de Jeff Young
publicat în Biblical Insights, Decembrie 2005
În centrul Pieţii din Oraşul Vechi, în inima oraşului Praga, Republica Cehă, se află o statuie mare decolorată a lui John Huss (1370-1415). Citirea numelui în cehă este Jan Has – pronunţat “yan hoose”. Hus rimează cu traducerea în Engleză a ultimului său nume – “goose” (gâscă), un termen folosit des despre el însuşi. Nu departe de statuie, la zece minute distanţă de mers printre străzile pitoreşti înguste din Vechiul Oraş, există o clădire relativ mică cunoscută sub numele de Capela Bethlehem. Mulţi străini au trecut pe lângă ea fără să realizeze semnificaţia acesteia. Este biserica unde Hus a predicat timp de câţiva ani. Cine a fost acest om şi de ce statuia sa este în mijlocul faimoasei pieţe?
Jan Hus s-a născut în Bohemia (o parte a regiunii, împreună cu Moravia, numită acum Republica Cehă), în jurul anului 1370. El a studiat filozofia şi teologia la Universitatea din Praga. Deşi era văzut doar ca un elev obişnuit, el a primit diploma de absolvenţă în 1396 şi Masteratul în 1398. În anul 1402 el a devenit preot în Biserica Catolică, devenind astfel rector şi preot la Capela Bethlehem. Hus a trăit într-o perioadă de conflicte politice şi religioase, şi pentru a înţelege omul pe deplin şi circumstanţele sale, sunt necesare mai multe informaţii. Conflictul politicii domestice a început în Bohemia pe la începutul anului 1400, Biserica Catolică fiind implicată în Marea Schismă în care trei papi rivali au încercat să ia controlul asupra Bisericii. Schisma a dus la formarea consiliului de la Constance (1414-1418). Acest consiliu i-a decis soarta lui Jan Hus.
Se poate spune că istoria lui Hus a început de fapt în Oxford, Anglia. Deşi Hus nu a studia niciodată acolo, Oxford a fost casa celei mai mari influenţe ale lui Hus, Jon Wyclif. Wyclif a murit în 1384, însă câţiva Bohemieni erau studenţi la Oxford la sfârşitul anilor 1300, iar la întoarcerea lor în Bohemia, ei au adus multe scrieri de-ale lui Wyclif. Acestea au fost curând traduse în Cehă. Hus însuşi a tradus o parte din munca lui Wyclif la sfârşitul secolului.
Wycliff nu era prieten al ierarhiei Catolice, punând sub semnul întrebării infabilitatea papală şi declarând că papa era un eretic şi trebuie dat jos. Contrar doctrinei acceptate, Wycliff a predat că adevărata biserică era “invizibilă”, formată doar din cei aleşi de Dumnezeu şi că nicio biserică vizibilă sau slujitorii ei nu putea controla intrarea sau să excludă pe cineva. Mai mult, el a predat că salvarea nu depindea de legătura cu biserica vizibilă sau preoţia, ci de relaţia cu Dumnezeu. Wycliff a spus că preoţii şi episcopii ar trebui să fie apreciaţi, nu din pricina poziţiei lor, ci din cauza caracterului. El deasemenea a respins practicile obişnuite a vânzărilor de indulgenţe.
Împotriva voinţei conducerii Catolice, Wycliff a tradus Biblia din Latină în Engleză. El a insistat că scriptura deţinea autoritate supremă în viaţă şi că până şi cei neînvăţaţi o putea înţelege. În predica sa, Wycliffe era în mare parte opus scripturii – ceva rar întâlnit în amvoanele Catolice. Adepţii lui Wycliff au devenit cunoscuţi sub numele de Lollarzi; ei au avut o mică ascensiune după moartea sa, dar au căzut în declin la începutul anului 1400, în mare parte din cauza regelui Henry V (1413-1422).
Nu mai trebuie spus că Biserica Catolică îl ura pe Wyclif. În 1415, Consiliul de la Constance l-a condamnat pe Wyclif, ordonând ca scrierile lui să fie arse, deasemenea corpul său să fie exhumat şi aruncat din pământul în care se afla. În anul 1428, sub poruncă papalî, corpul său a fost scos din mormând, ars, iar cenuşa a fost aruncată în râu.
