Jan (John) (1372?-1415) a fost un reformator religios din Boemia, ale cărui eforturi de a reforma Biserica anticipau Reforma protestantă.Jan (John) (1372?-1415) a fost un reformator religios din Boemia, ale cărui eforturi de a reforma Biserica anticipau Reforma protestantă.
Hus s-a născut într-o familie de țărani fără nume din Husines, în sudul Boemiei, care este astăzi Republica Cehă. Mama sa l-a învățat să se roage, iar când a crescut mai mare, l-a încurajat să urmeze o carieră de preot. John a văzut că în biserică putea găsi bani și prestigiu.
În cele din urmă, a ajuns la Universitatea din Praga, unde și-a făcut studiile într-o sărăcie extremă. Hus rememorează săracii ani de studenție la universitatea din Praga astfel: „Student fiind, eram foarte flămând și aveam obiceiul să-mi încropesc o lingură din pâine și să mănânc mazărea cu ea. Pe urmă, mâncam și lingura.” În 1396, și-a făcut masteratul în arte. Doi ani mai târziu, în 1398, a ajuns lector în teologie la universitate, iar în 1401 a fost numit decanul facultății de filosofie.
Fiind ordinat ca preot în 1400, Hus și-a luat, în 1402, și slujba de predicator la Capela Betleem, unde predicile se țineau în limba cehă în locul tradiționalei latine.
Mișcarea naționalistă și de reformare a Bisericii inițiată de către bine-cunoscutul predicator boemian al secolului al XV-lea, Jan Milíč, căpătase amploare atât la Universitate, cât și în cadrul Capelei Betleem și, în scurt timp, Hus ajunsese să fie implicat în ea. Înainte de a fi Jan Hus a fost Jan Milic.
Născut la Kremsier, în Moravia, Jan Milic a murit la 29 iunie 1374, în Avignon, Franța. În ciuda distinsei cariere în biserică și la curtea regelui Carol al IV-lea de Luxemburg (1316-1378), în 1363, Milic și-a lepădat toate demnitățile în favoarea unei vieți de austeritate extremă. De asemenea, a început să denunțe fără teamă viciile clerului și ale mirenilor – ceea ce era capabil să facă în trei limbi. Lingvist înzestrat, Jan Milic putea predica în latină, cehă și germană.
În primăvara anului 1367, Jan Milic s-a dus la Roma, unde Inchiziția l-a aruncat în închisoare pentru că declarase că sfârșitul lumii era aproape și că Anticristul sosise deja. Eliberat de către Papa Urban al V-lea (1310-1370), s-a întors apoi la Praga, unde a înființat o casă pentru femei căzute, pe care a numit-o „Ierusalim“.
În 1373, călugării cerșetori și clerul orașului Praga au înaintat douăsprezece acuzații împotriva lui Jan Milic către Papa Grigore al XI-lea (1331-1378), la Avignon. Când s-a dus la Avignon, Milic a fost exonerat de Papă, primind chiar permisiunea de a predica înaintea cardinalilor. Deși este considerat precursorul lui John Hus, Jan Milic a rămas în credința ortodoxă a Bisericii catolice. Însă a văzut, într-adevăr, abuzurile și a luat măsuri în vederea corectării lor, acesta fiind sensul influenței sale asupra lui John Hus.
La vremea aceea, John Hus era influențat și de ideile lui John Wycliffe. Cu puțin timp înainte de numirea lui Hus la Capela Betleem, influența reformatorului englez John Wycliffe ajunsese în Boemia prin intermediul studenților cehi care studiaseră la Oxford. Hus a găsit în Wycliffe (1330-1384) un cadru intelectual pentru ideile practice ale mișcării reformiste cehe. „Wycliffe, Wycliffe“ a consemnat el pe marginea unui manuscris, „tu vei întoarce multe capete.“
În ceea ce privește practicile bisericești, Hus, ca și Wycliffe, condamna viguros vânzarea de indulgențe, care le dădea oamenilor libertatea de a păcătui fără vinovăție sau rușine. Hus susținea că era greșit ca papa să-și plătească războiul împotriva Împăratului de la Napoli, în 1412, vânzând iertare pentru păcate. Papa Ioan al XXIII-lea (1239- 1334) pretindea că indulgențele erau o scurtătură spre Împărăția Cerurilor. Hus spunea că practica sprijinea bordelurile, tavernele și rezervele de amante pentru preoți. El instiga la boicot.
În ceea ce privește doctrina bisericească, atât Wycliffe, cât și Hus credeau în:
• predestinare, înțelegând prin aceasta că Dumnezeu alege pe cine să vină la credință, ca să se poată spună: “Mântuirea este a Domnului.”
• Ei priveau Biblia ca fiind autoritatea religioasă supremă în materie de credință și practică.
• Și susțineau că Hristos, mai mult decât orice oficial ecleziastic corupt, este adevăratul cap al Bisericii.
• În ceea ce privește doctrina transubstanțierii, Wycliffe și unii dintre adepții săi cehi erau în favoarea remanenței – ideea că pâinea și vinul rămân neschimbate după consacrare. Hus n-a adoptat niciodată această concepție, deși a fost acuzat în repetate rânduri, mai târziu, că ar fi susținut-o.
