de Dr. C. Matthew McMahon
În timpul reformei din sec. 16 din Europa, sunt identificate trei grupări specifice: romano-catolicii, luteranii și protestanții reformați, și un al treilea grup numit de istorici ”radicalii”. În cadrul acestui grup de radicali, trei grupe secundare pot fi recunoscute: anabaptiștii, spiritualiștii și socinienii.1(1) Această foaie este preocupată de ridicarea anabaptiștilor radicali. Termenul de anabaptist înseamnă botezat din nou (Wiedertaeufer).[1][2] “Radicalii” se referă la modul în care ei doreau reinstaurarea unei noi biserici. Așa cum spune Schaff “Radicalismul era identic cu mișcarea anabaptistă, dar chestiunea botezului era secundară. Implica o întreagă reconstruire a bisericii și a ordinii sociale. Însemna revoluție.”[2][3] Reformatorii doreau să reformeze biserica existentă, radicalii doreau să creeze o biserică nouă, bazată pe convingerile lor teologice.[3][4]
Unii susțin (incorect, după părerea autorului) că anabaptiștii au început cu Thomas Müntzer (1490-1525). Müntzer a fost revoluționarul spiritual al Războiului Țărănesc ce a avut loc în 1525, un lider al revoluției sociale din timpul său. A fost student al realismului medieval, a studiat istoria bisericii și misticii germani și a citit multe broșuri ale reformei și cărți. În 1520 a luat pastoratul în orașul saxon, Zwickau, unde a făcut lobby pentru un rol în consiliul guvernului, pentru a putea afecta din plin eliberare a orașului de autoritățile ecleziastice. Nu este nici o dovadă a experienței convertirii pentru Müntzer. Convertirea lui Müntzer pare mai asemănătoare cu un tip de experiență gnostică care dă cuiva credință – nu puterea regeneratoare a Duhului lui Dumnezeu prin realitatea obiectivă a Cuvântului scris, deși respecta mult Cuvântul. Era capabil , chiar strălucit. Uneori, era curajos. Refuza să își ia ideile la mâna a doua și studia personal. Era un predicator atractiv. Ca liturghist era dintre cei mai buni. Respectul lui pentru Scripturi era mare. Fără îndoială simpatiza cu săracii din oraș și de la țară. Dar când un om crede în revelare directă, fie prin vise și viziuni sau altfel, are întotdeauna o teologie și o călăuzire serioase. Din nefericire, Müntzer nu avea virtutea bunului simț. ”Nu a știut niciodată să planifice, cum să valorifice circumstanțele, să profite de situații pentru cauza neprihănirii. A avut o tentă de lașitate a omului neînvățat”[4][5]
Müntzer dorea să aducă acest gen nou de credință omului comun în întreaga lume și ca acest om comun să devină alesul lui Dumnezeu, prin care să apară teocrația democratică. Înainte ca planul social să fie executat, unii au dezbătut dacă pastoratul lui era legal și oficial, și a fost somat să facă o slujbă înaintea Ducelui John și a fiului său Frederick, unde Frederick era deja convins de adevărul reformei lui Luther. Slujba lui nu a avut succes și Müntzer a plecat din Allstedt în tensiune, în august 1524 la Muhlhausen. Acolo s-a alăturat răscoalei țărănești în Pădurea Neagră și a fost convins de cauza lor, crezând că confruntarea care urma la Frankenhausen era ultima judecată și conflictul ce urma va pune pe omul comun în contact direct cu Dumnezeu.”[5][6] Războiul a fost un dezastru. Șase mii de țărani și-au găsit moartea la Frankenhausen în 15 mai 1525. Müntzer a greșit în ziua lui cea mai rea. A fost capturat, torturat și executat prin tăierea capului în 27 mai același an.
Müntzer a contribuit la mișcarea anabaptistă, dându-le un nume rău , pe lângă posibilitatea de a fi asociat cu ei în anumite chestiuni sociale. Diferențele sociale ar fi fost prea mari între ei. Müntzer credea în a fi într-un birou de stat. Deși s-au sesizat în legătură cu folosirea de către Müntzer a sabiei și a statului, s-au identificat cu insistența lui că experiența interioară a credinței afectează total acțiunile și structura societății. Este mai rezonabil istoric să subliniem ridicarea anabaptiștilor din mijlocul reformei elvețiene Zwingliane.
