De ce sunt calvinist … si de ce fiecare crestin este un fel de Calvinist

de Phil Johnson

Partea 1: este Arminianismul o erezie condamnabilă?

Iubesc doctrinele harului şi nu evit eticheta de „Calvinist.” Eu cred în suveranitatea lui Dumnezeu. Eu sunt convins că Scriptura învață că Dumnezeu este complet complet suveran nu doar în mântuire (chemarea eficace şi acordarea credinţei celor pe care El îi alege); dar de asemenea în fiecare detaliu din strădania Providenței. „Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” (Romani 8:30). Şi El face ca „toate lucrurile să lucreze împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, şi anume spre binele celor ce sunt chemaţi după planul Său” (Romani 8:28). Destul de simplu, El „face toate după sfatul voii Sale” (Efeseni 1:11).

Aceasta este ceea ce înțeleg în mod obişnuit oameni când ei vorbesc despre „Calvinism.” Când eu accept acea etichetă, eu nu îmi iau angajamentul de loialitate către omul John Calvin. Eu nu afirm tot ceea ce a învățat el, şi eu nu accept tot ceea ce a făcut el. Sunt convins de faptul că, Calvin a fost un om evlavios și unul dintre cei mai buni comentatori biblici și dintre mințile teologice dintotdeauna, dar el nu a fost întotdeauna dreptate. De fapt, propriile mele convingeri sunt Baptiste, astfel că în nici un caz eu nu sunt unul dintre adepţii devotați ai lui Calvin. Cu alte cuvinte, când eu accept eticheta de „Calvinist,” aceasta este doar de dragul comodității. Eu nu spun „eu sunt al lui Calvin” în sensul Corintian.

În plus, eu nu sunt unul dintre cei care poată Calvinismul ca un cip mare pe umărul său, care îi provoacă pe oameni să lupte cu mine cu privire la acesta. Este adevărat că pot deveni energic cu privire la anumite puncte de doctrină – în special când cineva atacă un principiu care merge până în inima Evangheliei, cum ar fi ispăşirea înlocuitoare, sau păcatul original, sau îndreptățirea prin credinţă şi principiul dreptății imputate. Când unul dintre aceste principii este provocat, eu sunt gata să lupt. (Şi de asemenea nu îmi pasă să dărâm orice ar putea fi cel mai recent capriciu evanghelic.)

Dar Calvinismul nu este una dintre acele chestiuni cu privire la care devin excesiv afectat emoțional şi mânios. Voi discuta aceasta cu tine, dar dacă dacă tu te răsfeți într-o ceartă cu privire la aceasta, foarte probabil vei descoperi că sunt greu de provocat. Am petrecut prea mulți ani ca Arminian eu însumi pentru a pretinde că adevărul despre aceste chestiuni este ușor şi evident.

Acum, să nu înțelegeți greșit. Eu gândesc că adevărul despre suveranitatea lui Dumnezeu este clar şi în cele din urmă inevitabil în Scriptură. Dar este un adevăr dificil de apucat, astfel că sunt înțelegător față de cei care se luptă cu el. Eu sunt destul de Calvinist pentru a crede că Dumnezeu a predestinat (cel puţin pentru o vreme) ca unii din frații mei să trebuiască să susțină opinii Arminiene.

De-a lungul anilor am scris probabil de cel puţin două ori mai multe materiale pentru a-i potoli pe hiper-Calviniști precum am argumentat cu Arminienii. Aceasta nu este aşa pentru că eu gândesc că hiper-Calvinismul este o eroare mai gravă decât Arminianismul. De fapt, aș spune că cele două erori sunt izbitor de asemănătoare. Dar nu eud foarte voci de avertizare care să se ridice împotriva pericolelor din hiper-Calvinism, şi există armate de Calvinişti acolo afară care deja îi provoacă pe Arminianiști, astfel că am încercat să vorbesc cât de mult posibil împotriva tendințelor hiper-Calviniştilor.

Sfatul meu către tinerii Calvinişti este să învețe ideologia de la autorii Calvinişti din curentul principal, nu din bloguri şi forumuri de discuții pe pe Internet.

De aceea probabil eu sunt mai puţin militant decât v-ați aștepta când vin să atac erorile din Arminianism. În plus, am obținut mai mult prin răspunsul către obiecțiile Arminiene cu învăţătură răbdătoare şi instrucțiuni imparţiale, rezonabile, biblice – în locul argumentelor furioase şi blestemelor imediate.

De ce să nu adoptăm o abordare mai pasivă, îngăduitoare, frățească față de toate dezacordurile teologice? Pentru că eu cred ferm că există unele erori teologice care merită un blestem ferm şi decisiv. Acesta este punctul lui Pavel în Galateni 1:8-9; şi este acelaşi punct pe care apostolul Ioan îl face în 2 Ioan, versetele 7-11. Când cineva învață o eroare care corupe în mod fatal adevărul Evangheliei, „el să fie anatema.” (blestemat, n. tr.)

Dar lăsați-mă să fiu clar aici: Arminianismul simplu nu intră în acea categorie. Nu este cinstit să punem eticheta rangului de erezie peste Arminianism, în felul în care unii dintre frații mei Calviniști mai zeloși par să fie predispuși să o facă. Eu vorbesc despre Arminianismul evanghelic, istoric, din varietățile Wesleyane şi clasice – Arminianismul, nu Pelagianismul, sau teismul deschis, sau orice a inventat în această săptămână Clark Pinnock – ci Arminianismul evanghelic adevărat. Arminianismul este cu siguranţă greșit; şi aș argumenta că acesta este incompatibil cu sine însuși. Dar după judecata mea, standard, varietatea din grădina Arminianismului nu este atât de fatal greșită încât să-i încredințăm pe frații noştri Arminieni către flăcările veşnice sau chiar să le refuzăm automat părtășia în frăția păstorilor noştri.

Dacă gândiți că eu încep să sun ca un apologet pentru Arminianism, eu cu siguranţă nu sunt aşa. Eu gândesc că Arminianismul este o eroare profundă. Tendințele sale pot fi cu adevărat sinistre, şi când i se permite să meargă să semene, acesta îi conduce pe oameni în rangul ereziei. Dar ceea ce spun eu aici este că simplul Arminianism în sine nu este o erezie condamnabilă. El este doar grosolan nepotrivit cu doctrinele centrale ale Evangheliei pe care Arminianii înșiși le cred şi el afirmă.

Dar atât timp cât eu sunt auzit ca un apărător al Arminianismului, lăsați-mă de asemenea să spun aceasta: Există o mulțime de Calviniști discordanți şi ignoranți afară, de asemenea. Cu sporirea Internetului este mai uşor ca niciodată pentru oamenii laici auto-didacți să se angajeze în dialog teologic şi să dezbată prin forumuri de pe internet. Eu gândesc că acest lucru este în mare parte bun, şi eu îl încurajez. Dar Internetul face uşor pentru cei care gândesc la fel dar sunt ignoranți să se adune împreună şi fără sfârşit să întărească ignoranța unul altuia. Şi mă tem că aceasta se întâmplă destul de mult.

Hiper Calviniştii par a fi în special influențabili spre acea tendință, şi există cuiburi de-ale lor aici şi acolo – în special pe Internet. Şi mai mult frecvent în aceste zile întâlnesc oameni, care au fost influenţați de extremism pe Internet, făcând reclamă la idei hiper-Calviniste şi insistând că dacă cineva este un Arminian, acea persoană nu este deloc un creştin cu adevărat. Ei egalează Arminianismul cu lucrări pure pentru mântuire. Ei sugerează că Arminianismul implicit neagă ispășirea. Sau ei insistă că Dumnezeu adorat de Arminieni este un Dumnezeu total diferit de Dumnezeul Scripturii.

Aceasta este retorică suplimentară – total inutilă – şi înrădăcinată în ignoranța istorică. Cu câțiva ani în urmă, când am început blogul meu, am menționat acea tendință în prima înregistrare pe care am afișat-o, care a fost intitulată „Calvinismul rapid şi murdar.” La sfârşitul acelui articol, am spus aceasta: Sfatul meu către tinerii Calvinişti este să învețe ideologia de la autorii Calvinişti din curentul principal, nu din bloguri şi forumuri de discuții pe pe Internet. Unele dintre forumuri pot fi ajutătoare pentru că ele te direcționează spre resurse mai importante. Dar dacă gândești despre Internet ca fiind un surogat al seminarului, riști foarte mult să devii ne-echilibrat.