În 1408, subiectul câtorva din predicile lui Hus a constituit temeiul unei plângeri înaintate arhiepiscopului. Este ușor de văzut de ce Hus își critica colegii de breaslă. În 1405, de exemplu, a denunțat așa-zisele apariții ale sângelui lui Hristos pe azimile de la împărtășanie drept o șarlatanie lucrată cu măiestrie.
Predicile sale condamnau păcatele preoților. El lua în derâdere autoritatea pe care unii preoți o pretindeau atunci când își făceau enoriașii pungași și afirmau că „Noi vă putem da Duhul Sfânt sau trimite în fundul iadului.“
„Acești preoți merită să zacă în iad“, striga Hus, căci sunt „curvari“, „paraziți“, „avari“ și „lucesc de grăsime“. „Sunt niște bețivi cărora le chiorăie mațele de atâta băutură și niște neînfrânați cărora bărbia li se revarsă în straturi peste burduhanele fără fund.“ Ceilalți clerici începuseră să se amărască din pricina lui Hus, dar el mai avea încă multe de zis.
Hus condamna simonia, practica de cumpărare a funcțiilor spirituale. Îi condamna pe preoții cei mai înstăriți ai Pragăi – „grașii Domnului“, după cum le zicea el. Preoții cereau taxe pentru îndeplinirea sacramentelor.
În cele din urmă, paharul s-a umplut. Arhiepiscopul Zbynek a luat măsuri împotriva lui Hus. Arhiepiscopul era, de fapt, un militar care, în 1402, la vârsta de 25 de ani, câștigase licitația pentru arhiepiscopia Pragări (pentru 2.800 guldeni). Bărbat lipsit de adevărata sensibilitate spirituală, Zbynek era stânjenit de Hus și a încercat să-l reducă la tăcere opunându-se adepților acestuia, care au început să predice fără permisiunea Bisericii.
Hus a obiectat și l-a confruntat pe arhiepiscop: „Cum se face că preoți adulterini și alți nelegiuiți plini de viclenie umblă printre noi liberi… în timp ce preoți umili… sunt întemnițați ca eretici și exilați tocmai pentru proclamarea Evangheliei?“
Mai încurcat ca niciodată, Zbynek și-a căutat un aliat religios împotriva lui Hus în persoana papei. El a implorat ajutorul papei Alexandru al V-lea, unul dintre cei trei rivali care își disputau pe atunci autoritatea în Biserică în urma Marii Schisme (1378-1417).
Papa i-a răspuns. Lui Hus i s-a interzis să-și exercite atribuțiile preoțești în dioceză câtă vreme era analizat cazul său. Între timp, a fost emisă o bulă papală care condamna învățăturile lui John Wycliffe și ordona arderea cărților acestuia, care a avut loc pe 16 iulie 1410.
Hus a vorbit împotriva arderii cărților, spunând: „Este o afacere proastă. Asemenea focuri în aer liber n-au înlăturat încă nici un singur păcat din inimile oamenilor. Focul nu arde adevărul. Numai mințile înguste își revarsă mânia asupra unor obiecte neînsuflețite. Cărțile care s-au ars sunt o pierdere pentru toată lumea.“
Nepăsător și îndărătnic, Zybnek l-a excomunicat pe Hus pe data de 2 mai 1411. Când știrea a devenit publică, în Praga au izbucnit tot felul de răzmerițe în apărarea lui. Având în spate sprijinul demonstrațiilor populare, Hus a continuat să predice până când orașul a fost pus sub interdicție, în 1412. Acolo unde se impunea indictul
toate bisericile erau închise
și toate serviciile religioase suspendate.
Liturghiile erau interzise,
nu se mai lua Cina Domnului,
nu se mai oficiau ceremonii,
și nici botezuri sau căsătorii.
Când s-au văzut puși sub interdicție, oamenii de rând au început să se alarmeze. Mulți dintre adepții săi cu influență au căzut de la putere și Hus s-a simțit constrâns să părăsească Praga, ceea ce a și făcut în data de 15 octombrie 1412. A găsit adăpost în castelele mai multor nobili prietenoși. În această perioadă, a scris lucrarea sa de referință, De Eclessia (Biserica).
În 1414, John Hus a fost convocat în fața Consiliului de la Constance (Germania), care se reunise pentru a rezolva schisma din Biserică și pentru a suprima ereziile.
Întrucât Sfântul Împărat Roman Sigismund (1368-1437) îi făgăduise libera trecere, Hus a crezut că își va putea apăra cu succes convingerile. Prietenii săi l-au avertizat să nu se ducă la întrunire, însă el își pusese în gând să o facă. Într-o scrisoare către un prieten, glumea: „Gâsca nu s-a fript încă și nu se teme de tigaie.“ Cuvântul „Hus“ în cehă înseamnă gâscă. A fost o tragică greșeală.
