită alegerii Sale suverane, El a decretat că ei sunt capabili doar să facă lucrări păcătoase, de vreme ce El le-a refuzat mântuirea lor?
Dumnezeu spune, „Oricine crede în El nu este judecat; dar cine nu crede a şi fost judecat, pentru că n-a crezut în Numele singurului Fiu al lui Dumnezeu.” (Ioan 3:18) Concluzia falsă a Calvinismului este că unii nu pot fi mântuiți, pentru că Dumnezeu a decretat osânda lor. Acest verset spune că cei nemântuiţi sunt condamnați pentru că ei nu vor să creadă. Calvinismul neagă acest adevăr Biblic. Învăţătura Bibliei referitoare la natura lui Dumnezeu ne arată că El nu poate fi drept dacă El decretează pe unii spre iad fără posibilitatea acceptării sau respingerii de către ei a lui Dumnezeu.
Mergând înapoi la multele versete afirmând că Cristos a murit pentru păcatele „lumii,” unul trebuie să presupună că moartea lui Cristos, a fost pentru mântuirea celor care cred şi în aceeaşi timp, ea este temeiul de condamnare pentru cei care nu cred. 50 Baza condamnării omului este că omul este un păcătos şi merită pe drept iadul. Aceasta este oglindită de minunata iubire a lui Dumnezeu are oferă răscumpărare omului, dar aceasta nu îl forțează pe el să o primească. Dacă un om, sub misiunea doveditoare şi capacitantă a Duhului Sfânt răspunde, păcatele lui sunt iertate deplin; el devine un copil al lui Dumnezeu şi primește viaţa veşnică. „Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum tuturor oamenilor de pretutindeni [subliniere adăugată] să se pocăiască; pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită, prin faptul că L-a înviat din morţi” (Fapte 17:31).
Oare Romani 8:29-30 susține Calvinismul?
„Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie Cel întâi născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Romani 8:29-30).
Există multă dezbatere despre ce înseamnă preștiința lui Dumnezeu. Cuvântul „preștiința” („cunoscut mai dinainte”, n. tr.) este cuvântul grecesc „proginsko” („pro” = înainte şi „gingko” înseamnă „a cunoaşte”). Definiţia cuvântului este simplă, însemnând „a cunoaşte anticipat.” Dumnezeu este omniscient şi cunoaşte toate lucrurile trecute, prezente şi viitoare. Dumnezeu nu este supus timpului şi vede toate lucrurile ca prezente. Problema este că, Calvinistul definește preștiința ca fiind hotărâtoare. Cu alte cuvinte, Calviniştii concluzionează că dacă Dumnezeu știe ceva mai dinainte, aceasta înseamnă că El cauzează ca aceasta să se întâmple.
În Romani 8:29, Domnul a folosit două cuvinte pentru a transmite adevărul Său. El a spus, „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte (preștiință, n. tr.), i-a şi hotărât mai dinainte (predestinare, n. tr.)”. Formularea versetului comunică două acțiuni separate. Una, Dumnezeu a știut prin omniscienţa Lui cine va crede în Domnul Isus Cristos. A doua, cei pe care El i-a știut mai dinainte că vor crede, El i-a predestinat „să fie asemenea chipului Fiului Său.” Dacă preștiința era cauzativă, El nu ar fi afirmat că El a predestinat ceea ce ei vor deveni. Faptul că Dumnezeu cunoaşte viitorul înaintea timpului, aceasta nu înseamnă că El face ca viitorul să se întâmple. În preștiința Sa, el știe de asemenea ce s-ar întâmpla sub circumstanţe diferite. De exemplu, în 1 Samuel 23:12, David a întrebat pe Domnul dacă oamenii din Cheila îl vor preda lui Saul. Dumnezeu a răspuns că ei îl vor preda lui Saul. Totuşi, aceasta nu s-a întâmplat niciodată. Totuşi, aceasta nu s-a întâmplat niciodată. David şi oamenii săi au plecat şi au mers în munții din Zif. Preștiința lui Dumnezeu este pur şi simplu că El este omniscient şi cunoaşte toate lucrurile fără limitarea timpului. Dar preștiința lui Dumnezeu nu face ca un eveniment să se întâmple. Principii hermeneutice corespunzătoare ar dicta că pasajul trebuie să fie interpretat literal, observând definiţia cuvintelor şi construcția lor gramatică în cadrul propoziţiilor. Cu alte cuvinte, noi trebuie să luăm afirmaţia în mod literal la valoarea nominală. Comentând cuvântul „preștiință” Barnes spune:
„Înțelesul literal al cuvântului nu poate fi o chestiune de dispută. Acesta denotă, propriu, a cunoaşte anticipat; a fi familiarizat cu evenimente viitoare.” 51 Întrebarea este, „La ce se referă cuvântul „alegere” şi ce a predestinat Dumnezeu?” Dumnezeu este omniscient, şi versetul spune că Dumnezeu a știut mai dinainte pe cei care vor fi mântuiți şi El i-a predestinat pe ei „să fie asemenea chipului Fiului Său.” Versetul nu spune că Dumnezeu i-a predestinat pe cei pe care El a ştiut mai dinainte a fi mântuiți. Mai degrabă, El afirmă că cei care sunt mântuiți trebuie să fie făcuți asemenea chipului Fiului Său.
(Nota traducătorului: Versiunea în engleză a versetului, pentru cuvântul „asemenea” este „a fi conformat / modelat / ajustat / potrivit/ cu”).
Cuvântul „conformat” înseamnă „a fi făcut în același stil.” Planul lui Dumnezeu este că credincioşii trebuie să fie făcuți în acelaşi stil cu Cristos, însemnând a fi asemenea lui Cristos şi a trăi vieți evlavioase. 1 Ioan 3:2 afirmă că credincioşii vor fi asemenea lui Cristos, „vom fi ca El; pentru că Îl vom vedea aşa cum este.” Atunci alegerea explică planul lui Dumnezeu pentru cei care cred şi pe care El îi mântuiește. Alegerea lui Dumnezeu nu se referă la care indivizi vor fi mântuiți, ci la ce va aduce mântuirea la cei care sunt mântuiți.
Pavel, în Romani 8, afirmă mai multe binecuvântări pe care planul predestinat al lui Dumnezeu le dă credinciosului. Vă rog să observaţi că aceste adevăruri sunt în contextul lui Romani 8:28-29. Credinciosul devine o ființă spirituală ca Cristos, „Voi însă nu mai sunteţi pământeşti, ci duhovniceşti, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în adevăr în voi. Dacă n-are cineva Duhul lui Hristos, nu este al Lui.” (Romani 8:9) În plus, Pavel explică faptul că aceia care cred sunt făcuți moștenitori împreună cu Isus Cristos. „Şi, dacă suntem copii, suntem şi moştenitori: moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos, dacă suferim cu adevărat împreună cu El, ca să fim şi proslăviţi împreună cu El.” (Romani 8:17) Romani 8:29 explică faptul că acesta este planul lui Dumnezeu cu privire la ce devin credincioşii în Cristos. Efeseni 2:10 afirmă „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.” Alegerea sau „pre-ordinarea” a stabilit rezultatul mântuirii pentru cei care vor crede în Isus Cristos. Aceasta a predestinat că aceia care cred vor fi făcuți vii (li se dă viaţa veşnică) şi declarați în favoarea lui Dumnezeu veşnic. Calvinistul, în viziunea lui oarbă a Scripturii, concluzionează că acest verset înseamnă alegerea spre mântuire prin Dumnezeu. Alegerea pe drept se referă la planul a ce realizează mântuirea pentru credincios, nu căruia Dumnezeu îi oferă harul Său, sau de la care El îl reține.
Contextul lui Romani 8:28 se adresează planului lui Dumnezeu în mântuire, că, „De altă parte, ştim că toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său.” (Romani 8:28) Dumnezeu descoperă rezultatul planului Său de mântuire, în faptul că El lucrează în viața fiecărui credincios. Acest lucru este clarificat mai departe în versetele 31-39, care învață asigurarea mântuirii bazată pe lucrarea şi planul lui Dumnezeu.
Contextul versetelor 29-30 este clar. Dumnezeu vorbeşte despre o viață creştină din cadrul scopurilor lui Dumnezeu. El se referă la planul Său pentru credincioşi. El cu siguranţă nu ne spune că El alege doar să mântuiască anumiți indivizi şi alege să condamne restul la Iad. Pasajul nici nu spune nici măcar nu sugerează acea idee. Cu alte cuvinte, Dumnezeu spune că El este în controlul a tot ceea ce mântuirea este socotită a realiza în viața unui credincios. Este planul lui Dumnezeu că orice se întâmplă credinciosului va lucra pentru bine. Mai departe, versetul spune că aceasta este aplicabil celor care sunt „chemați conform cu scopurile lui”. Ce scopuri? Răspunsul este partea din scopul Său că toate lucrurile lucrează pentru bine în viața unui credincios. Versetul nu se adresează față de cui i va fi permis să primească mântuirea, ci, circumstanţelor din viață pe care credinciosul le înfruntă şi rezultatul lor. Dumnezeu spune că credincioşii sunt chemați de El să trăiască potrivit cu planul Său. Acesta este planul a ceea ce Dumnezeu a dat scop mântuirii să realizeze ceea ce este avut în vedere; nu cine va fi mântuit.
