de R. L. Dabney
Dabney a scris înainte ca formula familiară TULIP (lalea, n. tr.) să fie făcută populară. El şi aproape toţi scriitorii din era lui au tratat cele cinci puncte într-o ordine mai logică. Dar pentru cititorii interesați în a urmări formatul TULIP, aici este un index:
1. T-Totala depravare (Păcatul original)
2. U-Alegerea necondiționată (Alegerea lui Dumnezeu)
3. L-Limitata ispășire (Răscumpărarea particulară)
4. I-Irezistibilul har (Chemarea eficientă)
5. P-Perseverența sfinţilor
Cele cinci puncte ale Calvinismului
Din punct de vedere istoric, acest titlu este de o puțină acuratețe sau valoare; eu îl folosesc pentru a indica anumite puncte de doctrină, pentru că obiceiul l-a făcut să fie familiar. Timpuriu în secolul şaptesprezece, Biserica Prezbiteriană din Olanda, a cărei mărturisire doctrinală este în substanță la fel cu aceea a noastră, a fost necăjită de o clasă a minorității noii-școli, condusă de unul dintre predicatorii şi profesorii săi, James Marmensen, în latină, Arminius (de aici, mereu, Arminiani). Biserica şi statul au fost din totdeauna unite în Olanda; de aici guvernul civil a preluat cearta. Profesorul Harmensen (Arminius) şi partida lui au fost solicitați să apară înaintea Generalului Statului (ceea ce noi am numi Congresul Federal) şi să spună care erau obiecțiile lor împotriva doctrinei din biserica lor, pe care ei au promis că o vor preda în jurămintele lor de ordinare. Arminius a predat o scriere în care el a numit cinci puncte de doctrină, în care el şi prietenii săi fie difereau fie se îndoiau. Aceste puncte erau efectiv: Păcatul original, predestinarea necondiționată, harul invincibil în convertire, răscumpărarea particulară, şi perseverenţa sfinţilor. Aș putea adăuga, rezultatul a fost: că legislatura Federală a poruncit ținerea unui consiliu general al tuturor bisericilor Prezbiteriene de atunci din lume, pentru a discuta din nou şi a stabili aceste cinci doctrine. Acesta a fost faimosul Sinod din Dort, sau Dordrecht, unde nu doar slujitori din Olanda, dar delegați ai bisericilor din Franța, Germania, Elveția şi Anglia s-au întâlnit în 1618. Sinodul a adoptat regula că fiecare doctrină ar trebui să fie decisă doar pe singura autoritate a Cuvântului lui Dumnezeu, lăsând afară toate filozofiile umane şi opiniile de ambele părți. Rezultatul a fost un scurt set de articole care de atunci înainte au făcut parte din Mărturisirea de Credinţă a Bisericii Prezbiteriene Olandeze. Ele sunt clare, sănătoase, şi moderate, exact în aceeaşi substanță cu cele din Mărturisirea noastră de la Westminster, promulgată la douăzeci şi şapte de ani după aceea.
Întotdeauna am considerat această hărtie înmânată de Arminius ca având o mică valoare sau importanță. Ea nu este nici cinstită, nici clară. În mai multe puncte aceasta caută cu șiretenie să insinueze îndoieli sau să zăpăcească mințile oponenților prin folosirea limbajului de ortodoxie simulată. Dar dezbaterea a continuat, diferențele Arminianilor s-au dezvăluit ele însele a fi, sub un nume nou pretins, nimic în lume decât vechiul Semi-Pelagianism care necăjise bisericile timp de o mie de ani, vărul german al crezului Socinian sau Unitarian. Efectiv, acesta a negat faptul că Adam cel căzut a adus inima omului într-o înstrăinare totală şi decisivă față de Dumnezeu. Aceasta a afirmat că alegerea lui a harului nu a fost suverană, ci s-a întemeiat în anticiparea lui proprie a credinţei, pocăinței, şi a perseverenței celor care ar alege să îmbrățișeze evanghelia. Acest har în chemarea eficientă nu este eficient şi invincibil, ci unuia căruia i se poate rezista, astfel că toate convertirile efective sunt rezultatul îmbinat al acestui har şi a voinței păcătosului care lucrează în pas cu harul. Că Cristos a murit în mod egal pentru cei ne-aleși şi cei aleși, oferind o nedefinită, universală ispășire pentru toţi; şi că adevărații convertiți pot, şi uneori fac aceasta, să cadă total şi final din starea de har şi mântuire; perseverenţa lor din aceasta depinzând nu de un har eficient, ci de propria lor voință liberă pentru a continua în datoriile evangheliei.
Fie ca orice om cu minte simplă să revizuiască aceste cinci acuzații şi perversiuni ale adevărului Bibliei, şi el va vedea două adevăruri: Unul, că dezbaterea despre ei toţi va prinde în principal prima întrebare, dacă păcatul original al omului este sau nu o duşmănie completă şi decisivă față de evlavie; şi celălalt, că acest întreg plan este o născocire pentru a încânta mândria umană şi neprihănirea de sine şi de a scăpa de faptul mult umilitor pretutindeni atât de proeminent în evanghelia reală, că ruina omului a lui însuși prin păcat este totală, şi întregul credit al răscumpărării lui este al lui Dumnezeu.
Noi Prezbiterienii ne pasă foarte puţin de numele Calvinism. Nouă nu ne este rușine de acesta; dar noi nu suntem legați de acesta. Unii oponenți par că protejează noțiunea ridicolă că acest set de doctrine a fost noua invenție a francezului John Calvin. Ei ar vrea să ne reprezinte în acest lucru ca urmași ai lui în loc de urmași ai Bibliei. Aceasta este o eroare istorică prostească. John Calvin nu a inventat mai mult aceste doctrine precum nu a inventat această lume pe care Dumnezeu a creat-o cu șase mii de ani înainte. Noi credem că el a fost un om foarte dăruit, învățat, şi în principal, un om evlavios, care totuşi a avut greșelile lui. El a găsit realmente acest sistem de doctrine exact acolo unde le găsim noi, în studiul credincios al Bibliei, unde noi le găsim predate de toţi profeții, apostolii, şi de Mesia însuși, de la Geneza la Apocalipsa.
De asemenea, Calvin a găsit aceleași doctrine transmise mai departe de către cel mai bun, cel mai învățat, cel mai evlavios, neinpsirați părinți bisericești, precum Augustin şi Sfântul Toma de Aquino, încă alergând prin erorile papalității. El a exercitat o largă influenţă asupra bisericilor Protestante; dar Adunarea Westminster şi bisericile Prezbiteriene în nici un caz nu au adoptat toate opiniile lui Calvin. Ca Sinodul din Dort, noi ne extragem doctrinele noastre, nu de la vre-un om muritor sau dintr-o filozofie umană, ci de la Duhul Sfânt vorbind în Biblie. Totuşi, noi găsim o mângâiere mai mică în descoperirea acelorași doctrine ale harului în cel mai învățat şi mai evlavios din toate bisericile şi erele; de la marii părinți ai Catolicismului, de la Martin Luther, de la Blaise Paschal, de la bisericile Protestante originale, germane, elvețiene, franceze, olandeze, engleze şi scoțiene – şi pe departe cea mai mare parte din bisericile scripturale reale din vremea noastră. Obiectul acestui tractat este pur şi simplu de a-i capacita pe toţi cei ce se interesează în mod cinstit de adevăr, de a înțelege exact ce sunt cu adevărat acele doctrine, pe care oamenii le denumesc în mod specific „doctrinele Prezbiterienilor,” şi astfel să capaciteze mințile cinstite să răspundă la toate obiecțiile şi pervertirile. Eu nu scriu datorită vre-unei lipse de tratate bine adaptate pentru scopul nostru în biserica noastră; nici pentru că eu gândesc că oricine poate adăuga acum ceva cu adevărat nou la argument. Dar păstorii şi misionarii noştri gândesc că un bine adițional poate veni dintr-o altă discuție scurtă potrivită pentru cititorii neprofesioniști. Pentru aceştia aș recomanda cu sinceritate două mici cărți, cea a lui Dr. Mathews, Divine Purpose (Scopul Divin, n. tr.), şi a lui Dr. Nathan Rice, God Sovereign and Man Free (Dumnezeul Suveran şi omul liber, n. tr.). pentru cei care doriți să investigați aceste doctrine în mod mai extins, ele există, în plus față de Biblia lor, lucrările standard în limba engleză despre divinitatea doctrinală, cum ar fi Calvin’s Institutes (Institutele lui Calvin, n. tr.) (tradusă), Witsius on the Covenants (Witsius despre Legăminte, n. tr.), cartea lui Dr. William Cunningham, din Edinburgh, a lui Hill şi Dicks, Theologies (Teologii, n. tr.), şi în Statele Unite cele ale lui Hodge, Dabney, şi Shedd. (Majoritatea acestora pot fi cumpărate de la sau prin Great Christian Books şi trimise prin poștă.)
________________________________________
1 Păcatul original
Ceea ce vor să spună Prezbiterienii cu adevărat prin termeni precum „Păcatul Original,” „Totala Depravare,” şi „Incapacitatea Voinței” este definit prin Mărturisirea noastră de Credinţă, Capitolul 10, Secțiunea 3: „Omul, prin căderea lui într-o stare de păcat, şi-a pierdut în întregime toată capacitatea voinței de orice bine spiritual care însoțește mântuirea; aşa cum un om natural fiind cu totul potrivnic față de acel bine, şi mort în păcat, nu este în stare, prin propria lui putere, să se convertească pe sine, sau să se pregătească la aceasta.”
Prin păcatul original noi înțelegem caliteatea malefică ce caracterizează dispoziția şi voința naturală a omului. Noi numim acest păcat al naturii original, pentru că fiecare om căzut este născut cu el, şi pentru că acesta este sursa sau originea în fiecare om a fărădelegilor lui actuale. Prin numirea lui totală, noi nu vrem să spunem că oamenii sunt din tinerețea lor la fel de răi cum ar putea fi. Oamenii răi şi seducătorii se fac din răi în mai răi, „vor amăgi pe alţii şi se vor amăgi şi pe ei înşişi” (2 Timotei 3:13). Nici nu vrem să spunem că ei nu au nici o virtute socială față de concetățenii lor în ceea ce ei sunt sinceri. Noi nu afirmăm cu extremiștii aceasta deoarece ei sunt oameni naturali, de aceea, toată prietenia, sinceritatea, adevărul, simpatia, patriotismul, dragostea casnică, sunt prefăcătorii sau ipocrizii. Ceea ce Mărturisirea noastră spune, este, „Că ei şi-au pierdut cu totul capacitatea de voință spre orice bine spiritual care însoțește mântuirea.” Cei mai răi rețin ceva, şi cei mai buni rețin mai bine, capacitatea de voință pentru felurite bunuri morale care însoțesc viața socială. Cristos învață aceasta (Marcu 10:21) când, privind virtuțiile sociale ale tânărului bogat care a venit îngenunchind înaintea lui, El „l-a iubit.” Cristos nu ar fi putut iubi simple ipocrizii. 1 Ceea ce învățăm noi este că prin cădere, natura morală a omului a trecut printr-o schimbare totală spre păcat, ireparabilă prin el însuși. În acest sens ea este completă, decisivă – sau totală. Starea este la fel de real păcătoasă precum fărădelegile lor efective, pentru că ea este la fel de real liberă şi spontană. Acest păcat original se arată pe sine în toţi oamenii naturali într-o dispoziție fixă şi totală a inimii spre anumite forme de datorie, şi în special şi întotdeauna spre îndatoriri spirituale, datorând lui Dumnezeu, şi într-un scop fixat şi absolut decisiv al inimii de a continua în anumite păcate (chiar în timp ce practică anumite sarcini sociale), şi mai ales să continue în păcatele lor de necredinţă, nepocăință, voinţa personală, şi lipsă de evlavie practică. În aceasta, cei mai morali sunt la fel de inflexibil condiționați prin natură precum cei mai imorali. Cea mai bună parte poate cu sinceritate să respecte anumite drepturi şi îndatoriri referitoare la prietenii lor oameni, dar în hotărârea că voinţa personală va fi regula lor, oricând le place lor, ca împotriva voii sfinte suverane a lui Dumnezeu, ei sunt la fel de neînduplecați precum cei mai răi.
Presupun că o domnișoară rafinată şi politicoasă retrasă prezintă specimenul cel mai puţin păcătos al naturii umane neregenerate. Să examinăm o astfel de persoană. Înainte ca ea să fie vinovată de furt, înjurătură profană, beție, sau necurăție, ea ar muri. În opoziția ei față de aceste păcate ea este cu adevărat sinceră. Dar există unele forme de voinţa personală, mai ales în păcate de omitere ca împotriva lui Dumnezeu, în care ea este la fel de hotărâtă ca bețivul cel mai brutal în senzualitatea lui. Vom presupune că ea are o mamă creştină. Ea este hotărâtă să urmărească anumite conformări şi risipe la modă. Ea are un roman scurt sub perna ei pe care ea intenționează să o citească în timpul Sabatului. Deşi ea poate că încă repetă uneori ca un papagal rugăciunile ei din copilărie, ea are o viață spirituală lipsită de rugăciune. Mai ales inima ei nu este cu totul dedicată pentru a părăsi la acest timp din viața ei acea voinţa personală şi fel lumesc pentru a-i sluji lui Cristos şi pentru mântuirea ei. În mod tandru şi solem mama ei creştină ar putea să-i ceară, „Fiica mea, tu nu știi că în aceste lucruri tu eşti greșită față de Tatăl tău ceresc”. Ea tace. Ea știe că este greșită. „Fiica mea, de aceea nu te vei înduioșa acum, şi să alegi de dragul Mântuitorului tău, chiar în această zi, viața de credinţă şi pocăinţă, şi mai ales să începi în această seară viața de rugăciune regulată, reală, secretă. Vrei aceasta?” Probabil răspunsul ei este într-un ton de răceală şi durere amară. „Mamă, nu mă presa, mai degrabă nu aș promite.” Nu; ea nu va face aceasta! Refuzul ei poate fi politicos în forma lui, pentru că ea este bine-crescută; dar inima ei este la fel de inflexibil hotărâtă în ea însăși precum oțelul întărit ca să nu se întoarcă cu adevărat de la voința ei personală la Dumnezeul ei. În acel detaliu specific încăpățânarea ei este la fel ca aceea a celor mai împietriți păcătoși. Acesta este cel mai bun fel de umanitate neregenerată.