La sosire, inamicii săi l-au întemnițat. Era 28 noiembrie 1415. Hus a fost arestat formal și aruncat într-o celulă rece de la subsolul unei mânăstiri dominicane de la Lacul Constance. Alături era sistemul de scurgere. Îngrețoșat de duhoare și de împrejurările în care se afla, Hus a cerut să fie relocat câtă vreme avea să-și aștepte judecata pentru erezie.
A zăcut în închisoare luni în șir.
A cerut să apară înaintea unui consiliu.
Cererea i-a fost respinsă. Încercările de a-și apăra cauza au avut ca rezultat strigătele bătrânilor din consiliu cum că Hus era arogant și încăpățânat.
Încet-încet, Hus și-a dat seama că era pierdut.
La proces, nu avea să fie acuzat formal de vreun martor, însă nimeni nu avea voie să-i ia apărarea. Nici împăratul nu voia să-l ajute. Sigismund a recunoscut în privat că „cazul lui Jan Hus nu trebuie să interfereze cu reforma Bisericii și a imperiului, care constituie principalul scop al reuniunii Consiliului. În ce mă privește, doresc să fiu de partea Sfintei Biserici, nu înclin spre idei noi.“
Pe 6 iulie, în timpul ultimei ședințe a îndelungatului său proces, treizeci de capete de acuzare împotriva lui John Hus enumerau doctrinele pe care le predicase și declarațiile pe care Biserica le găsea inacceptabile. Multe din îngrijorările Bisericii aveau de-a face cu ostilitatea lui Hus față de o conducere spirituală lipsită de evlavie. Hus și-a ridicat glasul împotriva imoralității.
„Preoții care trăiesc în vicii de un fel sau altul dezonorează puterea preoției și, asemenea unor fii necredincioș,i sunt nedemni de încredere în convingerile lor despre cele șapte sacramente ale Bisericii, despre cheile, oficiile, blamurile, cutumele, ceremoniile și lucrurile sfinte ale Bisericii, despre venerarea moaștelor și despre indulgențe și ordine.“
„Papa nu este succesorul adevărat și manifest al prințului apostolilor, Petru, dacă trăiește contrar felului de trai al acestuia. Dacă caută avariția, este vicarul lui Iuda Iscarioteanul. În același fel, cardinalii nu sunt succesorii adevărați și manifești ai frăției celorlalți apostoli ai lui Hristos, decât dacă urmează felul de trai al apostolilor, păzind poruncile și sfaturile Domnului nostru Isus Hristos.“
Cerându-i-se să-și retracteze cuvintele și să promită că nu va mai învăța doctrinele acestea, Hus a refuzat categoric. A fost condamnat și apoi batjocorit de către Consiliu.
Hus a fost condamnat să fie ars pe rug.
Cu două săptămâni înainte de a muri, a scris următoarele rânduri:
„O, preabunule Hristoase, trage ființele noastre plăpânde după Tine, căci dacă Tu nu ne tragi, noi nu Te putem urma! Dă-ne un duh curajos care să fie gata; iar dacă carnea e slabă, harul Tău să meargă înaintea, ca și înapoia noastră. Căci fără Tine, nu putem face nimic și cu atât mai puțin să înfruntăm o moarte crudă de dragul Tău. Dă-ne un duh viteaz, o inimă neînfricată, credința cea dreaptă, o nădejde neclintită și o dragoste desăvârșită, ca să putem să ne oferim viețile pentru Numele Tău cu cea mai mare răbdare și bucurie. Amin.“
Rugăciunea lui Hus a fost ascultată. A murit ca un erou, în ciuda rușinii publice fără măsură. Hus a fost încoronat cu o mitră de hârtie pe care erau desenați trei demoni și inscripția:
„Acesta este un eretic.“
Înghiontit prin mulțime pe străzile Constancei, Hus și-a croit drum spre locul morții. A fost legat pe rug cu un lanț negru de funingine, trecut pe după gât. Maldărul de vreascuri îi ajungea până la gât. În timp ce se făceau pregătirile ca să fie ars, i s-a dat o singură șansă să retracteze. Mulțimea aștepta în tăcere. Atunci, Hus a rostit următoarele cuvinte:
„Dumnezeu mi-e martor… am urmărit prin predicile mele și prin toate celelalte scrieri ale mele doar să întorc oamenii de la păcat. Și în acest adevăr al Evanghelie despre care am scris, am învățat și predicat potrivit învățăturilor și prezentărilor sfinților doctori, sunt gata azi să mor bucuros.“
Mulțimea a rămas mută de uimire în fața acestei sfinte cutezanțe. La un semn, călăul a pășit înainte și a dat foc vreascurilor. În timp ce flăcările se înălțau cu repeziciune spre Hus, el a murit cântând:
„Isuse, Fiul Dumnezeului celui viu, ai milă de mine.“
„Isuse, Fiul Dumnezeului celui viu, ai milă de mine.“
„Isuse, Fiul Dumnezeului celui viu, ai milă de mine.“
Pe 6 iulie 1415, gâsca se fripsese, însă John Hus a murit cu un cântec pe buze.
Mesajul lui Hus,
sensul vieții sale
și moartea sa nu trebuie date uitării.