Totuşi, citiți autori Calviniști din curentul principal, şi vei avea necazul să nu găsești nici măcar pe unul care a considerat Arminianismul ca fiind ca atare o erezie condamnabilă. Există un motiv pentru aceasta: este datorită faptul că în timp ce Arminianismul se încurcă în mod inconsecvent, el nu este în mod necesar eronat în mod grozav. Majoritatea Arminianilor ei înșiși – şi eu vorbesc încă aici despre varietățile Wesleyane şi clasiec, nu Pelagianism care face o mascaradă ca fiind Arminianism – majoritatea Arminianilor ei înșiși afirmă apăsat adevărul Evangheliei care este de fapt înrădăcinat în presupoziții Calviniste.

Acest articol este adaptat dintr-o transcriere a unui seminar din Conferința Păstorilor din 2007, intitulat „Calviniștii din odăiță.”

Partea 2: Spurgeon: „Calvinismul ESTE Evanghelia”

În zilele acestea, există Calviniști auto-intitulați care nu sunt de acord cu afirmaţia mea despre Arminianism şi insistă că Arminianismul impune o negare absolută a unor adevăruri fundamentale evanghelice. Cei care doresc să susțină acel argument vor cita neîncetat un citat faimos al lui Spurgeon, luat din capitolul din autobiografia lui, intitulat „O apărare a Calvinismului” în care Spurgeon a spus aceasta:

Am propria mea opinie particulară, că nu există un astfel de lucru precum predicarea lui Cristos şi a Lui răstignit, decât dacă predicăm ceea ce este numit în zilele noastre Calvinism. Este o poreclă să o numim Calvinism; Calvinismul este evanghelia, şi nimic altceva. Eu nu cred că putem predica evanghelia, dacă nu predicăm îndreptățirea prin credinţă, fără fapte; nici dacă nu predicăm suveranitatea lui Dumnezeu în dispensația Lui a harului; nici dacă nu înlățăm iubirea neschimbătoare, veşnică, imuabilă, biruitoare a lui Iehova; nici nu gândesc că putem predica evanghelia, decât dacă o bazăm pe răscumpărarea particulară şi specială a poporului Său ales pe care Cristos a lucrat-o pe cruce; nici nu pot înțelege o evanghelie care îi lasă pe sfinţi să cadă după ce ei sunt chemați, şi suferă ca să fie arși în focurile condamnării copiii lui Dumnezeu după ce ei au crezut odată în Isus. O astfel de evanghelie o detest.

Cu siguranţă sunt de acord cu ceea ce spune Spurgeon aici, în sensul în care el a vrut să o spună. Şi contextul acelei afirmaţii explică în mod clar ceea ce a vrut el să spună. El sublinia că principiul din inima întregului adevăr al evangheliei este acelaşi principiu care conduce Calvinismul: „Mântuirea este a Domnului.” Mântuirea este lucrarea lui Dumnezeu; nu este ceva care noi facem pentru noi înșine. Acesta este adevărul pe care el îl apăra.

Spurgeon nu spunea că noi ar trebui să folosim cele cinci puncte ale Calvinismului în felul în care oamenii de la Campus crusade (gruparea Cruciada Universitară, n. tr.) folosesc „Patru Legi Spirituale.” El nu spunea că tot ceea ce trebuie să vorbești vre-odată sunt doctrinele alegerii şi dezaprobării dacă predici cu credincioşie evanghelia şi întregul sfat al lui Dumnezeu. Din nefericire, aceasta este ceea ce mulți Calviniști neatenți gândesc că a vrut să spună Spurgeon când el a spus „Calvinismul este evanghelia.”

Dar dacă citești întregul articol al lui Spurgeon despre Calvinism, el clarifică foarte bine ceea ce a vrut să spună. De fapt, la începutul aceluiaşi paragraf – după cum remarcă prefața lui că, „Calvinismul este evanghelia” – el a scris aceasta:

„Mântuirea este a Domnului.” [Iona 2:9.] Acesta este doar un rezumat al Calvinismului; este suma şi substanța lui. Dacă cineva m-ar întreba ce vreau să spun prin cuvântul Calvinist, eu ar trebui să răspuns, „El este unul care spune, Mântuirea este a Domnului.” Eu nu pot găsi în Scriptură nici o altă doctrină decât aceasta. Ea este esenţa Bibliei. „El este stânca şi mântuirea mea.” Spune-mi orice altceva contrar acestui adevăr, şi aceasta va fi o erezie; spune-mi o erezie, şi voi găsi esenţa ei aici, că aceasta s-a îndepărtat de la acest măreț, acest fundamental, acest adevăr stâncos, „Dumnezeu este stânca mea şi mântuirea mea.”

A crezut Spurgeon că Arminianismul era în eroare? Categoric. Şi eu cred la fel.

A crezut el că acesta era o eroare condamnabilă? Cu siguranţă nu, şi el a clarificat aceasta, de asemenea.

La culmea Controversei Declinului, unii dintre criticii lui Spurgeon l-au acuzat că este condus de o agendă doctrinară Calvinistă. De fapt nu este realmente Modernismul ceea ce Spurgeon urăște, au spus ei. Este orice altceva care se depărtează de la Calvinismul său de modă veche. Această întreagă controversă este o campanie secretă împotriva Arminianismului. Aceasta l-a obsedat cu adevărat pe Spurgeon. El gândește că creştinii moderni nu sunt destul de Calviniști.

Spurgeon a răspuns în Sabia şi Mistria cu un paragraf care a spus aceasta:

Anumiți antagoniști au încercat să reprezinte controversa Declinului ca o trezire a gâlcevei vechi între Calvinişti şi Arminiani. Nu este nimic de acest fel. Mulți Arminiani evanghelici sunt la fel de serioși de partea noastră atât cât pot fi oamenii. Noi nu ascundem deloc Calvinismul nostru; dar acest conflict este pentru adevăruri care sunt comune tuturor credincioşilor.

În alt loc, el a fost chiar mai explicit:

Nouă ne pasă mult mai mult de adevărurile evanghelice centrale decât ne pasă de Calvinism ca sistem; dar noi credem că, Calvinismul are în el o forță conservatoare care ajută să țină oamenii spre adevărul vital, şi de aceea ne pare rău să vedem pe oricare renunțând la el odată ce l-a acceptat.

Astfel că el a fost în dezacord cu oamenii care odată au afirmat doctrinele harului şi acum au abandonat Calvinismul în favoarea unoi noi idei care au amintit de Socinianism. Dar el i-a considerat pe Arminianii evanghelici ca fiind frații lui adevărați şi soldați prieteni – atâta vreme cât ei au afirmat doctrina îndreptățirii prin credinţă, principiul de sola fide (numai credinţa, n. tr.), autoritatea absolută a Scripturii, aspectul penal al ispășirii lui Cristos, şi alte adevăruri esenţiale evanghelice.

Vorbind despre Arminiani în special, el a spus:

Cei care susțin adevărurile veşnice ale mântuirii, şi totuşi nu văd tot ce noi credem şi îmbrățișăm, şi în nici un caz nu sunt obiectele opoziției noastre: lupta noastră este cu oamenii care renunță la jertfa ispășitoare, negând inspirația Sfintei Scripturi, şi aruncă insulte peste îndreptățirea prin credinţă. Lupta actuală nu este o dezbatere referitoare la chestiunea de Calvinism sau Arminianism, ci despre adevărul lui Dumnezeu contra invențiilor oamenilor. Toţi cei care cred evanghelia ar trebui să se unească împotriva „gândirii moderne” care este duşmanul său mortal.