În contrast cu Zwingli, anabaptiștii nu doreau o reformă a statului biserică; ci doreau o reinstituire a adevăratei biserici pe care credeau că o posedă. La început, Zwingli a încercat să îi convingă pe anabaptiști de o teologie sigură în conferințe private, dar în zadar. Au urmărit disputa publică, care a avut loc prin ordinul magistraturii, la primărie, în 17 ianuarie 1525. [6][7] Magistratura a decis împotriva vederilor lor și a dat un ordin ca bebelușii să fie botezați și părinții care refuză să boteze copiii, să părăsească orașul, cu familiile și bunurile lor.[7][8] S-au certat cu privire la biserică și la stat, ca primă diferență teologică, și cu privire la botezul copiilor. Bullinger, care a fost prezent la dispută, raportează că anabaptiștii nu au putut combate argumentele lui Zwingli și să mențină terenul.[8][9] Radicalii nu vor mai aștepta. A continua în supunere față de stat și a practica botezul copiilor ar fi contrar a tot ce credeau ei a fi adevărat. Câteva zile mai târziu, frații radicali s-au întâlnit în casa lui Felix Manz. După ce s-au rugat, unul din frați, Jorg Blaurock, i-a cerut lui Conrad Grebel să-l boteze. La rândul lui, el i-a botezat pe cei prezenți. Acest eveniment este considerat a fi începutul mișcării anabaptiste.[9][10] Anabaptiștii au reieșit din reforma Zwingliană, în Elveția, și cu cât a fost mai mare mișcarea, s-a spus că a început în 21 ianuarie 1525. Această dată a marcat prima lor întâlnire după ce conciliul de la Zurich a dat legi ce interziceau orice adunare.
Ca rezultat al opoziției lor, anabaptiștii s-au aventurat în demonstrații publice. Treceau drept predicatori ai pocăinței, îmbrăcați în sac, pe străzile din Zurich, cântând, rugându-se, abuzând de vechiul dragon (Zwingli) și coarnele lui și exclamând ”vai, vai, vai de Zurich!””[10][11] Astfel de acțiuni nu demonstrează o inimă a reformei. Ci a revoluției și a re-instituirii. Anabaptiștii doreau o nouă biserică de credincioși care profesează și care este opusă relației cu statul pe care Zwingli, și reformele germană și elvețiană, se bazau.
Prima generație a acestui grup radical nu avea un trup bisericesc formal, dar avea anumiți lideri care erau influenți: Conrad Grebel (fiul unei familii aristocrate din Zurich), Felix Manz (fiul ilegitim al unui cleric), Jorg Blaurock (fost preot de vârstă mijlocie, cu rădăcini de țăran), Simon Stumf (preot de parohie în zona rurală Hongg), Wilhelm Reublin (preot de vârstă mijlocie din Witikon care a fost primul pastor din Zurich care s-a căsătorit și care a convins părinții să refuze botezul copilului lor), Hans Denck (cunoscut ca ”papă al anabaptiștilor” de către Bucer) și Johannes Brötli (preot în zona rurală Zollikon) rămân lideri notabili. Dr. Huebmaier de Bavaria, cel mai învățat dintre anabaptiști și apărătorul lor principal, au luat parte la disputa din octombrie la Zurich în 1523, dar după aceea a scris împotriva lui Zwingli (despre botezul credincioșilor, 1525, și un dialog cu Zwingli, 1526), a fost alungat din Elveția și a organizat congregații înfloritoare în Moravia.[11][12] Ulterior, creșterea oncentrată păentru mișcare a început să se ridice sub oameni ca Menno Simons, Peter Riederman și Hans Schnell.