Cele patru articole
Cruda și nesăbuita moarte a lui John Hus nu a stins semințele convingerilor pentru care își dăduse viața. Dimpotrivă, exemplul său de curaj și sfințenie a inspirat și pe alții să-și asume efortul de a aduce oamenilor o doctrină pură și o viață sfântă. Un astfel de om a fost Jakoubek din Stribo, care a devenit succesorul lui Hus la Capela Betleem din Praga. În 1420, Jakoubek a întocmit un document în patru articole care cerea următoarele:
• Unu, libertatea preoților de a predica din Scripturi.
• Doi, Sfânta Comuniune pentru mireni în ambele feluri, cupa (sau potirul), precum și pâinea (sau anafura).
• Trei, să fie obligatorie sărăcia clerului și revenirea majorității pământurilor bisericești în posesia proprietarilor lor seculari.
• Patru, interzicerea prostituției și pedepsirea păcatelor grave.
Cele patru articole de la Praga au reprezentat o încercare serioasă de aducere a sfințeniei înapoi în mijlocul poporului lui Dumnezeu.
O moștenire veșnică
Accentul pe sfințenia trăirii și adevărata spiritualitate aveau să facă parte din moștenirea lăsată de John Hus urmașilor săi prin intermediul unei grupări cunoscute sub numele de Frăția boemiană și, ulterior, prin moravieni. Ei au fost prima grupare protestantă din Europa care a publicat o carte de imnuri. Influența lor a atins într-o bună zi viața unui tânăr, misionar în coloniile americane, pe nume John Wesley. Revenind în Anglia după slujirea din Georgia și simțindu-se un ratat, Wesley a fost luat prin surprindere de moravieni. Aceștia cântau în timp ce corabia lor aproape că se sfărâma în furtună. Dorința de a le cunoaște mai bine credința l-a condus la o întrunire de-a acestora la Aldersgate, unde s-a convertit la Hristos.
Dacă este vreo lecție pe care nu trebuie să o ratăm, aceasta ar fi că ceea ce spunem și facem în timp are repercusiuni care rămân și după ce noi ne încheiem socotelile cu viața. Doar veșnicia va scoate la lumină binele pe care l-am făcut în viață și cât de departe a ajuns ceea ce am lăsat moștenire. Fără John Hus, viața lui John Wesley ar fi fost cu totul altfel.
Ca teolog, Hus a contribuit la restaurarea viziunii biblice asupra Bisericii, una care se concentra pe învățăturile lui Hristos și pe pilda Sa de curăție. Mai mult, accentul pus de el pe predicare și preoția universală a credincioșilor au ajuns semnele distinctive ale Reformei protestante de mai târziu. De asemenea, el a încurajat congregațiile să cânte imnuri, scriind el însuși nenumărate cântece. Pentru cehi, Hus nu a fost doar un conducător spiritual, ci un focar de inspirație națională în secolele ce au urmat după el.
Diviziuni
Din nefericire, implementarea reformei nu avea să fie ușoară, întrucât mișcarea husită a continuat-o divizându-se în facțiuni moderate și radicale. Moderații, numiți Ultraquiști (de la cuvântul latin pentru „amândouă“, cu referire la Comuniune în ambele feluri), sau Calixtini (de la cuvântul latin pentru „potir“), și-au limitat cererile, în esență, la o reformă în cele patru puncte enunțate de cele patru articole.
Facțiunea radicală, formată în majoritate din țărănimea rurală și săracă, a ajuns cunoscută sub numele de Taboriți, după Muntele Tabor, locul lor de întrunire lângă Praga, pe care l-au numit după locul transfigurării lui Hristos.
Taboriții cereau abolirea veșmintelor preoțești și a liturghiei latine și, de asemenea, atacau monarhia și sistemul feudal.
Inspirați de convingerile lor milenariste, Taboriții, împreună cu o grupare similară, numită a Horebiților, după Muntele Horeb, se considerau invincibili. Papa Martin al V-lea (1417-1431), sprijinit de Sigismund, a început o cruciadă împotriva lor.
Destul de surprinzător, husiții au avut mai multe victorii răsunătoare împotriva inamicilor lor, deși erau copleșiți numeric de aceștia. Unul din secretele lor a fost crearea vagonului de război, o fortăreață mobilă încărcată cu arcași și artileriști. Vagoanele izbeau în inamici rupându-le rândurile și stârnind panică.
La început, husiții luptau doar în defensivă, sub un conducător carismatic, dar nemilos, pe nume John Zizka. Încercând să-și unifice și solidifice poziția, Zizka a suprimat orice disidență din Boemia și a expulzat din țară mii de anti-husiți germani.
După moartea lui Zizka, ucenicii săi s-au autodenumit Frăția orfanilor. Sub Procopiu cel Mare (circa 1380-1434), succesorul lui Zizka, boemienii au câștigat mai multe victorii defensive mai importante, după care au trecut în ofensivă, atacând fortărețele catolice din Slovacia, Silezia și Lusația.