Deci Spurgeon nu i-a considerat pe Arminiani ca fiind eretici legați de iad. El i-a considerat ca frați. A gândit el că ei erau în eroare? Da? Erau ei vinovați de nepotrivire grosolană în teologia lor? El ar fi răspuns apăsat, da. A fost eroarea lor principală semnificativă? Spurgeon nu s-a dat înapoi din a se referi la ea ca o „erezie” – însemnând doctrină neortodoxă, eterodoxie, eroare gravă. Dar el a fost foarte atent să clarifice faptul că el nu a considerat Arminianismul în sine ca o erezie groaznică sau apostazie totală de la creştinismul esenţial. Aproape toţi Calviniştii din curentul principal de la timpul Sinodului din Dort şi până acum ar fi de acord cu el în fiecare punct.

De exemplu, Gordon Clark, unul dintre cei mai înalți dintre Calviniştii înalți, a spus aceasta cu referire la întrebarea dacă Arminianii sunt creştini autentici sau nu:

„Un Arminian poate fi un creştin cu adevărat regenerat; de fapt, dacă el este cu adevărat un Arminian şi nu un Pelagian care se întâmplă că aparține unei biserici Arminiane, el trebuie să fie un om mântuit. Dar el nu este de obicei, şi nu poate fi consecvent asigurat de mântuirea lui. Locurile în care crezul lui diferă de Mărturisirea noastră aduc confuzie minții, diluează Evanghelia, şi slăbește proclamarea ei.”

Ceea ce vrea să spună că Arminianismul este în mod inerent discordant. Arminianii afirmă tehnic adevărurile fundamentale, esenţiale ale evangheliei. Apoi ei încearcă să clădească o teologie deasupra a ceea ce este total discordant cu temelia solidă pe care ei au afirmat-o.

Eu sunt de acord cu evaluarea Arminianismului. Este o încercare de a reconcilia suveranitatea lui Dumnezeu cu responsabilitatea umană – şi metoda Arminiană de a împăca acele două adevăruri implică o viziune a liberului arbitru care este în mod inerent discordantă cu anumite adevăruri pe care fiecare Arminian de fapt le afirmă.

În câteva articole care vor urma, voi explcia mai departe de ce cred eu că aşa stau lucrurile.

Partea 3: Câteva recomandări de cărți

Înainte să merg mai departe în această serie, lăsați-mă să recomand câteva cărți. Prima carte pe care vreau să o recomand este o carte nouă scrisă de Roger Olson, care este el însuși un Arminian, şi a scris o apărare a Arminianismului intitulată Arminian Theology: Myths and Realities (Teologia Arminiană: mituri şi realități, n. tr.). Ai putea fi surprins să mă auzi că recomand această carte pentru că am publicat o recenzie a ei pe blogul meu cu câteva luni în urmă, şi recenzia nu a fost cu totul pozitivă. Această recenzie a fost scrisă de prietenul meu, Gary Johnson, care este pastor la Biserica Răscumpărătorului din Mesa, Arizona. Mentorul lui Gary, apropo, a fost S. Lewis Johnson. Şi chiar dacă noi toţi suntem numiți Johnson, nici unul dintre noi nu suntem înrudiți. (Deşi aș fi foarte fericit să fiu înrudit fie cu S. Lewis Johnson fie cu Gary Johnson.) Oricum, recenzia lui Gary a fost în mai multe părți, şi el a intitulat-o “Calvinists in the Hands of an Angry Arminian” („Calviniştii în mâinile unui Arminian mânios” – n. tr.). Astfel că aceasta nu a fost o recenzie complet pozitivă, şi sunt de acord cu aproape toate plângerile lui Gary cu privire la carte.

Dar trebuie să spun că, cartea lui Olson este cea mai bună carte în apărarea Arminianismului pe care am citit-o vre-odată. Unii cititori ar putea fi conștienți că eu nu am avut o opinie prea înaltă despre vorbăria anti-Calvinistă a lui Dave Hunt. Când am revizuit cartea lui Hunt în seminarul Conferința Păstorilor cu câțiva ani în urmă, cineva mi-a spus că singurul motiv pentru care eu am urât cartea a fost pentru că eu sunt Calvinist şi Hunt m-a călcat pe degete.

Şi am spus, „Nu, ea este cu adevărat o carte într-adevăr rea, scrisă de un individ care nu are nici un indiciu cu privire la ceea ce vorbeşte.”

Prietenul meu m-a provocat spunându-mi că: „Numește o carte scrisă bine, scrisă după 1950, fie apărând Arminianismul fie atacând Calvinismul, scrisă de cineva care știe despre ce vorbeşte.”

Am admis aceasta; am fost perplex. Dar acum Roger Olson m-a ajutat. Dacă oricine îmi pune vre-odată acea întrebare din nou, eu pot indica spre cartea lui Olson. Ea este o bună apărare a Arminianismului, şi deşi eu nu sunt de acord cu efectiv toate concluziile lui, el știe prea bine despre ceea ce vorbeşte, şi el explică diferențele între Arminianism, Pelagianism, şi Semi-Pelagianism destul de bine.

Dacă citiți acea carte, va trebui să citiți cel puţin trei sau patru cărți Calviniste bune pentru a vă scoate gustul bun din gură. Deci vă voi recomanda trei. Două sunt lucrări standard pe care eu le recomand ca o rutină în fiecare an. Prima este o expunere masivă, scrisă de Curt Daniel, numită The History and Theology of Calvinism (Istoria şi Teologia din Calvinism, n. tr.). Acestea sunt note pe care Dr. Daniel le-a scris când el a predat acest material, şi casetele din învățătura lui pot fi descărcate în mod gratuit de pe internet. Dr. Daniel lucrează în prezent la dezvoltarea acelui material în formă de carte, pentru a fi publicată de P&R.

Cealaltă lucrare standard pe care trebuie să o aveți este cartea scrisă de David Steele, Curtis Thomas, Lance Quinn, intitulată The Five Points of Calvinism (Cinci puncte din Calvinism, n. tr.) (de asemenea de P&R). Ea este o colecție enciclopedică de referințe Scripturale cheie şi câteva eseuri minunate explicând şi apărând Calvinismul din Biblie.

ŞI apoi una dintre cărțile mele favorite – greu de găsit pentru o perioadă lungă de timp dar recent publicată într-o ediție de calitate de Audobon Press, The Great Invitation (Marea Invitație, n. tr.), scrisă de Erroll Hulse, cu subtitlul „Examinând folosirea chemării la altar în evanghelism.” Cartea tratează chestiunea chemărilor la altar, după cum sugerează titlul, dar cea mai mare valoare a ei, gândesc eu, este că aceasta este un exemplu clasic de Calvinism cu inimă-caldă, evanghelistic, clasic, pe care îl apreciez şi este un mare antidot față de Calvinismul urât despre care am vorbit că îl găsiți pe forumurile de pe Internet. Erroll Hulse este un lider Baptist Reformat Britanic, şi aceasta este una din cărțile mele favorite din toate vremurile.

Partea 4: Încă o recomandare, şi o explicație de ce această chestiune este importantă pentru mine

Aici este o recomandare pentru iPod-ul vostru: Dacă eşti cineva care este rezistent la Calvinism, sau nu simți că înțelegi pe deplin destul despre acesta, şi vrei o singură, simplă privire generală despre substanța şi istoria Calvinismului, am oferit un mesaj către studenții noștri la colegiu în urmă cu aproximativ doi ani, intitulat „The Story of Calvinism” („Istoria Calvinismului,” n. tr.), în care m-am străduit cât de bine am putut ca să acopăr tot terenul dintr-o lovitură. Mesajul este pe internet împreună cu restul predicilor mele, şi îl puteți descărca în mod gratuit. Adresa de internet este TheGraceLifePulpit.com, şi căutați titlul „The Story of Calvinism”.

În acel mesaj, am explicat că nu am fost din totdeauna un Calvinist. Am crescut într-o familie care a fost compusă din Metodiști Wesleyani timp de generații – şi chiar după ce am devenit creştin, au trecut mai mulți ani înainte ca în final să ajung la punctul în care am putut afirma doctrina biblică a alegerii fără a încerca să o explic.