Acum, îndatoririle sufletului față de Dumnezeu sunt cele mai înalte, mai dragi, şi cele mai urgente dintre toate datoriile; astfel că neascultarea voită de aici este cea mai expresă, cea mai vinovată, şi cea mai împietrită dintre toate păcatele pe care sufletul le comite. Perfecțiunile şi voința lui Dumnezeu sunt standardul cel mai suprem şi mai perfect de adevăr şi drept moral. De aceea, cel care se pune pe sine încăpățânat împotriva dreptului lui Dumnezeu se pune pe sine în cea mai fatală şi mai mortală opoziție față de bunătatea morală. Harul lui Dumnezeu este o fântână de sfinţenie pentru creaturile raționale; de aici, el care se separă pe sine de acest Dumnezeu prin această voinţa personală ostilă, se închide în moartea spirituală finală. Această voinţa personală înrădăcinată, nelegiuită, este cancerul care mănâncă sufletul. Faptul că sufletul poate rămâne pentru o vreme la fel ca trupul unei persoane pătate cu cancer nedezvoltat, este aparent atractiv şi drăguț. Dar cancerul îşi răspândește semințele secrete de corupție prin toate venele sale; aceasta va zdrobi în final în ulcere putrede, trupul înfloritor va deveni un cadavru înspăimântător. Nu există nici un remediu uman. A cădea înfățișarea; când sufletul păcătos trece dincolo de restângerile sociale şi sentimentele naturale ale acestei vieți, şi dincolo de speranţă, în lumea celor pierduți, această rădăcină fatală, păcat al nelegiuirii voite se va dezvolta în curând în toate formele de rea-voință şi răutate; sufletul va deveni în final şi cu totul mort față de Dumnezeu şi față de bine. Aceasta este ceea ce vrem să spunem prin depravarea totală.
Încă o dată în plus, Prezbiterienii nu cred că îşi pierd liberul lor arbitru din cauza păcatului original. Vedeți, Mărturisirea noastră, Capitolul 9, Secțiunea 1: „Dumnezeu a înzestrat voința omului cu acea libertate naturală, care nu este nici forțată, nici determinată printr-o necesitate absolută a naturii, spre bine sau rău.” Noi admitem pe deplin că unde un agent nu este liber el nu este responsabil moral. Un Dumnezeu drept nu îl va pedepsi pentru acțiuni în care el este doar un instrument, îndemnat prin constrângerea unei forțe externe sau a sorții. Dar ce este liberul arbitru? Nu este nevoie să apelăm la vre-o metafizică obscură pentru un răspuns suficient. Conștiința fiecărui om şi bunul simț îi vor răspunde: știu că eu sunt liber oricând ceea ce eu aleg să fac este rezultatul preferinței mele.
Dacă eu aleg şi acționez astfel ca să îmi fiu mie pe plac, atunci eu sunt liber. Adică, volițiunile noastre responsabile sunt expresia şi rezultatul preferinței noastre raționale. Când eu sunt liber şi responsabil, aceasta este aşa pentru că eu aleg şi fac lucrul pe care îl fac, nu constrâns de către alți agenți, ci în acord cu preferința mea interioară. Noi toţi ştim în mod evident în noi înșine că aceasta este aşa. Dar preferința rațională este în noi doar o stare întâmplătoare? Oare sufletele noastre raționale nu conțin nici unele din principiile regulatoare ale preferințelor şi alegerilor lor? Dacă ar fi aşa, atunci sufletul omului ar fi într-adevăr o sfârlează de vânt mizerabilă, rotită de fiecare vânt exterior; nu potrivit pentru a fi liber, rațional, sau responsabil. Noi toţi ştim că avem astfel de principii primare ale preferințelor noastre; şi acestea sunt dispozițiile noastre naturale. Ele sunt interioare, nu exterioare. Ele sunt spontane, nu constrânse, şi astfel la fel de libere precum alegerile noastre. Ele sunt ale noastre, nu ale altcuiva. Ele sunt ale noastre. Ele sunt atribute esenţiale în fiecare ființă care are personalitate. Fiecare persoană rațională trebuie să aibă un fel de dispoziție naturală. Noi putem să concepem despre o persoană ca fost în mod natural dispus în acest fel, şi despre alta în acel fel. Este imposibil pentru noi să gândim că un agent liber rațional nu este dispus în nici un fel, deloc. Încercați aceasta.
Noi avem ilustrații fundamentale despre ce este dispoziția nativă în înclinația trupească a animalelor. Este în natura unui mânz să îi placă iarba şi fânul. Este natura unui școlar care sare să îi placă cârnațul prăjit. Ai putea momi un mânz cu un mănunchi de fân drăguț, dar nu pe băiat; cârnațul prăjit îl va atrage când el este înfometat; oferă mânzului cârnațul prăjit şi el îl va respinge şi se va tremura la el. Acum deopotrivă mânzul şi băiatul sunt liberi în alegerea a ceea ce le place; liberi pentru că alegerile lor urmează înclinațiile lor naturale, adică, dispozițiile lor animale proprii.
Dar omul rațional are dispoziții mentale care sunt mai bune decât ilustrațiile, cauze efective ale principiilor native care reglează alegerile naturale. Astfel, când fericirea sau nefericirea pot fi alese simplu de dragul lor, dispoziția naturală a fiecărui om este spre fericire şi împotriva nefericirii. Din nou, omul în mod natural iubeşte proprietatea; toţi sunt în mod natural dispuși să câștige şi să păstreze cele ale lor mai degrabă decât să le piardă pentru nimic. Încă o dată, fiecare om este dispus în mod natural să se bucure de aprobarea şi lauda prietenilor săi; iar disprețul şi abuzul lor sunt în natural dureroase pentru el. În toate aceste cazuri oamenii aleg mai degrabă potrivit cu ceea ce preferă, şi ei preferă în acord cu dispozițiile lor naturale, fericirea mai degrabă decât nefericirea, câștigul mai degrabă decât pierderea, apauzele mai degrabă decât abuzul. Ei sunt liberi în aceste alegerile după cum ei sunt siguri că aleg în felul dat. Şi ei sunt la fel de sigur că aleg agreabil față de aceste dispoziții originale precum râurile sunt de așteptat că aleargă în jos; în mod egal siguri şi în mod egal liberi, pentru că dispozițiile care cu siguranţă reglează preferințele lor sunt ale lor, nu ale altcuiva, şi sunt spontane în ei, nu constrânse.
Haideți să aplicăm unul dintre aceste cazuri. Fac acest apel la o companie de domnișoare şi domnișori aspiranți: „Veniți şi angajați-vă cu mine din libera voastră alegere în acest curs dat de muncă; acesta va fi lung şi dificil, vă veți face cei mai disprețuiți şi mai abuzați feluri de tineri din Stat.” Va avea aceasta succes în influenţarea lor? Poate aceasta să aibă succes? Nu; nu va avea, şi noi spunem drept, nu poate avea succes. Dar nu sunt acești tineri persoane libere când ele îmi răspund, precum o vor face în mod sigur, „Nu, Învățătorule, nu vom face aceasta, şi nu putem comite nebunia de a lucrurile din greu doar pentru a câștiga dispreț, pentru că disprețul este în sine contrar şi dureros pentru natura noastră.” Aceasta este o paralelă exactă cu privire la ceea ce vor să spună Prezbiterienii prin incapacitatea voinței față de tot binele spiritual. Acesta este la fel de real şi sigur precum incapacitatea de aptitudine. Acești tineri au degetele cu care să înfăptuiască munca propusă (haideți să spunem, scrierea) prin care eu îi invit să trudească pentru a câștiga disprețul. Ei au ochi şi degete cu care ei să facă lucrarea de caligrafie, dar ei nu pot în mod liber să aleagă oferta mea, pentru că ea contrazice acel principiu al naturii lor, iubirea de aplauze, care în mod greu de descris adaptează preferința şi alegerea liberă umană. Aici este o cauză exactă a „incapacității de voință.”
Dacă acum, căderea omului a adus în natura noastră un principiu sau dispoziție nativă similară împotriva evlaviei de dragul ei, şi în favoarea voinţei personale ca fiind împotriva lui Dumnezeu, atunci o paralelă a cazului incapacității de voință se va prezenta pe sine. Cel dintâi caz îl explică pe cel din urmă. Alegerea omului natural în preferința lui de a da întâietate voinţei lui personale înaintea autorităţii lui Dumnezeu este în mod egal liberă, şi în mod egal sigură. Dar această lipsă de abilitate a voinței spre Dumnezeu nu suspendă responsabilitatea omului, pentru că aceasta este rezultatul dispoziției lui libere, nu din vre-o forțare din afară. Dacă un stăpân ar cere slujitorului său să facă o acțiune fizică pentru care el nu avea în mod natural abilitatea trupească, după cum, de exemplu, scoaterea unui stejar sănătos cu mâinile lui, ar fi nedrept să pedepsească eşecul slujitorului. Dar acesta este cu totul alt caz decât cel al păcătosului. Căci, dacă dispoziția lui natural spre Dumnezeu ar fi aceea care trebuie să fie, el nu s-ar găsi pe sine lipsit de abilitățile naturale prin care Dumnezeu este cunoscut, iubit şi slujit. Cazul păcătosului nu este unul de dispariție a abilităților, ci al pervertirii lor voite totale.
Este exact ca în cazul fraților răi ai lui Iosif, despre care Moise vorbeşte (Geneza 37:4): „Fraţii lui au văzut că tatăl lor îl iubea mai mult decât pe ei toţi şi au început să-l urască. Nu puteau să-i spună nicio vorbă prietenească.” Aveau ei limbi în capetele lor? Da. Ei puteau vorbi în cuvinte orice alegeau ei, dar ura, principiul voluntar rău, a asigurat că ei nu doreau, şi nu puteau, să vorbească amabil cu fratele lor nevinovat.
Acum, deci, tot argumentul se întoarce pe întrebarea despre faptul: este aşa că de la căderea lui Adam dispoziția naturală a tuturor oamenilor este în această stre de duşmănie fixată, decisivă împotriva voii lui Dumnezeu, şi preferință fixată, neînduplecată pentru voinţa lor personală, ca împotriva lui Dumnezeu? Este oare adevărat că omul este în această stare deplorabilă, că în timp ce încă este capabil de a fi pe drept înclinat spre felurite virtuți şi datorii, limitându-se la creaturile sale prietene, inima lui este în mod neînduplecat indispusă şi în mod voit opusă față de acele îndatoriri pe care el le datorează Tatălui său ceresc în mod direct? Aceasta este întrebarea! Cea mai bună şi mai scurtă dovadă a ei ar fi apelul direct la conştiinţa fiecărui om. Ştiu că a fost exact aşa cu mine timp de şaptesprezece ani, până când mâna atotputernică a lui Dumnezeu a luat inima de piatră şi mi-a dat o inimă de carne. Fiecare om convertit mărturisește la fel despre sine. Fiecare om neconvertit știe bine că aceasta este adevărat acum cu privire la el însuși, dacă ar lăsa judecata şi conştiinţa lui să fie cinstită în interior. Necredinciosule poate că uneori dorești lipsa pericolului de pedeapsă, siguranța față de iad, şi late avantaje egoiste al vieții creştine; dar ai preferat şi ai dorit vre-odată acea viață de dragul ei? Ai văzut momentul când tu ai dorit cu adevărat ca Dumnezeu să subjuge toată voinţa ta personală față de voia lui sfântă? Nu! Acesta este chiar lucrul pe care înclinația secretă a sufletului tău o reprezintă şi o respingere. Păstrarea acelei voinţe personale este chiar lucrul pe care tu îl preferi cu îndărătnicie, că atât cât tu îndrăznești tu ai în vedere să o reții şi să o păstrezi cu grijă, chiar cu riscul cunoscut al unei morți nepregătite şi a unei pierzări îngrozitoare. Dar voi adăuga alte dovezi ale acestui lucru îngrozitor, şi mai ales expresia mărturisirii clare a Duhului Sfânt.
Există faptul universal care afirmă că toţi oameni păcătuiesc mai mult sau mai puţin, şi fac aceasta în mod voit. În viețile oamenilor cei mai neregenerați, păcatul domnește predominant. Marea majoritate sunt necinstiți, nedrepți, egoiști, duri, cât de mult îndrăznesc ei să fie, chiar față de prietenii lor creaturile, fără să mai spune de totala lipsă de evlavie față de Tatăl lor ceresc. Cazuri asemănătoare cu acel al domnișoarei bine-crescute, descris mai sus, sunt relativ puţine, imperfecte fatal, precum sunt ele. Domnia îngrozitoare a păcatului în această lume continuă în ciuda celor mai mari obstacole, cum ar fi judecățile şi amenințările lui Dumnezeu, şi eforturile laborioase pentru a-l ține în frâu prin felul guvernelor, legilor restrictive şi al penalităților, școlilor, disciplinei familiei, şi bisericilor. Această păcătuire a ființelor umane începe mai mult sau mai puţin de îndată ce facultățile copilului sunt aşa dezvoltate încât să îl califice pentru a păcătui în mod intenționat. „Cei răi sunt stricaţi încă din pântecele mamei lor, mincinoşii se rătăcesc odată cu ieşirea din pântecele mamei lor” (Psalmul 58:3). Acum, un rezultat uniform trebuie să iasă dintr-o cauză obişnuită anterioară – trebuie să existe păcat original în natura omului.
Chiar marele filozof raționalistic Emmanuel Kant a crezut şi a predat această doctrină. Argumentul său este că atunci când oamenii acționează în aglomerație şi în mase naționale, ei îşi arată înclinațiile lor native reale, pentru că în aceste acțiuni concurente ei nu sunt restricționați de opinia publică şi de legile umane care restricționează acțiunile individuale, şi ei nu simt o responsabilitate personală directă pentru ceea ce fac. De aceea, acțiunile oamenilor în masă, arată ce este cu adevărat inima omului. Acum, deci, care este morala națiunilor una față de cealaltă şi față de Dumnezeu? Pur şi simplu cea a vulpilor, lupilor, tigrilor, şi ateilor. Care senat naţional cu adevărat şi în mod umil încearcă să îi facă plăcere şi să îl asculte pe Dumnezeu în tratamentul său față de națiunile vecine? Care națiune se încrede în siguranța ei pur şi simplu datorită justiției vecinilor săi? Priviți la marile flote şi armate terestre! Deşi o națiune poate include multe persoane temătoare de Dumnezeu şi drepte, când se vede vre-odată acea națiune să renunțe la o agresiune profitabilă față de cei slabi, pur şi simplu pentru că aceasta este nedrept înaintea lui Dumnezeu? Aceste întrebări sunt fără răspuns.
În al treilea rând, toţi oamenii naturali, cei decenți şi politicoși la fel de mult precum cei stricați, arată această opoziție absolută a inimii față de voia lui Dumnezeu, şi preferință pentru voinţa personală în unele acțiuni păcătoase şi prin respingerea evangheliei. Aceasta ei o fac neîncetat, în mod conștient, voit, şi cu încăpățânare totală, până când sunt făcuți binevoitori în ziua puterii lui Dumnezeu. Ei știu cu claritate perfectă că cerințele evangheliei a credinţei, încrederii, pocăinţei, strădaniile după o ascultare sinceră, legea dreaptă a lui Dumnezeu, rugăciunea, lauda, şi iubirea față de el, sunt rezonabile şi drepte. Îndemnuri şi obiecte exterioare le sunt prezentate lor în mod constant sufletelor lor, care sunt de un moment infinit, şi trebuie să fie absolut atotputernice peste inimile drepte. Aceste obiecte includ dragostea nespusă a lui Dumnezeu în Cristos în oferirea Fiului său ca să moară pentru duşmanii săi, care ar trebui să topească inima spre recunoștință într-o clipă; avantajele şi binecuvântările inexprimabile ale unui cer nemuritor, asigurat de credinţa imediată, şi nespusele, infinitele orori ale unui iad veşnic, atras prin necredinţa finală, şi riscat într-un grad îngrozitor, chiar prin ezitarea temporară. Iar aceste considerații din urmă apelează nu doar la conştiinţa morală, ci la acel egoism natural care rămâne în forță deplină în necredincioşi. Nici îndoielile referitoare la aceste adevăruri ale evangheliei, chiar dacă sunt sincere şi rezonabil întemeiate într-un anumit grad, nu ar putea explica sau scuza această neglijență. Căci credinţa, şi ascultarea, şi închinarea şi iubirea lui Dumnezeu, sunt drepte şi bune în mod evident de la sine pentru oameni, fie dacă aceste realități îngrozitoare ale evangheliei ar fi adevărate sau nu. Cel care crede, acționează de partea sigură, în faptul că el nu pierde nimic, ci câștigă ceva indiferent de felul în care evenimentul ar putea decurge; în timp ce neglijarea evangheliei va atrage asupra sa un necaz infinit, fără nici un câștig posibil dacă creştinătatea se dovedește a fi adevărată.