Versetele 29-30 continuă discuția şi afirmă că Dumnezeu a predestinat, sau ca să spunem aceasta în alt fel, Dumnezeu a plănuit că credincioşii urmează să fie conformați față de chipul lui Cristos. Aceasta înseamnă să creștem sau să ne străduim să trăim ca Cristos. Cristos este standardul după care credincioşii trebuie să trăiască şi să îşi judece viețile lor. Din nou, versetul nu vorbeşte despre mântuirea inițială ci mai degrabă de planul lui Dumnezeu pentru credincios după mântuire.
În versetul 30, Dumnezeu spune celor pe care El i-a cunoscut mai dinainte, El i-a chemat, i-a îndreptățit şi i-a glorificat. Aici este lucrarea lui Dumnezeu în mântuire. Cei pe care Dumnezeu a știut mai dinainte că vor crede prin omniscienţa Lui, El i-a numit îndreptățiți şi glorificați. Dumnezeu afirmă clar că chemarea, îndreptăţirea şi glorificarea a fost pentru cei pe care El i-a știut mai dinainte că vor crede şi sunt mântuiți. Apoi, în următorul verset, Dumnezeu dă asigurare absolută credinciosului că Dumnezeu lucrează în viața lui, nu doar în mântuire, ci în siguranţă veşnică. Credinciosul este asigurat că Dumnezeu îşi va îndeplini planul Său.
În 1 Ioan 5:13, Domnul îşi bazează asigurarea mântuirii pe credința cuiva în numele Fiului lui Dumnezeu. Versetul spune, „V-am scris aceste lucruri ca să ştiţi că voi care credeţi în Numele Fiului lui Dumnezeu aveţi viaţa veşnică.” Baza asigurării mântuirii dată în Noul Testament este credinţa cuiva în Isus Cristos. Aceasta nu este niciodată prezentată ca fiind bazată pe alegerea făcută de Dumnezeu spre mântuire. O persoană cunoaşte că el este mântuit pentru că el crede cu adevărat în Isus Cristos, nu pentru că el a fost ales spre mântuire de către Dumnezeu. Nu există nici un cuvânt, afirmat sau sugerat în Romani 8:29-30 care spune că Dumnezeu i-a predestinat pe unii spre mântuire şi pe restul El i-a condamnat la Iad.
Oare Romani 9 susține Calvinismul?
Adesea Calviniştii se referă la Romani 9 ca dovadă a viziunii lor false despre alegere. Totuşi, pentru a înțelege cum se cuvine afirmaţiile din acest capitol noi trebuie să luăm în considerare contextul şi subiectul care este adresat. Contextul lui Romani 9 este răspunsul lui Pavel la întrebarea din Romani 3:1, „Care este deci întâietatea iudeului sau care este folosul tăierii împrejur?” Acest discurs începe cu această întrebare şi sfârşește cu Romani 11. Pavel se adresează neînțelegerii evreilor în care ei au concluzionat că ei erau în favoarea lui Dumnezeu pentru că ei s-au născut evrei, poporul ales al lui Dumnezeu, şi erau asigurați de cer şi de harul lui Dumnezeu. Ioan 3:1-7 este un exemplu al acestei erori în gândirea evreiască, şi a fost motivul pentru răspunsul lui Isus către Nicodim. Isus i-a explicat acestui fariseu că el trebuie să fie „născut din nou”. Nicodim a crezut că el urma să meargă în cer şi va fi o parte din împărăţia lui Dumnezeu pentru că el era născut evreu. Isus a spus, „Nu aşa.” Un om trebuie să fie născut din apă (naștere umană) şi din Duh (naștere spirituală) pentru a fi mântuit. El îi spunea lui Nicodim, pentru a fi mântuit tu trebuie să fii renăscut spiritual şi aceasta se întâmplă când o persoană crede pe Domnul Isus Cristos. În Ioan 3:15-16, Isus continuă şi explică felul în care să fii mântuit prin credinţă. Pavel explică în Romani 3-11, că evreul, ca şi cel dintre neamuri, este responsabil față de Dumnezeu şi că singurul avantaj al evreului este că el a fost născut într-un popor prin care Dumnezeu a ales să se descopere pe Sine, astfel ei aveau cunoştinţa lui Dumnezeu. Dar a fi un evreu nu asigură mântuirea, pentru că Pavel afirmă clar în capitolul 10:9-10 că mântuirea este o chestiune de credinţă.
Mulţi învață că Romani 9:13-14 afirmă că Dumnezeu l-a respins şi l-a condamnat pe Esau la iad, dar a ales să îl mântuiască pe Iacov. „după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât.” Totuşi, nu aceasta este ceea ce spune versetul. Pavel nu vorbeşte despre predestinarea lui Dumnezeu sau că în suveranitatea Lui a decretat că Iacov merge în cer şi Esau merge în iad. Dumnezeu alese să îi „folosească” pe unii în planul Său, cum ar fi Iacov iar pe alții, cum ar fi Esau, să îi „respingă”.
Termenul „urât” folosit în Romani 9:13 înseamnă a „iubi mai puţin sau a alege în loc de.” Acesta nu înseamnă a condamna. Isus în Luca 14:26 foloseşte acelaşi cuvânt afirmând, „Dacă vine cineva la Mine, şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe nevasta sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu.” În mod clar, Dumnezeu nu ne cere nouă să „urâm” familia noastră, ci în alegerea termenului El vrea să spună că noi trebuie să Îl alegem mai întâi pe El, sau să îl punem pe El înaintea rudelor noastre. De asemenea, Dumnezeu nu spune că El pur şi simplu l-a urât pe Esau şi l-a trimis în iad. Dumnezeu spune că el a ales să îl respingă pe Esau şi El a avut motive bune. Ceea ce descoperă Dumnezeu are legătură cu planul Său de a aduce mântuirea prin evrei, în principal prin Avraam, Isaac şi Iacov. Dumnezeu trebuie să aibă prioritate în viețile noastre precum instruiește Coloseni 1:18, şi aceştia sunt oamenii pe care El îi foloseşte în planurile Lui.
Cuvântul „urât” înseamnă „iubit mai puţin,” şi în Romani 9, Dumnezeu foloseşte ilustrația că El l-a ales pe Iacov mai degrabă decât pe Esau pentru a ilustra punctul că fiind născut evreu aceasta nu mântuiește o persoană. Dumnezeu spune că El a respins să îl folosească pe Esau, primul fiu născut, pentru că el nu fost un om care l-a iubit sau l-a slujit pe Dumnezeu. Interesele lui în viață erau lumești şi nu l-au inclus pe Domnul. Mai departe, promisiunea făcută lui Avraam va fi în mod normal prin primul său fiu născut. Această promisiune a fost planul lui Dumnezeu pentru viitoarea națiune a lui Israel şi a lui Mesia. Totuşi, Esau nu a arătat nici un interes față de dreptul său de naștere şi despre sacralitatea promisiunii lui Dumnezeu. El s-a gândit atât de puţin la acesta; el l-a vândut pentru un castron cu supă de linte. De aceea, Dumnezeu l-a respins ca moștenitor natural al lui Avraam şi Isaac şi ca unul prin care Dumnezeu îl va aduce pe Mesia să fie Mântuitorul. Acest verset nu învață că Dumnezeu doar a ales să îl urască pe Esau, sau că Dumnezeu în suveranitatea Lui a decretat să îl trimită spre iad aşa cum învață Calvinismul! Dumnezeu nu a decretat să îl „urască” pe Esau, ci mai degrabă El l-a respins pe Esau pentru că el l-a respins pe Dumnezeu. O interpretare falsă a Cuvântului lui Dumnezeu întotdeauna conduce spre confuzie şi doctrină falsă.
Considerați aceasta. Să presupunem că există doi frați într-o familie. Unul este un rebel şi întotdeauna în bucluc. Celălalt este un creştin şi trăiește pentru Domnul. Pe cine ar alege atunci Dumnezeu să îl slujească pe El? Dumnezeu fiind omniscient, ar alege El pe fiul răzvrătit care l-a respins pe Dumnezeu şi scopul Său pentru viața lui, sau pe cel credincios care a crezut în Dumnezeu? De asemenea ar trebui să fie înțeles că numele Iacov şi Esau se referă de asemenea la urmașii ambilor oameni. Cartea lui Obadia clarifică perfect clar faptul că Dumnezeu a respins „casa lui Esau,” care erau duşmanii casei lui Iacov. Dumnezeu a spus că El va distruge complet casa lui Esau (de asemenea numit Edom, Muntele Seir), şi nici unul din ei nu va rămâne (Obadia 17-18). Descendenții lui Esau l-au urât pe Dumnezeu, şi timp de generații ei s-au opus lui Israel (Iacov) până când în final Dumnezeu i-a distrus. Hermeneutic, pasajul este interpretat în contextul său ca referindu-se la Națiunea lui Edom (Esau), nu strict la Esau care a fost părintele națiunii.
Interpretând corect Romani 9:20-21
Romani 9:20-21 este de asemenea un pasaj care este înțeles greșit şi folosit incorect pentru a susține ideea falsă a Calvinismului că Dumnezeu i-a predestinat pe unii la iad. „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum! Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă. Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea. Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva vasul de lut va zice celui ce l-a făcut: „Pentru ce m-ai făcut aşa”? Nu este olarul stăpân pe lutul lui, ca din aceeaşi frământătură de lut să facă un vas pentru o întrebuinţare de cinste, şi un alt vas pentru o întrebuinţare de ocară?”