Biserica Husită
În 1431, Consiliului de la Basel i s-a cerut să pună capăt conflictului armat și să soluționeze disputele religioase. Catolicii, făcându-le o concesie husiților, au consimțit să permită celebrarea Comuniunii în ambele feluri în Boemia. Concesia aceasta a mulțumit mare parte din facțiunea Utraquiștilor.
Taboriții, însă, au refuzat să se compromită și, în cele din urmă, au fost învinși de forțele aliate ale Ultraquiștilor și catolicilor în Bătălia de la Lipan, în 1434, în care Procopiu a fost ucis.
Sub Jan Rokycana, conducătorul majorității husiților după moartea lui Procopiu, husiții și-au câștigat autonomia în cadrul Bisericii Catolice, devening biserica națională a Boemiei. Rokycana a fost făcut arhiepiscop al Bisericii Boemiene în 1435, iar în 1436, a semnat Compactata de la Praga, acordul care îi ratifica statutul. Mulți husiți au devenit luterani în secolul al XVI-lea, însă husiții catolici și-au păstrat autonomia până în 1620, când a fost din nou impus romano-catolicismul ortodox.
Problema autorității
Acest fragment din decretul emis de Consiliul din Constance în 1415 evidențiază puterea consiliilor bisericești în cadrul Bisericii Romano-Catolice. Declarația a fost făcută ca răspuns la abuzurile puterii papale și la schisma, sau profunda divizare, din cadrul Bisericii occidentale produsă de cei trei papi care încercaseră să monopolizeze puterea. Consiliul a hotărât succesiunea papală și a încercat să reformeze guvernarea Bisericii, dar deciziile sale s-au dovedit a fi foarte controversate.
Sacrosancta, 1415
„Sfântul sinod de la Constance, constituind un consiliu general pentru extirparea prezentei schisme și uniunea și reformarea Bisericii lui Dumnezeu de la cap la membre, adunat în mod legitim întru Sfântul Duh, spre lauda Dumnezeului atotputernic, cu scopul de a realiza mai ușor, sigur, eficient și liber uniunea și reformarea Bisericii lui Dumnezeu, hotărăște, decretează, poruncește și declară prin aceasta următoarele:
Mai întâi declară că același consiliu, adunat în mod legitim întru Sfântul Duh, alcătuind un consiliu general și reprezentând Biserica Catolică militantă, își are puterea direct de la Hristos, și fiecare, indiferent de poziția sau rangul său, până și demnitatea papală însăși, este obligat să i se supună în toate acele lucruri care au legătură cu credința, vindecarea schismei și reformarea generală a Bisericii lui Dumnezeu de la cap la membre.
Acesta mai declară că oricine, indiferent de poziție, statut sau rang, chiar și papal, care … va refuza să se supună mandatelor, decretelor, ordonanțelor sau instrucțiunilor care au fost sau vor fi emise de acest sfânt consiliu sau de către oricare consiliu general reunit în mod legitim, care privesc sau au vreo legătură cu obiectele mai sus-menționate, dacă nu-și repudiază faptele, va fi supus pedepsei cuvenite, recurgând, la nevoie, la resursele legii…
Sentința împotriva lui John Hus
Preasfântul consiliu general de la Constance, reunit în chip divin și reprezentând Biserica Catolică pe termen nelimitat. După cum un pom rău obișnuiește să dea roade rele, adevărul ne stă mărturie că tot așa și John Wyclif, blestemată să-i fie amintirea, prin învățătura sa de moarte, asemenea unei rădăcini otrăvitoare, a dat naștere multor fii vătămători, nu întru Hristos Isus prin Evanghelie, după cum odinioară sfinții părinți nășteau fii credincioși, ci împotriva credinței mântuitoare a lui Hristos, lăsându-și fiii aceștia drept succesori ai învățăturii sale perverse.
Sfântul sinod de la Constance se simte constrâns să ia măsuri împotriva acestor oameni, ca împotriva unor fii ilegitimi și falși, și să îndepărteze erorile lor de câmpul Domnului ca și când acestea ar fi ferăstraie vătămătoare, printr-o grijă vigilentă și prin cuțitul autorității ecleziastice, ca să nu se împrăștie ca un cancer spre distrugerea altora. Deși, tocmai de aceea, s-a decretat la sfântul consiliu general ținut recent la Roma că învățătura lui John Wyclif, blestemată să-i fie amintirea, ar trebui condamnată, iar cărțile sale de învățătură, să fie arse drept eretice; deși învățătura lui a și fost condamnată și cărțile sale arse pentru doctrinele false și periculoase pe care le conțineau; și deși un astfel de decret a fost aprobat de autoritatea acestui sfânt consiliu; cu toate acestea, un anume John Hus, prezent în persoană la acest sfânt consiliu, care este un discipol nu al lui Hristos, ci mai curând al ereticului John Wyclif, contravenind în chip cutezător și nesăbuit condamnării și decretului emis după legiferarea ei, a propovăduit, susținut și predicat multe erori și erezii ale lui John Wyclif, care au fost condamnate atât de Biserica lui Dumnezeu, cât și de alți părinți cucernici întru Hristos, lorzi arhiepiscopi și episcopi din diverse împărății și maeștri în teologie din multe locuri de studiu. A făcut aceasta mai ales opunându-se în mod public, în școli și în predici, împreună cu ai săi complici, condamnării în formă scolastică a articolelor lui John Wyclif amintite mai sus, lucru care s-a petrecut de multe ori în universitatea din Praga, și l-a declarat pe numitul John Wyclif a fi catolic și doctor în evanghelie, susținându-i astfel învățătura înaintea unei mulțimi de preoți și mireni.