În astfel de cazuri rezonabile oamenii acționează mereu, după cum sunt obligați moral să facă, de partea sigură, sub călăuzirea chiar a unei mici probabilități. De ce nu acționează aşa, de partea sigură, îndoiala față de oameni, chiar dacă acesta ar fi un caz îndoielnic (care nu este)? Pentru că înclinațiile lor sunt absolut fixate şi hotărâte împotriva evlaviei. Acum, ce rezultat vedem noi din aplicarea constantă a acestor imense persuasiuni către inimile oamenilor naturali? Ei le îndepărtează mereu; uneori cu costul neliniștii sau agitației temporare, dar ei negreșit le îndepărtează, preferând, atâta vreme cât îndrăznesc, să îşi satisfacă voinţa personală cu riscul cunoscut al datoriei simple şi al binecuvântării infinite. De obicei ei fac această alegere înspăimântătoare şi sinucigașă cu deplină răceală, iuțeală, şi ușurință! Ei încearcă să îşi acopere din propria lor conştiinţă nebunia şi răutatea deciziei lor prin faptul că o pot lua într-un mod atât de liniștit şi necruțător. Bunul meu simț îmi spune că chiar această circumstanţă este cea mai groaznică şi mai înspăimântătoare dovadă a realității şi puterii păcatului original în ei. Dacă acesta nu i-a orbit, ei ar fi îngroziți chiar de calmul prin care ei pot să se insulte pe ei înșiși şi pe Mântuitorul lor. Văd doi oameni care în mod voit şi-au ucis fiecare duşmanul său. Unul a dat lovitura străpungerea fatală într-o mare agitație, după ezitări agonizante, urmate de remușcare înțepătoare. El nu este încă un adept în crimă. Îl văd pe celălalt om cum îşi înfinge cuțitul în pieptul victimei lui neajutorate, în mod instantaneu, cu răceală, calm, glumind când face aceasta, şi apoi cu bucurie îi mănâncă sângele cu cuțitul său însângerat. Acesta nu mai este un om, ci un diavol.
Dar cea mai mare dovadă este Scriptura. Întreaga Biblie, de la Geneza la Apocalipsa, afirmă acest păcat original şi lipsa decisivă de evlavie a voinței tuturor oamenilor căzuți. Geneza 6:3: „Atunci Domnul a zis: „Duhul Meu nu va rămâne pururi în om, căci şi omul nu este decât carne păcătoasă.” Din nou, Geneza 6:5: „Domnul a văzut că răutatea omului era mare pe pământ şi că toate întocmirile gândurilor din inima lui erau îndreptate în fiecare zi numai spre rău.” După groaza potopului, verdictul lui Dumnezeu față de supraviețuitori a fost totuşi la fel. Geneza 8:21: „Domnul a mirosit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul, din pricina omului, pentru că întocmirile gândurilor din inima omului sunt rele din tinereţea lui.”
Iov, probabil cel mai timpuriu scriitor sacru, întreabă: „Cum ar putea să iasă dintr-o fiinţă necurată un om curat? Nu poate să iasă niciunul.” (Iov 14:4). David spune: „Iată că sunt născut în nelegiuire, şi în păcat m-a zămislit mama mea.” (Psalmul 51:5). Profetul întreabă (Ieremia 13:23), „Poate un etiopian să-şi schimbe pielea sau un pardos să-şi schimbe petele? Tot aşa, aţi putea voi să faceţi binele, voi care sunteţi deprinşi să faceţi răul?” Ieremia 17:9 spune, „Inima este nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea” Ce înseamnă acel deznădăjduit? În Noul Testament Cristos spune (Ioan 3:6, 3), „Ce este născut din carne este carne;” şi „dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.” Inimile fariseilor (oameni morali decenți) sunt ca niște morminte albite, care apar frumos în exterior, dar în interior sunt pline de oasele oamenilor morți şi de toată necurăția. Exagerează Cristos, şi îi calomniază pe oamenii decenți?
Petru ne spune (Fapte 8:23) că credinciosul fals este „plin de fiere amară şi în lanţurile fărădelegii.” Pavel (Romani 8:7): „Fiindcă umblarea după lucrurile firii pământeşti (mintea carnală, n. tr.) este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună,” (incapacitatea voinței). Efeseni 2:3 Toţi oameni sunt „din fire copii ai mâniei” şi „morţi în greşeli şi în păcate” (v. 1). Nu sunt acestea suficiente?
________________________________________
2 Chemarea Eficientă
Care este natura şi influenţa revoluției morale de obicei numită chemarea eficientă sau regenerarea?
Această schimbare trebuie să fie mai mult decât o reformare exterioră a comportamentului; ea este o revoluție interioară a primelor principii care reglează comportamentul. Aceasta trebuie să meargă mai adânc decât o schimbare a scopului referitor la păcat şi evlavie; aceasta trebuie să fie o inversare a înclinațiilor originale care până aici au îndemnat sufletul să aleagă păcatul şi să respingă evlavia. Nimic mai puţin nu întemeiază o convertire adevărată. Precum copilul mâncăcios poate fi convins prin frica egoistă de durere şi moarte să renunțe la delicatețele pe care le iubeşte, şi să înghită medicamentele grețoase pe care cerul gurii lui le detestă, tot aşa omul păgân poate fi influenţat de dreptatea lui personală şi de frica egoistă față de iad să se abțină de la păcatele pe care el încă le iubeşte şi să se supună îndatoririlor religioase pe care sufletul său ascuns încă le detestă. Dar după cum o practică nu este vindecarea reală pentru viciul lăcomiei din copil, tot aşa cealaltă nu este o convertire reală spre evlavie în păcătos. Copilul trebuie nu doar să părăsească, ci cu adevărat să nu îi placă delicatețele sale nesănătoase; nu doar să se supună pentru a înghiți, ci cu adevărat să iubească, medicamentele care în mod natural sunt grețoase pentru el. Frica egoistă poate face cele dintâi; dar nimic decât o schimbare psihologică a constituției poate face cele din urmă. Omul natural trebuie nu doar să se supună din frică egoistă către evlavia pe care el o detestă, el trebuie să o iubească de dragul ei, şi să urască păcatele care în mod natural sunt dulci pentru el. Nici o schimbare nu poate fi permanentă, dacă nu merge atât de adânc; nimic mai puţin nu este o convertire adevărată. Chemarea lui Dumnezeu către păcătos este: „Fiul meu, dă-mi inima ta” (Proverbe 23:26). Dumnezeu cere adevărul în cele mai interioare părți şi în partea ascunsă: „fă, dar, să pătrundă înţelepciunea înăuntrul meu!” (Psalmul 51:6) „Să vă tăiaţi, dar, inima împrejur” (Deuteronom 10:16). Dar auziți mai ales pe Cristos: „Ori faceţi pomul bun şi rodul lui bun, ori faceţi pomul rău (corupt, n. tr.) şi rodul lui rău (corupt, n. tr.)” (Matei 12:33). Noi numim revoluţia interioară a principiilor regenerare; iar schimbarea vieții care începe imediat din noile principii convertire. Regenerarea este un act sumar, convertirea este un proces continuu. Convertirea începe în, şi iese în mod constant din, regenerare, după cum creșterea continuă a plantei din primul mugur sau înviere a seminței sale uscate. În convertire sufletul reînnoit este un agent activ: „Poporul Tău [al lui Dumnezeu] este plin de înflăcărare, când Îţi aduni oştirea (în ziua puterii lui, n. tr.)” (Psalmul 110:3). Omul convertit alege şi acționează noua viață de credinţă şi ascultare din inimă şi în mod liber, aşa cum este îndemnat de Duhul Sfânt. În acest sens, el îşi lucrează mântuirea lui proprie (Filipeni 2:12). Dar în mod vădit în regenerare, în revoluţia iniţială a înclinației, sufletul nu acționează, ci este un lucru asupra căruia se acționează. În acest prim punct nu poate fi nici o cooperare a voinței omului cu puterea divină. Influenţa este în întregime a lui Dumnezeu, nu a omului, chiar în parte. Schimbarea vitală trebuie să fie efectuată prin puterea divină directă imediată. Atingerea lui Dumnezeu aici poate fi misterioasă; dar ea trebuie să fie reală, căci ea este dovedită prin rezultatele văzute. Această lucrare trebuie să fie suverană şi supranaturală. Suverană în acest sens, că nu este nici o voință interesată în efectuarea ei decât cea a lui Dumnezeu, pentru că voința păcătosului va merge împotriva ei în mod neîncetat, ca liberă, până când ea este reînnoită; supranaturală, pentru că nu există nimic în natura umană păcătoasă care să o înceapă, toată dispoziția naturală a omului fiind să prefere să rămână într-o stare nelegiuită. De îndată ce această doctrină este afirmată, ea se dovedește cu adevărat pe sine. În secțiunea 1 am arătat dincolo de contestație că înclinația naturală şi voința omului sunt dușmănie împotriva lui Dumnezeu. Se transformă vre-odată pe sine duşmănia în iubire? Poate natura acționa mai presus de natură? Poate râul să se ridice la un nivel mai înalt decât propria lui sursă? Nimic nu poate fi mai evident decât aceasta, că de vreme ce înclinația nativă şi voința omului sunt cu totul şi în mod decisiv împotriva evlaviei, nu există nici o sursă în interiorul omului din care noua evlavie să poată veni; în omul convertit aceasta a venit; atunci ea trebuie să fi venit din exterior, doar din voința divină.
Dar oamenii se înșeală cu noțiunea că ceea ce ei numesc liberul arbitru poate alege să răspundă la influenţele exterioare așezate înaintea lui, astfel ca adevărul evangheliei şi liberul arbitru rațional cooperând cu el poate origina marea schimbare în locul harului divin eficient, suveran. Acum, orice minte simplă, dacă va gândi, poate vedea că aceasta este amăgire. Este vre-un fel al unui obiect un stimulent real către orice fel de agent? Într-adevăr, nu. Este iarba proaspătă un stimulent pentru un tigru? Este carnea sângeroasă un stimulent pentru un miel ca să o mănânce? Este un medicament grețos un stimulent pentru cerul gurii unui copil; sau fructul dulce copt? Este pierderea inutilă un stimulent pentru comerciant; sau câștigul folositor? Sunt disprețul şi reproșul stimulente pentru tinerii aspiranți; sau onoarea şi faima? Evident, doar unele feluri de obiecte sunt stimulente pentru anumite soiuri de agenți; şi obiectele opuse sunt respingătoare. Aşa este răspunsul bunului simț. Acum, ce a decis ce clasă de obiecte va atrage, şi care vor respinge? În mod evident, înclinațiile subiective, originale proprii ale agentului, sunt cele care au hotărât aceasta. Este natura mielului cea care a hotărât că iarba proaspătă, şi nu carnea sângeroasă, va fi atracția către acesta. Este natura umană în suflet aceea care a hotărât acel câștig folositor, şi nu pierderea inutilă, va fi stimulent pentru comerciant. Atunci, a influenţa un om prin stimulent trebuie să selectezi un obiect care înclinația lui naturală l-a făcut atractiv pentru el; pentru presarea obiectelor opuse asupra lui doar îl vei respinge; şi prezentarea obiectelor niciodată nu poate inversa dispoziția naturală a omului, pentru că aceasta s-a hotărât mai dinainte ce obiecte vor fi atracții şi care vor fi respingeri. Efectele nu pot inversa chiar cauzele de care ele însele depind. Trăsăturile copilului nu pot re-determina trăsăturile tatălui său. Acum, realitățile şi Scriptura ne învață (vezi secțiunea 1) că înclinația originală a omului este în mod liber, cu totul, împotriva voinței lui Dumnezeu şi a evlaviei, şi în favoarea voinţei personale şi a păcatului. De aceea, evlavia nu poate fi în sine un stimulent, ci doar repulsie, pentru sufletul neregenerat. Oamenii se înșeală singuri; ei gândesc că sunt stimulați de avantajele egoiste ale unui cer imaginar, o scăpare egoistă imaginară față de iad. Dar aceasta nu este regenerare; aceasta este doar tristețea lumii care lucrează moarte, şi speranţa ipocriților care pier.
Efectele diferite ale aceleiași evanghelii predicate la același timp şi loc dovedesc faptul că regenerarea este din harul suveran: „Unii au crezut ce le spunea el, iar alţii n-au crezut” (Fapte 28:24). Aceasta este pentru că, „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi preamăreau Cuvântul Domnului. Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut” (Fapte 13:48). Adesea cei care rămân neschimbați, ale căror virtuți sociale, obiceiuri bune, şi amiabilitate ar trebui să pară că oferă cea mai puţină obstrucție față de evanghelie; în timp ce unii păcătoși vechi, profani, senzuali, şi împietriți devin cu adevărat convertiți, a căror răutate şi obiceiuri de păcătuire de mult timp confirmate trebuie să îi fi prezentat ca fiind cea mai mare obstrucție pentru adevărul evangheliei. Cauze asemănătoare ar trebui să producă efecte asemănătoare. Dacă stimulentele exterioare ale evangheliei ar fi fost cauze reale, aceste rezultate ale predicării ar fi fost imposibile. Adevărurile arată că stimulentele evangheliei au fost doar instrumente, şi că în convertirea reală influenţa a fost harul atotputernic.