Dumnezeu este „Căpetenia şi Desăvârşirea credinţei noastre.” (Evrei 12:2) În planul şi în suveranitatea Lui, El a ales ce trebuie să fie mântuirea. Romani 9:20-23 este al doilea răspuns al lui Pavel la întrebarea pusă în versetul 19, „Dar îmi vei zice: „Atunci de ce mai bagă vină? Căci cine poate sta împotriva voii Lui?” Vase potrivite pentru distrugere sunt cele care îl resping pe Dumnezeu. Tu nu îl poţi învinui pe Dumnezeu pentru aceasta, sau să îl faci pe El cauza respingerii de către oameni a Lui. Pavel se adresează evreilor care l-au respins pe Isus ca Mesia. Aceşti oameni, prin respingerea lor a lui Mesia s-au făcut pe ei înșiși „vase potrivite pentru distrugere.” Isus a împlinit toate profețiile Vechiului Testament referitoare la venirea şi lucrarea Lui. El a înfăptuit minuni supranaturale pe care doar Dumnezeu le putea face. (Vezi Ioan 3:1-2) Totuşi, în ciuda tuturor semnelor şi minunilor pe care Dumnezeu le-a arătat lor, ei L-au respins ca Mesia al lor. De aceea, prin acțiunile lor, ei s-au condamnat pe ei înșiși. Nimic din pasaj nu spune că Dumnezeu a decretat să îi facă „vase potrivite pentru distrugere.” Romani 6:23 spune, „Fiindcă plata păcatului este moartea, dar darul fără plată al lui Dumnezeu este viaţa veşnică în Isus Hristos, Domnul nostru.” Nu declară clar Dumnezeu în 1 Timotei 2:4 că toţi oamenii ar putea fi mântuiți? Atunci cum poate Calvinistul să piardă cu totul ideea subiectului din Romani 9-11 şi să presupună că acesta susține ideea că Dumnezeu, în suveranitatea Lui, a ales să trimită pe unii spre iad, excluzându-i din planul său de mântuire?
Pavel foloseşte exemplul lui Faraon pentru a ilustra acest punct. Faraon l-a respins pe Dumnezeu din nou şi din nou, şi aceasta a fost alegerea conducătorului (Romani 9:17) Faraon a refuzat să creadă în Dumnezeu şi să se supună față de El. Este Dumnezeu de învinuit pentru că în final Faraon l-a respins pe Dumnezeu, mai ales după ce Dumnezeu i-a arătat cine era El prin demonstrarea repetată a puterii Sale în aducerea plăgilor? Aducerea plăgilor de către Dumnezeu era Dumnezeu demonstrându-Și puterea Lui față de Faraon pentru a-l convinge să asculte de Dumnezeu şi să îl lase pe Israel să plece. Faraon ar fi putut crede şi asculta pe Dumnezeu, dar el a ales mai degrabă să Îl respingă în fața dovezii copleșitoare. Pavel a pus întrebarea, „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!” (Romani 9:14) Cu alte cuvinte, este Dumnezeu vinovat pentru condamnarea lui Faraon? Răspunsul este „desigur, nu” … Faraon s-a condamnat singur prin respingerea lui Dumnezeu. Evident nu există nici o susținere în acest pasaj pentru alegerea lui Dumnezeu a unora pentru iad negându-le oportunitatea de a crede şi a fi mântuiți.
Afirmaţia că Dumnezeu „a împietrit inima lui Faraon” înseamnă că Dumnezeu i-a permis lui Faraon să I se împotrivească. Dumnezeu nu l-a făcut pe Faraon să Îl respingă; aceasta este ideea arătată de Pavel. Geneza 6:3, afirmă că Duhul Sfânt nu se va „lupta” totdeauna cu omul. Dumnezeu caută să călăuzească şi să direcționeze omul, dar în timp, dacă omul îi rezistă lui Dumnezeu, Duhul Sfânt va înceta din a-l căuta şi a lăsa pe acel om să facă planurile sale proprii. Respingerea de către om a lui Dumnezeu nu îi permite lui Dumnezeu să lucreze; Dumnezeu nu va încălca voința unui om. El va îngădui oamenii să rămână, după cum aleg oamenii, să fie orbi şi împietriți în inimile lor respingându-l pe Dumnezeu. Dumnezeu afirmă mai departe, „Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate în Dumnezeu? Nicidecum!” (Romani 9:14) Dumnezeu nu este nedrept ceea ce înseamnă că El face ceea ce este drept. După propriile Lui principii El este un Dumnezeu al milei. „Căci El a zis lui Moise: „Voi avea milă de oricine-Mi va plăcea să am milă; şi Mă voi îndura de oricine-Mi va plăcea să Mă îndur.” Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” (Romani 9:15-16) Domnul spune că nimeni nu are vre-o putere asupra lui Dumnezeu datorită a cine este el sau a poziției lui. Natura lui Dumnezeu este de a oferi har şi de a arăta milă fără restricție. Exact aceasta a făcut El cu Faraon. El s-a descoperit în mod repetat pe Sine lui Faraon prin plăgi. Dumnezeu făcea ce era drept şi îi oferea mântuirea. Faraon L-a respins pe Dumnezeu şi a refuzat să creadă. Astfel, Faraon s-a condamnat pe sine. Vina rămâne pe Faraon, nu pe Dumnezeu. Dumnezeu era drept în oferirea milei Lui către Faraon. Este o interpretare grosolană să sugerezi că Dumnezeu care S-a descoperit pe Sine lui Faraon pe când în tot acest timp cunoscând că El nu îi va permite lui Faraon să răspundă în credinţă. „Fiindcă Scriptura zice lui faraon: „Te-am ridicat înadins, ca să-Mi arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit în tot pământul.” (Romani 9:17) Dacă Faraon nu ar fi putut răspunde atunci Dumnezeu ar fi fost nedrept.
Dumnezeu nu este de învinuit pentru condamnarea omului care alege să fie orb şi îşi împietrește inima împotriva îndemnului Duhului Sfânt. Dumnezeu a încercat foarte mult să aducă oamenii la Sine (Romani 1:20-21). Dumnezeu nu îl forțează pe om să creadă sau să Îl accepte. El le permite să reziste şi să îşi exercite voințele lor. Inima lui Faraon era împietrită pentru că el era un om păcătos, mândru care nu a vrut să renunțe la păcatul lui. El a prețuit mai mult munca sclavilor evrei mai mult decât propriul său suflet. El a ales să respingă adevărul lui Dumnezeu aşa cum spune Ioan 3:19-20 „Şi judecata aceasta stă în faptul că, odată venită Lumina în lume, oamenii au iubit mai mult întunericul decât lumina, pentru că faptele lor erau rele. Căci oricine face răul urăşte lumina şi nu vine la lumină, ca să nu i se vădească faptele.” Iacov 1:13-14 spune că Dumnezeu nu îi ispitește pe oameni. Dumnezeu a prezentat lui Faraon adevărul a cine era El şi care era voia Lui. El nu l-a ispitit pe Faraon cu intenția de a-l împiedica pe Faraon din a-L accepta. Dimpotrivă, El S-a descoperit pe Sine conducătorului egiptean pentru ca el să poată crede. Faraon a refuzat să creadă în Dumnezeu pentru propriile lui motive şi vina atârnă doar la acesta. Faraon a fost condamnat pentru necredinţă şi prin natura lui păcătoasă (Ioan 3:19-20, Iacov 1:14-15). Nimic din acest pasaj nu susține ideea că Dumnezeu în suveranitatea Lui a decretat că El va permite sau nu va permite ca să fie mântuiți. Dumnezeu a decretat că toţi cei care au crezut vor fi mântuiți.
Oare susține Efeseni 1 viziunea Calvinistă a alegerii?
Efeseni 1 este un alt pasaj pe care Calvinistul îl folosește în mod greșit pentru a învăța că Dumnezeu alege să îi mântuiască pe unii şi să îi condamne pe alții. Haideți să examinăm pasajul din punct de vedere biblic:
Efeseni 1:3-12: „3. Binecuvântat să fie Dumnezeu, Tatăl Domnului nostru Isus Hristos, care ne-a binecuvântat cu tot felul de binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti, în Hristos. 4. În El, Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, 5. ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, 6. spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui. 7. În El avem răscumpărarea, prin sângele Lui, iertarea păcatelor, după bogăţiile harului Său 8. pe care l-a răspândit din belşug peste noi, prin orice fel de înţelepciune şi de pricepere; 9. căci a binevoit să ne descopere taina voii Sale, după planul pe care-l alcătuise în Sine însuşi, 10. ca să-l aducă la îndeplinire la împlinirea vremurilor, spre a-Şi uni iarăşi într-unul, în Hristos, toate lucrurile: cele din ceruri şi cele de pe pământ. 11. În El am fost făcuţi şi moştenitori, fiind rânduiţi mai dinainte, după hotărârea Aceluia care face toate după sfatul voii Sale, 12. ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos. 13. Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit 14. şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui. ”
Acest pasaj din Efeseni are de a face cu planul lui Dumnezeu pentru credinciosul care este mântuit prin credinţă. Versetul 3 introduce discursul şi afirmă că Dumnezeu i-a binecuvântat pe credincioşi cu „binecuvântări duhovniceşti, în locurile cereşti.” Observaţi cuvântul „binecuvântări” este la plural; de aceea, el se referă nu la o singură binecuvântare, ci la multiple binecuvântări. Versetul 4 continuă afirmând că credinciosul este ales în Cristos înainte de întemeierea lumii pentru a fi sfânt şi fără vină înaintea Lui în dragoste. Versetul nu spune că o persoană este aleasă „la” Cristos ci „în” Cristos. Semnificaţia de a folosi „în” în locul lui „la” înseamnă că persoana care este mântuită şi „în” Cristos este aleasă să realizeze un scop al lui Dumnezeu. Dumnezeu dezvăluie ce va realiza răscumpărarea în viața credinciosului. Planul Său este că, prin iubirea Lui, Dumnezeu a ales că credincioşii vor sta înaintea Lui. În mod specific, pasajul spune „ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în dragostea Lui, ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voii Sale, spre lauda slavei harului Său pe care ni l-a dat în Preaiubitul Lui.” (Efeseni 1:4b-6) Ceea ce este realizat prin planul alegător al lui Dumnezeu este că un credincios va fi sfânt, şi fără vină (iertat de tot păcatul).