Unul dintre lucrurile care m-au făcut prima dată să mă gândesc serios cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu a fost un incident într-o clasă de Școală Duminicală din colegiu, într-o Biserica Baptistă de Sud, în Durant, OK, unde am avut un învățător de școală Duminicală care a urât Calvinismul cu pasiune şi nu a pierdut nici o ocazie ca să facă o ceartă cu privire la suveranitatea lui Dumnezeu. Şi accentul lui continuu asupra subiectului m-a făcut să mă gândesc mult la acesta.

Apoi, într-o duminică, în timp ce acest individ lua cererile de rugăciune, o fată din clasă şi-a ridicat mâna şi a întrebat, „Oare chiar ar trebui să ne rugăm pentru mântuirea rudelor noastre pierdute? Se pare că este un efort irosit să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea lor dacă El nu poate face nimic mai mult decât El a făcut deja pentru a-i mântui.”

Îmi amintesc cu însuflețire privirea de pe fața învățătorului de Școală Duminicală. Aceasta a fost în mod clar o întrebare care niciodată nu i-a venit lui. Deci el s-a gândit pentru un moment, şi puteai vedea roțile din capul său rotindu-se în timp ce el a încercat să se gândească la un motiv bun de a ne ruga pentru mântuirea celor pierduți. Şi în final, el a spus, „Ei bine, da, cred că tu ai dreptate.” Din acea duminică încolo, el niciodată nu a mai acceptat mai departe cereri de rugăciune pentru cei pierduți ai celor dragi.

Aceasta nu mi s-a părut corect. Tocmai am făcut un studiu Biblic la Romani 10:1, unde Pavel spune, „Fraţilor, dorinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu pentru israeliţi este să fie mântuiţi.” Nu doar că am început să mă întreb de ce ar trebui să ne rugăm cu privire la orice în domeniul relaţiilor umane dacă Dumnezeu niciodată nu intră nechemat în sfinţenia liberului arbitru al omului. Știți: de ce ar trebui să mă rog lui Dumnezeu să o miște pe profesoara mea de engleză să privească favorabil peste lucrarea mea când ea a dat nota pe hârtia mea dacă ea este ultimul suveran peste propria ei inimă? Acestea erau întrebări la care nu am putut răspunde, şi într-adevăr m-am luptat cu întrebări ca acestea.

Dar cu cât am citit mai mult Biblia, cu atât mai mult aceasta a părut că îmi provoacă ideile mele despre liberul arbitru şi despre suveranitatea lui Dumnezeu. Una după alta în decursul unei perioade de mai mult de 10 ani, doctrinele alegerii, şi suveranităţii lui Dumnezeu, şi depravarea totală a păcătoșilor mi-au devenit tot mai clare din Scriptură.

De fiecare dată când unul din argumentele mele împotriva doctrinelor Calviniste ar cădea, şi aș îmbrățișa o anumită doctrină împotriva căreia încercam cu disperare să argumentez, niciodată nu s-a simțit că eu treceam printr-o schimbare majoră de model. Aceasta a fost mai mult precum rezolvam un conflict cicălitor din mintea mea. Pentru că am continuat să descopăr că ideile majore de dedesubtul doctrinelor harului erau adevăruri pe care eu le-am afirmat din totdeauna: Dumnezeu este suveran, Cristos a murit pentru mine, Dumnezeu m-a iubit înainte ca eu să Îl iubesc, El m-a căutat şi m-a atras şi a inițiat împăcarea mea în timp ce eu eram încă duşmanul Lui. Acestea erau adevărurile pe care le-am crezut chiar când eram în rangul Arminian. Îmbrățișarea Calvinismului era naturală – şi inevitabilă – pentru că tot ceea ce făceam era să scap mintea mea de idei greșite şi presupuneri deficiente despre liberul arbitru uman şi alte noțiuni ca acestea, care nici măcar nu sunt învățate în Biblie – astfel că am putut afirma cu toată inima că oricum eu am crezut: că Dumnezeu este Dumnezeu, şi El face toată plăcerea Lui bună, şi nimeni nu Îl poate face să facă altfel, şi EL este în control şi responsabil indiferent de cât de mult zgomot încearcă să facă rău făcătorii. Şi nu doar că El este responsabil, El lucrează toate lucrurile pentru binele meu şi pentru slava Lui.

Partea 5: De ce această chestiune este mult mai simplă decât gândesc majoritatea oamenilor

La sfârşitul articolului anterior, am descris cum chiar în vremea zilelor mele Arminiane, am afirmat destul de mult adevăr despre suveranitatea lui Dumnezeu: aș fi afirmat fără nici o rezervă oricum că Dumnezeu este Dumnezeu; că El face toată buna Lui plăcere; că nimeni nu Îl poate face să facă altfel; că El este în control şi responsabil indiferent cât de mult zgomot încerc rău făcătorii să îl facă; şi nu doar că El este responsabil, El lucrează toate lucrurile pentru binele meu şi pentru slava Lui. De fapt, încrederea mea în promisiunea din Romani 8:28 a fost ceea ce a motivat viața mea de rugăciune.

Acesta este Calvinismul. Dacă tu crezi acele lucruri, ai afirmat inima Calvinismului, chiar dacă tu te numești un Arminian. Acestea sunt adevărurile de bază din Calvinism, şi dacă tu deja crezi aceste lucruri, tu funcționezi cu presupoziții Calviniste.

De fapt, adevărurile din Calvinism atât de mult pătrund inima mesajului evangheliei, încât chiar dacă tu gândești că eşti un propunător dedicat şi consecvent al Arminianismului, dacă tu afirmi cu adevărat evanghelia deja ai recunoscut punctele principale ale Calvinismului oricum.

Vreau să mă întorc la Scripturi şi să ilustrez pentru voi dintr-un pasaj tipic din Scriptură de ce gândesc eu că aceasta este adevărat. Pentru restul acestei serii, ne vom concentra asupra unui text foarte scurt din Scriptură care ilustrează perfect punctul pe care îl expun.

Haideți acasă într-un adevăr pe care Arminienii îl susțin în special cu o mare considerație, şi în mod respectuos aşa: dragostea lui Dumnezeu. Am ales un scurt verset, şi unul familiar, pentru a face aceasta cât de simplu este cu putință – 1 Ioan 4:19. Acesta este unul dintre acele versete de memorat pe care copiii AWANA (club creştin de copii, n. tr.) îl iubesc pentru că este ușor să obțină credit pentru memorarea unui veset întreg, şi acesta are doar opt cuvinte în limba engleză: 1 Ioan 4:19: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

Îmi amintesc foarte bine prima dată când am observat acest verset. Eram un creştin destul de nou la acel timp, şi am fost surprins să găsesc acest adevăr în Biblie.

Am fost îngrozitor de ignorant față de Biblie atunci când am fost un creştin nou-nouț. Am crescut mergând la biserici liberale în care Biblia era cu greu menționată decât dacă învățătorul de la Școala Duminicală dorea să fie în dezacord cu ceva care a fost spus de Biblie.

Astfel îmi amintesc că am dădeam un examen despre cunoştinţa din Biblie când am intrat la Institutul Biblic Moody, încă fiind un credincios destul de nou. Urăsc să mă gândesc la ce fel de notă am luat la acel examen. Sunt sigur că ea era îngrozitor de mică. Cantitatea pe care o cunoşteam despre Biblie era stânjenitor de săracă. Știam, desigur, că Moise a primit cele Zece Porunci pe Muntele Cyanide, dar singura pe care nu am putut-o să o menționez a fost „Să nu preacurvești.”

Dar noi încă cântam unele dintre vechile imnuri, şi unul dintre cele care îmi erau familiare era, „O, cât de mult Îl iubesc pe Isus!” Şi am fost întotdeauna intrigat de versetul final din acel cântec: „O, cât de mult Îl iubesc pe Isus, căci El m-a iubit întâi.” Astfel eram familiarizat cu cuvintele, dar am fost cu adevărat surprins să descopăr că aceasta este ceea ce spune Biblia: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

Dintr-un anumit motiv, din cea mai timpurie copilărie a mea, auzind corul acelui cântec, care întotdeauna m-a uluit ca un motiv destul de slab pentru a-l iubi pe Isus. Desigur, în starea mea neregenerată, aproape că nu am avut nici o înțelegere în vre-un fel a iubirii lui Cristos pentru mine. Am știut că El m-a iubit şi se aștepta de la mine să Îl iubesc, pentru că noi am cântat despre aceasta şi toate. Dar iubirea Lui doar pentru că El m-a iubit mai întâi nu mi s-a părut ca un motiv particular nobil sau admirabil pentru a-L iubi. De fapt, acesta întotdeauna mi s-a părut un pic copilăresc, pentru că acesta era chiar acelaşi motiv pe care întotdeauna îl dădeam mamei mele când ea m-a întrebat de ce l-am lovit pe fratele meu: Pentru că el m-a lovit mai întâi!