Conrad Grebel (c. 1498–1526) și Felix Manz (c.1498–1527) erau camarazi cu Zwingli. Ca și Zwingli, Grebel a fost un umanist pregătit, studiind la universitățile din Basel, Viena și Paris. A devenit un sprijinitor al lui Zwingli, scriind un poem scurt de apreciere la finalul unui tratat al lui Zwingli, în 1522, Archeteles. Se pare că a fost convins de viziunea lui Zwingli, despre creștinismul biblic adevărat. În timpul acestor primi ani ai reformei elvețiene, Grebel s-a împrietenit cu un alt urmaș al lui Zwingli, Felix Manz. Manz era un învățat evreu și fiu ilegitim al unui canon din biserica Grossmünster din Zurich.[12][13] Împreună, cei doi erau dedicați restaurării creștinismului biblic primitiv și credeau că Zwingli era la fel de dedicat.[13][14] În 1523 au ajuns să creadă că Zwingli era prea conservator și că reformele pe care el le apăra erau prea puține și prea încete. Acești radicali se opuneau zeciuielii, serviciului militar, jurămintelor. Susțineau că primăria nu avea dreptul biblic de a legisla chestiunile religioase. Ca rezultat al pierderii favorurilor consiliului și al stigmatismului, se întâlneau în secret în case pentru citirea Bibliei și rugăciune. Zwingli credea că acești radicali luau decizii rele de a urma anarhia ecleziastică (reinstituirea) decât reforma. El a îndemnat la moderație și răbdare și a angajat radicalii într-o serie de dezbateri publice, dar când rdicalii au început să re-boteze nu a avut de ales decât să treacă de partea consiliului de a trece în afara legii întâlnirile private și să ceară botezul copiilor. Grebel și Manz au refuzat să susțină această doctrină, au protestat la decizia consiliului în Zurich, și au fost arestați ca rezultat. În mai 1525, primul anabaptist a murit pentru credința lui în cantonul Schwyz.[14][15] După un an, Grebel a murit bolnav, departe de casă și în ianuarie 1527, Manz a fost executat public în Zurich în râul Limmat prin înecare pentru crima rebotezării, din ordinul consiliului. “Cel care scufundă, va fi scufundat,” a spus consiliul. Dacă Zwingli a fost de acord cu pedeapsa cu moartea pentru Manz nu se știe, dar nu i s-a opus public.
După moartea lui Manz, și exilul lui Grebel, alți anabaptiști radicali din Europa, au devenit influenți: Hans Hut era “evanghelist” foarte cunoscut în Moravia și Austria, convertind mai mulți oameni la anabaptism decât toți ceilalți predicatori anabaptiști combinați; Jacob Hutter a format grupul cunoscut ca Hutterites cu învățături anabaptiste; Menno Simons a scris mult pentru cauza anabaptistă – Baza doctrinei creștine este încă folosită de menoniții de azi; Pilgrim Marbeck a fost un anabaptist austriac influent, iar fiul său Obbe Philips a devenit un lider anabaptist în Olanda; Brent Rothman a devenit lder german anabaptist.[15][16]
Anabaptiștii nu formau un trup sau o denominație. Anabaptiștii erau alungați din loc în loc și călătoreau ca și evangheliști fugari.[16][17] Erau împrăștiați în Europa, predicându-și convingerile, dar rămânea încă confuzia interioară și lipsa de conducători pentru mișcarea ca întreg. Când anabaptismul avea doar doi ani aproape a fost eradicată în 1527. Dar în februarie al aceluiași an, la granița elvețiano-germană, în orașul Schleitheim, un grup mic de anabaptiști s-a întâlnit. Această întâlnire și documentul rezultat au fost considerate nașterea reală a anabaptismului. Sublinia o disciplină riguroasă care a câștigat dreptul anabaptiștilor de a stabili un nou ordin.[17][18] Aceasta nu era o confesiune de credință completă, ci arăta articolele în care nu exista dezacord între anabaptiști. Michael Sattler a autorizat-o (un fost călugăr Benedictin și urmaș al anabaptistului elvețian Conrad Grebel). În aceste șapte articole de credință se includea botezul adulților, autonomia congregației locale, biserica adunată a credincioșilor botezați, comuniunea restrânsă, excomunicarea ofensatorilor și respingerea supremației umane în religie și în politică.