În ultimii ani s-a scris mult despre “aripa stângă a Reformei” sau ” Reforma Radicală.” Aceşti termeni se referă la acei indivizi şi la acele grupuri care au respins deopotrivă tradiţia romano-catolică şi alternativele protestante la ea, în numele a ceea ce ei considerau a fi adevăratul creştinism sau creştinismul apostolic. Ca rezultat, ei au fost persecutaţi şi de catolici, şi de protestanţi, iar ideile şi vieţile lor au fost atacate fără preget, adesea fără a se cunoaşte cum se cuvine convingerile pentru care luptau. Atacurile din partea oponenţilor lor au avut amploare mare, în vreme ce declaraţiile lor despre sine au fost fie ignorate, fie înăbuşite, astfel încât timp de atâtea secole puţine informaţii au fost viabile. Doar în ultimele decenii s-a restabilit cumva echilibrul balanţei, prin munca erudiţilor care au descoperit documentele şi subiectele importante ale acestora, pentru o apreciere obiectivă. Acum este limpede că importanţa radicalilor a fost mare, iar Reforma nu poate fi concepută fără dânşii.
Pentru o bună desluşire, termenul „protestant” nu se va folosi acestor grupări, fiind păstrat pentru adepţii lui Luther, Calvin, Zwingli şi ai altor fondatori de biserici care au primit sancţiuni oficiale într-o ţară sau alta. O caracteristică a radicalilor este văzută de unii scolastici ca fiind un element distinctiv esenţial, anume aceea a negării oricărei legături cu statul. Pentru celelalte trăsături, este dificil să găsim o definiţie generală, din pricina variaţiunilor mari din cadrul mişcării. Vom întrebuinţa clasificarea clasică, care împarte aripa stângă în trei curente principale: anabaptişti, spiritualişti şi raţionalişti evanghelici.
ANABAPTIŞTII
Cuvântul „anabaptişti” înseamnă literal „rebotezători”, fiind uzitat de inamicii contemporani ai radicalilor şi de generaţiile următoare, pentru a descrie întreaga mişcare de aripă stângă. Este un termen nefericit ales şi ambiguu, din câteva motive. Vorbind într-un sens strict, nici una dintre grupările religioase ale perioadei Reformei nu au crezut în rebotezare; multe au pledat pentru botezul adulţilor, sau botezul credinciosului, cu convingerea că botezul infantil nu era valid. Acestea, prin urmare, afirmau că botezul adevărat nu era o rebotezare, ci singura. Mai mult, deşi botezul credinciosului era important pentru aceşti oameni, el nu era punctul central al credinţei lor şi ar fi o inexactitate să îi denumim după acest aspect. A fost convenabil pentru inamicii lor să îi numească „rebotezători”, deoarece acest lucru îi făcea mai lesne supuşi persecuţiilor sub Codul lui Justinian, folosit iniţial împotriva donatiştilor, acest cod numind ofense capitale rebotezarea sau tăgăduirea Treimii.
Originea caracteristicilor distinctive ale anabaptiştilor este încă un subiect dezbătut. Unii erudiţi pun accentul pe doctrina lor legată de biserică. Spre deosebire de catolici şi principalele grupări protestante, care credeau în bisericile teritoriale strâns legate de stat, anabaptiştii au crezut într-o adunare voluntară a credincioşilor ca biserică. Într-o biserică teritorială, calitatea de membru era obligatorie pentru toate persoanele care vieţuiau în zona în care se afla biserica, iar autorităţile civile cooperau cu biserica în impunerea disciplinei ecleziastice. Pentru anabaptişti, biserica era un organism al sfinţilor, membrii ei erau voluntari, iar disciplina era administrată de biserică. Cea mai severă pedeapsă a acestei discipline era interdicţia, în care membrul bisericesc care a greşit avea să fie complet rupt de legături şi contacte cu cei credincioşi şi dezaprobat de ei la modul absolut.