El a afirmat și publicat anumite articole enumerate mai jos și multe altele, care sunt condamnate și se regăsesc, după cum bine se știe, în cărțile și pamfletele numitului John Hus.
S-au cules informații temeinice asupra chestiunilor mai sus amintite și a avut loc o deliberare meticuloasă între părinții cei mai cucernici întru Hristos, lorzi cardinali ai sfintei Biserici romane, patriarhi arhiepiscopi, episcopi și alți prelați și doctori în Sfânta Scriptură și în ambele legi, în mare număr.
Preasfântul consiliu de la Constance declară, deci, și definește articolele enumerate mai jos, care s-au găsit, examinate fiind de către mulți maeștri în sfintele scripturi, a fi parte din cărțile și pamfletele sale scrise cu propria mână, despre care același John Hus, la o audiere publică, înaintea părinților și prelaților acestui sfânt consiliu, a mărturisit că fac parte din cărțile și pamfletele sale, ca nefiind catolice și ca atare nu ar trebui să se învețe că sunt astfel, ci, dimpotrivă, că multe dintre ele sunt eronate, altele scandaloase, altele ofensează auzul celor pioși, multe dintre ele sunt nesăbuite și sedițioase, iar unele în mod notoriu eretice, fiind de mult respinse și condamnate de sfinții părinți și de consiliile generale, și interzice strict predicarea, propovăduirea sau aprobarea lor într-un fel sau altul.
Mai mult, de vreme ce articolele enumerate mai jos sunt explicit conținute în cărțile sau tratatele sale, mai cu seamă în cartea sa intitulată De eclessia, și în alte pamflete de-ale sale, preasfântul sinod reprobă, deci, și condamnă cărțile menționate mai sus și învățătura lui, precum și celelalte tratate și pamflete scrise de el în limba latină ori cehă, sau traduse de una sau mai multe persoane în oricare altă limbă, și decretează și hotărăște că ele ar trebui arse în mod public și solemn în prezența preoților și oamenilor de rând din orașul Constance și de pretutindeni.
În temeiul celor de mai sus, mai mult, toată învățătura lui este și va fi suspectă, pe bună dreptate, în ceea ce privește credința, și trebuie evitată de toți credincioșii Domnului. Pentru ca această învățătură pernicioasă să fie eliminată din sânul Bisericii, sfântul sinod poruncește, de asemenea, autorităților locale să investigheze cu atenție tratatele și pamfletele de acest fel, folosindu-se de blamurile bisericii și chiar, la nevoie, de pedepsele cuvenite pentru sprijinirea ereziei și, odată găsite, să fie arse în public. Același sfânt sinod decretează că autoritățile locale și inchizitorii ereziilor trebuie să ia măsuri împotriva oricui încalcă sau sfidează această sentință și decret ca și când ar fi ele însele persoane suspecte de erezie.
Sentință de degradare împotriva lui John Hus
Mai mult, au fost examinate actele și deliberările cerute de investigatorii ereziei împotriva sus-numitului John Hus. Mai întâi, comisarii delegați pentru cazul său și alți maeștri în teologie și doctori în ambele legi au relatat cu fidelitate și amănunțit despre actele, deliberările și depozițiile foarte multor martori de încredere. Aceste depoziții au fost citite în mod deschis și public lui John Hus înaintea părinților și prelaților sfântului consiliu. Reiese foarte clar din depozițiile acestor martori că numitul John Hus a propovăduit multe lucruri rele, scandaloase și sedițioase, precum și erezii periculoase, și le-a predicat în mod public de-a lungul multor ani. De aceea, preasfântul sinod de la Constance, invocând Numele lui Hristos și avându-l înaintea ochilor doar pe Dumnezeu, pronunță, decretează și definește prin această sentință definitivă, consemnată aici în scris, că numitul John Hus a fost și este un eretic adevărat și manifest și a învățat și predicat public, spre marea ofensă a Maiestății sale divine, spre scandalul Bisericii universale și în detrimentul credinței catolice, erori și erezii care au fost de multă vreme condamnate de Biserica lui Dumnezeu, precum și multe lucruri care sunt scandaloase, ofensatoare pentru urechile pioșilor, nesăbuite și sedițioase, și că a disprețuit până și cheile Bisericii și blamurilor ecleziastice. El a perseverat în aceste lucruri ani în șir, cu o inimă împietrită.