Am înțeles că reciprocitatea nu este un motiv bun pentru a determina felul cum acționăm față de alți oameni. „Tu mă iubeşti, şi eu te voi iubi în schimb” este la fel de falimentară moral precum este zicala, „Tu mă lovești, şi eu te voi lovi înapoi.” Iubirea este presupusă a fi necondiţionată, nu-i aşa? Astfel, „pentru că El m-a iubit întâi” niciodată nu a sunat ca un motiv adecvat pentru a-l iubi pe Isus.

Astfel că am fost destul de surprins după ce am devenit creştin şi am început să citesc Biblia, când am găsit că aceste cuvinte sunt luate direct din Scriptură: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

Dar ceea ce nu am înțeles atunci, dar înțeleg acum, este că acest verset nu vorbeşte doar despre motivul iubirii noastre. El este o afirmaţie profundă despre harul lui Dumnezeu care asigură în mod suveran dragostea noastră şi ne transformă din duşmani urâtori-de-Dumnezeu în fii şi fiice adoptate ale căror inimi se revarsă în mod natural cu cel mai curat fel de iubire – nu doar iubirea pentru Dumnezeu, ci de asemenea iubirea unul pentru altul.

Accidental, există o chestiune textuală minoră în acest verset pe care trebuie să o menționez. În Versiunile King James şi New King James (ale Bibliei), acest verset este tradus exact în felul în care l-am citit: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Aceasta este aşa pentru că textele grecești din care Versiunea King James a fost tradusă, include obiectul Îl.

În final nu contează care versiune o preferi, pentru că amândouă lucrurile sunt de fapt adevărate, şi capacitatea noastră de a-L iubi pe Dumnezeu este dependentă de abilitatea noastră de a avea iubire adevărată. Dacă noi nu puteam iubi deloc, cu siguranţă nu puteam să îl iubim pe Dumnezeu. Deci, în orice fel, înțelesul acestui verset include adevărul că „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

Partea 6: Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.

Observaţie: acest text profund este o afirmaţie clară despre puterea suverană a iubirii lui Dumnezeu. Este o lecție despre suveranitatea scopului mântuitor al lui Dumnezeu. Este o sărbătorire a slavei iubirii suverane.

Acest verset, în ciuda scurtimii lui, de asemenea se dovedește a fi incredibil de bogat în semnificație. Priviți la acesta îndeaproape şi veți vedea cel puţin cinci lecții doctrinale pe care acest verset ne învață. Azi, vom considera două dintre ele; apoi ne vom uita la altele trei în articolul de mâine.

Mai întâi, textul ne învață despre:

PERSEVERENȚA STĂRII NOASTRE CĂZUTE

Cu alte cuvinte, el subliniază pentru noi cât de rău este păcatul nostru, şi cât de adânc infectați suntem cu tendințe păcătoase.

Gândiți împreună cu mine pentru un moment cu privire la implicațiile acelei fraze la sfârşit: „El ne-a iubit întâi.” Cu alte cuvinte, a existat un timp când noi nu L-am iubit. Aceasta este chiar esenţa depravării, nu-i aşa? – un eşec al nostru de a-l iubi pe Dumnezeu aşa cum ar trebui. Nu este nimic mai deplin şi mai total depravat decât o inimă lipsită de iubirea pentru Dumnezeu. Romani 8:7 ne spune, „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.”

Acesta descrie o stare neajutorată de incapacitate totală de a-l iubi pe Dumnezeu, de a asculta poruncile Lui, sau de a fi pe placul Lui. Aceasta este starea tuturor, a căror inimi nu au fost reînnoite de Cristos.

Aceasta este o expresie în special usturătoare venind de la apostolul Ioan – care în evanghelia lui se referă la sine în mod repetat ca fiind „acel ucenic pe care Isus îl iubea.” Observaţi: în propria minte a lui Ioan, iubirea lui Isus pentru el a definit pe deplin cine era el.

De ce a existat o trăsătură atât de proeminent în gândirea lui Ioan? Eu gândesc că el ne oferă un indiciu chiar aici în versetul nostru. Motivul pentru care el a fost atât de preocupat cu dragostea lui Cristos pentru el este că el a știut că acea iubire a fost cu totul nemeritată. El a fost conștient cu mare atenție de propria lui păcătoșenie. La fel de uimit precum a fost Ioan față de iubirea lui Cristos pentru el, el trebuie să fi fost în egală măsură la gândul că propria lui inimă a fost lipsită de orice fel de dragoste pentru Unul care a fost atât de singuratic. Cum poate fi inima umană atât de rece față de Unul care este atât de vrednic de iubirea noastră? Oricine care apreciază cu adevărat slava iubirii lui Cristos, aşa cum a făcut-o Ioan, va fi îngrozit şi șocat la realizarea că propriile noastre inimi nu Îl iubesc aşa cum ar trebui. Cunoştinţa felului în care El ne iubeşte perfect produce în noi un simț de deplină nevrednicie, nu-i aşa?

Noi suntem atât de deplin şi total depravați, încât dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit cu o iubire răscumpărătoare, noi nu L-am fi iubit niciodată, deloc.

Noi putem vedea aceasta în mod viu, chiar la sfârşitul vieții lui Ioan, când el vede o viziune a lui Cristos cel înviat în Apocalipsa 1, şi scrie în Apocalipsa 1:17, „Când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca mort.” El a fost literal înspăimântat în comă, pentru că această viziune a lui Cristos cel glorificat l-a lovit cu un simț atât de copleșitor al păcătoșeniei lui. Şi într-un răspuns aproape involuntar, el a căzut pe fața lui ca mort din cauza fricii. Şi acolo el a zăcut până când Isus „Şi-a pus mâna dreaptă peste [el] şi a zis: „Nu te teme!”

Aceeaşi conștiență copleșitoare a păcatului şi a rușinii este implicată în cuvintele din versetul nostru, „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Noi suntem atât de deplin şi total depravați, încât dacă Dumnezeu nu ne-ar fi iubit cu o iubire răscumpărătoare, noi nu L-am fi iubit niciodată, deloc. Dacă aceasta nu te umple cu o conștiență a păcatului tău – dacă aceasta nu te șochează cu realizarea totală a împietririi impenetrabile a inimii umane căzute – atunci trebuie să meditezi la ea un pic mai mult.

Sper că tu poţi vedea cum subliniază acest verset atât de clar şi de puternic chiar esenţa depravării umane. Nu există nimic mai disperat de rău decât o inimă care eşuează în a-L iubi pe Dumnezeu. Nu există nimic mai orb şi mai irațional şi păcătos decât să nu iubeşti pe Cineva care este atât de vrednic de iubirea noastră. Noi nu ar trebui să avem nevoie de nici un motiv ca să-L iubim, altul decât pura slavă a ființei Sale perfecte. Şi totuşi, noi nu L-am iubi deloc dacă El nu ne-ar fi iubit întâi!

Vă amintiți, aceasta este prima şi cea mai mare poruncă (Matei 22:37): „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău.” Întreaga lege a lui Dumnezeu este rezumată şi însumată în această simplă regulă. A încălca acea poruncă înseamnă a eşua în fiecare punct din lege. Nu există nimic mai complet şi în totalitate ticălos.

Şi totuşi, versetul nostru ne amintește că noi suntem fără speranță şi cu totul ticăloși încât nici unul nu L-ar fi putut iubi vre-odată pe Dumnezeu dacă nu ne-ar fi capacitat Dumnezeu El Însuși ca să facem aşa. Aceasta este doctrina depravării totale într-o coajă de nucă. Ea înseamnă că noi suntem cu totul incapabili să ne mântuim pe noi înșine. Noi avem o incapacitate morală epuizantă care face dragostea noastră pentru El o imposibilitate deplină până când El intervine ca să ne dea capacitatea de a-L iubi.