Teoria eronată a convertirii este din nou respinsă puternic de acele cazuri, adesea văzute, în care adevărul evangheliei a rămas fără putere față de anumiți oameni timp de zece, douăzeci, sau cincizeci de ani, şi în sfârşit a părut să predomine pentru convertirea lor autentică. Evanghelia, îndemnată de pe buzele gingașe ale unei mame, s-a dovedit a fi prea slabă pentru a birui liberul arbitru al inimii băiatului. După cincizeci de ani aceeaşi evanghelie a părut că convertește un bătrân împietrit! Există două legi bine-cunoscute ale sufletului uman care arată că aceasta este imposibil. Una este, că realitățile şi stimulentele adesea, dar neroditoare, prezentate sufletului, devin slabe şi banale din repetiție inutilă. Cealaltă este, că apetitul activ al oamenilor crește tot mai puternic în mod continuu prin propria lor indulgență. Aici, atunci, este cazul: Evanghelia când a fost prezentată băiatului sensibil trebuie să fi avut mult mai multă forță decât a putut să o aibă pentru omul bătrân după ce aceasta a crescut ca un lucru răsuflat după cincizeci de ani de repetiție deșartă. Iubirea față de păcat a bătrânului trebuie să fi crescut cu mult mai puternică decât cea a copilului prin cincizeci de ani de indulgență constantă. Atunci cum se face, că o influenţă morală dată care era prea slabă pentru a birui păcătoșenia băiatului a biruit carnalitatea omului bătrân când influenţele au devenit cu mult mai slabe şi rezistența față de ea cu mult mai puternică. Aceasta este imposibil. A fost degetul lui Dumnezeu, şi nu simpla influenţă morală, care a lucrat schimbarea puternică. Haideți să presupunem că în urmă cu cincizeci de ani cititorul m-a văzut vizitând biserica lui rurală, când măreții stejari care acum îl umbresc erau doar puieți supli. El m-a văzut făcând un efort să rup unul dintre ei cu mâinile mele din locul său; dar acesta s-a dovedit prea puternic pentru mine. După cincizeci de ani, el şi cu mine ne întâlnit în acelaşi loc sacru, şi el mă vede că repet încercarea mea asupra aceluiași copac, acum crescut pentru a fi un monarh al dumbrăvii. El va înclina să râdă de mine şi să mă disprețuiască: „El a încercat același copac în urmă cu cincizeci de ani, când el era în tinerețe înfloritoare şi acesta era doar un puiet, dar el nu a putut să îl miște. Crede bătrânul prost că îl va desprinde din locul său acum, când vârsta aşa a micșorat mușchiul său, şi puietul a crescut devenind un copac măreț?” Dar acum haideți să presupunem că cititorul a văzut acea gigantică dumbravă ieșind în mâinile mele bătrâne. El nu ar mai râde. El ar sta cuprins de teamă şi uimire. El ar putea concluziona că aceasta trebuie să fie mâna lui Dumnezeu, nu a omului. Cât de zadarnic este să căutăm să zdrobim forța acestei demonstrații prin a spune că ultima influenţă morală a evangheliei a primit suficientă creștere din circumstanţele însoțitoare, din claritatea şi elocvența prezentării, pentru a o face capabilă să îşi facă lucrarea? Ce elocvență ulterioară a amvonului poate rivaliza cu cea a mamei creştine prezentând crucea în accente tandre de iubire? Din nou, povestea crucii, atracțiile cerului, trebuie să fie imense, chiar când sunt afirmate în cele mai simple cuvinte ale copilăriei. Cât de triviale şi de meschine este vre-o adăugare pe care simpla retorică umană le poate face față de ceea ce trebuie să fie forța infinită a adevărului gol?
Dar cea mai sigură dovadă este cea a Scripturii. Aceasta peste tot afirmă că regenerarea păcătosului este prin harul suveran, atotputernic. O clasă de texte îi prezintă pe cei care descriu starea anterioară a păcătosului ca una de „orbie,” Efeseni 4:18; „de inimă împietrită,” Ezechiel 36:26; „fără putere,” Romani 5:6; „de dușmănie,” Romani 8:7; „de neputință,” Ioan 6:44 şi Romani 7:18; „de moarte,” Efeseni 2:1-5. Nimeni să nu exclame că acestea sunt „figuri de stil.” Cu siguranţă Duhul Sfânt, când a recurs la figuri chiar pentru scopul de a da o expresie mai puternică a adevărului, nu recurge la retorică înșelătoare! Cu siguranţă el selectează figurile sale datorită paralelei corecte dintre ele şi adevărul său!
Acum, deci, omul orb nu poate lua parte chiar în operația care trebuie să îi deschidă ochii. Piatra dură nu poate fi o sursă de blândețe. Paraliticul neajutorat nu poate să înceapă restaurarea sa proprie. Duşmănia împotriva lui Dumnezeu nu poate alege iubirea pentru el. Corpul mort al lui Lazăr nu putea avea nici o influenţă în rechemarea spiritului vital în el însuși. După ce puterea atotputernică a lui Cristos l-a restaurat, omul viu a putut răspunde la porunca Mântuitorului şi să se ridice şi să iasă afară.
Figurile care descriu schimbarea atotputernică dovedesc acelaşi lucru. Aceasta este descrisă (Psalmul 119:18) ca o deschidere a ochi orbi cu privire la lege; ca o nouă creație; (Psalmul 51:10; Efeseni 2:5) ca o naștere nouă; (Ioan 3:3) ca o însuflețire sau înviere (a face vii; Efeseni 1:18, şi 2:10). Omul orb de cataractă nu se alătură chirurgului în antrenarea propriului său ochi; nici raza de soare nu începe să înfăptuiască operația chirugicală; aceasta trebuie să aibă loc în ordine pentru ca lumina să intre şi să producă vedere.
Cheresteaua este modelată de tâmplar; aceasta nu se modelează singură, şi nu devine o unealtă până când el îi dă forma dorită.
Copilul nu se procrează singur, el trebuie să fie născut din părinții săi pentru a deveni un agent viu.
Cadavrul nu restaurează viața spre sine; viața de apoi este restaurată dacă devine un agent viu.
Scripturi exprese învață aceeaşi doctrină în Ieremia 31:18, Efraim este auzit rugându-se astfel: „întoarce-mă Tu, şi voi fi întors.” În Ioan 1:13, suntem învățați că credincioşii sunt „născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu.” În Ioan 6:44, Cristos ne asigură că „Nimeni nu poate veni la Mine, dacă nu-l atrage Tatăl, care M-a trimis.” Şi în Ioan 15:16, „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână.” În Efeseni 2:10, „Căci noi suntem lucrarea Lui şi am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte, ca să umblăm în ele.”
Este obiectat că această doctrină a harului atotputernic ar distruge liberul arbitru al omului. Aceasta nu este adevărat. Toţi oamenii pe care Dumnezeu nu îi regenerează îşi păstrează libertatea lor naturală neatinsă de nimic din ceea ce le face el lor.
Este adevărat că aceștia îşi folosesc libertatea lor, ca în mod variabil, ca voluntar, prin alegerea propriei lor voințe şi a stării lor neregenerate. Dar făcând aşa ei aleg în perfect acord cu preferința lor, şi acesta este singurul fel de liber arbitru cunoscut oamenilor de bun simț. Cei neregenerați aleg doar ceea ce preferă, şi de aceea ei aleg în mod liber; dar atât timp cât ei nu sunt reînnoiți prin harul atotputernic, ei preferă mereu să rămână neregenerați, pentru că aceasta este natura omului căzut. Cei cu adevărat regenerați nu îşi pierd liberul arbitru prin chemarea eficientă, ci îşi recâștigă o libertate mai adevărată şi mai înaltă; căci puterea atotputernică care îi reînnoiește nu îi forțează într-o nouă linie de comportament contrară preferințelor lor proprii, ci inversează dispoziția originală în sine care reglează preferința. Sub această dispoziție reînnoită ei acționează acum la fel de liber ca atunci când erau păcătoși voluntari, dar pe departe mai drept şi mai fericiți. Căci acum ei acționează noua şi dreapta preferință, care harul atotputernic a pus-o în locul celei vechi.
Din nou, este obiectat că dacă nu cumva agentul şi-a exercitat liberul său arbitru chiar în prima alegere sau adoptare a noii stări morale, nu ar mai putea fi nici o calitate morală şi nici un credit pentru seriile de acțiuni care continuă de aici încolo, pentru că ele nu ar mai fi voluntare. Aceasta este evident fals. Adevărat, păcătosul nou-născut nu poate pretinde nici un merit din acea schimbare suverană a voinței în care convertirea lui a început, pentru că aceasta nu a fost alegerea lui, sau acțiunea lui, ci a lui Dumnezeu; totuşi obiecția este neadevărată; calitatea şi meritul moral al seriilor de acțiuni nu depind de chestiunea, dacă agentul s-a pus pe sine în starea morală de la care ele, printr-o voință anterioară a lui proprie încep dintr-o indiferență morală.
Singura întrebare este, dacă acțiunile lui sunt sincere, şi expresiile libere ale unei dispoziții corecte, căci
1. Atunci Adam nu a putut avea nici o moralitate; căci ni se spune expres că Dumnezeu „a făcut pe oameni fără prihană” (Eclesiastul 7:29.)
2. Isus nu a putut avea nici o moralitate meritorie, pentru că fiind conceput de la Duhul Sfânt el a fost născut acel lucru sfânt (Matei 1:20; Luca 1:35)
3. Dumnezeu însuși nu ar putea avea nici o moralitate meritorie, pentru că el a fost şi este veşnic şi neschimbabil sfânt. El niciodată nu s-a ales pe sine într-o stare de sfinţenie, fiind veşnic şi necesar sfânt. Atunci, aici, această obiecție mizerabilă devine de fapt blasfemie. În acest punct John Wesley este în mod expres cu noi ca Jonathan Edwards. Vezi Wesley, On Original Sin. (Despre păcatul original, n. tr.)
________________________________________
3 Alegerea lui Dumnezeu
În Mărturisirea noastră, Capitolul 3, Secțiunile 3, 4, şi 7, avem această descriere a ei: „Prin decretul lui Dumnezeu, pentru manifestarea slavei lui, unii oameni şi îngeri sunt predestinați spre viaţa veşnică şi alții orânduiți spre moarte veşnică” (3). „Aceşti îngeri şi oameni, astfel predestinați şi orânduiți, sunt în special şi neschimbător plănuiți; şi numărul lor este atât de sigur şi definit încât el nu poate fi nici crescut nici micșorat” (4).
„Restul omenirii, Dumnezeu a fost mulțumit, potrivit cu sfatul misterios al voii sale, prin care el exinde şi refuză mila lui după cum îi place lui, pentru slava puterii lui suverane peste creatura lui, de a nu băga în seamă, şi de a-i rândui spre dezonoare şi mânie pentru păcatul lor, spre slava dreptății lui glorioase” (7).
Prima şi a doua secțiune din acest tractat dovedesc absolut acest fapt trist dar încăpățânat, că nici un păcătos nu se regenerează vre-odată pe sine. Un motiv suficient este, că nimeni niciodată nu dorește să facă aceasta, ci totdeauna preferă, în timp ce sunt lăsați de Dumnezeu la propriul lor sine, să rămână aşa cum sunt, încăpățânați şi lumești. Aceasta vrea să spună, nici un păcătos nu se face pe sine să îl aleagă pe Dumnezeu şi sfinţenia, pentru că fiecare principiu din sufletul său merge fără greș spre a decide preferința opusă. De aceea, oricând un păcătos este cu adevărat regenerat, trebuie să fie Dumnezeu cel care a făcut aceasta. Observaţi, după ce Dumnezeu a făcut aceasta, acest păcătos nou născut, în cursul ulterior al pocăinței şi convertirii, în mod liber va manifesta multe alegeri pentru Dumnezeu şi sfinţenie; dar este imposibil ca acest păcătos să fi putut manifesta prima alegere de a inversa princiiple sale naturale de alegere. Poate un copil să îşi nască tatăl său? Trebuie să fi fost Dumnezeu cel care l-a schimbat pe păcătos. Atunci, când el a făcut aceasta el a vrut să facă aceasta. Când a fost această intenție să facă aceasta, născută în mintea divină? În aceeaşi zi? Ziua când păcătosul a fost născut? Ziua când Adam a fost făcut? Nu! Aceste răspunsuri sunt toate prostești. Pentru că Dumnezeu este omniscient şi neschimbător el trebuie să fi cunoscut din veşnicie intenția lui de a face aceasta. Aceasta sugerează, în al doilea rând, că nici un om nu poate data vre-unul din scopurile lui Dumnezeu în timp fără a nega efectiv perfecțiunile sale de omnisciență, înțelepciune, omnipotenţă, şi imuabilitate. Fiind omniscient, este imposibil ca el să fi aflat vre-odată ceva pe care el nu l-a cunoscut de la început. Fiind atot-înțelept, este imposibil ca el să ridice un scop pentru care cunoştinţa lui să nu vadă un motiv. Fiind atotputernic, este imposibil ca el să eșueze vre-odată în a încerca să efectueze unul dintre scopurile lui. De aici, orice face Dumnezeu în natură sau har, el a intenționat să facă acel lucru din veşnicie. Fiind neschimbător, este imposibil ca el să se răzgândească în mintea lui spre un scop diferit după ce el odată ce l-a făcut drept sub călăuzirea cunoştinţei, înţelepciunii şi sfinţeniei infinite. Toată înţelepciunea inferioară a oamenilor buni doar ilustrează aceasta. Aici este un general înțelept şi drept conducând un război ofensiv pentru a-şi salva țara. La mijlocul verii un observator îi spune, „Generale, nu ți-ai schimbat planul de campanie de când l-ai început?” El răspunde, „L-am schimbat.” Spune observatorul, Atunci tu trebuie să fii o persoană nestatornică?” El răspunde, „Nu, eu l-am schimbat nu pentru că eram nestatornic, ci datorită acestor două motive: pentru că nu am fost în stare şi am eşuat în unele puncte necesare din primul meu plan; şi al doilea, am descoperit lucruri pe care nu le-am știut când am început.” Noi spunem că acela este bun simț perfect, şi îl absolvă pe general de toată acuzația de nestatornicie. Dar să presupunem că el era, de fapt, atotputernic şi omniscient? Atunci el nu ar putea folosi acele scuze, şi dacă el şi-a schimbat planul după început el ar fi nestatornic. Cititorule, îndrăznești tu să îl acuzi pe Dumnezeu de nestatornicie? Aceasta este o concepție sublimă despre natura şi acțiunile lui Dumnezeu, la fel mai presus de cel mai înțelept om precum cerurile sunt mai presus de pământ. Dar aceasta este predată nouă pretutindeni în Scriptură. Haideți să fim atenți cum în mândria noastră a voinţei personale noi îl blasfemiem pe Dumnezeu prin negarea ei. În al treilea rând. Arminianii înșiși admit forța acestor viziuni şi scripturi; căci cărțile lor doctrinale admit expres alegerea personală specială a lui Dumnezeu a fiecărui păcătos care ajunge în cer. Foarte multe persoane ignorante presupun că teologia Arminiană neagă toată alegerea specială. Aceasta este o greșeală stupidă. Nimeni nu o poate nega fără a ataca Scriptura, perfecțiunile lui Dumnezeu, şi bunul simț. Toată diferența între Prezbiterieni şi Arminiani inteligenți este aceasta: Noi credem că alegerea lui Dumnezeu a indivizilor este necondiţionată şi suverană. Ei cred că în timp ce este eternă şi specială, ea este datorită prevederii omnisciente, veşnice a lui Dumnezeu a viitoarei credințe a păcătosului şi a pocăinței, şi a perseverenței în trăirea sfântă. Dar noi Prezbiterienii trebuie să fim dizidenți pentru aceste motive: Aceasta este incompatibilă cu veşnicia, omnipotența, şi suveranitatea a marii prime cauze de a reprezenta aşa scopurile sale veşnice, ca întemeiate în, sau condiționate de, orice care este una dintre creaturile sale dependente care în mod neprevăzut în lumea de apoi ar face sau ar lăsa nefăcut.
Va exista sau nu acea creatură în viitor ca să facă sau să lase nefăcut orice lucru specific? Aceasta în sine trebuie să depindă de puterea creativă suverană a lui Dumnezeu. Noi nu trebuie să facem un Dumnezeu independent să depindă de propria lui creatură dependentă. Dar oare nu reprezintă Scriptura adesea o mântuire sau o pieire a păcătoșilor condiționată de propria lor credinţă sau necredinţă? Da. Dar nu confundați două lucruri diferite. Rezultatul rânduit de Dumnezeu poate depinde pentru apariția lui de mijloacele potrivite. Dar actele din mintea lui Dumnezeu în rânduirea acestui (rezultat) nu depinde de aceste mijloace, pentru că chiar scopul lui Dumnezeu este acesta, să aducă mijloacele fără eşec şi rezultatul prin intermediul mijloacelor.