Cât timp mişcarea lui Wyclif se stingea în Anglia, aceasta a găsit o nouă cale de a înflori în Bohemia, prin predia lui Hus. El a devenit liderul şi apărătorul lui Wyclif la Universitatea din Praga, unde el deasemenea a fost decan al facultăţii de Filozofie în anul 1402. Adunând mulţi oameni, el a devenit un predicator foarte popular printre oamenii simplii şi aristocraţie. Hus a vrut să ajungă la populaţie prin cuvântul lui Dumnezeu, predicând în Cehă şi în Latină. Deşi nu a intenţionat, predica sa în Cehă a stimulat.
Temele lui Hus erau anti-clerice. Reputaţia sa pentru evlavie fără cusur a stat în contrast cu corpţia clerului religios, în special în Bohemia. El a denunţat răul şi imoralitatea în biserică. El a scris: “Biserica străluceşte între zidurile sale, dar sfinţii săi mor de foame; îşi îmbracă pietrele cu aur, însă lasă copiii dezbrăcaţi.” El a susţinut că Hristos, şi nu Petru, era fundaţia bisericii, predând, asemeni lui Wyclif, că papii erau nişte eretici! Unii îl descriu pe Hus ca Wyclif în acţiune.
În lucrarea sa, De ecclesia, Hus l-a urmat pe Wycliff în câteva aspecte. El a spus că papa de la Roma şi cardinalii nu erau biserica. El susţinea că: “Nu toţi preoţii sunt sfinţi, însă fiecare sfânt este un preot.” E.H. Gillet a însumat viziunile lui Hus asupra bisericii organizate: “În biserica timpurie existau doar două funcţii, diacon şi presbiter; toate de mai târziu sunt invenţia omului. Însă Dumnezeu poate aduce înapoi biserica la vechiul model.” Urmându-l pe Wyclif, Hus a elevat constant Biblia asupra tradiţiei bisericii şi a văzut-o drept singura legătură principală în viaţă. Până şi învăţăturile lui Wyclif erau acceptate doar când Hus decidea că erau conform Scripturii. Era periculos să ai asemenea idei la începutul secolului 15, în special în atmosfera culturală, religioasă şi politică din Europa centrală.
În anul 1408, traducerile Cehe ale luii Wyclif au intrat în atenţia ierarhiei Catolice. În 1409, arhiepiscopul din Praga a devenit deschis împotriva lui Wyclif şi Hus. În 140, Papa Alexander V a dat un ordin papal conform căruia toate lucrările lui Wyclif trebuiau găsite şi arse. Hus a refuzat să renunţe la copiile sale, iar arhiepiscopul l-a excomunicat. Hus a ignorat acest ordin şi a continuat să predice la Capela Bethlehem. În ciuda faptului că a primit ajutor din partea nobilimii, presiunea creştea. Şi totuşi, Hus nu a fost impresionat. Într-o scrisoare către Papă, Hus a spus că era obligat să vorbească adevărul şi că era pregătit să sufere o moarte cumplită, decât să declare ceva contrar voinţei lui Hristos. În acelaşi an, el l-a antagonizat pe papă când a denunţat public că va vinde indulgenţe pentru a finanţa cruciada împotriva regelui din Naples.
Până în anul 1412, predica lui Hus l-a îndepărtat de arhiepiscop, universitate şi cler. La sfatul regelui, Hus a plecat din Praga. Popularitatea sa a crescut cât timp a continuat să predice în câmpuri, păduri şi pieţe din sudul Bohemiei. În timpul acesta el a scris ca “cine să înceteze să mai predice, la porunca mandatului papal sau arhiepiscopal, ar însemna să nu-l asculte pe Dumnezeu, astfel punându-şi în pericol propria salvare.” Sentimentul Ceh a rămas cu el, însă scrierile şi reputaţia lui Hus au început să atragă atenţie negativă în Europa.