Noi nu putem prin forța pură a voinței să ne facem inimile să Îl iubească, deoarece, noi ca şi ființe căzute suntem atât de îndrăgostiți de păcatul şi răzvrătirea noastră, încât dorințele noastre sunt răsucite. Sentimentele noastre sunt pervertite şi deznădăjduit de corupte. Şi noi suntem neputincioși în a ne schimba pe noi înșine. „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” (Ieremia 13:23). „Tot capul este bolnav, şi toată inima suferă de moarte!” (Isaia 1:5). „Inima [neregenerată] este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea”; cine poate s-o înțeleagă? (Ieremia 17:9).

Inimile noastre sunt otrăvite de păcat, şi de aceea noi nu îl iubim şi nu îl putem iubi pe Dumnezeu în propria noastră putere. Exact aceasta vrem să spunem când vorbim despre depravarea totală. Nu că noi suntem atât de răi cât am putea fi de răi, sau că răul ne-a infectat total – în fiecare parte a sufletului nostru – astfel că noi suntem incapabili de dorințe drepte şi motive sfinte şi sentimente iubitoare față de Dumnezeu. Unii teologi preferă expresia incapacitatea totală, mai degrabă decât depravarea totală. Dar adevărul este acelaşi – şi eu sper că voi puteți vedea cum aceasta este implicată în acest text. Arminianii, dacă ei sunt cu adevărat Arminiani, şi nu Pelagieni răsuflați, de fapt afirmă acel adevăr.

Deci aceea este prima doctrină învățată de aceste verset: Perversitatea stării noastre căzute. Iată aici a doua doctrină:

PRIORITATEA PREFERINȚEI DE ALEGERE A LUI DUMNEZEU

El ne-a iubit întâi. Exact aceasta spune acest verset. Aceasta este de asemenea întreaga esenţă a ceea ce învață doctrina alegerii. Dragostea lui Dumnezeu pentru noi precede orice mișcare din partea noastră înspre Dumnezeu. Chiar Arminienii afirmă atât de mult despre doctrina Alegerii. Dumnezeu ne-a iubit întâi.

Apostolul Ioan de fapt spune în ecou ceva care Isus a spus odată. În ultima noapte înainte de răstignire, când ucenicii erau singuri cu Isus, după ce ei au mâncat masa de Paști împreună în Camera de Sus, Isus le-a spus (Ioan 15:16), „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi.”

Chiar dacă tu eşti un Arminian devotat, … tu știi în inima ta că nu poţi să îşi asumi meritul personal pentru iubirea ta față de Dumnezeu.

Acum, Ioan şi ceilalţi apostoli poate că au protestat, „Dar aceasta nu este adevărat, Doamne; noi Te-am ales.” Deoarece, ei au lăsat totul ca să Îl urmeze. Petru spune atât de explicit în Marcu 10:28: „Iată că noi am lăsat totul şi Te-am urmat.” Ei au făcut o alegere conștientă, deliberată de a-și abandona fosta lor viață, pe cei dragi ai lor, mijloacele lor de întreținere, şi tot ceea ce ei au avut – pentru a-l urma pe Cristos. Ei într-adevăr au ales să îşi dedice viețile lor în a-L urma. Şi în cazul lui Ioan şi a fratelui său, Iacov, renunțarea la mijloacele lor de întreținere a însemnat renunțarea la afacerea de familie a pescuirii, care după toate aparențele era o afacere avantajoasă pentru ei.

Ioan însuși l-a întâlnit pe Isus în timp ce Ioan a fost sub ucenicia lui Ioan Botezătorul. De îndată ce el şi Andrei au înțeles că Ioan Botezătorul indica spre Isus ca fiind Mesia cel promis, ei l-au părăsit pe Ioan Botezătorul pentru a-l urma pe Isus. Într-un sens foarte real, ei l-au ales pe Isus. Deci, ce a vrut Isus să spună când El a spus, „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi”?

El a vrut să spună simplu că fie că ei au realizat sau nu, El i-a ales întâi. Alegerea Lui a fost una decisivă. Ei nu L-ar fi ales deloc niciodată dacă El nu i-ar fi ales mai întâi. Ei L-au iubit pentru că El i-a iubit mai întâi.

Chiar dacă tu eşti un Arminian devotat, tu implicit afirmi acest adevăr. Tu îl recunoști de fiecare dată când Îi mulțumești Lui pentru că te-a mântuit. Tu știi în inima ta că nu poţi să îşi asumi meritul personal pentru iubirea ta față de Dumnezeu. Tu nu L-ai iubit pe El primul; Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi. Tu şi cu mine nu suntem mai buni decât oamenii necredincioși care încă Îl urăsc şi Îl resping. Singurul motiv pentru care noi Îl iubim în timp ce ei rămân în duşmănie cu Dumnezeu, este că harul iubitor al lui Dumnezeu a lucrat o minune în inimile noastre pentru a ne face în stare să-i răspundem înapoi cu iubirea Lui.

1 Corinteni 4:7 întreabă, „Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” Să nu gândiți pentru un moment că ați putea să vă acordați merite pentru dragostea voastră către Cristos. Dacă voi Îl iubiți cumva, aceasta este doar pentru că El v-a iubit mai întâi. Aceasta este chiar esenţa doctrinei alegerii.

„Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu a luat inițiativa în mântuire. Unul dintre punctele expuse de Roger Olson în acea carte la care m-am referit, este că Arminienii istorici, cunoscători, afirmă acel adevăr. Dumnezeu este deopotrivă Autorul şi Finalizatorul credinţei noastre. El a început procesul. Iubirea Lui pentru noi nu doar că a venit înainte de orice dragoste avem noi pentru El; dar iubirea Lui este ceea ce a asigurat iubirea noastră pentru El. Exact aceasta este ceea ce spune acest text.

Partea 7: A doua privire spre unul dintre cele mai scurte versete din Biblie

Ne uităm la cinci implicații doctrinale ale unui verset foarte scurt, 1 Ioan 4:19: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”

Am ajuns la punctul trebui. Acest verset nu doar subliniază perversitatea stării noastre căzute; şi ne învață despre prioritatea algerii lui Dumnezeu; dar, în al treilea rând, el ne arată –

PARTICULARITATEA LUCRĂRII LUI MÂNTUITOARE

Ce vreau să spun prin aceasta? Priviți din nou la verset: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Acele cuvinte exprimă convingerea lui Ioan că Dumnezeu a făcut ceva special pentru noi. „Noi Îl iubim…” dar nu toţi Îl iubesc. Dumnezeu a făcut ceva pentru noi şi în inimile noastre, ceea ce El nu face pentru toţi. El a demonstrat o dragoste specială pentru noi.

Apostolul Ioan a fost mereu cu mare atenție conștient de acest fapt. El s-a fălit în cunoştinţa că iubirea lui Isus pentru el era o iubire specială. Aceasta este implicația acestei descrieri favorite cu privire la sine: „ucenicul pe care-l iubea Isus” (Ioan 21:7). Ioan a folosit acea frază din nou şi din nou pentru că el s-a desfătat în cunoştinţa că Cristos l-a iubit în mod special. Dumnezeu l-a răscumpărat în mod special. El nu a fost doar beneficiarul unei bunăvoințe generale pe care Dumnezeu o are pentru toată creația; el a fost convins că iubirea lui Cristos pentru el era personală şi specială. Isus l-a iubit în mod particular.

Știți ce? Fiecare Arminian născut din nou va spune aceasta, de asemenea: El mă iubeşte în mod particular. El mă iubeşte cu o iubire specială. Eu nu sunt doar un câine, lingând fărâmiturile iubirii generale a lui Dumnezeu pentru toată omenirea. Eu sunt unul dintre copii pe care El i-a pus la masa Lui. El are o dragoste specială pentru mine. Fiecare Arminian credincios s-ar putea referi la sine, aşa cum a făcut apostolul Ioan, ca „Acea persoană pe care Isus o iubeşte.”