Apoi, dacă alegerea lui Dumnezeu a unui păcătos dat, să spunem, Saul din Tars, ar fi condiționată sau nu de prevederea credinţei lui, dacă aceasta este veşnică şi omniscientă: prevederea trebuie să fie una sigură. Bunul simț spune: nici o cauză, nici un efect; o cauză nesigură poate da doar un efect nesigur. Arminianul spune: Dumnezeu cu siguranţă a prevăzut că Saul din Tars va crede şi se va pocăi, şi, de aceea, l-a ales. Dar eu spun, că dacă Dumnezeu cu siguranţă a prevăzut credinţa lui Saul, aceasta trebuie să fi fost sigură că are loc, pentru că cel Omniscient nu poate face greșeli. Atunci, dacă credinţa păcătosului era sigură că are loc, atunci trebuie să fi fost o anumită cauză care să asigure că aceasta va avea loc. Acum, nici o cauză sigur nu poate fi în „liberul arbitru” al acestui păcătos, Saul, chiar ca ajutat de „harul suficient obişnuit.” Căci Arminianii spun, că aceasta face şi lasă voința păcătosului întâmplătoare. Atunci, orice l-a făcut pe Dumnezeu să gândească, că acest păcătos, Saul, ar fi vre-odată sigur că crede şi se pocăiește? Nimic decât voia suverană veşnică a lui Dumnezeu pentru a-l reînnoi spre credinţă şi pocăinţă.
Aceasta conduce spre argumentul de vârf. Acest Saul era prin natură „mort în fărădelegi şi în păcate” (Efeseni 2:1), şi, de aceea, nu ar fi avut niciodată în el vre-o credinţă sau pocăință care să fie prevăzută, decât ca rezultat al scopului lui Dumnezeu de a le pune în el. Dar efectul nu poate fi cauza propriei sale cauze. Căruța nu poate trage calul; de ce, deoarece calul trage căruța. aceasta este confirmat în mod expres de către Scriptură. Cristos spune (Ioan 15:16): „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi; şi v-am rânduit să mergeţi şi să aduceţi rod, şi roada voastră să rămână.” Romani 9:11-13: „Căci, măcar că cei doi gemeni nu se născuseră încă şi nu făcuseră nici bine, nici rău – ca să rămână în picioare hotărârea mai dinainte a lui Dumnezeu, prin care se făcea o alegere, nu prin fapte, ci prin Cel ce cheamă – s-a zis Rebecăi: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic”, după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât;” și versetul 16: „Aşadar, nu atârnă nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care are milă.” De cine nu atârnă? Legătura arată că alegerea omului care vrea şi aleargă, despre care apostolul vorbeşte aici. Pavel merge aici cu totul împotriva noțiunii de alegere condiționată, încât Arminianii învățați văd că ei trebuie să găsească vre-o evadare, sau pur şi simplu să adopte temeiul necredincioșilor. Aceasta este evadarea lor: că prin numele Esau şi Iacov nu sunt înțeleși patriarhii individuali, ci două națiuni, Edom şi Israel, şi că predestinarea a fost doar spre absența sau posesiunea mijloacelor de har. Dar aceasta este cu totul inutilă: Mai întâi, pentru că în mod sigur patriarhii individuali au mers alături cu cele două posterități pe care ei le-au reprezentat. În al doilea rând, pentru că discuția lui Pavel din capitolul nouă toată are legătură cu indivizi şi nu cu rase, şi spre mântuire sau pierzare, şi nu doar simple privilegii bisericești. În al treilea rând, pentru că pierzarea rasei Edomite față de toate mijloacele evangheliei trebuie să fi rezultat în pierzarea indivizilor. Căci, spune Pavel: „Cum au putut crede în el despre care ei nu au auzit?”
Acesta este locul corect de a observa greșeala frecventă când spunem că alegerea lui Dumnezeu este suverană şi nu condiționată de prevederea lui evlaviei omului ales. Mulți pretind că gândesc că noi învățăm că Dumnezeu nu are nici un motiv deloc pentru alegerea lui; că noi facem aceasta un exemplu al capriciului divin suveran! Noi nu învățăm un asemenea lucru. Aceasta ar fi o hulă. Dumnezeul nostru este prea înțelept şi drept pentru a avea vre-un capriciu. El are un motiv rezonabil pentru fiecare dintre scopurile lui; şi omniscienţa lui îi arată că acesta este întotdeauna cel mai bun motiv. Dar el nu este legat să ni-l publice nouă. Dumnezeu a știut că a avut un motiv pentru a-l prefera pe păcătosul Iacov, în locul păcătosului Esau. Dar acest motiv nu ar fi putut fi vre-o prevedere a meritului evlaviei lui Iacov prin două argumente: Alegerea a fost făcută înainte de nașterea copiilor. Niciodată nu a fost vre-o evlavie de prevăzut în Iacov, decât aceea care era să urmeze după, ca un efect al alegerii lui Iacov. Esau pare să fi fost o persoană deschisă, nărăvașă, profană. Iacov, prin natură, un ipocrit rău şi care se furișează şi un înlocuitor. Probabil Dumnezeu a judecat meritele lor personale aşa cum o fac eu, că personal Iacov era un păcătos mai detestabil decât Esau. De aceea, în temeiul meritelor personale prevăzute, Dumnezeu nu ar fi putut niciodată să aleagă pe vre-unul dintre ei. Dar omniscienţa lui a văzut un motiv separat, independent, de ce a fost mai înțelept să facă cel mai rău om obiectul milei sale infinite, în timp ce l-a lăsat pe celălalt la alegerea lui profană. Oare acum Arminianul spune că eu trebuie să îi spun care a fost acel motiv? Eu răspund, că nu știu, Dumnezeu nu mi-a spus. Dar eu cunosc că El a avut un motiv bun, pentru că el este Dumnezeu. Ar îndrăzni vre-un om să spună că, deoarece omniscienţa nu a putut găsi motivul ei în meritele prevăzute ale lui Iacov, de aceea aceasta nu a putut găsi nici unul în întreaga infinită măturare a Providenţei şi înţelepciunii sale? Aceasta ar fi aroganță înnebunită şi aproape de blasfemie.
Încă un argument pentru alegere rămâne: Multe ființe umane îşi au mântuirea sau pierzarea practic decisă prin evenimente providenţiale în viețile lor. Argumentul este, că de vreme ce aceste evenimente sunt determinate în mod suveran prin providenţa lui Dumnezeu, alegerea, sau preterițiunea (ne-alegerea) sufletelor lor este prin aceasta decisă efectiv, luați două exemple: Aici este un om încăpățânat, nepocăit care este la pământ cu febră şi este deja în delir. Va muri sau se va face bine? Providenţa lui Dumnezeu va decide aceasta. „Dumnezeul în mâna căruia este suflarea ta şi toate căile tale!” (Daniel 5:23). Dacă el moare în acest timp el este prea delirant pentru a crede şi a se pocăi; dacă el îşi revine, el poate participa la întâlniri de trezire şi să se întoarcă la Dumnezeu. Alt exemplu este, cel al copiilor care mor. Acesta este în special mortal pentru teoria Arminiană, pentru că ei spun atât de pozitiv că toţi oamenii care mor în copilărie sunt mântuiți. (Şi ei ne calomniază pe noi Prezbiterienii prin a ne acuza că noi nu suntem suficient de pozitivi în acel punct, şi că noi credem în „osânda veşnică a copiilor.”) Ei bine, iată aici un copil în vârstă de trei luni. Va muri de difterie, sau va trăi ca să fie bărbat? Providenţa lui Dumnezeu va decide aceasta. Dacă acesta moare, Arminianul este sigur că sufletul lui s-a dus la cer, şi de aceea a fost ales de Dumnezeu să meargă acolo. Dacă el va crește ca să fie bărbat, Arminianul spune că el poate să îşi exercite liberul său arbitru ca să fie un Core, Datan, Abiram, sau Iuda. Dar alegerea copilului care moare nu poate fi întemeiată în prevederea lui Dumnezeu a credinţei şi pocăinței lui, pentru că nu a fost nici una de prevăzut înainte ca acesta să intre în slavă; micul suflet fiind răscumpărat prin harul suveran fără aceste mijloace.
Dar există acea propoziţie în Mărturisirea noastră, Capitolul 10, Secțiunea 3: „Copiii aleși, murind în copilărie, sunt regenerați şi mântuiți de Cristos prin Duhul, care lucrează unde şi când şi cum dorește el.” Acuzatorii noştri caritabili vor spune că antiteza pe care noi o implicăm prin cuvintele „copiii aleși care mor în copilărie” este, că există copii ne-aleși care mor în copilărie şi astfel sunt pierduți. Noi negăm aceasta mereu. Dar se pare că ei știu ceea ce gândim mai bine decât noi înșine. Antiteza implicată pe care noi o susținem este aceasta: Există copii aleși care nu mor în copilărie, şi aceştia trebuie să experimenteze chemarea eficientă prin mijloace raționale, şi în mod liber să credă şi să se pocăiască potrivit cu Capitolul 10. Au fost odată dou copii evrei, Ioan şi Iuda; Ioan un copil ales, Iuda unul ne-ales. Dacă Ioan Botezătorul ar fi murit de difterie el ar fi fost răscumpărat fără credinţă personală şi pocăință; dar el a fost predestinat să trăiască la starea de bărbat, deci el a trebuit să fie mântuit prin chemarea eficientă. Iuda, fiind un copil ne-ales, a fost de asemenea predestinat să trăiască până la maturitate şi să îşi primească soarta sa în mod liber prin neascultarea lui proprie. Prezbiterienii nu cred că Biblia sau Mărturisirea lor învață că există copii ne-aleși care mor în copilărie şi astfel sunt pierduți. Dacă ei s-ar fi gândit la aceasta în Mărturisirea lor, ei ar fi schimbat de multă vreme această secțiune.
Când o persoană inteligentă face o selecție a unora dintr-un număr de obiecte, el prin aceasta în mod inevitabil face o preterițiune (o trecere cu vederea) a altora; nu putem nega aceasta fără a imputa ignoranța sau neatenția agentului; dar omniscienţa nu poate fi nici ignorantă nici neatentă. De aici, predeterminarea lui Dumnezeu trebuie: să se extindă spre cei mântuiți şi cei pierduți.
Dar aici trebuie să înțelegem diferențele între decretul eficient al lui Dumnezeu şi decretul său permisiv, cel din urmă este la fel de definit şi sigur ca şi cel dintâi; dar distincția este aceasta: Obiectele decretului eficient al lui Dumnezeu sunt efecte pe care el însuși le lucrează, fără a folosi sau include liberul arbitru al vre-unei persoane raționale responsabile, cum ar fi creațiile sale, minunile sale, regenerarea sufletelor, învierea trupurilor, şi toate acele rezultate pe care providenţa lui le aduce la îndeplinire, prin puterile oarbe, obligatorii ale cauzelor secundare, primitive sau materiale. Natura scopului său aici este prin puterea lui să determine aceste rezultate să se împlinească.
Dar natura decretului său permisiv este aceasta: El hotărăște să îngăduie sau să permită liberului arbitru al unei creaturi, liber şi cu siguranță, să facă lucrul decretat fără impulsionare din partea puterii lui Dumnezeu. La această clasă de acțiuni aparțin toate faptele indiferente, şi în special toate cele păcătoase, ale oamenilor naturali, şi toate acele rezultate finale în care astfel de persoane îşi aruncă mântuirea lor prin propria lor neascultare. În toate aceste rezultate Dumnezeu el nu face el însuși lucrul, nici nu ajută la facerea lui, ci în mod intenționat le lasă să se facă. Atunci întreabă cineva cum atunci un decret permisiv poate avea certitudine deplină? Răspunsul este, pentru că Dumnezeu știe ă înclinațiile naturale ale oamenilor cu siguranță îi îndeamnă spre rău; precum de exemplu, eu știu că este natura mieilor să mănânce iarbă. Dacă eu las intenționat poarta deschisă între țarc şi pășune, eu știu că iarba va fi mâncată, şi eu intenționez să permit aceasta la fel de clar ca şi când eu însuși le-aș fi dus la pășune.
Acum, este în zadar pentru cei care obiectează că voia lui Dumnezeu nu poate avea nimic de a face cu rezultate păcătoase, chiar în acest sens permisiv, fără a-l face pe Dumnezeu un autor al păcatului, numai dacă aceşti critici vor să adopte temelia necredincioșilor. Căci Biblia este plină de afirmaţii că Dumnezeu astfel a predestinat păcatul fără a fi autorul păcatului. El a predestinat tirania şi răzvrătirea lui Faraon, şi apoi l-a pedepsit pentru aceasta. În Isaia 10 el predestinează pustiirea lui Nebucadnețar a Ierusalimului, şi apoi îl pedepsește pe el pentru aceasta. În Fapte 2:23 răul Iuda îl trădează pe Domnul său prin scopul şi preștiința precisă a lui Dumnezeu. În Romani 9:18, „Astfel, El are milă de cine vrea, şi împietreşte pe cine vrea,” aşa este în multe alte locuri. Dar Mărturisirea noastră, Capitolul 10, Secțiunea 7, face această diferență expresă între decretul lui Dumnezeu de alegere şi de preterețiune. Cel dintâi este pur milostiv, nu întemeiat în vre-o prevedere a vre-unei evlavii în ei pentru că ei nu au nici una de prevăzut, cu excepția ca atunci când ei sunt aleşi şi chemați, şi în consecință a acestora. Dar cei ne-aleși sunt ocoliți şi predestinați la distrugere „pentru păcatele lor, şi pentru slava dreptății lui Dumnezeu.”
Astfel noi vedem că obişnuitele denunțări aprinse ale acestei pretențiuni nu sunt nimic altceva decât nebunii şi falsități absurde. Aceşti vorbitori în zadar sunt bombastici ca şi când preorânduirea lui Dumnezeu este cea care îi face pe aceşti oameni să meargă spre pierzare. În aceasta nu există nici un cuvânt de adevăr. Ei singuri se fac pe sine să meargă, şi scopul lui Dumnezeu referitor la rezultatul nenorocit niciodată nu merge cu o particulă mai departe decât aceasta, astfel că în dreptatea lui el hotărăște să îi lase să aibă calea preferată de ei înșiși. Aceşti oameni vorbesc ca şi când decretul lui Dumnezeu de preterețiune a fost reprezentat de noi ca o barieră care îi împiedică pe bieții păcătoși aspiranți din a ajunge în cer, indiferent cum se pocăiesc şi se roagă şi ascultă, doar pentru că ei nu sunt animalele secrete de companie ale capriciului divin nedrept.