În 1414, a început Consiliul de la Constance. Sigismund (regele Romanilor şi urmaş la tronul Bohemiei) l-a convins pe Hus să apară înaintea Consiliului, garantându-i liberă trece spre Constance şi înapoi. Hus ar fi putut rămâne în Bohemia sub protecţia a multor prinţi loiali, însă spera ca argumentele sale să fie auzite şi era dispus să fie convins dacă greşea. Era scopul său de a confirma credinţele sale cu adevărul. El a scris, dacă cineva poate “să mă instruiască în Scripturile sacre sau cu motiv bun, sunt dispus de a-l urma. Din studiile mele, am făcut o regulă să renunţ la o opinie atunci când găsesc una mai raşională.” Hus nu ar fi primit această oportunitate la Constance.
Aproape imediat după ce a ajuns – în ciuda garanţiei de siguranţă – Hus a fost trimis în închisoare pe data de 25 noiembrie, 1414. El a fost interogat, abuzat, astfel îmbolnăvindu-se. Pe durata încarcerării sale, el nu a avut acces la cărţi, nici măcar la Biblie. El a fost judecat de multe ori legat de acceptarea scrierilor lui Wyclif. Printre acuzaţiile finale împotriva sa, a fost şi cea în care el îl apăra pe Wyclif ca fiind un bun Creştin, că salvarea nu depindea de Papă, şi că doar Dumnezeu însuşi putea excomunica pe cineva din biserică.
Au fost făcute câteva încercări pentru a-l face pe Hus să se căiască. El le-a refuzat pe toate. Sentinţa sa finală a venit pe 6 iulie 1415. La sentinţă, el a fost pus pe un scaun înalt în mijlocul bisericii şi condamnat la moarte. Cronicarul evenimentului a notat că ei i-au pus lui Hus o glugă pe cap, cu picturile diavolului, şi cuvântul “heresiarch” (liderul ereticilor), apoi i-au dat sufletul pe mâna diavolului. Hus a răspuns: “Iar eu mă las pe mâna Domnului Isus.” Într-o scrisoare scrisă în noaptea înaintea sentinţei, Hus s-a rugat ca moartea sa să contribuie cu ceva la gloria lui Dumnezeu, atunci el ar fi întâmpinat-o fără frică. Cu mâinile legate la spate, Hus a fost legat de rug. Lemene şi paie au fost puse în jurul său până la barbă. Acestea au fost tropite cu ulei. I s-a dat încă o şansă să se căiască şi să fie eliberat. Cu curaj, el a refuzat şi a spus: “Voi muri cu bucurie astăzi în credinţa evangheliei pe care am predicat-o.” În timp ce flăcările erau aprinse în jurul său, el a cântat de două ori: “Hristos Fiu al lui Dumnezeu, ai milă de mine.” El a murit cântând şi rugându-se.
În timpul exilului său în Bohemia, Hus a scris:
“Ce frică ne va despărţi de Dumnezeu sau ce moarte? Ce vom pierde dacă de dragul Său vom lepăda avere, prietenii, onorurile şi viaţa noastră? Este mai bine să mori bine decât să trăieşti rău. Nu vrem să păcătuim pentru a evita pedeapsa morţii. A sfârşi cu bine această viaţă înseamnă a scăpa de mizerie. Adevărul este ultimul cuceritor. El îl câştigă pe cel omorât, deoarece nici un adversar nu îl răneşte dacă dreptatea nu domneşte asupra sa.”
Nu este de mirare că istoricii se referă la Wyclif şi Hus ca “pre-reformatori.” Luther nu era influenţat direct de Hus, şi nu ştia de munca sa când a început propria sa mişcare reformatoare. Însă, cu cât învăţa despre Hus, îl admira tot mai mult. Luther a condamnat arderea lui Hus şi a scris despre el: “Dacă asemenea om este văzut ca eretic, atunci nici un om de pe pământ nu poate fi Creştin adevărat.” În librăria de la Praga, există un imn în memoria lui Hus, dtând din 1572, cu trei medalioane pictate. Pe primul medalion este o imagine a lui Wyclif aruncând scântei asupra unei pietre. Al doilea îl arată pe Hus ce întreţine focul din scântei. Iar al treilea îl arată pe Luther care ţine o torţă în flăcări.
Lecţiile învăţate
Exemplul lui Hus al integrităţii morale a contrastat ascuţit imoralitatea şi corupţia clerului din zilele sale. Nu există o nevoie mai mare de asemenea integritate printre oamenii lui Dumnezeu în ziua de azi! Trăim într-o cultură deteriorată moral. Fie ca Dumnezeu să ne dea tăria de a rezista tentaţiilor şi seducţiilor ce se abat asupra noastră cu uşurinţă!