[18][19] Sattler este una din luminile proeminente ale cauzei anabaptiste. S-a căsătorit cu o călugăriță Beguină (Beguinii erau un ordin laic) Margaretha, și s-a alăturat anabaptiștilor în 1526. Pe drumul de întoarcere de la Schleitheim, au fost capturați, împreună cu alți nouă, de romano-catolicii care disprețuiau anabaptismul și i-au judecat la Curte, pe baza a nouă erezii. Sattler a refuzat acuzațiile în numele grupului, dar în zadar față de scopurile curții catolice. ”după o oră și jumătate, judecătorii s-au întors cu sentința: “Michael Sattler va fi spânzurat, dar înainte i se va tăia limba în piața centrală, apoi va fi legat de o căruță, va fi biciuit de două ori, apoi încă de cinci ori în fața porții, apoi i se va arde trupul , ca eretic.” [19][20]
Când reinstituirea anabaptistă a atins punctul culminant, unii au alunecat într-o formă extremă de utopie. Jan Mattys și Jan de Leyden au condus 1700 de oameni și 6000 de femei la zidurile cetății Münster, unde doreau să stabilească un regat teocratic în pregătirea venirii domniei milenare a lui Hristos. În loc să înalțe un oraș sfânt, liderii au fost victimele propriei lor pofte ne-sfinte pentru putere și femei. Episcopul de Waldeck împreună cu trupele protestante au asediat orașul, aducând un final jenant acestui experiment ciudat în 24 iunie 1535.”[20][21]
Scopul primar al radicalilor nu era (cum s-a declarat inițial) opoziția față de botezul copiilor, mai puțin față de unele convingeri ce erau în jur, ci stabilirea unei biserici pure de convertiți în opoziție cu biserica amestecată a lumii.[21][22] Reformatorii au fondat o biserică stat populară, ce include toți cetățenii și familiile lor. În opoziție cu aceasta, anabaptiștii s-au organizat pe baza principiului voluntar sau individualismul congregațiilor selecte de credincioși botezați, separat de lume și de stat. Așa cum spune Phillip Schaff, “Nimic nu caracterizează mai mult radicalismul și sectarianismul decât simțul istoric și respectul față de trecut.”[22][23] Anabaptiștii nu aveau simțul tradiției ecleziastice sau o moștenire teologică bogată pe care să se bazeze. Ca rezultat, puțini reformatori tolerau aceasta (Wolfgang Capito era simpatetic, Martin Bucer îi tolera la început, Calvin a încercat să îi reconvertească la credință, și Luther a negat salvarea lor, numindu-i eretici și diavoli (deși nu dorea să vadă sabia împotriva lor din partea statului).
Tratarea anabaptiștilor este o pată mare pe pagina reformelor, Strassburg fiind singurul centru care îi tolera.[23][24] Grebel și Manz nu erau singurii persecutați. Șase execuții au avut loc în Zurich între 1527 și 1532. Ultimele execuții au avut loc în 23 martie 1532, când Heinrich Karpfis și Hans Herzog au fost înecați. Blaurock a fost exclus și ars în 1529 la Clausen în Tyrol. Haetzer, care a căzut în păcate carnale, a fost decapitat pentru adulter și bigamie la Constance, 24 februarie 1529. Huebmaier, care fugise din Waldshut la Zurich, în decembrie 1525, a fost judecat în fața magistraților, a renunțat și a fost dat afară din țară pentru a se lepăda de lepădare.[24][25] A muncit cu succes în Moravia, dar a fost ars în Viena, 10 martie 1528. După trei zile, soția lui credincioasă, cu care se căsătorise în Waldshut, a fost înecată în Dunăre.
Alte cantoane elvețiene au luat aceleași măsuri disciplinare împotriva anabaptiștilor ca Zurich. În Zug, Lorenz Fuerst a fost înecat, 17 august 1529. În Appenzell, Uliman și alții au fost decapitați, unele femei înecate. La Basle, Oecolampadius a ținut câteva dispute cu anabaptiștii, dar nu a câștigat nimic. Consiliul de acolo i-a alungat cu amenințarea că vor fi înecați dacă se întorc (13 Noiembrie 1530). Consiliul de la Berne a adoptat același curs.
În Germania și Austria, anabaptiștii au fost persecutați mai rău. În aprilie 1529 Dieta lui Speier a decretat ca fiecare anabaptist și persoană rebotezată de orice sex să fie ucisă cu sabia, focul sau altfel. Decretul a fost îndeplinit cu severitate, cu excepția Strassburgului și a sferei de influență a lui Philip de Hesse, unde au fost tratați mai blând.