Mai departe, Dumnezeu a predestinat prin planul Său că credinciosul va deveni un copil adoptat în Domnul Isus Cristos, ceea ce a fost buna plăcere a lui Dumnezeu să acorde. Dumnezeu explică faptul că cei care sunt mântuiți devin copiii Săi şi parte din familia Lui cerească. (Vezi Coloseni 1:12, 3:24; Evrei 9:15; 1 Petru 3-4) Credinciosul apoi este ales să fie spre lauda şi slava harului Său. Toate acestea Dumnezeu le-a ales pentru ca credinciosul să devină acceptat în „preaiubitul”, acesta însemnând Isus Cristos. Acest pasaj nu spune că Dumnezeu a ales ca aceștia să fie mântuiți, ci mai degrabă El a ales ce vor deveni ei când ei au fost mântuiți.
Precum în Romani 8:29-30, acest pasaj explică faptul că planul lui Dumnezeu pentru credincioşi în mântuire este ceea ce este adresat. Aceste pasaje nu spun că Dumnezeu a făcut o alegere suverană de a-i chema pe unii la mântuire şi de a reține acea chemare de la alții. Acest pasaj nu afirmă că Dumnezeu i-a ales pe unii să fie născuți destinați pentru iad, ci mai degrabă prezintă planul lui Dumnezeu pentru viața credinciosului în Cristos.
Versetul 9, descoperă că aceasta a fost o taină, care este un adevăr care mai înainte nu a fost dezvăluit, că la plinătatea vremii, planul Lui era că El va aduna împreună în unul, toate lucrurile în Cristos (v. 10). În Vechiul Testament, Dumnezeu a instituit națiunea lui Israel pentru a fi martorul Său în lume şi pentru a fi un popor căruia Mesia i se va naște. În Efeseni 1, Dumnezeu îşi dezvăluie planul său anterior ținut secret pentru instituirea bisericii locale, care este Mireasa şi Trupul lui Isus Cristos pe pământ. Relaţia specială cu Dumnezeu, fiind în familia Lui, nu a fost oferită lui Israel. Cuvântul „familie” este găsit de şaptezeci şi trei de ori în Vechiul Testament, dar acesta niciodată nu este folosit pentru a se referi la Israel ca fiind familia lui Dumnezeu. Israel nu a fost niciodată numit „copiii lui Dumnezeu.” Credincioşii din această dispensație a Erei Bisericii sunt numiți copiii lui Dumnezeu de şase ori. Credincioşii de azi sunt într-o dispensație specială de a fi Trupul şi Mireasa lui Isus Cristos. (Vezi Efeseni 5:30, Apocalipsa 21:9, 22:17) Acesta este adevărul pe care Dumnezeu îl dezvăluie în acest pasaj. Cu siguranţă, El nu afirmă că El oferă mântuirea doar la câțiva aleși pe care El îi alege ca să primească har.
Versetul 11 explică mai departe că planul lui Dumnezeu este că El a voit sau a predestinat „ca să slujim de laudă slavei Sale, noi, care mai dinainte am nădăjduit în Hristos.” (v. 12). Credincioşii trebuie să aducă slavă lui Dumnezeu, şi acesta a fost scopul planului Său sau ceea ce a ales Dumnezeu pentru cei care vor crede.
Versetul 13, care sunt adresate credincioşilor, afirmă, „Şi voi, după ce aţi auzit Cuvântul adevărului (Evanghelia mântuirii voastre), aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt care fusese făgăduit” (Efeseni 1:13).
Este demn de observat că cei care sunt mântuiți nu sunt sigilați cu „Duhul Sfânt al promisiunii” până când ei au crezut. Acesta este un punct important. Cu siguranţă, dacă Dumnezeu îi alesese pentru a fi mântuiți înainte ca lumea să fi existat, atunci în suveranitatea Lui, El i-ar fi sigilat spre mântuire înainte ca ei să fi crezut. Efeseni 1 nu spune că Dumnezeu i-a predestinat pe unii indivizi să fie mântuiți şi pe alții să fie pierduți. Pasajul afirmă că Dumnezeu a predestinat că toţi cei care cred vor fi mântuiți şi ulterior „sigilați” cu „duhul promisiunii,” însemnând că ei nu vor fi pierduți. „Cine crede în Fiul are viaţa veşnică; dar cine nu crede în Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.” (Ioan 3:36).
Oare 1 Petru 2:8-10 susține Calvinismul?
„şi „o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere”. Ei se lovesc de ea, pentru că n-au crezut Cuvântul, şi la aceasta sunt rânduiţi. Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu Şi l-a câştigat ca să fie al Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina Sa minunată; pe voi, care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi, care nu căpătaserăţi îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare.” (1 Petru 2:8-10)
O eroare majoră a Calvinismului este că acesta interpretează Scripturile cu presupoziția că, Calvinismul este o viziune corectă. Această hermeneutică eisegetică (interpretare care susține propriile înclinații ale celui care interpretează, şi nu ceea ce arată textul, n. tr.) impune o interpretare a pasajului care se potrivește cu această premisă preconcepută. Interpretarea unui pasaj trebuie să fie bazată pe definiţia cuvintelor sale, construcția gramaticală, analogia credinţei, şi contextul său. Dacă aceste principii de interpretare sunt ignorate aceasta va produce un înțeles incorect.
Aplicând principiile corespunzătoare de interpretare, observaţi că versetul afirmă că Cristos pentru cel necredincios este „… o Piatră de poticnire şi o Stâncă de cădere, chiar pentru ei care se poticnesc de cuvânt, fiind neascultători.” (2 Petru 2:8, traducere din versiunea engleză KJV, n. tr.) Cu alte cuvinte, aceşti oameni la care se referă acest verset au auzit cuvântul şi s-au poticnit de el. Cuvântul „poticnit” este cuvântul grecesc „proskopto” şi înseamnă „a se lovi sau a răbufni împotriva.” Ei au auzit adevărul lui Dumnezeu, totuşi ei au fost în mod deliberat neascultători față de el. Ei au știut că a fost Cuvântul lui Dumnezeu, dar ei L-au refuzat pe El sau cuvântul Lui. Dumnezeu spune atunci „… spre aceasta au fost rânduiți.” Cuvintele „spre aceasta” se referă la planul lui Dumnezeu, în care caz respingerea lor a Cuvântului lui Dumnezeu rezultă în ruina lor. De aceea, ei sunt rânduiți planului lui Dumnezeu, că aceia care resping mila şi harul Lui, refuzând să creadă la auzirea Evangheliei şi fiind dovediți vinovați de către Duhul Sfânt, vor fi condamnați la osândă veşnică.
Pasajul nu poate fi afirmat că susține ideea că Dumnezeu dezvăluie pe cine El a decretat a fi rânduit spre condamnare. Condamnarea a rezultat de la Dumnezeu pentru că persoana a fost neascultătoare față de Dumnezeu. (Vezi versetele 7 şi 8) Aceasta este ceea ce afirmă aceste versete. Observaţi că neascultarea a fost urmată de condamnare. Pasajul nu afirmă că Dumnezeu refuză să ofere harul Său, ceea ce a rezultat în alegerea persoanei pentru a fi pierdută în mod veşnic. Acesta afirmă clar că motivul pentru condamnarea lor a fost pentru că ei au fost neascultători față de Dumnezeu, nu pentru că El a decretat că ei vor fi pierduți. Dacă Dumnezeu ar fi decretat condamnarea lor, El nu s-ar fi referit la neascultarea lor ca având vre-o semnificaţie. Dumnezeu nu este cauza neascultării omului, ci iubirea omului față de păcat şi refuzul de a se pleca în credinţă față de Dumnezeu este ceea ce aduce condamnarea.
1 Petru 2:9 spune „… Voi însă sunteţi o seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor neobișnuit… ” (cuvântul neobișnuit apare în versiunea engleză KJV, n. tr.) Folosirea greșită a lui 1 Petru 2 este un alt exemplu bun despre eroarea Calvinismului. Calvinistul vede cuvântul „ales” şi concluzionează că acesta se referă la viziunea lor că Dumnezeu în trecut a decretat în suveranitatea Lui pe cine El va mântui şi pe cine nu va mântui El. Ei cred că Dumnezeu a ales pe cine El va îngădui să Îl primească şi de la cine El îşi va reține harul Său. Cei din seminția aleasă sunt cei „aleși,” şi cei care nu sunt aleși, Dumnezeu îi condamnă la Iazul de Foc fără nici o șansă de mântuire. Totuşi, aceasta este o premisă falsă care nu se găsește în Cuvântul lui Dumnezeu.