John Wyclif era un maverick ce a respins doctrinele tradiţionale – tipul de predicator despre care mulţi bătrâni şi predicatori avertizează mulţimile să nu audă. Şi totuşi, Hus a ignorat reputaţia proastă a lui Wyclif ci biserica, şi a demonstrat curajul de a repeta adevărurile pe care le-a învăţat în ciuda consecinţelor.
Este necesară o credinţă adevărată şi curajoasă pentru a menţine spiritul independent al lui Jan Hus – de a fi atât de devotat cuvântului lui Dumnezeu că rămânem cu el, ştiind că acest lucru va rezulta în a fi respins de prieteni şi familie. Frica de a fi criticat de la amvoane, scris în jurnale şi judecat ca o victimă a politicii şi paranoiei populiste este reală.
Hus a arătat deasemenea şi umilitate de a-şi supune voinţa faţă de cea a lui Dumnezeu, chiar dacă cele mai îndrăgite crezuri ale sale au fost dovedite greşit. Atât de des mândria ne dominp şi ne ţine departe de a ne schimba părerea odată ce am apărat o poziţie. Asemenea mândrie nu va rezulta niciodată în descoperirea adevărului!
Există lecţii ce trebuie învăţate din reacţia Bisericii Catolice. Pe de o parte, climatul politic şi religios instabil al zilei era instrumental în aducerea persecuţiei şi uciderii lui Hus. Instabilitatea crează frică. Când oamenii, în special cei religioşi, simt că sunt în pericol de a pierd controlul asupra altora – frica domină. Atacuri asupra oricui care este un pericol, sunt inevitabile. Investigaţia onestă, umilă şi răbdătoare este dată la o parte.
Când un grup de predicatori sau fraţi pretind un adevăr, ei reacţionează împotriva la orice lucru ce diferă de practica lor. Acesta a fost şi cazul Fariseilor contra Domnului (Materi 15; Marcu 7). Bazarea pe interpretările lor trecute elimină căutarea abilităţii de a vedea adevărul din instrucţiunile lui Dumnezeu. Această mentalitate este sămânţa erorii Catolice.
Eroarea Catolică se bazează nu doar pe practici particulare eronate, ci deasemenea şi pe mentalitatea împotriva înţelegerii adevărului (că deţinem adevărul – şi ar trebui să ne punem încrederea într-un grup, înţelegând ce este adevărat). Cu siguranţă că trebuie să ne păzim împotriva mentalităţii din zilele noastre! Există întotdeauna pericolul ca în frica noastră de schimbare să strivim ceea ce este defapt adevărat! Poate că nu arătăm ca Biserica Catolică din vremea lui Hus, însă ne privim credinţele la fel cum le privim pe ale lor? Putem noi fi vinovaţi de persecutarea, prin amvon, a fraţilor ce caută adevărul – care ar putea avea dreptate, într-un final?
Scripturile sunt cuvântul lui Dumnezeu. Ele sunt date de Dumnezeu. Ele sunt şi trebuie mereu să rămână în inimile noastre, ca o autoritate finală a vieţii. Înţelegerea unui om sau a unui grup asupra Scripturilor nu este autoritatea finală. Scripturile sunt fără cusur – noi nu. Noi suntem fiinţe finite, eronate. Sunt convins că Jan Hus nu ar căuta alţi oameni pentru a-i urma credinţele, ci ar încuraja oamenii să-l caute pe Dumnezeu şi cuvântul său, mai presus de orice. Nu este datoria mea de a-l judeca pe Hus – într-un fel sau altul. El este în mâinile lui Dumnezeu şi doar el ştie inima sa. Şi totuşi, distanţa spirituală pe care a călătorit-o în viaţa sa, este impresionantă. Am fi avut noi atâta curaj? Avem curajul? Putem spune că ne-am apropiat atât de mult de Dumnezeu în calea noastră spirituală? În viaţa lui Jan Hus, a integrităţii morale şi dedicarea pentru scriptură, neînfricat în faţa morţii, avem în faţa noastră un exemplu demn de urmat.