Au fost tratați oribil în țările romano-catolice. În Goerz casa de adunare a anabaptiștilor a fost arsă. ““În Tyrol și Goerz,” spune Cornelius, “numărul execuțiilor din 1531 a atins 1000, în Ensisheim, 600. La Linz 73 în 6 săptămâni. Ducele William de Bavaria, depășindu-i pe toți, a dat înfricoșătorul decret de a decapita pe cei ce se leapădă, de a arde pe cei ce refuză să se lepede…în mare parte din Germania de sus, persecuția era în floare…sângele curgea ca apa…săracii oameni strigau la Domnul pentru ajutor…sute din ei de orice vârstă sau sex erau torturați fără murmur, disprețuiți, mergeau la execuție cu bucurie și cântând psalmi.””[25][26]
Deși persecuția fizică a fost din partea statului pentru anabaptiști, reformatorii individuali, nu au ridicat abuzul sabiei dar nu au fost de acord cu persecuția, dar i-a numit tot eretici.[26][27] Luther a spus, “Diavolul dezorganizează și ruinează totul prin duhurile lui, slujitorii lui în guvernul extern și lumesc și în inimile oamenilor pe care îi înnebunește și îi orbește cu spiritele rele, așa cum am experimentat și noi cu acești profeți insurecționali, fanatici și anabaptiști.”[27][28] Calvin i-a numit nebuni furioși,”[28][29] “supercilious,”[29][30] și deliranți.”[30][31] Calvin a fost folosit pentru convertirea multor anabaptiști (cei care erau tolerați în Strassburg în timp ce Calvin era prezent acolo timp de trei ani) și i-au adus copiii pentru botez, din oraș și de la țară.[31][32]
Teologia anabaptistă este foarte diversă, unii fiind ortodocși, alții fiind eretici. Confesiunea Augsburg demonstrează aceasta în respingerea unui număr de erori anabaptiste. În articolul 5 ei condamnă anabaptiștii și alții care cred că Duhul Sfânt vine la oameni fără Cuvântul extern, prin faptele lor. În art. 9 condamnă anabaptiștii care resping botezul copiilor și spun că copiii sunt salvați fără botez.. În art. 12 condamnă anabaptiștii care neagă că cei îndreptățiți pot pierde Duhul Sfânt. Datorită naturii sectare, o astfel de teologie avea un mic control asupra individualismului profeților auto-proclamați sau al învățătorilor. În forma sa mai conservativă, oameni ca Sattler și Grebel vroiau să vadă reinstituirea bisericii bazată pe concepțiile lor despre Cuvântul lui Dumnezeu. În forma sa extremă, respinge Biblia ca autoritate externă și se bazează pe inspirația interioară.[32][33] Acesta era cazul cu profeții din Zwickau care amenințau să distrugă lucrarea lui Luther de la Wittenberg.[33][34] Luther disprețuia influențele corupte ale acestor oameni, încât după ce primii martiri au murit pentru cauza lor, Luther i-a numit martirii diavolului. Luther și-a exprimat dezaprobarea față de tratamentul crud și dur al anabaptiștilor și “a susținut că ei trebuie să fie combătuți doar prin Cuvântul lui Dumnezeu și argumente, nu prin foc și sabie, decât dacă predică insurecția și se opun magistraților civili.”[34][35] Alții ca Haetzer și Denck, s-au îndoit de doctrina Trinității și de divinitatea lui Hristos.[35][36] Majoritatea anabaptiștilor accentuau necesitatea faptelor bune și susțineau că este posibil să ții legea și să fii perfect.[36][37] Confesiunea Schleitheim din 1526 putea fi considerată o linie a teologiei anabaptiste. Cele două idei teologice proeminente ale anabaptismului sunt 1) reinstituirea unei biserici pure de credincioși regenerați, și 2) botezul credincioșilor. Acestea sunt articole fundamentale ale crezului anabaptist.[37][38]
Ca regulă generală, anabaptiștii respingeau ideea unei biserici invizibile, văzând biserica ca pe o asociere voluntară a sfinților regenerați.”[38][39] Schotchmer spune, “contemporanii anabaptiști ai lui Luther nu doar s-au separat dar au și divorțat de chestiunile seculare. Au transformat geistliches Regiment a lui Luther într-o comunitate vizibilă și înscrisă (Bekenntniskirche), și au privat weltliches Regiment de influența individuală a celor care fuseseră transformați de credința în Isus Hristos.”[39][40] Aceasta a tensionat mult continuitatea și progresul anabaptiștilor. Ei accentuau discontinuitatea, nu continuitatea NT și VT. Hodge spune, “Anabaptiștii nu vorbeau doar în termeni vechi despre vechea economie și despre starea evreilor sub acea dispensație, dar era necesar sistemului lor ciudat ca să nege că legământul lui Avraam includea legământul harului.”[40][41] În această poziție, anabaptiștii aveau o puternică afinitate cu Socinianii care dictau aceeași vedere a VT pentru a îndepărta doctrina că o biserică evanghelică, identică ca și substanță cu cea din NT, ar fi existat în VT cu membrii copii.[41][42] Astfel, anabaptiștii nu prea foloseau VT. VanGemeren spune, “îl considerau inferior Evangheliei”[42][43] Aceasta formula concepțiile lor despre biserică și membrii ei.