Calvinistul nu foloseşte o abordare exegetică corectă la interpretarea care îşi găsește înțelesul înăuntrul cuvintelor din afirmaţie. 1 Petru 2:9-10 afirmă contextual că credinciosul este ales la, nu despre cine va fi ales. Versetul afirmă că credinciosul este rânduit să fie o parte dintr-o „seminţie aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor neobișnuit.” Observaţi că fiecare dintre cuvintele folosite descrie spre ceea ce este ales credinciosul, şi nu se adresează indivizilor, ci grupurilor sau claselor de oameni mântuiți. Un individ nu poate fi descris ca o „generație aleasă.” O „generaţie aleasă” nu se referă la un individ, ci la oamenii dintr-o perioadă de timp. O „preoție sfântă” se referă la o clasă de oameni. În mod clar, o „națiune sfântă” nu poate fi aplicat la un individ, ci către toţi credincioşii, şi un „neam neobișnuit” se referă la oameni considerați ca un grup alcătuit dintr-un număr neprecizat.
1 Petru 2:8-10 exegetic nu oferă nici un sprijin Calvinismului. La fel ca toate celelalte pasajele, Calvinistul impune viziunea lui falsă asupra acestor versete pentru a-şi susține ideea lui umană greșită. Acest pasaj dezvăluie planul lui Dumnezeu; nu cine va fi mântuit sau de la cine El îşi va reține harul Său.
Oare 2 Petru 1:10-11 susține Calvinismul?
„De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată. În adevăr, în chipul acesta vi se va da din belşug intrare în Împărăţia veşnică a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Hristos.” (2 Petru 1:10-11)
Calviniştii au distorsionat înțelesul acestui verset şi pasaj pentru a susține ideea falsă că „aleșii” sunt aceia special aleși de Dumnezeu pentru a primi harul Său şi că doar cei pe care El i-a predestinat pot fi mântuiți. Pentru a găsi sensul adevărat al acestui verset, să privim cu atenție şi exegetic la subiectul şi cuvintele versetelor. Contextul pasajului este arătat în versetele 1-9, „Harul şi pacea să vă fie înmulţite prin cunoaşterea lui Dumnezeu şi a Domnului nostru Isus Hristos!” (2 Petru 1:2) Harul şi pacea sunt din belșug la cei care recunosc (epignoss) admit şi cunosc pe Dumnezeu şi pe Isus Domnul nostru. Versetele 3-4 dezvăluie că prin puterea lui Dumnezeu, el oferă credinciosului tot ceea ce privește viața şi evlavia. (Vezi Coloseni 2:10) Această deplinătate în Cristos este dobândită prin cunoaşterea noastră a Lui, în care El ne cheamă la slavă şi „virtute” (arete) desăvârşită.
În versetele 5-7, Petru îl instruiește pe credincios să trăiască o viață evlavioasă şi să ia aminte la atributele evlaviei. Versetele 8-9 spun că dacă credinciosul are aceste atribute în viața lui el nu va fi sterp sau fără roadă. Cel care este orb față de aceste atribute evlavioase a uitat că Dumnezeu l-a curățat de păcatele vechi sau trecute.
Versetul 10 afirmă: „De aceea, fraţilor, căutaţi cu atât mai mult să vă întăriţi chemarea şi alegerea voastră; căci, dacă faceţi lucrul acesta, nu veţi aluneca niciodată.” (2 Petru 1:10) Cu alte cuvinte, pentru a asigura faptul că veți fi sârguincioși, sau munciți pentru a vă asigura să trăiți potrivit cu ceea ce Dumnezeu v-a chemat să trăiți, care sunt atributele menționate mai devreme în versetele 8-9. Cuvântul „chemare” este cuvântul „klesis” şi înseamnă o invitație. „Eekloge” este tradus „alegere” şi înseamnă ales. De aceea, credinciosul este invitat (chemat) şi selectat (ales) să trăiască o viață evlavioasă în Cristos Isus.
Acest pasaj, la fel ca altele, arată că alegerea este ceea ce Dumnezeu a rânduit ca mântuirea să realizeze şi să fie în viața credinciosului. Alegerea nu se referă la cine mantuiește Dumnezeu prin harul Său, ci la ceea ce aceia care cred vor experimenta prin primirea harului lui Dumnezeu.
Versetul 11, continuă spunând că dacă un credincios ia seama la aceste instrucțiuni, el va fi din abundență aprovizionat (epichoregethesetai) în împărăția veşnică a Domnului nostru Isus Cristos. 52 (A. T. Robertson. Vezi 1 Tesaloniceni 1:9 pentru folosirea cuvântului). Petru rezumă principiul spunând „De aceea, voi fi gata să vă aduc totdeauna aminte de lucrurile acestea, măcar că le ştiţi şi sunteţi tari în adevărul pe care-l aveţi.” (2 Petru 1:12)
Calvinistul foloseşte pasajul învățând în mod fals că acesta se adresează unui creştin „profesant” şi îl avertizează ca să se asigure că el este mântuit şi că acesta este dintre „aleșii” sau selectații lui Dumnezeu. O cititre simplă şi onestă arată eroarea lor. Acest verset este scris către credincioşii care prin credinţa lor în Isus Cristos au fost mântuiți, şi pe care Petru îi avertizează spre o viață evlavioasă. Versetul 9 arată problema în viețile unor credincioşi în faptul că ei apar orbi față de chemarea lor de a trăi o viață evlavioasă. Acest credincios neascultător şi orb a uitat că păcatele lui au fost curățate, astfel aceasta în mod clar se adresează unui creştin mântuit. Chemarea spre o viață evlavioasă este subiectul acestui pasaj, şi nu pe cine a ales Dumnezeu să fie mântuit, ci felul în care ar trebui să trăiască cei mântuiți. Aceasta nu susține ideea falsă a Calvinismului că Dumnezeu i-a ales pe unii să primească harul Său şi pe alții de la care El îşi reține harul astfel creându-i pentru a arde în flăcările iadului (Gheena).
Oare pasaje precum Ieremia 1:5 susțin Calvinismul?
„„Mai înainte ca să te fi întocmit în pântecele mamei tale, te cunoşteam, şi mai înainte ca să fi ieşit tu din pântecele ei, Eu te pusesem deoparte şi te făcusem proroc al neamurilor.” (Ieremia 1:5)
Acest verset afirmă clar că Dumnezeu l-a „cunoscut” pe Ieremia. Aceasta se referă în mod clar la preștiința lui Dumnezeu despre nașterea lui Ieremia şi cine şi ce va fi Ieremia. Dumnezeu atunci, fiind omniscient, a cunoscut că Ieremia va fi un om al credinţei şi Îl va sluji, şi El l-a ales să fie un profet pentru Iuda şi națiunile din acea zonă. Dumnezeu spune în mod clar că El l-a ales pe Ieremia să fie un profet prin preștiința Lui. Preștiința nu este acelaşi lucru cu „decretul mai dinainte.” Dumnezeu nu a fost luat prin surprindere cu privire la care va fi caracterul lui Ieremia. Dacă Dumnezeu ne spunea că El a decretat să îl facă pe Ieremia un profet fără a-i da o alegere, de ce nu a spus El aceasta? De ce a spus El că l-a „cunoscut” pe Ieremia? A cunoşte nu este acelaşi lucru cu a decreta. Dumnezeu este omniscient; El cunoaşte toate lucrurile, inclusiv pe cei care se vor naște pe pământ şi cum îşi vor trăi viețile lor. Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi oamenii şi aici accentuează că El a avut cunoştinţă despre Ieremia, înțelegând prin aceasta caracterul şi credinţa lui. Apoi Dumnezeu a ales să folosească un om care va fi credincios lui. Din nou, Calvinistul interpretează acest pasaj eisegetic, aplicând presupunerea lui că Dumnezeu i-a decretat pe unii pentru mântuire şi şi-a reținut harul Său de la alții. Ei concluzionează că Dumnezeu nu i-a dat lui Ieremia o alegere, ci l-a forțat să asculte voia Lui. Totuşi, pasajul nu afirmă şi nici măcar nu sugerează acea idee. Problema Calvinistului este că el vede totul înăuntrul principiilor sistemului său fals de teologie. Interpretarea lui a Cuvântului lui Dumnezeu va susține mereu ideile lui Calviniste. Dumnezeu ne spune că El a „știut” că Ieremia va fi un om al credinţei şi că Dumnezeu îl putea folosi ca un profet către Israel.
Nu există nici o susținere în acest pasaj pentru opinii sau presupuneri care merg dincolo de ceea ce a afirmat Dumnezeu. În mod clar, Calviniştii încearcă să găsească o modalitate prin care să aibă succes când nimic altceva aleg ar fi probabil să funcționeze, când ei îi folosesc pe Ieremia sau pe alții ca Ioan Botezătorul, pe care Dumnezeu i-a ales ca profeți ai Săi prin preștiința Lui, cu scopul de a susține învăţătura lor falsă. Această explicație nu se potrivește cu teologia lor eronată, astfel că ei resping acest adevăr. Biblia nu învață că Dumnezeu i-a predestinat pe unii la Cer şi pe alții la iad. Nicăieri în aceste versete, sau oriunde altundeva în Cuvântul lui Dumnezeu, nu este afirmat sau sugerat că Dumnezeu i-a predestinat pe unii la mântuire şi pe alții să meargă în iad, neavând nici o șansă să fie mântuiți. Cei care fac astfel de afirmaţii au aplicat cu gravitate în mod greșit Cuvântul lui Dumnezeu la ideile lor false. Ce este predestinat este planul de mântuire al lui Dumnezeu, că un credincios devine un copil al lui Dumnezeu, rezultatul mântuirii, şi în ce poziție sunt credincioșii față de Dumnezeu odată ce sunt mântuiți, şi viața pe care apoi el o trăiește apoi în Cristos. Planul lui Dumnezeu este ceea ce El a predestinat. Planul lui Dumnezeu este că un om crede în Domnul Isus este mântuit, şi unul care respinge harul lui Dumnezeu este pierdut şi se condamnă singur.