Deplina nebunie şi răutate acestei critici sunt arătate clar de aceasta, că Biblia peste tot învață că nimeni decât cei aleşi şi eficient chemați, mereu lucrează sau încearcă cu seriozitate să ajungă în cer; că cei pierduți niciodată nu doresc cu adevărat nici nu încearcă să fie sfinţi; că întregul lor suflet se opun acesteia, şi ei preferă în mod liber să rămână ne-evlavioși, şi aceasta este singura cauză a pierzării lor. Dacă ei cu adevărat s-ar pocăi, ar crede şi ar asculta, ei nu ar găsi nici un decret care să îi excludă de la har şi cer, Dumnezeu poate spune aceasta precum păstorul ar putea spune despre lupi: dacă ei vor alege să mănânce iarba mea în pace cu mieii mei, ei nu vor găsi nici un gard de-al meu care să îi împiedice de la iarba mea. Dar păstorul cunoaşte că este totdeauna natura lupilor să aleagă să devoreze mieii în locul ierbii, iar aceşti lupi, propria lor natură, şi nu gardul, cu siguranţă îi îndeamnă să facă aşa, până când puterea atotputernică îi creează din nou în miei. Motivul pentru care oamenii păcătoși obiectează atât de violent împotriva acestei părți din doctrină, şi o reprezintă atât de deplin în mod greșit, este acesta: că ei urăsc să recunoască față de ei înșiși că acea păcătoșenie liberă dar totuşi încăpățânată a sufletului, care îi conduce voluntar să lucreze spre distrugerea lor proprie, şi astfel ei să încerce să arunce vina pe Dumnezeu sau doctrina lui în loc asupra lor înșiși.
În fine, oamenii necredincioși mereu se străduiesc să picteze doctrina alegerii ca fiind doctrina dură, exclusivă, îngrozitoare, ridicând o piedică între păcătoși şi mântuire. Dar privită în mod corespunzător, ea este exact opusul. Aceasta nu este o doctrină aspră, ci una dulce, nu o doctrină exclusivistă, nu piedica spre mântuirea noastră, ci gura de intrare binecuvântată spre toată mântuirea găsită în acest univers. Este păcatul, păcatul voluntar al omului, cel care îl exclude de la mântuire; şi în acest păcat Dumnezeu nu are nici o responsabilitate. Este numai harul lui Dumnezeu care îi convinge pe oameni deopotrivă să vină şi să rămână în regiunea mântuirii; şi tot acest har este roada alegerii. Eu repet, atunci, este păcatul nostru voluntar cel care este sursa a tot ceea ce este îngrozitor în soarta oamenilor şi îngerilor ruinați. Este alegerea de har a lui Dumnezeu este sursa dulce şi binecuvântată a tot ceea ce este îndreptător, încrezător, şi fericit pe pământ şi în cer. Dumnezeu poate spune oricărui înger şi om răscumpărat din univers: „Te-am ales în iubire veşnică; de aceea în bunătatea iubitoare te-am atras.” Şi fiecare înger, şi sfânt de pe acest pământ şi în slavă răspunde, în acord cu imnul nostru:
„De ce am fost făcut să aud vocea lui
Şi să intru în timp ce mai este loc
În timp ce alții fac o alegere nenorocită
Şi mai degrabă mor de foame decât să vină?
A fost aceeaşi iubire care a întins ospățul
Care dulce m-a atras înăuntru;
Altfel eu încă refuzam să gust
Şi pieream în păcatul meu.”
Şi acum să îndrăznească vre-un păcătos să preseze în mod impertinent întrebarea, de ce aceeaşi iubire şi putere alegătoare în Dumnezeu nu a ales de asemenea să mântuiască pe toţi păcătoșii pierduți? Acesta este suficientul şi groaznicul răspuns: „Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu?” (Romani 9:20). Ai tu vre-o pretenție de dreptate împotriva lui Dumnezeu, o omule, să te forțezi împotriva preferinței şi a alegerii tale încăpățânate de a îmbrățișa o răscumpărare spre sfinţenie pe care tu o urăști şi în mod voit respingi toate puterile secrete ale sufletului tău? Şi dacă tu te distrugi, în timp ce creaturile sfinte pot deplâng ruina ta, toţi vor spune că tu eşti ultima ființă din acest univers care să te plângi de nedreptate, de vreme ce aceasta ar fi singura plângere împotriva lui Dumnezeu pe care tu îl insulți zilnic, pentru că el nu te-a făcut să faci lucrurile şi să trăiești viața pe care tu însuți în mod voit şi cu totul o refuzi!
Alții îndeamnă această obiecție mofturoasă: că această doctrină a alegerii pune un obstacol fatal între păcătosul neliniștit şi credinţa mântuitoare. Atunci întreabă, Cum pot eu să exercit o credinţă sinceră, potrivită, decât dacă m-am lămurit că eu sunt ales? Căci sufletul dezaprobat nu este îndreptățit să creadă că Cristos a murit pentru el, şi deoarece mântuirea lui este imposibilă, cea mai adevărată credinţă nu ar putea să-l mântuiască chiar dacă el a simțit-o. Dar cum poate fi omul la fel de sigur de scopul secret al lui Dumnezeu al alegerii față de el?
Acest critic în mod expres falsifică învăţăturile lui Dumnezeu referitoare la mântuirea prin credinţă. În privința alegerii lui păcătosului nu i se poruncește nici nu este invitat să îmbrățișeze ca obiect al credinţei lui propoziția „eu sunt ales.” Nu există nici o astfel de poruncă în Biblie. Propoziţia pe care el este invitat şi i se poruncește să o îmbrățișeze este aceasta: „după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El va fi mântuit.” (Romani 10:9, 11) Dumnezeu a spus acestui cicălitor în mod expres, „Lucrurile ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru, iar lucrurile descoperite sunt ale noastre şi ale copiilor noştri, pe vecie, ca să împlinim toate cuvintele Legii acesteia.” (Deuteronom 29:29) Să nu criticăm, ci să ascultăm. Promisiunile lui Dumnezeu de asemenea ne asigură „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine; şi pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară” (Ioan 6:37). Astfel că este imposibil ca vre-un păcătos dorind cu adevărat să fie mântuit să poată fi reținut de la mântuire prin nesiguranța despre propria lui alegere. Când noi adăugăm că decretul lui Dumnezeu în nici un caz nu încalcă liberul arbitru al omului, răspunsul nostru este complet. Mărturisire, Capitolul 3, Secţiunea 1, prin acest decret, „Nici o violență nu este oferită către voința creaturilor, nici libertatea sau eventualitatea cauzelor secundare nu este înlăturată, ci mai degrabă întemeiată.”
Dar se obiectează cu încăpățânare că cei care sunt supuşi unui decret suveran, imuabil, nu pot fi agenți liberi; că cele două propoziţii sunt contradictorii, şi că afirmaţia amândoura este o insultă față de rațiune. Noi am explicat că există felurite mijloace prin care noi vedem agenți liberi îndemnați să acționeze, care mijloace nu sunt obligatorii, şi totuşi sigure de efect, şi că Dumnezeul nostru este un Dumnezeu de înţelepciune şi resurse infinite. Dumnezeu le spune că în guvernarea creaturilor sale raționale potrivit cu scopul său veşnic, el foloseşte doar astfel de mijloace care sunt compatibile cu libertatea lor. Totuşi, aronganții contestatari sunt siguri că aceasta nu se poate face, chiar de către un Dumnezeu infinit! Că dacă există predestinare, nu poate fi liber arbitru. Cu siguranţă omul care face această negare trebuie el însuși să fie infinit!
Dar, probabil, cel mai bun răspuns la această nebunie este acesta: Dl. Arminian, tu, un slab muritor, faci de fapt, şi aceasta deseori, chiar lucru despre care spui că Dumnezeul atotputernic nu îl poate face! Predestinând actele agenților liberi, cu siguranţă şi eficiență, fără libertatea lor. De exemplu: Dl. Arminian mă invită să iau prânzul cu el la ora 1 după-masa. Eu răspund, da, cu condiția că prânzul este punctual şi sigur, pentru că trebuie să iau un tren la ora două după-masa. El promite afirmativ că prânzul va fi gata la ora 1 după-masa. Cum aşa, va găti el însuşi? O, nu! Dar el folosește o bucătăreasă serioasă, numită Gretchen, şi el deja a instruit-o că la ora unu după-masa trebuie să fie ora prânzului.
Aceasta este predestinare îmi spune el, sigură şi eficientă.
Acum iau argumentul D-lui Arminian, şi îl aplic la Gretchen astfel: El spune că predestinarea şi liberul arbitru sunt contradictorii. El te-a predestinat pe tine, Gretchen, să pregătești prânzul pentru ora unu, de aceea tu nu eşti un agent liber în obținerea prânzului. Mai mult, deoarece nu poate fi nici un merit moral unde nu există libertate, tu nu ai meritat salariul promis pentru gătit, şi Dl. Arminian gândește că el nu este deloc obligat să te plătească.
Bun simț al lui Gretchen răspunde astfel: Eu știu că sunt un agent liber; eu nu sunt o sclavă, nici maşină, ci o femeie liberă, şi o femeie cinstită, care am pregătit prânzul la ora unu pentru că eu aleg să îmi țin cuvântul; şi dacă Dl. Arminian mă jefuiește de salariul meu datorită acestui pretext ticălos, voi ști că el este un ticălos.
Logica lui Gretchen este desăvârşit de bună.
Argumentul meu este, că oamenii în mod continuu predestinează şi procură în mod eficient actele libere ale agenților liberi. Cu mult mai mult poate un Dumnezeu infinit să facă la fel. Dar acest fel de raționament nu trebuie, şi nu sugerează că felul de lucru al lui Dumnezeu este la fel ca al nostru.
Resursele lui de înţelepciune şi putere sunt variate, infinite. Astfel, această obiecție este arătată a fi la fel de prostească şi superficială precum este obişnuită. Mândria față de voință îi face pe oameni să repete asemenea lucruri superficiale.
Secționând obiecțiile, închid acum acest argument în favoarea alegerii cu cea mai puternică dintre toate mărturiile, Scripturile. Biblia este plină de aceasta; toate profețiile lui Dumnezeu necesită predestinarea, pentru că, dacă el nu ar fi preorânduit evenimentele prezise, el nu ar fi putut să fie sigur că ele se vor întâmpla. Doctrina Bibliei despre providenţa lui Dumnezeu dovedește predestinarea, pentru că Biblia spune că providenţa se extinde spre tot, şi este sigură şi atotputernică, şi aceasta execută doar ceea ce predestinarea plănuiește. Iată aici câteva texte exprese printre o sută: Psalmul 33:11: „Dar sfaturile Domnului dăinuie pe vecie, şi planurile inimii Lui, din neam în neam.” Isaia 46:10: Dumnezeu declară: „Eu am vestit de la început ce are să se întâmple şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” Alegerea de către Dumnezeu a lui Israel a fost necondiţionată. Vezi Ezechiel 16:6: „Atunci Eu am trecut pe lângă tine, te-am văzut tăvălită în sângele tău şi am zis: „Trăieşte chiar şi în sângele tău!” Fapte 13:48: „Neamurile se bucurau când au auzit lucrul acesta şi … Şi toţi cei ce erau rânduiţi să capete viaţa veşnică au crezut.” Romani 8:29-30: „Căci pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi hotărât mai dinainte (i-a predestinat, n. tr.) … Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte (i-a predestinat, n. tr.), i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi socotit neprihăniţi; iar pe aceia pe care i-a socotit neprihăniţi, i-a şi proslăvit.” Efeseni 1:4-7: „În El (Cristos), Dumnezeu ne-a ales înainte de întemeierea lumii,” etc. 1 Tesaloniceni 1:4: „Ştim, fraţi preaiubiţi de Dumnezeu, alegerea voastră (de către Dumnezeu, n. tr.).” Apocalipsa 21:27 „… cei scrişi în Cartea Vieţii Mielului.”
Oamenii prostuți încearcă să spună că alegerea este doctrina acelui apostol sever Pavel. Dar iubitorul Mântuitor o învață încă şi mai clar dacă este posibil decât învață Pavel. Vedeți din nou, Ioan 15:16: „Nu voi M-aţi ales pe Mine; ci Eu v-am ales pe voi,” etc. Ioan 6:37: „Tot ce-Mi dă Tatăl va ajunge la Mine,” etc.; vezi de asemenea versetele 39, 44; Matei 24:22; Luca 18:7; Ioan 10:14, 28; Marcu 13:22; Matei 20:16.
________________________________________
4 Răscumpărarea particulară
„A murit Cristos doar pentru cei aleși, sau pentru toţi oamenii?” Răspunsul a fost mult prejudiciat prin termeni ambigui, cum ar fi „ispășirea particulară,” „ispășirea limitată,” sau „ispăşirea universală,” „ispăşirea nelimitată,” „ispăşirea nedeterminată.” Ce vor să spună ei prin ispășire? Cuvântul (ispășire) este folosit doar o dată în Noul Testament (Romani 5:11), şi acolo el înseamnă în mod expres şi exact împăcarea. Aceasta este dovedit astfel: acelaşi cuvânt grecesc în următorul verset, purtând chiar acelaşi înțeles, este tradus împăcare. Acum, oamenii continuă să amestece două idei când ei spun ispășire: Unul, este cel al expiației pentru vină oferite în jertfa lui Cristos. Celălalt, este împăcarea individuală a credinciosului cu Dumnezeul lui, întemeiată pe jertfa făcută de Cristos odată pentru toţi, dar de fapt îndeplinită doar când păcătosul crede şi prin credinţă. Ultimul şi adevăratul înțeles al ispăşirii, şi în acel sens, ispășirea (atonement, at-one-ment, în engleză, ispășire, se-referă-la-unul, n. tr.), împăcarea, trebuie să fie individuală, particulară, şi limitată la acest păcătos care acum crede. Deja au fost la fel de multe ispășiri precum atâția credincioşi adevărați există în cer şi pe pământ, fiecare dintre ei în mod individual.
Dar jertfa, expiația (ispășirea, n. tr.), este una – singurul, gloriosul, indivizibilul act al Răscumpărătorului divin, infinită şi inepuizabilă în merit. Dacă ar fi existat doar un păcătos, Set, ales al lui Dumnezeu, întreaga jertfă divină ar fi fost necesară pentru a ispăși vina lui. Dacă fiecare păcătos al rasei lui Adam ar fi fost ales, aceeaşi unică jertfă ar fost suficientă pentru toţi. Noi trebuie să scăpăm în mod categoric de greșeala că expiația este o grămadă de daruri a fi împărțită şi distribuită, o bucată pentru fiecare primitor, ca monedele dintr-un sac către o mulțime de săraci. Dacă mulțimea de săraci ar fi mai mare, fundul sacului ar fi atins înainte ca fiecare sărac să obțină darul său, şi mai mulți bani ar fi trebuit să fie asigurați. Repet, această noțiune este cu totul falsă când este aplicată la ispășirea lui Cristos, pentru că aceasta este un act divin. El este indivizibil, inepuizabil, suficient în sine pentru a acoperi vina tuturor păcatelor care vor fi comise vre-odată pe pământ. Acesta este sensul binecuvântare în care Apostolul Ioan spune (1 Ioan 2:2): „El (Cristos) este jertfa de ispăşire (acelaşi cuvânt precum expiație, n. tr.) pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale întregii lumi.” 2
Dar se va presa întrebarea, „Este jertfa lui Cristos limitată prin scopul şi planul Trinităţii?” Cel mai bun răspuns alcătuit de Prezbiterieni este acesta: În scopul şi planul Divinității, jertfa lui Cristos a fost intenționată să efectueze doar rezultatele, şi toate rezultatele, care ar fi găsite decurgând din aceasta în istoria răscumpărării. Spun că acesta este exact răspunsul pe care îl alcătuim noi Prezbiterienii, pentru că noi credem în predestinarea universală a lui Dumnezeu ca fiind la fel de sigură şi eficientă încât întregul rezultat final al planului său trebuie să fie interpretarea exactă a ceea ce a fost planul său la început. Şi această afirmaţie Arminianul de asemenea este obligat să o adopte, cu excepția faptului în care el are intenția să îl acuze pe Dumnezeu de ignoranță, slăbiciune, sau nestatornicie. Căutați şi vedeți.