Apropo, eu cred din toată inima mea că Dumnezeu are o iubire generală pentru toţi din rasa umană. „Domnul este bun faţă de toţi, şi îndurările Lui se întind peste toate lucrările Lui.” (Psalmul 145:9). Fapte 17:25: „El, care dă tuturor viaţa, suflarea şi toate lucrurile” – şi acestea sunt semne ale unei bunăvoințe şi bunătăți autentice, care se extinde spre toţi care s-au născut vre-odată. Dumnezeu îşi iubeşte chiar duşmanii Săi (Matei 5:45) „căci El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni şi dă ploaie peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi.”

Totuşi dragostea lui Dumnezeu pentru cei aleşi este o iubire specială. El îi iubeşte cu dragostea unui Tată față de proprii Săi copii. El îi iubeşte pe fiecare în mod unic. El îi iubeşte într-un mod special. Iubirea Lui pentru ei este cea mai mare şi cel mai sacru fel de iubire cunoscut de om. Nici o iubire mai mare nu poate fi extinsă spre vre-o creatură. Şi acea iubire măreață este manifestată într-un mod special. Este un fel de iubire jertfitoare care nu va fi oprită de nimic pentru a-şi păstra obiectul ei. „Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi. (Ioan 15:13)” Iubirea lui Cristos L-a mișcat încât să Își dea viața pentru prietenii Săi.

Priviți înapoi la câteva versete, la 1 Ioan 4:9-10: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El. Şi dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.” Dovada iubirii Lui alegătoare – şi lucrul care garantează iubitor mântuirea poporului Său – este lucrarea de ispășire a lui Cristos.

Dumnezeu l-a dat pe Cristos să moară pentru ei pentru a fi o ispășire pentru păcatele lor. Aceasta înseamnă simplu că El şi-a satisfăcut justiția în locul lor. El a satisfăcut mânia lui Dumnezeu în locul lor. El a purtat vina lor. El a murit în locul lor şi folosul lor, astfel ca ei nu să trebuiască să sufere pedeapsa pentru păcatele lor. El a purtat mânia lui Dumnezeu în locul lor. El a plătit pe deplin pedeapsa păcatelor lor. El a fost substitutul lor. El a murit pentru ei în mod particular.

Dei haideți să vorbim despre „ispășirea limitată.” Unii dintre voi gândiți, există o doctrină, nu presupuneri Arminiene. De fapt, eu gândesc că oricine crede că ispășirea a fost substitutivă presupune o doctrină Calvinistă a ispăşirii. Şi istoric, Arminianii evanghelici cred în ispășirea substitutivă. Cristos a suferit în locul meu şi în numele meu. El nu a fost un astfel de substitut pentru pedeapsa lui Iuda, pentru că dacă ceea ce a spus Isus despre Iuda este adevărat, Iuda este în iad chiar acum, purtând mânia lui Dumnezeu pentru el însuși.

Mie nu îmi place expresia „ispășire limitată,” pentru că aceasta sugerează că ispăşirea este limitată în suficiența ei.

Lăsați-mă să clarific aceasta pentru voi: Nici un Calvinist adevărat nu crede aceasta. Dacă ați avut ideea că, Calvinismul pune vre-o limită asupra valorii sau suficienței ispăşirii, uitați acea idee. Orice Calvinist care neagă faptul că moartea lui Cristos a fost suficientă pentru a ispăși pentru păcatele întregii lumi este un Calvinist rău. Jertfa lui Cristos a fost infinită în suficiența sa, „abundent suficientă pentru a ispăși păcatele întregii lumi.” (De fapt, acea frază, „abundent suficientă pentru a ispăși păcatele întregii lumi,” este citată direct din canoanele de la Sinodul din Dordt, care este mărturisirea originală a Calvinismului.) Moartea lui Cristos este infinit suficientă şi acel singur sacrificiu ar fi putut ispăși pentru păcatele întregii lumi, dacă acesta ar fi fost planul lui Dumnezeu.

Dar a fost acela planul lui Dumnezeu? Sau a fost obiectul central şi suprem al morții Lui mântuirea celor pe care Dumnezeu i-a iubit cu o dragoste special încă înainte de întemeierea lumii? Cred că aceste întrebări sunt definitiv aranjate de 1 Timotei 4:10: „Noi muncim, în adevăr, şi ne luptăm, pentru că ne-am pus nădejdea în Dumnezeul cel Viu, care este Mântuitorul tuturor oamenilor, şi mai ales al celor credincioşi.” În planul lui Dumnezeu, lucrarea de ispășire a lui Cristos are o semnificaţie special pentru cei aleși, pentru că ea a fost mijlocul prin care El a asigurat şi a garantat mântuirea lor pentru totdeauna. „Păstorul cel bun Îşi dă viaţa pentru oi” (Ioan 10:11). Şi chiar Arminianii afirmă esenţa de bază a acelui adevăr – ispăşirea lui Cristos este eficientă doar pentru cei care de fapt cred.

Observaţi: când Ioan scrie, „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi,” el se adresează celor care au fost obiectivele speciale ale lucrării răscumpărătoare a lui Cristos. Priviți din nou la versetul 9: „Dragostea lui Dumnezeu faţă de noi s-a arătat prin faptul că Dumnezeu a trimis în lume pe singurul Său Fiu, ca noi să trăim prin El.” Acesta a fost scopul lui Dumnezeu în moartea Fiului Său. „ca noi să trăim prin El.” El a întreprins această lucrare mântuitoare pentru noi în special, pentru că noi suntem obiectivele speciale ale iubirii Lui veşnice.

Mai mult, iată a patra doctrină pe care o găsim învățată în acest verset:

PUTEREA ELIBERĂRII SALE IUBITOARE

Priviți din nou la versetul nostru: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.” Ioan spune că iubirea lui Dumnezeu pentru noi este caza – cauza eficientă – a iubirii noastre pentru El. Încă o dată, el nu spune doar că iubirea lui Dumnezeu este un motiv sau un stimulent pentru iubirea noastră. Mai degrabă, punctul lui Ioan este că iubirea lui Dumnezeu este de fapt cauza productivă a iubirii noastre.

Amintiți-vă că este imposibil pentru o persoană neregenerată să îl iubească pe Dumnezeu. Inima cărnii căzute este prin definiţie un duşman al lui Dumnezeu. Ea nu are nici o putere să se schimbe pe sine, nu mai mult decât un leopard şi-ar putea schimba petele sale. Este natura păcătosului să iubească păcatul, şi nimic nu este mai contrar unei inimi păcătoase decât iubirea pentru Dumnezeu. Este atât de imposibil din punct de vedere moral pentru păcătos să îl iubească pe Dumnezeu.

„Atunci, cine poate fi mântuit?” Vă aduceți aminte de răspunsul lui Isus la această întrebare? „La oameni lucrul acesta este cu neputinţă, dar la Dumnezeu toate lucrurile sunt cu putinţă.” (Matei 19:26) El face imposibilul. Dragostea Lui proprie pentru noi este astfel că El ne cumpără şi ne urmărește şi ne convinge iubitor ca să Îl iubim. Şi pentru ca să facă acea iubire posibilă, El chiar ne dă milostiv inimi noi care sunt capabile de a iubi. Aceasta este promisiunea pe care El o face către poporul Său în Ezechiel 36:

Vă voi stropi cu apă curată, şi veţi fi curăţaţi; vă voi curăţa de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri.

Vă voi da o inimă nouă şi voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră şi vă voi da o inimă de carne.

Voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să urmaţi poruncile Mele, şi să păziţi, şi să împliniţi legile Mele.

Aceasta vorbeşte despre lucrarea regeneratoare a lui Dumnezeu, prin care El ne înviază la o stare de viață spirituală vibrantă, ne iluminează mințile noastre ca să înțelegem adevărul Său, şi face slăvile iubirii Lui să fie atât de atrăgătoare față de noi încât noi le găsim absolut irezistibile.

De fapt, aceasta este exact expresia pe care o folosim uneori pentru a vorbi despre acest adevăr: harul irezistibil.