Când un om crede în Calvinism, aceasta este întotdeauna rezultatul acceptării învățăturii unui alt om. Calvinismul este acceptat doar de cei cărora le este predat. Dacă un om studiază Biblia singur, el nu va deveni niciodată un Calvinist. Înțelegând că Dumnezeu este iubire şi că oferă harul în mod gratuit, nu va intra niciodată în mintea unui student al Bibliei că Dumnezeu ar alege să trimită pe unii indivizi în iad şi să le respingă abilitatea de a răspunde la Evanghelie. Tema Bibliei care este prezentată în mod repetat este că Dumnezeu este un Dumnezeu al iubirii şi harului. Înțelegerea caracterului neschimbător de iubire şi dreptate al lui Dumnezeu nu mă vor lăsa să fiu legănat spre acea direcție falsă. Calvinismul pare să se laude pe sine în lăudarea şi apărarea suveranităţii lui Dumnezeu, care este doctrina principală a Calvinismului. Credinciosul care respinge Calvinismul de asemenea acceptă că Dumnezeu este absolut suveran. Dar suveranitatea lui Dumnezeu nu poate contrazice celelalte atribute ale Lui. Atributul de iubire şi dreptate al lui Dumnezeu nu i-ar permite Lui să nege harul Său față de nespuse milioane. Ar fi chiar împotriva naturii lui Dumnezeu ca El să facă aceasta. Calvinismul în realitate reprezintă greșit natura lui Dumnezeu. Acest înjosește şi degradează suveranitatea lui Dumnezeu, făcându-l pe Dumnezeu neiubitor şi nedrept, prin a spune că Dumnezeu foloseşte suveranitatea Lui în mod nedrept, nepermițând unora să fie mântuiți.
Capitolul nouă – Ce spune Biblia despre mântuire?
Biblia poruncește tuturor oamenilor să creadă
Scripturile ne spun că omul trebuie să creadă în Isus Cristos pentru ca să fie mântuiți. Există literal sute de Scripturi care învață că omul trebuie să creadă, să se încreadă sau să aibă credinţă în Dumnezeu.
„Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.” (Ioan 3:16)
„Căci mie nu mi-e ruşine de Evanghelia lui Hristos; fiindcă ea este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea fiecăruia care crede: întâi a iudeului, apoi a grecului.” (Romani 1:16)
„Deci fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi, prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Hristos.” (Romani 5:1)
„Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
„Căci întrucât lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu în înţelepciunea lui Dumnezeu, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Corinteni 1:21)
Un om trebuie să creadă că prin credinţă primește oferta de mântuire a lui Dumnezeu. Încrederea este un act al voinței omului. Totuşi, omul nu are nimic de a se lăuda în procesul de a-şi exercita voința lui şi de a crede ceea ce Dumnezeu a spus. Actul ispăşirii pentru păcat a fost realizat prin Domnul Isus, nu prin om. Să presupunem că tu ai primit un dar de la cineva care ți l-a oferit datorită bunătății inimii lor. Ţie nu ți-a fost oferit darul pentru că tu nu l-ai meritat sau nu l-ai câștigat, ci pentru că ei au „voit” sau sau au dorit ca tu să îl ai. În grija sau dragostea lor pentru tine, ei au vrut a tu să ai ceva drăguț. Actul tău de a întinde mâna şi a lua darul nu îl schimbă în ceva pe care tu l-ai meritat, nu-i aşa? Ar însemna actul tău de primire a darului că tu l-ai câștigat sau că ai plătit ceva pentru el? Evident, răspunsul este nu; cei care oferă darul decid, în ei înșiși, de ce dau ei darul, nu cel care îl acceptă. Arminianul are dreptate când el afirmă că mântuirea este în întregime actul unui Dumnezeu Suveran. El greșește, totuşi, când concluzionează că în faptul că omul primindu-l pe Cristos lucrează într-un anumit fel, sau merită mântuirea. Viziunile extreme ale Calviniștilor sunt greșite când ei iau responsabilitatea omului de a-l primi pe Cristos prin afirmarea că Dumnezeu a decretat că unii sunt mântuiți şi alții sunt pierduți şi că harul este irezistibil. Dumnezeu poruncește pe drept tuturor oamenilor să creadă şi să îl primească pe Fiul Său Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lor. Un om nu îşi poate exercita voința lui în afara limitelor pe care Dumnezeu le-a stabilit. Astfel, Dumnezeu, într-un act al voinței Lui, i-a făcut capabili pe toţi oamenii să primească mântuirea.
Calvinistul are dreptate când el afirmă că mântuirea este cu totul actul unui Dumnezeu suveran. El greșește, totuşi, când el concluzionează că un om prin faptul că el crede şi îl primește pe Cristos într-un fel lucrează pentru, sau merită mântuirea. Viziunile extreme ale Calvinistului sunt greșite când ei înlătură responsabilitatea omului de a-l primi pe Cristos, prin a afirma că Dumnezeu a decretat că unii să fie mântuiți şi alții să fie pierduți şi că harul este irezistibil. Pe drept Dumnezeu poruncește tuturor oamenilor să creadă şi să îl primească pe Fiul Său Domnul Isus Cristos ca Mântuitor al lor.
Voința lui Dumnezeu nu va încălca voința omului
Un adevăr important care respinge mai departe Calvinismul este că Dumnezeu nu va încălca voia unui om. Dumnezeu nu l-a creat pe om ca un robot programat cu viața lui predestinată la crearea lui. În planul lui Dumnezeu, El permite omului libertatea de a alege pentru el însuși cursul vieții lui. A fost alegerea suverană a lui Dumnezeu să creeze omul cu abilitatea de a raționa şi de a iubi, care sunt amândouă acte ale voinței cuiva. Omul poate răspunde lui Dumnezeu când Duhul Sfânt iluminează inima omului. Aceasta se întâmplă când un om aude Evanghelia sau după cum afirmă Romani 1:19-20, când omul răspunde la revelaţia naturală pe care Dumnezeu i-o arată din natură.
Mulţi credincioşi care acceptă o interpretare literală şi holistică a Scripturii au înțelegerea corectă şi biblică a chestiunii, şi ei resping amândouă extremele din sistemele Calvinist şi Arminianist. Deopotrivă Calviniştii şi Arminianii au căzut în capcana pusă de înţelepciunea umană, care încearcă să explice şi să sistematizeze fiecare act al lui Dumnezeu. Ei au folosit cele mai sărace principii hermeneutice şi au ajuns la concluzii greșite despre Dumnezeu Însuși. Dumnezeu în mod clar nu a spus omului totul despre Sine sau ne-a dat „de ce” toate acestea El le-a făcut. Dar ceea ce El a descoperit în mod clar este că noi trebuie să ne încredem în El, să Îl credem, să Îl acceptăm pe El şi să trăim. Este de negândit faptul că Dumnezeu ne-ar lăsa într-o stare de confuzie cu privire la chestiunea mântuirii! Totuşi, aceasta este ceea ce concluzionează Calviniștii. Toată această confuzie nu este în Cuvântul lui Dumnezeu, ci în raționamentul nesănătos al unor oameni.
Dumnezeu a făcut mântuirea atât de simplă şi clară încât chiar un copilaș poate crede şi să fie mântuit şi să devină un martor şi o mărturie pentru alții. Care este valoarea cheltuirii a nenumărate ore de a născoci sisteme teologice care caută să ghicească tot ceea ce a făcut Dumnezeu? Principiul Bibliei că „poţi cunoaşte via după roadele ei” este bine aplicat aici. Care a fost roada Calvinismului sau Arminianismului? Ele amândouă au dus la confuzie, dezbinare şi învăţătură falsă. De aceea, ambele sisteme ar trebui respinse pentru că amândouă produc rezultate nebiblice.
Un răspuns către cei care susțin viziunile extreme despre doctrina alegerii este adesea să catadicsească spre a se obosi cu atacuri judecătoare şi asemănătoare cu cele cultice asupra celor care diferă de ei. Aproape fiecare scriitor Calvinist pe care l-am studiat, într-un anumit grad, judecă aspru motivele non-Calviniștilor. Calvinistul Gordon Clark coboară în a critica pe cei care diferă de viziunea Calvinistă prin concluzionarea că ei nu sunt studenți ai Bibliei şi nu sunt interesați de doctrină. 53 Acesta este un atac necinstit şi necărturar asupra celor care nu sunt de acord cu el. O lovitură către non-Calvinişti nu întemeiază nimic şi cu siguranţă nu face nimic pentru a susține poziția sau credibilitatea lui ca un cărturar Biblic. Acesta este un răspuns copilăresc şi nelalocul lui față de învățătura Biblică. Mulţi oameni renumiți şi cărturari cu licențe dobândite în Biblie nu sunt de acord şi resping Calvinismul. A spune că ei nu sunt cărturari sau nu sunt interesați în doctrină arată părtinirea extrem de nesănătoasă din partea lui Clark.