Concepția anabaptistă despre relația biserică stat era că nu trebuie să existe o autoritate civilă peste biserică, și dacă este, atunci trebuie să se răscoale împotriva ei.[43][44] Nu ar jura în nici o circumstanță. Contracarând interpretarea anabaptistă despre biserică și stat, Luther, Calvin, Bullinger și alții susțineau continuitatea VT și NT și legitimitatea magistraților creștini de a exercita disciplina spirituală în commonwealth. Ca moștenitori ai creștinismului medieval și a teologiei biblice, reformatorii și-au unit forțele pentru a se opune învățăturilor anabaptiste.[44][45] Reformatorii nu au luat măsuri doar împotriva unui grup “radical” al celor ce caută adevărul. În încercarea lor de a revizui autoritatea statului prin separare completă de el, anabaptiștii doreau să eradicheze răul care domnea. Biserica re-instituită, după ei, trebuia să fie singura autoritate pe pământ. J.H. Merle d’Aubigne spune, “acești fanatici se credea numai ei copii ai lui Dumnezeu, și ca izraeliții din vechime credeau că au fost chemați să extermine pe cei răi.”[45][46] Aceasta era o opoziție amară față de orice autoritate impusă, aruncând Romani 13, și intoleranță față de orice creștin care are o poziție în stat. Era greșit ca un creștin să fie magistrat, acesta este punctul de vedere al Confesiunii Schleitheim.[46][47] (Confesiunea Augsburg se opune la aceasta în art.16 când condamnă anabaptiștii ce interzic birourile civile creștinilor.”)
Cu privire la botez, modul botezului nu era important, deși subiecții botezului erau foarte importanți. (de exemplu: judecarea a 14 anabaptiști în 7 feb. 1525, Marx Bosshard a mărturisit că Hans Bruggbach din Zumikon, după citirea unei porțiuni din NT la o întrunire, a mărturisit păcate mari și a cerut ca semn al convertirii sale, să fie stropit în numele Tatălui., al Fiului și al Duhului Sfânt; când Blaurock l-a stropit.”[47][48] Primul caz clar de scufundare la anabaptiștii elvețieni este Wolfgang Uliman (fost călugăr din Coire, și asistent pentru un timp al lui Kessler la St. Gall).[48][49]) Modul nu a fost contestat încă, ca mai târziu, la baptiști. Anabaptiștii susțineau căp copiii nu pot fii membrii în biserică, și nici cei ce nu au credința. Conform anabaptiștilor, copiii nu puteau avea cunoașterea Evangheliei, nici credința, deci erau excluși din trupul credincioșilor. Dar nu puteau nega faptul că copiii erau incluși în legământul lui Avraam, erau circumciși, ca sigiliu și semn. De aceea au contestat vehement VT în favoarea NT. Hodge scrie, “este esențial teoriei lor ca legământul avramic să fie privit ca un legământ național, total distinct de legământul harului.”[49][50] Anabaptismul este esențial dispensațional în diviziunea și discontinuitatea sa în progresia bisericii de-a lungul veacurilor. Anabaptiștii nu ar fi văzut Israelul din VT ca biserică sub nii o formă. Deci, biserica din NT este marcată de un legământ nou ce scrie legea în inimă (o înțelegere ne-exegetică a lui Ieremia 31:31-34), și recunoaște vizibil membrii prin credința lor. Copiii, neavând-o, nu sunt considerați membrii. Acest individualism radical a fost văzut în semnul botezului la anabaptiști și a fost numit re-instituire a ceea ce a început Hristos cu mărturisirea individuală a lui Petru că Isus este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu (Mat. 16:16).”