Unii oameni înțeleg greșit acel termen şi îşi imaginează că există un anumit tip de forță sau constrângere violentă implicată în atragerea făcută de Dumnezeu a noastră înspre Cristos. Dar harul irezistibil nu este ceva care ne împinge împotriva voinței noastre spre Cristos; este ceva care ne atrage în mod binevoitor către El.

Este similară cu dragostea mea pentru soția mea. Eu o găsesc pe ea irezistibilă. Dar ea nu forțează dragostea mea pentru ea. Ea nu foloseşte nici o constrângere alta decât pura atragere a farmecelor ei pentru a mă atrage la ea. Dar ea este irezistibilă față de mine.

Harul mântuitor al lui Dumnezeu este irezistibil pentru cei aleși chiar în acelaşi sens. Noi vorbim despre acesta ca fiind „harul eficace,” pentru că acesta întotdeauna asigură obiectul ei. Dumnezeu întotdeauna procură o iubire reciprocă de la cei peste care El a pus dragostea Lui răscumpărătoare. După cum Pavel a scris în 2 Corinteni 5:14, „dragostea lui Cristos ne strânge.” El a murit pentru noi, pentru ca noi de acum înainte noi nu mai putem trăi pentru noi înșine.

Gândește-te la ceea ce înseamnă aceasta: Noi nu putem să ne atribuim merite personale pentru că îl iubim pe Dumnezeu. Dragostea noastră pentru Dumnezeu este o roadă a Duhului, potrivit cu Galateni 5:22. Ea este lucrarea lui Dumnezeu în noi. „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” – dragostea noastră pentru El este roada naturală a marii Lui iubiri pentru noi. Astfel vedem puterea eliberării Sale iubitoare.

Iată a cincea lecție doctrinală din acest verset simplu: Ea ne amintește de asemenea de –

PERFECȚIUNEA PLANULUI SĂU RĂSCUMPĂRĂTOR

Considerați doar primele două cuvinte ale versetului nostru: „Noi iubim.” Din nou, aceasta vorbeşte despre o inimă total transformată. La început, noi nu iubeam. „Dar, când s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru, şi dragostea Lui de oameni, El ne-a mântuit, nu pentru faptele făcute de noi în neprihănire, ci pentru îndurarea Lui, prin spălarea naşterii din nou şi prin înnoirea făcută de Duhul Sfânt.” Acesta este Tit 3:4-5. Aceasta ne vorbeşte din nou de acea lucrare regeneratoare care transformă inimile noastre reci, neiubitoare, de piatră în inimi care sunt capabile de iubire adevărată pentru Dumnezeu.

Şi inerent în aceeaşi bunătate care a obținut mântuirea noastră este o garanție că noi vom persevera în acea dragoste până la sfârşit. Noi Îl iubim. Noi suntem deplin liberi de acea duşmănie păcătoasă care odată ne-a ținut ostili față de El. Şi El ne iubeşte. El nu va permite nimic sau nimeni să ne smulgă din mâna Lui.

Observaţi versetele 17-18 din 1 Ioan capitolul 4:

Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta; astfel se face că dragostea este desăvârşită în noi, pentru ca să avem deplină încredere în ziua judecăţii.
În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte frica; pentru că frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste.

Acea dragoste este o roadă a Duhului lui Dumnezeu, şi de aceea este o iubire permanentă. Ea alungă frica; ea ne dă îndrăzneală în ziua judecății. Ea nu se va pleca sau micșora. De ce? Pentru că aşa „Cum este El, aşa suntem şi noi în lumea aceasta.” Această iubire ne conformează cu imaginea Lui, şi continuă să ne conformeze după imaginea Lui, până când acel scop este perfect dobândit. Cu alte cuvinte, aceeaşi dragoste care a garantat în primul rând mântuirea noastră de păcat, garantează apoi perseverenţa noastră în credinţă.

Partea 8: Pentru a sumariza…

Am luat nută de cinci adevărui importante implicate în opt cuvinte din 1 Ioan 4:19 („Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi”). Am aliterat cele cinci implicații din acel text pe care le-am subliniat pentru voi, dar dacă le dați nume puţin diferite, ele se pronunță TULIP (în Engleză înseamnă lalea, n. tr.):

Perseverența stării noastre căzute – aceasta este doctrina Depravării Totale.

Prioritatea harului alegător al lui Dumnezeu – aceasta este doctrina Alegerii Unice Necondiționate

Particularitatea lucrării Sale mântuitoare – care, aşa cum a văzut, necesită doctrina care este adesea numită Ispășirea Limitată.

Puterea eliberării iubitoare a Lui – care, încă o dată, este doctrina Harului Irezistibil.

Perseverenţa planului său răscumpărător – care nu este nimic alta decât doctrina Perseverenței.

Poate că tu eşti unul din acei oameni care nu dorește să fie menționat ca fiind Calvinist sau Arminian. Dar adevărul este că, dacă tu eşti creştin într-un fel, tu deja afirmi principiul fundamental din fiecare dintre aceste adevăruri. Tu știi deja în adâncul inimii tale că tu nu ai fost născut din nou pentru că erai superior moral față de vecinii tăi necredincioși. Tu erai vrednic de mânia lui Dumnezeu la fel ca şi ei (Efeseni 2:1, 3). Potrivit lui Efeseni 2:4-6, a fost Dumnezeu cel care te-a înviat şi ți-a arătat o milă specială – şi de aceea tu eşti un credincios. Tu deja ştii aceasta în inima ta. Tu de fapt nu crezi că ai adunat credinţă şi ai venit la Cristos în puterea ta şi prin propriul tău liber arbitru neajutat. Tu de fapt nu crezi că eşti superior moral față de oamenii care nu cred. De aceea tu trebuie să vezi, undeva în sufletul tău, că Dumnezeu ți-a dat un har special pe care El nu l-a arătat în mod necesar tuturor.

Tu de asemenea crezi că Dumnezeu este absolut suveran peste toate lucrurile. Știu că tu crezi aşa, pentru că tu te bazezi pe promisiunea din Romani 8:28. Şi acea promisiune nu ar însemna nimic dacă Dumnezeu nu ar fi în controlul fiecărui detaliu a tot ceea ce se întâmplă. Dacă El nu este în controlul a tuturor lucrurilor, atunci cum ar putea El să lucreze toate lucrurile pentru bine?

Nu este nimic mai Biblic decât aceste doctrine care sunt în mod obişnuit etichetate ca fiind Calvinism.

Mai departe, tu te rogi pentru cei pierduți, ceea ce înseamnă în inima ta, că tu crezi că Dumnezeu este suveran peste mântuirea lor. Dacă tu nu ai fi crezut cu adevărat că El era suveran peste mântuirea lor, tu ai înceta să te rogi pentru cei pierduți şi ai începe să faci orice ai putea în schimb să-i împingi pe oameni în împărăție fie prin cârlig fie prin cârjă. Dar tu știi că aceasta ar fi nebunie. Şi tu te rogi pentru alte lucruri, de asemenea, nu-i aşa? Tu te rogi ca Dumnezeu să schimbe inima acestei persoane, sau să schimbe circumstanţele acelei probleme. Acesta este pur Calvinism. Când noi mergem la Dumnezeu în rugăciune, noi ne exprimăm credinţa noastră în suveranitatea Lui față de circumstanţele din viețile noastre.

Tu chiar crezi că Dumnezeu operează suveran în administrarea întregii Lui providențe. Tu spui lucruri precum, „Dacă va vrea Domnul, vom trăi şi vom face cutare sau cutare lucru.” (Iacov 4:15) – pentru că în inima ta tu crezi că Dumnezeu lucrează toate lucrurile după sfatul voii Lui (Efeseni 1:11), şi că nimic nu se întâmplă despărțit de voia Lui.

Nu este nimic mai Biblic decât aceste doctrine care sunt în mod obişnuit etichetate ca fiind Calvinism. Într-un sens, este o rușine că lor li s-a dat un nume extra-Biblic, pentru că aceste adevăruri sunt chiar esenţa a ceea ce învață Scriptura. Chiar esenţa din Calvinism nu este mai clar afirmată decât în cuvintele simple din versetul nostru: „Noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi.”