Calvinistul C. D. Cole face această judecată aspră față de cei care nu acceptă Calvinismul, spunând, „Ah, necazul real cu cel care obiectează nu este alegerea; ci este altceva. Obiecția lui reală este față de depravarea totală sau incapacitatea umană de a face binele.” 54 Aceasta este pur şi simplu o afirmaţie falsă şi prostească. Majoritatea cărturarilor şi studenților Bibliei care resping Calvinismul acceptă că omul este un păcătos pierdut în păcatele lui aşa cum afirmă clar Romani 3:10. Aceasta înseamnă că omul este corupt, rău, pervertit şi absolut incapabil să se mântuiască pe sine. Încă o dată, Calvinistul nu oferă nici o apărare reală a convingerilor lui ci face un atac personal asupra celor care nu vor accepta convingerile lui false folosind afirmaţii critice false nefundate.
John MacArthur de asemenea se potrivește în acest mulaj şi acuză contestatarii față de sistemul Calvinistic că ei procedează aşa datorită mândriei. 55 Kenneth Good, care în mod fals îi pune pe toţi Baptiștii tradiționali ca fiind în tabăra Calvinistă, spune în mod corect, „Este de regretat că deopotrivă confuzia şi emoția văzută a domni în discuțiile curente despre Calvinismului contra Arminianismului. Mult mai multă căldură decât lumină este generată de energia cheltuită în prezent în majoritatea sediilor.” 56
Calvinistul recurge adesea la apărarea poziției lui prin afirmația că cei care resping această viziune falsă resping suveranitatea lui Dumnezeu. Aceasta de asemenea este o afirmaţie absurdă. O aşa slabă apărare arată temelia nesănătoasă pe care ideile lor sunt întemeiate. Cu siguranţă, Dumnezeul Atotputernic este absolut suveran, dar aceasta nu poate exclude că El poate merge împotriva propriei Sale naturi. Biblistul adevărat înțelege corect şi acceptă suveranitatea lui Dumnezeu, dar aceasta nu înseamnă că el trebuie să accepte teologia Calviniştilor care contrazice alte atribute ale lui Dumnezeu. Cărturarul adevărat al Bibliei cunoaşte că Dumnezeu în suveranitatea Lui nu îşi încalcă propria Lui natură sau cuvântul Său afirmat. Deopotrivă Calviniştii şi Arminianii au luat pozițiile extreme şi nici unii nu au dovedit sistemul lor de a fi biblic sau o explicație corectă a doctrinelor alegerii. Huntsmen, de la „Turning Point” al lui David Jeremiah, într-o slabă încercare de a apăra contradicțiile Calvinismului, ne spune să nu încercăm să „împăcăm” învăţăturile lui Dumnezeu despre alegere şi despre suveranitatea lui Dumnezeu. 57 Deopotrivă învăţăturile Calviniste şi Arminiane conțin ceva adevăr, dar ele merg mai departe decât Dumnezeu şi aceasta le face eronate. Am fost un student al Bibliei de când am fost mântuit în 1972 la vârsta de 32 de ani. Cu mulțumire, eu mulțumesc celor care m-au învățat că primul lucru distinctiv al unui credincios Nou Testamentar a fost să accepte Biblia ca singura mea autoritate pentru credinţă şi practică. Biblia este autoritatea, nu sistemele teologice ale omului. Eu sunt creştin, un credincios în Isus Cristos şi eu mă indentific total cu El şi doar cu El.
Pavel a condamnat eroare de a se identifica pe sine cu învățători umani sau religioși în 1 Corinteni 1:12. În 1 Corinteni 3:4, Pavel spune că identificarea cuiva cu oricine altcineva decât cu Isus Cristos este un act carnal. Credincioşii adevărați se identifică pe sine înșiși cu Isus Cristos, El este Cuvântul, şi doar cuvântul lui este Adevărul. Credinciosul adevărat trebuie să accepte Cuvântul lui Dumnezeu, ca singura Lui sursă pentru credinţa şi practica lui. Calvinistul, prin acceptarea „Institutelor” lui John Calvin ca sursă şi explicație a credinţei lor, face o greșeală gravă.
Capitolul 10 – Concluzie într-o notă personală.
Eu nu sunt nici Calvinist nici Arminian. Eu resping ambele titluri şi sisteme teologice. Ele amândouă sunt sisteme eretice şi asemănătoare cu un cult al oamenilor supuși greșelilor. Eu aleg să mă numesc Biblist, sau simplu un „credincios în Biblie.” Eu mă identific cu Mântuitorul meu şi cuvântul Lui. Eu nu mă mândresc de faptul că sunt mântuit, totuşi sunt veşnic recunoscător. Eu sunt uimit de adevărul că Domnul Isus Cristos a murit pe crucea de la Calvar pentru păcatul meu. Sunt adânc şi veşnic recunoscător lui Dumnezeu care a iubit acest păcătos orb atât de mult! Resping total ideea că am primit mântuirea prin vre-un merit de-al meu! Am fost, aşa cum a spus Dumnezeu, un păcătos, mort în fărădelegi şi păcate, vândut păcatului, un copil al păcatului, şi fără nici o neprihănire a mea proprie. Am fost mântuit prin actul şi planul suveran al Dumnezeului nostru iubitor, care a venit pe pământ, s-a întrupat în om şi a plătit toată datoria păcatului meu. Eu nu am meritat mântuirea şi am fost cu totul în sclavie față de natura mea păcătoasă. Eu nu am avut absolut nici o scânteie de divinitate în mine. Totuşi, Dumnezeu m-a iubit pe mine, ființa creată de El, şi a suferit pentru mine în timp ce eu eram încă în păcatul meu. El a oferit calea şi mijloacele mântuirii mele prin harul Său prin credinţă. Nu voi încerca să încerc şi să îl pun pe Dumnezeul Atotputernic într-o cutie şi să sistematizez actul lui Dumnezeu de mântuire al păcătosului. Eu doar voi crede chiar Cuvântul Lui şi Îi voi mulțumi că m-a iubit, păcătosul ce sunt, şi că mi-a iertat păcatul meu şi mi-a dat viaţa veşnică.
Omul nu se poate mândri sau să se poată lăud cu vre-un merit din partea lui în mântuirea sa. „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu. Nu prin fapte, ca să nu se laude nimeni.” (Efeseni 2:8-9)
Omul nu poate merita mântuirea prin fapte bune. Dumnezeu spune, „pe când, celui ce nu lucrează, ci crede în Cel ce socoteşte pe păcătos neprihănit, credinţa pe care o are el îi este socotită ca neprihănire.” (Romani 4:5). Omul nu are nici o bunătate sau neprihănire pe cae să îşi bazeze mântuirea lui. Domnul afirmă clar, „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi.” (Romani 5:8) şi „Căci toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu.” (Romani 3:23).
Mulți în istorie au căzut în capcana de a merge mai departe decât merge Scriptura, şi încearcă, cu raționalizare umană, să explice şi să sistematizeze acțiunile lui Dumnezeu. Rezultatul unei astfel de raționalizări este că în majoritatea timpului, aceasta conduce la extremism. Oamenii finiți cu minți finite nu îl pot sistematiza pe Dumnezeul Atotputernic! Este o viziune extremă şi falsă care spune că Dumnezeu i-a predestinat pe unii oameni să fie osândiți la iad şi aceasta nu le oferă mântuirea. Este în mod egal o extremă viziunea care afirmă că omul poate în vre-un fel să îşi merite mântuirea lui sau să îşi pieardă viaţa veşnică pe care Dumnezeu o dă credinciosului.
Fiecare viziune, fie Calvinistă fie Arminianistă, când este adoptată încalcă învăţătura biblică clară şi de aceea nu pot fi adevărate. Poziția mea este că eu resping extremele deopotrivă ale Calviniștilor şi ale Arminianilor şi eu nu folosesc nici un dintre aceste nume în identificarea poziției mele cu privire la acceptarea a ceea ce Biblia învață clar. A fost un timp când eu nu am gândit că aceste chestiuni erau de o mare importanță. De atunci mi-am schimbat opinia deoarece am văzut roada Calvinismului. În ultimii ani, mulţi oameni au scris şi exprimat din confuzia şi chinul pe care învăţăturile din Calvinism le produc în viețile lor. O domnișoară dragă mi-a scris şi a spus că ea nu a avut nici un copil pentru că ea s-a temut că Dumnezeu nu îi va alege pe ei spre mântuire. 58
Alții, în loc să accepte asigurarea Biblică a mântuirii lor, au trăit în teama de a nu fi printre cei „aleși.” Calvinismul pentru aceștia a aruncat o umbră chiar peste asigurarea mântuirii lor, pentru că ei s-au întrebat dacă ei au fost aleşi sau respinși de Dumnezeu. Un om a scris că atunci când biserica lui a început să învețe Calvinismul, el a spus „Am fost bolnav timp de două săptămâni, nu am putut dormi sau mânca. Am fost turburat de faptul că acesta l-a luat pe Mântuitorul iubitor pe care l-am cunoscut toată viața mea.” 59
Un alt tânăr mi-a scris spunând că el îl căuta pe Domnul şi studia pretențiile lui Cristos. Apoi el a dat peste învăţăturile Calvinismului şi a spus că acesta l-a zdruncinat. El a spus, „Întrebarea mea către voi este, sunt eu în stare să fac o alegere să îl urmez pe Cristos? Dacă eu vreau să cred şi să îl urmez pe Cristos, pot să fac astfel? Sau aceasta nu este alegerea mea? Mă simt ciudat încercând să pun această întrebare în cuvinte, dar am încercat. Rezultatul final este, dacă eu aș fi vrut să devin creştin azi, mâine sau oricând simt că sunt gata, pot să fac astfel? Calviniştii au încercat să îmi spună că eu am incapacitatea de a-l chema pe Cristos, şi că dacă eu nu sunt dintre cei aleși, eu nu voi fi mântuit. Vă rog ajutați-mă!” 60
Ani de zile am corespondat cu Calvinişti, şi am descoperit că ei rareori vor face concesii față de orice adevăr biblic simplu care nu este de acord cu teologia lor. Din afirmaţiile lor despre chestiune şi adesea din atacurile lor insultătoare, este propria mea concluzie personală că ei par a fi un popor mândru care se văd pe ei înșiși ca având un intelect şi o spiritualitate superioară mai presus de cei care nu acceptă teologia lor. Totuşi, roada lor este coruptă pentru că ea ignoră o mare parte din Cuvântul lui Dumnezeu, şi mai rău, aceasta deformează Planul de Mântuire al lui Dumnezeu şi chiar natura lui Dumnezeu Însuși. În loc să Îl glorifice pe Dumnezeu acesta degradează slava Lui şi pe iubitorul, dreptul şi minunatul Mântuitor al nostru. Pavel a scris:
„Şi mă rog ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl slavei, să vă dea un duh de înţelepciune şi de descoperire, în cunoaşterea Lui, şi să vă lumineze ochii inimii ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi şi care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi de orice nume care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub picioare şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile, Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce îndeplineşte totul în toţi.” (Efeseni 1:17-23)
Isus a spus, „Aşa că, după roadele lor îi veţi cunoaşte.” (Matei 7:20)
Note finale
- Biblistul este unul care susține Biblia ca fiind singura autoritate pentru credinţa şi practica lui.