Mișcarea anabaptistă avea ca principală preocupare re-instituirea, nu reforma. Conform vederilor lor teologice despre ecleziologie, din necesitate, anabaptiștii au admis că până să apară ei pe scena istorică, 1) adevărata biserică nu exista, 2) teologia biblică a fost eclipsată pentru a ascunde adevărul Evangheliei, și 3) niciodată nu au fost anabaptiști în biserica creștină, de la mișcarea lor, care să caracterizeze re-instituirea și nu reforma. Dacă biserica anabaptistă era parte a creștinismului, aceasta înseamnă că biserica lor are nevoie de reformă. Dar hiper-individualismul lor i-a împins spre realizarea că trebuie să planteze adevărata biserică din nou, pentru a avansa cauza lui Hristos. Din perspectiva reformatorilor, au agravat doar răspândirea și efectul pluralismului religios în efortul de a reforma biserica.
Este opinia scriitorului ca anabaptiștii merită numele de “radicali” dar nu trebuie asociați cu titlul de “reformă radicală.” Prin estimarea lor proprie, anabaptismul nu aparținea reformei bisericii, ci re-instituirii unei noi biserici, copiind biserica originară instituită de Hristos și de apostoli, din primul secol, sau așa credeau ei. Bazat pe teologia lor și pe tacticile politice și sociale, li se potrivea mai bine un nume ce se apropie de conceptul “Re-instituire radicală “a” noii biserici.” A se angaja în reformă înseamnă a urma redescoperirea Evangheliei și instituirea ei în rămășița bisericii curente. Înseamnă revitalizarea poporului lui Dumnezeu orbit de corupția unei biserici deformate. În contrast, a angaja anabaptismul înseamnă a arunca biserica curentă în orice formă a ei și a încerca să copiezi biserica primară care a ieșit din scenă de multe secole. Principiile anabaptismului înclină spre o re-instituire radicală, nu bazată pe ortodoxia trecută, ci pe via moderna.
America de Nord, Zair, Indonezia, și Rusia [sic].”[50][51] Acolo sunt peste 20 de grupuri distincte, ce includ Menoniți, Amish, Hutterites, Frații menoniți, și Frații în Hristos. Teologia lor rămâne deviantă, dar să nu ne îndoim că anabaptiștii au fost sinceri în eforturile lor și rămân sinceri în practicile lor de azi.
[51][1] Pack, Frank. despre Anabaptism și Asceticism, de Kenneth R. Davis, Journal of the Evangelical Theological Society 19, (Spring 1976): 146.
[52][2] termenul de re-botezător are originea la baptiștii Paedo și a fost respins de anabaptiști pentru că ei susțineau că nu este alt botez decât al credincioșilor. Nu re-botezau atunci, ci botezau pentru prima dată.
[53][3] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[54][4] implicațiile istorice pentru historia salutis sunt mari. Anabaptiștii radicali vroiau ca reforma să creadă că nu a existat nici o biserică de la Hristos până la convertirea la anabaptism.
[55][5] Wooley, Paul. Patterns of the Reformation, de Gordon Rupp, Westminster Theological Journal 33, (May 1971): 240.
[56][6] Anonim, “Thomas Müntzer”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
[57][7] Ibid.
[58][8] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1998).
[59][9] Ibid.
[60][10] H. Wayne Pipkin, “Impatient Radicals…the Anabaptists”, Christian History: Ulrich Zwingli, 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
[61][11] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[62][12] Ibid.
[63][13] Payne, John B. “Zwingli and Luther – The Giant vs. Hercules”, Christian History: Ulrich Zwingli. 4 October 1984, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
[64][14] Ibid.
[65][15] Klaassen, Walter. “A Fire that Spread Anabaptist Beginnings”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
[66][16] învățații nu sunt deciși azi dacă Thomas Müntzer era anabaptist. Atrocitățile lui în Răscoala țărănească nu au ajutat dorințele anabaptiste de separare a bisericii de stat și libertate bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, nu pe sabia statului.