Ei bine, atunci, rezultatele realizate ale jertfei lui Cristos nu sunt doar unul, ci multe şi felurite:
1. Aceasta arată binevoința generală a lui Dumnezeu şi mila față de toţi păcătoșii pierduți, spre slava harului său infinit. Căci, binecuvântat să fie numele lui, el spune, „Căci Eu nu doresc moartea celui ce moare” (Ezechiel 18:32).
2. Jertfa lui Cristos a cumpărat cu siguranţă pentru întreaga rasă umană o milostivă amânare a osândei atrase prin păcatele noastre, incluzând toate binecuvântările temporale ale vieții noastre pământești, toate restricțiile evangheliei asupra depravării umane, şi oferta sinceră a cerului pentru toţi. Căci, dacă nu ar fi fost Cristos, osânda omului ar fi urmat instantaneu după păcatul lui, precum a făcut păcatul îngerilor căzuți.
3. Jertfa lui Cristos, în mod voit respinsă de oameni, pune încăpățânarea, răutatea, şi vina naturii lor într-o lumina mult mai puternică, spre slava justiției finale a lui Dumnezeu.
4. Jertfa lui Cristos a cumpărat şi a asigurat chemarea eficientă a celor aleși, cu toate harurile care asigură credinţa, pocăinţa, îndreptățirea, perseverența, şi glorificarea lor. Acum, de vreme ce jertfa de fapt are ca rezultat toate aceste consecinţe diferite, ele toate sunt incluse în planul lui Dumnezeu. Această viziune satisface toate acele texte citate împotriva noastră.
Dar noi nu putem să admitem că Cristos a murit în acelaşi sens şi pe deplin pentru Iuda precum a făcut aceasta pentru Saul din Tars. Aici noi suntem obligați să afirmăm că, în timp ce ispășirea este infinită, răscumpărarea este particulară. Motivele incontestabile în baza cărora noi dovedim că răscumpărarea este particulară sunt acestea: Din doctrinele alegerii necondiţionate, şi legământul harului. (Argumentul este unul, căci legământul harului este doar un aspect al alegerii.) Scripturile ne spun că aceia care sunt de mântuit în Cristos sunt un număr definit ales şi dat lui din veşnicie pentru a fi răscumpărați prin mijlocirea lui. Cum poate fi ceva mai clar din aceasta decât că a fost un scop în ispăşirea lui Dumnezeu, față de ei, altul decât acela care a fost față de restul omenirii? (Vezi Scripturile referitoare la caracterul imuabil al scopurilor lui Dumnezeu – Isaia 46:10; 2 Timotei 2:19.)
Dacă Dumnezeu a intenționat vre-odată să mântuiască vre-un suflet în Cristos (şi el are o intenție clară cu privire la suflete de a mântui sau a nu mântui), acel suflet cu siguranţă va fi mântuit (Ioan 10:27-28; 6:37-40). De aici, toţi pe care Dumnezeu a intenționat vre-odată să mântuiască în Cristos vor fi mântuiţi. Dar unele suflete nu vor fi niciodată mântuite; de aceea unele suflete Dumnezeu niciodată nu a intenționat să fie mântuite prin ispăşirea lui Cristos. Tăria acestui argument nu prea poate fi supraevaluată. Aici se vede că o limită cu privire la intenția de ispășire trebuie să fie afirmată pentru a salva puterea, scopul şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Acelaşi lucru este dovedit de aceasta, că mijlocirea lui Cristos este limitată (vezi Ioan 17:9, 20). Noi știm că mijlocirea lui Cristos este mereu predominantă (Romani 8:34; Ioan 11:42). Dacă el mijlocea pentru toţi, toţi ar fi mântuiți. Dar nu toţi vor fi mântuiți. De aici, există unii pentru care el nu pledează meritul ispăşirii lui. Dar el este „acelaşi ieri şi azi şi în veci” (Evrei 13:8). De aici, au existat unii pentru care, când s-a făcut ispășirea, el nu a intenționat să o susțină. Unii păcătoși (în exemplu, aleșii) primesc de la Dumnezeu darurile de convingere, regenerare, credinţă, convingându-i şi făcându-i capabili să îl îmbrățișeze pe Cristos, şi astfel să facă ispăşirea lui eficientă pentru ei înșiși, în timp ce alți păcătoși nu primesc. Dar aceste haruri sunt o parte a răscumpărării cumpărate, şi acordate prin Cristos. De aici răscumpărarea lui a fost intenționată să aibă efect asupra unora în timp ce aceasta nu a avut efect asupra altora (vezi mai sus.)
Experiența dovedește la fel. O mare parte din rasa umană era deja în iad înainte ca ispăşirea să fie făcută. O altă mare parte niciodată nu a auzit de ea. Dar „credinţa vine prin auzire” (Romani 10:17), şi credinţa este condiția aplicării ei. De vreme ce condiția lor este hotărâtă în mod intenționat prin providenţa lui Dumnezeu, nu ar fi putut fi intenția lui ca ispășirea să folosească pentru ei în mod egal cu cei care aud şi cred. Această viziune din schema Arminiană în deosebi este distructivă.
„Nu este mai mare dragoste decât să-şi dea cineva viaţa pentru prietenii săi.” (Ioan 15:13) Dar cea mai mare o include pe aceea mai mică, de unde rezultă, că dacă Dumnezeu Tatăl şi Cristos au nutrit pentru un suflet dat iubirea alegătoare clară, care a fost suficient de puternică să plătească sacrificiul din Calvar, nu este credibil că această iubire ar refuza darurile mai puţin valoroase ale chemării eficiente şi a harului susținător. Chiar acesta este argumentul din Romani 5:10 şi 8:31-39. Această deducție nu ar fi convingătoare, dacă iubirea extrasă doar din bunăvoința naturii lui Dumnezeu, care uneori este numită în Scriptură „iubirea lui,” pe când, în fiecare caz al iubirii sale alegătoare, clare, iubirea alegătoare este demonstrativă.
De aici, este absolut imposibil pentru noi să reținem învăţătura că Cristos în plan a murit în mod egal pentru toţi. Noi suntem constrânși să susținem că el a murit pentru Petru şi Pavel într-un anumit sens în care el nu a murit pentru Iuda. Nici o minte consecventă nu poate susține crezul Calvinist despre depravarea totală a omului față de Dumnezeu, incapacitatea lui de voință, decretul lui Dumnezeu, atributele imuabile ale lui Dumnezeu de suveranitate şi omnipotență față de agenții liberi, de omniscienţă şi înţelepciune, şi să nu ajungă la această concluzie. Atât de mult admite orice oponent inteligent, şi în disputa răscumpărării particulare, cel puţin până în această măsură, el mereu atacă aceste adevăruri conectate ca intrând unul împreună cu celălalt.
Într-un cuvânt, lucrarea lui Cristos pentru cei aleși nu doar îi pune într-o stare mântuibilă, ci cumpără pentru ei o mântuire completă şi asigurată. Pentru cel care cunoaşte depravarea şi sclavia din inima lui proprie, nici o răscumpărare mai mică decât aceasta nu i-ar aduce nici o mângâiere.
________________________________________
5 Perseverența sfinţilor
Mărturisirea noastră, în Capitolul 17, Secţiunile 1 şi 2, afirmă această doctrină astfel: „Cei pe care Dumnezeu i-a acceptat în preaiubitul lui, eficient chemați şi sfinţiți prin Duhul său, nu pot nici cădea total din starea de har, ci vor persevera cu siguranţă în aceasta până la sfârşit, şi sunt mântuiți veşnic” (1). „Această perseverență a sfinţilor nu depinde de voința lor liberă, ci de caracterul neschimbător al decretului alegerii, curgând din iubirea liberă şi neschimbătoare a lui Dumnezeu Tatăl; pe eficiența meritului şi mijlocirii lui Isus Cristos; locuirea Duhului şi a seminței lui Dumnezeu din ei; şi natura legământului de har, din care toate reiese de asemenea siguranţa şi infailibilitatea din ea.”
Eu implor cititorul să cântărească aceste afirmaţii cu atenție imparțială şi strânsă, el va descoperi că noi nu atribuim această stabilitate a harului în credincios la vre-o excelență în sufletul lui, chiar regenerat, ca sursă şi cauză, ci noi o atribuim scopului neschimbător şi harului eficient al lui Dumnezeu locuind şi lucrând în ei. Toţi îngerii, şi Adam, au primit de la Creatorul lor naturi sfinte; totuşi primul nostru părinte şi îngerii căzuți arată că ei au putut cădea cu totul în păcat. Nimeni în el însuși nu este absolut incapabil să păcătuiască, cu excepția neschimbătorului Dumnezeu. Oamenii convertiți, care încă au păcat care locuiește în ei, trebuie cu siguranţă să fie la fel de capabili de cădere ca Adam, care nu a avut nici unul. Noi credem că sfinţii vor rămâne credincioşi cu siguranţă, pentru că Dumnezeu care îi alege cu siguranţă îi va susține.
Noi nu credem că toţi credincioşii profesanți şi membri ai bisericii vor persevera cu siguranţă şi vor ajunge în cer. Este de temut că mulți dintre aceștia, chiar pretendenți plauzibili, trăiesc doar cu numele în timp ce ei sunt de fapt morți (conform Apocalipsa 3:1). Ei cad fatal deoarece ei nu au avut niciodată har adevărat din care să cadă.
Noi nu învățăm că orice om are dreptul creadă că el este îndreptățit, şi de aceea nu va ajunge din nou în condamnare bazat pe propoziţia „odată în har mereu în har,” deşi el acum trăiește în păcat intenționat, voit. Ne este silă de această falsitate a lui Satan. Noi spunem, faptul că acest om înșelat poate trăi în păcat voit este cea mai puternică dovadă că el nu a fost niciodată îndreptățit, şi niciodată nu a avut vre-un har din care să cadă. Şi, o dată pentru orice, nici un credincios inteligent nu poate abuza de această doctrină într-un pretext pentru siguranța carnală. Aceasta promite către credincioşii adevărați o perseverenţă în sfinţenie. Cine, cu excepția unui idiot, ar putea deduce din acea promisiune privilegiul de a fi nesfânt?
Încă o dată. Noi nu învățăm că credincioşii autentici sunt asigurați de lepădarea de credință, dar dacă ei devin nevegheatori şi nerugativi, ei pot cădea pentru o vreme în ispite, păcate, şi să piardă speranţa şi mângâierea, (care poate să le cauzeze multă suferință şi rușine) şi din care un Dumnezeu care ține legământul, îi va recupera prin pedepse disciplinare şi adâncă pocăinţă. De aici, atât de mult cât interesele personale pot fi un motiv corespunzător pentru efortul creştin, acestea vor opera asupra Prezbiterianului sub această perseverență doctrinală, mai mult decât asupra Arminianului cu doctrina lui a căderii din har. Cel dintâi nu poate spune, „nu trebuie să fi alarmat deşi aș fi recidivat”; căci el este un credincios adevărat şi trebuie să fie adus înapoi prin tristețe şi probabil prin teribile dureri; el mai bine a fi alarmat de acestea! Dar mai departe, o iubire de sine iluminată îl va alarma mai înțepător decât doctrina i se va opune doctrina Arminianilor. Aici este un Arminian care se găsește a fi recidivat. Oare simte el o alarmă totală, spunându-şi, „Ah, eu, eu eram pe drumul drept spre cer, dar am ieșit de pe el; trebuie să mă întorc la el”? Ei bine, Prezbiterianul similar recividat, este învățat de doctrina lui să spună: Am gândit că eram pe drumul corect spre cer, dar acum văd că am greșit în tot acest timp, pentru că Dumnezeu spune că dacă aș fi fost cu adevărat pe drumul drept nu aș fi putut să îl părăsesc (1 Ioan 2:19). Vai! De aceea, eu trebuie fie să pier fie să mă întorc, nu la acel drum înșelător pe care eram, ci la unul nou, esenţial diferit, mai îngust şi mai drept. Care dintre cei doi oameni are cel mai ascuțit motiv de a se strădui?
Deoarece am luat definiţia doctrinei din Mărturisirea noastră, voi lua de acolo capetele dovezii sale:
(a) Imuabilitatea alegerii lui Dumnezeu dovedește aceasta. Cum poate acum acest păcătos dat să fie cu adevărat convertit? Pentru că Dumnezeu l-a ales spre mântuire. Dar Dumnezeu spune, „Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată voia Mea.” (Isaia 46:10). De vreme ce Dumnezeu este neschimbător şi atotputernic, acest scop de a-l mântui trebuie să reușească cu certitudine. Dar nici un om nu poate fi mântuit în păcatele lui, de aceea acest om va fi făcut cu siguranţă să persevereze în har.
(b) Doctrina rezultă din faptul că alegerea lui Dumnezeu este suverană şi necondiţionată, nu întemeiată în vre-un merit prevăzut în păcătosul ales. Dumnezeu a știut că nu era nici un merit de prevăzut în el. Dar Dumnezeu a prevăzut toată neascultarea, nemulţumirea, şi provocarea pe care acel păcătos nevrednic urma veşnic să o săvârșească. De aceea, viitoarea dezvăluire a acestei neascultări, nemulţumiri, şi provocări de către acest sărac păcătos, nu poate să devină un motiv prin care Dumnezeu să revoce alegerea lui. Dumnezeu a știut totul despre aceasta la fel de bine atunci când el l-a ales prima dată, şi totuşi, mișcat de motivele sale de iubire, milă, şi înţelepciune, el l-a ales, cunoscând mai dinainte toate mârșăviile lui posibile.
(c) Aceeaşi concluzie urmează din legământul de răscumpărare al lui Dumnezeu cu Fiul său Mesia. Aceasta a fost un acord făcut din veşnicie între Tatăl şi Fiul. În acesta Fiul în mod liber s-a obligat să moară pentru păcatele lumii şi să îşi îndeplinească celelalte slujbe ale sale ca Mijlocitor pentru răscumpărarea poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu a făcut un legământ că în baza acestei condiții să ofere Fiului său acest popor răscumpărat ca recompensă a lui. În acest legământ de răscumpărare Cristos a furnizat şi a îndeplinit toate condițiile; poporul său răscumpărat nici una. Deci, când Cristos a murit, spunând „S-a sfârşit,” acordul s-a încheiat în final; nu există nici un loc, fără necredincioșie în Tatăl, pentru căderea definitivă a unei singure stele din coroana cumpărată a Mântuitorului nostru; citiți Ioan 17. Aceasta este „un legământ veşnic, bine întărit în toate privinţele şi tare.” (2 Samuel 23:5).