A scandalizat foarte mult credincioșii lui Hristos prin obstinația sa, întrucât, trecând peste intermediarii Bisericii, a apelat direct la Domnul nostru Isus Hristos, ca la Judecătorul Suprem, introducând prin aceasta multe lucruri false, dăunătoare și scandaloase, sfidând eparhia apostolică, blamurile ecleziastice și cheile. Prin urmare, sfântul sinod îl pronunță pe numitul John Hus, pe baza celor de mai sus și a multor altora, a fi fost un eretic și îl judecă să fie considerat și condamnat ca un eretic, condamnându-l prin prezenta. Respinge apelul său ca fiind dăunător, scandalos și ofensator la adresa jurisdicției Bisericii. Declară că numitul John Hus a sedus creștini, îndeosebi din regatul Boemiei, în predicile sale publice și în scrierile sale; și că nu a fost un adevărat predicator al Evangheliei lui Hristos pentru acești creștini, potrivit cu prezentarea făcută de sfinții doctori, ci mai curând un amăgitor. Întrucât preasfântul sinod a aflat din cele văzute și auzite că numitul John Hus este încăpățânat și incorigibil și ca atare nu dorește să revină în sânul sfintei Biserici-mamă și nu este dispus să renege ereziile și erorile pe care le-a apărat și predicat în public, de aceea sfântul sinod de la Constance declară și decretează că același John Hus va fi expulzat și degradat din ordinul preoțesc și din alte ordine deținute de el. Încredințează cucernicilor părinți în Hristos, arhiepiscopul de Milano și episcopii de Feltre Asti, Alexandria, Bangor și Lavour slujba de a realiza cum se cuvine degradarea în prezența preasfântului sinod, după procedura cerută de lege.
Sentința condamnării lui John Hus la arderea pe rug
Sfântul sinod de la Constance, văzând că Biserica lui Dumnezeu nu poate face nimic mai mult, îl predă pe John Hus judecății autorității seculare și decretează să fie predat tribunalului secular.
Articole condamnate scrise de John Hus
1. Există o singură Biserică universală, alcătuită din numărul total al celor predestinați să fie mântuiți. Urmează, deci, că sfânta Biserică universală este una singură, așa cum este un singur număr al tuturor celor predestinați la mântuire.
2. Pavel n-a fost niciodată al diavolului, deși a făcut anumite fapte similare faptelor inamicilor Bisericii.
3. Aceia cunoscuți dinainte ca fiind damnați nu fac parte din Biserică, căci nicio parte a Bisericii nu poate în final să se separe de ea, pentru că dragostea predestinatoare care ține împreună Biserica nu dă greș.
4. Cele două naturi, dumnezeiască și omenească, sunt un singur Hristos.
5. persoană damnată nu este niciodată parte a sfintei Biserici, chiar dacă se află într-o stare de har potrivit justiției de acum; o persoană predestinată la mântuire rămâne întotdeauna membră a Bisericii, chiar dacă ar putea cădea pentru o vreme din grația adventivă, căci ea își păstrează harul predestinării.
6. Biserica este un articol de credință în sensul următor: ea trebuie privită ca fiind convocarea celor predestinați la mântuire, fie că aceștia sunt sau nu într-o stare de har după justiția de acum.
7. Petru n-a fost și nici nu este capul sfintei Biserici catolice.
8. Preoții care trăiesc în vicii de un fel sau altul dezonorează puterea preoției și, asemenea unor fii necredincioși, sunt nedemni de încredere în convingerile lor despre cele șapte sacramente ale Bisericii, despre cheile, slujbele, blamurile, cutumele, ceremoniile și lucrurile sfinte ale Bisericii, despre venerarea moaștelor și despre indulgențe și ordine.
9. Demnitatea papală își are obârșia la împărat, iar întâietatea și instituția papală au emanat din puterea imperială.
10. Nimeni n-ar gândi despre sine sau despre altul, în mod rezonabil, în lipsa unei revelații, că este capul unei anumite sfinte biserici; tot astfel, nici pontiful roman nu este capul Bisericii romane.
11. Nu este necesar să credem că un pontif roman oarecare este capul unei anumite sfinte biserici, decât dacă Dumnezeu l-a predestinat la mântuire.
12. Nimeni nu deține locul lui Hristos sau al lui Petru, decât dacă urmează felul lui de trai, întrucât nu există o altă ucenicie care să fie mai adecvată și nici o altă cale de a primi putere delegată de la Dumnezeu, din moment ce pentru funcția de vicar se cere o viață similară, precum și autoritatea celui pe care îl instituie.
13. Papa nu este succesorul adevărat și manifest al prințului apostolilor, Petru, dacă trăiește o viață opusă celei a lui Petru. Dacă caută avariția, el este vicarul lui Iuda Iscarioteanul. În același fel, cardinalii nu sunt succesorii adevărați și manifești ai frăției celorlalți apostoli ai lui Hristos, decât dacă urmează felul de trai al apostolilor, păzind poruncile și sfaturile Domnului nostru Isus Hristos.