- Calvin, John. Institutes of the Christian Religion, o nouă traducere de Henry Beveridge, Esq. , Kindle Locations 99-100, Kindle Edition.
- T.H.L. Parker, John Calvin, A Biography, Philadelphia, Westminister Press, 1975, p. 13.
- Licențiat: deținător al unui titlui academic universitar intermediar aceluia între cel de licențiat şi doctorat care a primit o licență de a practica o artă sau o profesie.
- William J. Bouwsma, John Calvin, a Sixteen-Century Portrait, New York, Oxford Press, 1988, p. 11.
- Parker, 22. 7.Patrick Collinson, The Reformation: A History, New York, Random House, 2003, p. 88.
- Există două Talmuduri, Ierusalim şi Babilonian.
- Vezi de asemenea Romani 6:15, 7:1-25; 9:31-32, 10:4-6; Galateni 5:18.
- Robert M. Kingdon, Adultery and Divorce in Calvin’s Geneva, Cambridge, Harvard University Press, 1995, p. 10.
- Ibid.
- Georgia Harkness, John Calvin, The Man and His Ethics , New York, Abingdon Press, 1958, p. 21.
- Ibid.
- Harkness, p. 22.
- Phillip Schaff, New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, Vol. X: Reutsch – Son, Baker, Grand Rapid, 1953, p. 371.
- Walter Nigg, The Heretics , New York, Alfred A. Knopf, Inc., 1962, p. 328.
- Nigg, p. 327.
- Nigg, p. 328.
- Bernard Cottret, Calvin A Biography, Eerdmans, Grand Rapids, 2000, p. 180.
- Selderhuis, Herman J., John Calvin A Pilgrim’s Life, Downer’s Grove, IL, InterVarity Press. 2009, p. 139-140.
- Cottret, Kindle Locations 2315-2316
- Ibid.
- Mr. Bernard Cottret. Calvin: A Biography, Kindle Locations 1050-1051, Kindle Edition, 2000.
- Calvin, John . Calvin’s Calvinism: A Treatise on the Eternal Predestination of God. Translated by Henry Cole, pp.179, 182. Kindle Locations 1337-1341.
- Calvin’s Calvinism, Kindle Locations 1337-1341, Kindle Edition
- Cole, 26.
- John Calvin. The Institutes of the Christian Religion (Kindle Locations 23496-23498).
- John Calvin (2010-02-19). The Institutes of the Christian Religion (Kindle Location 17699). Kindle Edition.
- Ibid
- Calvin’s Calvinism, Kindle Locations pp. 190-192.
- Stefan Zweig, Erasmus; The Right to Heresy: Castellio against Calvin, London, Cassell, 1951, p. 234.
- Mr. Bernard Cottret. Calvin: A Biography (Kindle Locations 1635-1637). Kindle Edition 33.Cottret, Kindle Locations 2138-2139, Kindle Edition.
- Cottret, Kindle Locations 1788-1790, Kindle Edition.
- Cottret, Kindle Locations 1811-1812, Kindle Edition.
- Ibid.
- C. D. Cole, Definitions of Doctrines, Vol. 2, Chapter 3, Election, Lexington,KY, Byran Station Baptist Church, p.1968.
- John Mac Arthur, Jr., Chosen for Eternity: A Study of Election, “Grace to You”, Panorama City, CA, 1989 9-10.
- Ibid., p 9.
- Gene Huntsman, Scrisoare datată 18 aprilie, 2001, Dr. David Jeremiah, “Turning Point”, PO Box 3838, San Diego, CA 92163, p. 1.
- Huntsman, p2.
- Gordon H. Clark, Biblical Predestination, Presbyterian and Reformed Publishing Co., Phillipsburg, New Jersey, 1969, pp.2-4.
- Cole, Part I.
- MacArthur, p.9.
- William F Arndt, and F. Wilbur Gingrich. A Greek-English Lexicon of the New Testament, Chicago, University of Chicago, 1957, p. 446.
- Jeremiah, David (2012-10-04). God Loves You: He Always Has–He Always Will (Kindle Locations 57-61). Hachette Book Group. Kindle Edition.
- Desiring God. John Piper. 2009. http://www.desiringgod.org/resource-library/sermons/god-so-loved-the-world-part-1.
- Desiring God. John Piper. 2009. Piper, John. http://www.desiringgod.org/blog/posts/is-gods-love-unconditional.
- Cooper P. Abrams, III, “Bible Truth Web Site,” http://bible-truth.org/Principles.htm.
- Lewis Sperry Chafer, Systematic Theology, Vol. III. Soteriology, Dallas Seminary Press, Dallas, Texas, 1948, p. 188.
- Albert Barnes, Barnes New Testament Notes, Baker:Grand Rapids, Reprint 1884-85 Edition, Blackie and Sons, London, p. 191.
- A.T. Robertson. A. T. Robertson’s Word Pictures, vezi 1 Tesaloniceni 1:9 pentru folosirea cuvântului.
- Clark, p..
- Huntsman, p. 2.
- Cooper Abrams, Bible Truth Web Site, http://bible-truth.org/ Electioncomments.html
- Good, p 52.
- Huntsman.
- Abrams, Comments.
- Ibid.
- Ibid.
________________________________________
Biografie
Abrams, III, Cooper P., “Bible Truth Web Site,” (http://bible-truth.org/Principles.htm).
Arndt, William F. and Gingrich. F. Wilbur. A Greek-English Lexicon of the New Testament. Chicago, University of Chicago, 1957.
Barns, Albert. Albert Barn’s Notes on the Bible. Grand Rapids, Baker, 1949.
Bible Truth Web Site, “Calvinism page, Comments from Readers”. (http:bible-truth.org/Electioncomments.html).
Bouwsma, William J. John Calvin, A Sixteen Century Portrait. New York, Oxford, 1988.
Cairns, Earle E. Christianity Through the Centuries. Grand Rapids, Zondervan, 1967.
John Calvin. The Institutes of the Christian Religion [1537] Translated by Henry Beveridge. (John Calvin. The Institutes of the Christian Religion (Kindle Locations 2-3)).
__________. The Institutes of the Christian Religion , A New Translation by Henry Beveridge, Esq,
__________. (2010-02-19). The Institutes of the Christian Religion (Kindle Location 100). . Kindle Edition.
__________. (2011-11-24). Calvin’s Calvinism: A Treatise on the Eternal Predestination of God. Translated by Henry Cole. (Kindle Locations 190-192). . Kindle Edition.
Bernard Cottret. Calvin A Biography. Eerdmans, Grand Rapids, 2000. (Kindle Location 2304). Kindle Edition.
Harkness, Georgia. John Calvin, The Man and His Ethics. New York, Abingdon Press, 1958.
Hull, William. On Calvinism, LONDON: PRINTED FOR J. G. F. & J. RIVINGTON, 1841, (Kindle Location 17) Public Domain Books. Kindle Edition.
Huntsman, Gene, Letter dated April, 18, 2001, from, Dr. David Jeremiah, “Turning Point,” . PO Box 3838, San Diego, CA 92163.
Jeremiah, David. God Loves You, He Always Has, He Always Will. New York, Faith Words, 2012.
Kingdon, Robert M.. Adultery and Divorce in Calvin’s Geneva. Cambridge, Harvard University Press, 1995.
Niesel, Wilhelm. The Theology of Calvin, Translated by Harold Knight. Philadelphia, Westminister Press, 1956.
Parker, T.H.L.. John Calvin, A Biography . Philadelphia, Westminister Press, 1975
Schaff, Phillip. New Schaff-Herzog Encyclopedia of Religious Knowledge, Vol. X: . Reutsch – Son, Baker, Grand Rapid, 1953.
Steele, David N. Thomas, Curtis C., Quinn, S. Lance. The Five Points of Calvinism, 2nd Edition Phillipsburg, NJ, P&R Publishing Company, 1962. Walker, Williston John Calvin, The Organizer of Reformed Protestantism, New York, The Knickerbocker Press, 1096.
Stefan Zweig. Erasmus; The Right to Heresy: Castellio against Calvin . London, Cassell, 1951.