[67][17] Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[68][18] Yoder, John Howard. “The Legacy of Michael Sattler: The Schleitheim Confession,
Brotherly Union of a Number of Children of God Concerning Seven Articles”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
[69][19] Payne, E. A. The Baptist Movement in the Reformation and Onwards (London: Kingsgate, 1947) Page 13.
[70][20] Gross, Leonard. “Showing Them How to Die; Showing Them How to Live”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
[71][21] Detzler, Wayne Alan. “Johann Gerhard Oncken’s Long Road to Toleration”, The Journal of the Evangelical Theological Society 36, (June 1993) 231.
[72][22] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[73][23] Ibid.
[74][24] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, vol. 5 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Co., 1994), 412.
[75][25] Zwingli’s letter to Capito, Jan. 1, 1526, published by Rudolph Staehelin, Briefe aus der Reformationszeit (Basel, 1887), 20.
[76][26] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[77][27] chiar în Anglia, tolerarea anabaptiștilor nu exista. Phillip Schaff spune, “sub scurta domnie a lui Edward VI. (1547–1553), reforma a făcut progrese, dar anabaptiștii nu erau tolerați, doi din ei, care aveau vederi curioase despre încarnare, au fost arși ca eretici, Joan Bocher, numit Joan de Kent, 2 mai, 1550, și George Van Pare, un olandez, 6 aprilie 1551.” Schaff, Philip, și David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[78][28] Martin Luther, The Sermons of Martin Luther, vol. 2, [CD-ROM] (Auburn: Ages Software, 2000), 330.
[79][29] Calvin, John. Institutes of the Christian Religion, vol. 2 (????????), 4:16:10.
[80][30] Calvin, Institutes, 2:10:7.
[81][31] Calvin, Institutes, 4:1:23.
[82][32] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[83][33] Quaker theology emerges from this line of thinking.
[84][34] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[85][35] Schaff, Phillip. History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids: Eerdman’s Publishing Company, 1994), 459. Emphasis mine.
[86][36] Schaff, Philip, and David Schley Schaff, History of the Christian Church, vol. 8 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997).
[87][37] Ibid.
[88][38] Ibid.
[89][39] Stitzinger, James F. “Pastoral Ministry in History 1”, Master’s Seminary Journal 6, (Fall 1995), 169.
[90][40] Schotchmer, Paul Frederick. “Reformed Foundations for Social Concern: A Comparison of Sixteenth-Century European Ideas”, Westminster Theological Journal 40, (Spring 1978), 324.
[91][41] Hodge, Charles. Systematic Theology, vol. 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.
[92][42] Dabney, Robert L. Systematic Theology. electronic ed. based on the Banner of Truth 1985 ed., (Simpsonville: Christian Classics Foundation, 1996), 521.
[93][43] VanGemeren , Willem A. “Israel as the Hermeneutical Crux in the Interpretation of Prophecy”, Westminster Theological Journal 45, (Spring 1983) 134.
[94][44] Edwards, Jonathan, The Works of Edwards, vol. 4, (Auburn: Ages Software, 2000), 238.
[95][45] Karlberg, Mark W. “Covenant Theology and the Westminster Tradition”, Westminster Theological Journal 54, (Spring 1992), 139.
[96][46] d’Aubigne, J.H. Merle. History of the Reformation in the Time of Calvin, vol. 8, (Auburn: Ages Software, 2000), 271.
[97][47] Klassen, Walter. Anabaptism in Outline: Selected Primary Sources (Scottdale, Herald Press: 1981) 244-64, quoted in Stephen M. Johnson, “The Sinews of the Body of Christ” Calvin’s Concept of Church Discipline”, Westminster Theological Journal 59 (Spring 1997) 92.
[98][48] Phillip Schaff, History of the Christian Church, 7 (Grand Rapids : Eerdman’s Publishing Company, 1994). 282. Schaff quotes Darauf habe ihn Blaurock bespritzt, Egli, Actensammlung.
[99][49] Ibid.
[100][50] Hodge, Charles. Systematic Theology, 2 [CD-ROM] (Oak Harbor: Logos Research Systems, Inc., 1997), 367.
[101][51]Anonymous, “Did You Know?”, Christian History: The Anabaptists, 5 January 1985, Logos Research Systems, [CD-ROM] January, 1996.