14. Doctorii care afirmă că oricine este supus blamului ecleziastic, dacă refuză să fie corectat, ar trebui dat pe mâna judecății autorității seculare, calcă, fără îndoială, pe urmele preoților celor mai de seamă, a scribilor și fariseilor care l-au predat autorității seculare pe Hristos Însuși, din moment ce El nu era gata să li se supună lor în toate lucrurile, spunând că legea nu le permite să dea la moarte pe nimeni; aceștia l-au dat pe mâna judecătorului civil, astfel că acești oameni sunt ucigași mai înrăiți decât Pilat.
15. Supunerea ecleziastică a fost inventată de preoții Bisericii, fără autoritatea expresă a Scripturii.
16. Împărțirea nemijlocită a acțiunilor umane este între cele care sunt virtuoase și cele care sunt rele. De aceea, dacă un om este rău și face ceva, el acționează cu răutate; dacă este virtuos și face ceva, acționează din virtute. Căci așa cum răutatea, care este numită crimă sau păcat de moarte, infectează toate faptele omului rău, la fel și virtutea însuflețește toate faptele unui om virtuos.
17. Un preot al lui Hristos care trăiește după legea Sa, cunoaște Scriptura și nutrește dorința de a edifica oamenii, ar trebui să predice, fără a ține seama de o pretinsă excomunicare. Și mai departe: dacă papa sau un superior îi poruncește unui preot înclinat spre aceasta să nu predice, subordonatul este dator să nu se supună.
18. Oricine intră în rândurile preoției primește o datorie obligatorie de a predica, iar acest mandat trebuie dus la îndeplinire, fără a ține cont de o pretinsă excomunicare.
19. Prin blamurile bisericești de excomunicare, suspendare și interdicție, clericii subjugă mirenii, în numele propriei exaltări, înmulțesc avariția, protejează răutatea și pregătesc calea Anticristului. Semnul clar al acestor lucruri este că aceste blamuri vin de la Anticrist. În procesele legale ale clericilor, ele sunt numite fulminații, reprezentând principalele mijloace prin care clericii dau în judecată pe cei care dezvăluie ticăloșiile Anticristului, pe care clerul le-a uzurpat în cea mai mare parte pentru sine.
20. Dacă papa este nelegiuit, și mai cu seamă damnat, atunci este un drac, ca și apostolul Iuda, un hoț și un fiu al pierzării, iar nu capul sfintei Biserici militante, de vreme ce nu este nici măcar membru al ei.
21. Harul predestinării este legătura prin care trupul Bisericii, și fiecare dintre membrii Săi, este indisolubil legat de cap.
22. Papa sau un prelat care este nelegiuit și damnat este pastor doar într-un sens echivoc, în realitate este un hoț și un tâlhar.
23. Papa nu trebuie numit „preasfinția sa“ nici chiar pe baza funcției sale, căci altminteri chiar și un rege ar trebui numit „preasfinția sa“, pe baza funcției sale, iar călăii și solii ar trebui să fie numiți „sfinți“, ba până și diavolul ar fi numit „sfânt“, pentru că și el este un slujbaș al lui Dumnezeu.
24. Dacă un papă trăiește contrar învățăturii lui Hristos, chiar dacă s-a ridicat printr-o alegere dreaptă și legitimă după constituția omenească statornicită, el se va fi ridicat pe o altă cale decât cea a lui Hristos, chiar dacă a intrat în acea funcție printr-o alegere care va fi fost făcută, în fond, de Dumnezeu. Căci Iuda Iscarioteanul a fost ales pe drept și în mod legitim să fie apostol de către Hristos care este Dumnezeu, și totuși el a sărit în țarc pe altă cale.
25. Condamnarea celor patruzeci și cinci de articole ale lui John Wyclif, decretată de doctori, este irațională și nedreaptă și greșită, iar motivul invocat de ei este unul fictiv, și anume că niciunul dintre ele nu este catolic, ci fiecare este ori eretic, ori eronat, ori scandalos.
26. Acordul viva voce asupra unei persoane, făcut după obiceiul omenesc de către alegători sau de marea lor majoritate, nu înseamnă în sine că acea persoană a fost aleasă legitim sau că prin aceasta el este succesorul adevărat și manifest sau vicarul apostolului Petru sau al altui apostol într-o funcție ecleziastică. Căci ceea ce ar trebui să avem în vedere sunt faptele celui ales, indiferent dacă metoda alegerii a fost bună sau rea. Căci cu cât o persoană acționează mai mult în chip vrednic de laudă întru zidirea Bisericii, cu atât mai multă este puterea pe care o are, prin aceasta și pentru aceasta, de la Dumnezeu.
27. Nu există nici cea mai mică dovadă că trebuie să fie un cap care să conducă Biserica în lucrurile spirituale și care să trăiască întotdeauna împreună cu Biserica luptătoare.
28. Hristos Și-ar guverna Biserica mai bine prin adevărații Săi discipoli răspândiți prin lume, fără aceste capete monstruoase.
29. Apostolii și preoții credincioși Domnului au guvernat plini de zel Biserica în chestiuni necesare mântuirii înainte de a fi introdus oficiul papal și ar continua să o facă până în ziua judecății dacă—ceea ce e foarte posibil—nu ar exista papa.
30. Nimeni nu este conducător civil, prelat sau episcop câtă vreme se află într-un păcat de moarte.