(d) Trebuie să deducem acelaşi adevăr binecuvântat din dragostea lui Cristos în moartea pentru poporul său deşi eram păcătoși, din meritele supreme ale neprihănirii sale imputate, şi din puterea mijlocirii lui: „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoşi, Hristos a murit pentru noi. Deci cu atât mai mult acum, când suntem socotiţi neprihăniţi, prin sângele Lui, vom fi mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu. Căci, dacă atunci când eram vrăjmaşi, am fost împăcaţi cu Dumnezeu, prin moartea Fiului Său, cu mult mai mult acum, când suntem împăcaţi cu El, vom fi mântuiţi prin viaţa Lui.” (Romani 5:8-10) „El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci L-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată, împreună cu El, toate lucrurile?” (Romani 8:32). Despre Cristos, Mijlocitorul, se spune că Tatăl îl aude mereu (conform Ioan 11:42). Dar vedeți Ioan 17:20: „Şi Mă rog nu numai pentru ei, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine prin cuvântul lor.” Dacă atot-predominantul Mare Preot se roagă pentru toţi credincioşii, ei toţi vor primi ceea ce el cere. Dar ce şi cât de mult cere el pentru ei? Un anumit har temporar, neesențial şi schimbător, întâmplător precum voința umană schimbătoare şi supusă greșelilor? Vedeți versetul 24: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia pe care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu.”
(e) Dacă vre-un om este convertit, aceasta este deoarece Duhul Sfânt este venit în el; dacă vre-un păcătos trăiește pentru o vreme viața divină, aceasta este aşa deoarece Duhul Sfânt locuiește în el. Dar Biblia ne asigură că Duhul Sfânt este sămânța trainică a vieții spirituale, arvuna cerului, şi pecetea răscumpărării noastre. 3 Credincioşii sunt „născuţi din nou nu dintr-o sămânţă care poate putrezi, ci dintr-una care nu poate putrezi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, care este viu şi care rămâne în veac” (1 Petru 1:23). Apostolul Pavel declară 4 că ei primesc arvuna Duhului, şi că locuirea lui este „o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.” (Efeseni 1:14). 5 Acelaşi apostol spune, „Să nu întristaţi pe Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, prin care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării” (Efeseni 4:30).
O arvună, sau un acont, este o sumă mai mică plătită în numerar când un contract este în final încheiat, ca un angajament neschimbător că plățile viitoare vor fi făcute la timpul lor cuvenit. Un sigiliu este o ștanță finală adăugată de părțile contractante la numele lor pentru a semnifica faptul că, contractul este încheiat şi obligatoriu. Aşa este prezența sfinţitoare a Duhului Sfânt în fiecare credincios autentic; un principiu nemuritor de perseverență în el, angajamentul avansat al lui Dumnezeu al scopului său de a dărui cerul, de asemenea, sigiliul lui Dumnezeu aplicat pe legământul său de har. Aceasta, atunci, este binecuvântata asigurare a speranţei pe care credinciosul adevărat este privilegiat să ajungă la ea: nu doar că Dumnezeu este angajat în mod condiționat să îmi dea cerul, cu condiția că eu continui să mă țin de datoria mea în evanghelie în exerciţiul voinței mele slabe, schimbătoare şi imperfectă. O consolare nenorocită, că, spre credinciosul care îşi cunoaşte inima lui! Dar deplina asigurare a speranţei este aceasta: Lasă Duhul Sfânt să atingă odată această inimă moartă a mea cu lumina sa învietoare, pentru ca eu să îl îmbrățișez pe Cristos cu o credință penitentă reală; atunci am binecuvântata certitudine că acest Dumnezeu care a început în mine lucrarea bună o va desăvârşi până în ziua lui Isus Cristos (ziua judecății lui), 6 că aceeaşi iubire divină va continua infailibilă cu mine – şi în ciuda ulterioarelor păcate şi provocări, mă va mustra, restaura, şi susține, şi îmi va da victoria finală asupra păcatului şi asupra morții. Aceasta este speranţa inexprimabilă şi plină de slavă, de o mie de ori mai bine adaptată pentru a încuraja în mine ascultarea, rugăciunea, vegherea, strădania, care sunt mijloacele victoriei mele, decât îndoielile reci ale posibilei căderi din har. Din nou, Scripturile sunt cel mai bun argument al nostru. Adaug câteva texte printre mai multe: Vedeți Ieremia 32:40: „Voi încheia cu ei un legământ veşnic că nu Mă voi mai întoarce de la ei, ci le voi face bine şi le voi pune în inimă frica de Mine, ca să nu se depărteze de Mine.” Oile mele nu pier niciodată, şi nimeni nu le va smulge din mâna mea. 7 2 Timotei 2:19: „Totuşi temelia tare a lui Dumnezeu stă nezguduită, având pecetea aceasta: „Domnul cunoaşte pe cei ce sunt ai Lui.” Cristos însuși sugerează că nu este posibil să înșele aleșii săi: 8 1 Petru 1:5: Credincioșii „sunt păziţi de puterea lui Dumnezeu, prin credinţă, pentru mântuirea gata să fie descoperită în vremurile de apoi!” Acelaşi apostol explică astfel apostazia celor care se leapădă definitiv de credință. 2 Petru 2:22: „scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă.” Ea încă este scroafă în natura ei, deşi cu suprafața exterioară spălată, dar niciodată schimbată într-un miel; căci dacă ar fi fost schimbată, ea niciodată nu ar fi ales mocirla. Apostolul (1 Ioan 2:19) explică lepădările definitive de credință în acelaşi fel, şi în cuvinte care simplu închid dezbaterea: „Ei au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri. Căci, dacă ar fi fost dintre ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci au ieşit, ca să se arate că nu toţi sunt dintre ai noştri.”
Argumentul meu afirmativ practic respinge toate obiecțiile. Dar există două cărora le voi da un cuvânt. Arminianii solicită mereu o obiecție extrasă din filozofia lor falsă. Ei spun că dacă harul lui Dumnezeu în regenerare ar fi eficient, determinând fără îndoială voia convertitului departe de păcat spre datoria evangheliei, aceasta ar distruge liberul său arbitru. Atunci nu ar exista nici o calitate morală sau meritorie în ascultarea lui evanghelică ulterioară pentru a fi pe placul lui Dumnezeu, nu mai mult decât în culoarea naturală a părului său, pe care el nu o poate ajuta. Răspunsul meu este, că filozofia lor este falsă. Prezența şi operarea unui principiu drept într-un om, în mod sigur determinându-l spre sentimente şi acțiuni corecte, nu încalcă liberul său arbitru ci mai degrabă este esenţial pentru tot liberul arbitru corect. Dovezile mele sunt, că dacă această filozofie falsă ar fi adevărată, sfinţii şi îngerii aleşi din cer nu ar putea avea nici liberul arbitru nici un caracter sau comportament vrednic de laudă. Căci acestea sunt cu siguranţă şi pentru totdeauna hotărâte spre sfinţenie. Omul Isus nu putea să fi avut vre-un liber arbitru sau merit, pentru că voința sa umană era întru totul hotărâtă spre sfinţenie. Dumnezeu însuși nu ar fi putut avea vre-o libertatea sau sfinţenie vrednică de laudă. El cel mai puţin dintre toţi! Căci voința lui este veşnică, neschimbătoare, şi în mod inevitabil hotărâtă spre sfinţenie absolută. Dacă există ceva care se apropie de blasfemie în aceasta, observaţi, nu este a mea. Eu dau la o parte de la mine cu dezgust acest fel de filozofie.
Este obiectat, din nou, că Biblia este plină de avertizări către credincioşi să vegheze împotriva apostaziei, cum ar fi aceasta din 1 Corinteni 10:12: „Astfel, dar, cine crede că stă în picioare să ia seama să nu cadă.” Sofismul este, că dacă credincioşii nu pot cădea din har, toate aceste avertizări sunt absurde. Eu răspund, ele sunt rezonabile, pentru că credincioşii ar putea cădea din har dacă ei ar fi lăsați doar cu puterile lor naturale. În acest sens, ei în mod natural ar cădea, şi de aceea vegherea este în mod rezonabil îndemnată asupra lor, pentru că scopul lui Dumnezeu de har care nu se poate schimba înspre ei este realizat în ei, nu ca şi când ei ar fi bușteni sau pietre, sau fiare mute, ci agenți raționali liberi, pentru a fi călăuziți şi guvernați de Duhul atotputernic prin mijloacele motivelor raționale. De aceea, când îl vedem pe Dumnezeu asaltându-i pe credincioşi cu aceste motive raționale ca ei să nu recidiveze, nu este de dedus că el în mod secret intenționează ca să îi lase să recidiveze în mod fatal, ci mai degrabă exact contrariul.
Voi încheia cu o mică parabolă: eu privesc o mamă înțeleaptă, inteligentă, vegheatoare şi iubitoare, care este ocupată cu munca din gospodăria ei. Mai este o fetiță luminată care se joacă prin cameră, draga mamei. O aud pe ea spunând, „Ai grijă, dragă copilă, nu te duce aproape de acel foc strălucitor, căci s-ar putea să te arzi.” Oare argumentez eu astfel: „Auzi cuvintele acelei femei! Eu deduc din ele că mintea femeii este hotărâtă să o lase pe draga copilă să se ardă singură până moare dacă nu cumva vegherea ei proprie va fi suficientă să o țină departe de foc, avertizarea unui copilaș ignorant, impulsiv, nestatornic. Ce mamă fără inimă!”? Dar eu nu deduc aşa, decât dacă sunt un nebun fără inimă. Eu știu că această mamă știe că copilul este o creatură rațională, şi că avertizările raționale sunt un o categorie de mijloace pentru a o ține la o distanță sigură de foc; de aceea ea este corectă în faptul că adresează astfel de avertizări copilului; ea nu ar vorbi aşa dacă ea ar gândi că aceasta este doar o simplă pisicuță sau un cățeluș, şi nu s-ar baza decât pe a o lega de gât şi de piciorul mesei. Dar eu de asemenea știu că mintea vegheatoare a mamei este pe deplin hotărâtă că draga copilă nu se va arde la acest foc. Dacă impulsivitatea şi memoria scurtă a micuței o face să neglijeze avertizările maternale, eu știu că o voi vedea pe acea femeie bună lăsând să cadă instantaneu toate instrumentele ei de muncă şi că o va trage înapoi pe copila ei cu forța fizică din acel foc, şi apoi cel mai rațional va reînnoi avertizările ei către copilă ca un agent rațional într-un mod mai accentuat. Şi dacă micuța încă se dovedește a fi nepăsătoare şi încăpățânată, o voi vedea din nou salvată prin forța fizică, şi în final o voi vedea pe mamă imprimând avertismentele ei asupra minții copilei şi mai eficient, probabil prin mângâieri cu pasiune, sau probabil printr-o nuia bună, amândouă similar fiind expresii ale unei iubiri credincioase.
Aşa este sistemul Bibliei de har pe care oamenii îl numesc Calvinism, atât de des în discreditare. Cel mai mic merit al său este că acesta corespunde exact cu experiența, bunul simț, şi filozofia adevărată. Marea lui evidență este că acesta corespunde cu Scriptura. „Dumnezeu să fie adevărat şi fiecare om să fie găsit mincinos.” Această doctrină îl înalță pe Dumnezeu, puterea lui, suveranitatea lui, dragostea şi mila lui care nu se cumpără. Acestea sunt îndeptățite să fie înălțate în mod suprem. Această doctrină îl smerește pe om în țărână. El trebuie să fi umilit; el este un păcătos vinovat, piedut, singurul, dar totuşi arhitectul sigur al propriei sale ruine. Neajutorat, totuşi vinovat de tot ceea ce îl face neajutorat, el trebuie să îşi ia locul său în cea mai adâncă pocăinţă, şi să dea toată slava răscumpărării sale lui Dumnezeu. Această doctrină, în timp ce așează mândria omului jos, îi dă o ancoră de speranţă, sigură şi neclintită, atrăgându-l la cer; căci speranţa lui nu se bazează pe slăbiciunea, nebunia, şi nestatornicia voinței sale umane, ci în veşnica iubire, înţelepciune, şi putere a Dumnezeului atotputernic. „Ferice de tine, Israele! Cine este ca tine, un popor mântuit de Domnul!” „Dumnezeul cel Veşnic este un loc de adăpost, şi sub braţele Lui cele veşnice este un loc de scăpare.” (Deuteronom 33:29, 27)
________________________________________
Note:
1. Nota editorului: Aici Dabney pare să vorbească neglijent. Cristos nu l-a iubit pe tânărul bărbat de dragul binelui pe care el l-a văzut în el, ci deoarece aşa este natura divină de a iubi (1 Ioan 4:8, 16). Scriptura este clară în afirmația că „cei care sunt pământești nu pot să placă lui Dumnezeu” (Romani 8:8), astfel că temeiul iubirii Mântuitorului față de acest tânăr bărbat nu ar fi putut să fie ceva din omul tânăr în sine.
2. Forța argumentului lui Dabney este aceasta: Prețul pe care Mântuitorul l-a plătit pentru păcat este infinit în suficiența sa. Dacă ar mai fi fost încă un păcătos ales, Cristos nu ar mai fi trebuit să mai sufere încă o lovitură sau să îndure ceva mai mult din mânia lui Dumnezeu. Aceasta este în armonie perfectă cu Canoanele Sinodului din Dordt (al 2-lea cap., articolul 3): „Moartea Fiului lui Dumnezeu este singura şi cea mai perfectă jertfă şi ispășire pentru păcat, şi este de un merit şi o valoare infinintă, abundent suficientă pentru a ispăși păcatele întregii luminii.”
Am putea totuşi să ne eschivăm față de interpretarea lui Dabney față de 1 Ioan 2:2. Este un lucru să spui că moartea lui Cristos este suficientă pentru a ispăși o lume de vină. Este totuşi un alt lucru să sugerezi (după cum foloseşte Dabney 1 Ioan 2:2) că împăcarea a fost făcută – şi astfel mânia lui Dumnezeu de fapt a fost satisfăcută – în folosul întregii lumi. Din nou, opinia noastră este că Dabney a vorbit aici neglijent.
O mai bună explicație a lui 1 Ioan 2:2 este aceasta: „El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre; şi nu numai pentru ale noastre [ale națiunii evreiești], ci pentru ale [aleșilor din fiecare națiune în] întreaga lume.” În altă parte, apostolul foloseşte în mod clar expresii paralele exact în acest sens: „… că Isus avea să moară pentru neam. Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi” (Ioan 11:51-52).
3. Vezi 1 Ioan 3:9: „Oricine este născut din Dumnezeu nu păcătuieşte, pentru că sămânţa Lui rămâne în el; şi nu poate păcătui, fiindcă este născut din Dumnezeu.”
4. 2 Corinteni 1:22: „El ne-a şi pecetluit şi ne-a pus în inimă arvuna Duhului”; 2 Corinteni 5:5: „Şi Cel ce ne-a făcut pentru aceasta este Dumnezeu, care ne-a dat arvuna Duhului.”
5. Efeseni 1:14: „şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea celor câştigaţi de Dumnezeu, spre lauda slavei Lui.”
6. Filipeni 1:6: „Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare o va isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.”
7. Ioan 10:27: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc, şi ele vin după Mine.”
8. Matei 24:24: „Căci se vor scula hristoşi mincinoşi şi proroci mincinoşi; vor face semne mari şi minuni, până acolo încât să înşele, dacă va fi cu putinţă, chiar şi pe cei aleşi.”