În ruperea lor de lume, multe grupuri anabaptiste au refuzat să servească în slujbe de magistrat sau soldat, iar alţii au refuzat să plătească taxele de război, cu toate că în celelalte privinţe ei aveau convingerea că trebuie să fie supuşi. Oricum, ei au negat orice drept al statului de a interfera în afacerile interne ale bisericii. Ei se credeau a fi continuatorii tiparului lăsat de apostoli şi priveau spre contemporanii lor cu o anume aroganţă spirituală, foarte siguri că adevărul era păstrat doar în convingerile şi preceptele lor. Au existat şi o mulţime de certuri şi conflicte între grupările anabaptiste. Convingerea lor privind separaţia bisericii de stat a dus, în mod firesc, la ideea toleranţei religioase, iar unii dintre liderii lor au vorbit elocvent în apărarea acestui principiu, însă alţii au afişat puţină toleranţă pentru cei care nu erau de acord cu dânşii.
Unii erudiţi moderni, îndeosebi cei a căror afiliaţie religioasă îi face descendenţi spirituali ai anabaptiştilor, văd esenţa anabaptismului în ideea de discipol. Cu certitudine, aceasta a fost una dintre ideile lor principale; ei au interpretat literalmente principiile din Biblie, inclusiv îndemnul de a merge prin lume pentru a propovădui Evanghelia.
Contemporanii ostili lor, inclusiv Luther, i-au văzut pe anabaptişti ca pe nişte revoluţionari violenţi, cu sorgintea în oameni precum Müntzer, Carlstadt şi “profeţii din Zwickau.” Tulburările pricinuite de Revolta Ţărănească şi, ulterior, cele din Mnster (care vor fi discutate mai încolo) păreau să confirme aceste suspiciuni, cărora le-a fost mai apoi dată o formă literară în scrierile lui Bullinger, succesor al lui Zwingli din Zurich. Unii cercetători moderni acceptă faptul că au existat într-adevăr forme de violenţă din aceste surse, în primele zile ale mişcării.
Alţii reliefează caracterul paşnic al celor mai mulţi anabaptişti, atribuindu-le originea în evenimentele din interiorul şi din jurul oraşului Zurich. Printre primii adepţi ai lui Zwingli din acest oraş au fost oameni care au simţit că, pe măsură ce timpul trecea, reformistul le trădează aşteptările prin dorinţa lui de a se supune autorităţilor civile în chestiunile de religie şi prin acceptarea ideii de biserică de stat. A Doua Dispută din Zurich, din octombrie 1523, a ajutat la luarea unei decizii, iar în vara următoare exista în Zurich o tabără care îi era potrivnică.
Cel dintâi lider al ei a fost Conrad Grebel, denumit “întâiul anabaptist.” Provenea dintr-o familie din mica nobilime, cea care forma o parte din oligarhia stăpânitoare din Zurich, el fiind un om cu educaţie universitară, cu profil umanist. Pentru o vreme el a fost prieten apropiat al lui Zwingli, prin a cărui influenţă a trăit un soi de convertire în anul 1522, ajungând la o perspectivă mai serioasă asupra religiei. Treptat Grebel şi ceilalţi deveneau tot mai dezamăgiţi de ceea ce considerau ei a fi abandonul lui Zwingli faţă de principiile evanghelice, fiind chiar denunţaţi la un moment dat, de la amvon, de către Zwingli şi alţi prelaţi din Zurich. Chestiunea de căpătâi între radicali, care au ajuns să fie numiţi Frăţia Elveţiană şi Zwingli, laolaltă cu autorităţile civile care îl sprijineau, era botezul. Grebel şi cei care l-au urmat i-au amintit lui Zwingli că odată respingea şi el botezul infantil, afirmând că şi-au extras ideile chiar din cea a lui.
În ianuarie 1525, o dispută publică a avut loc în Zurich, cu Zwingli şi colegul său, Bullinger înfruntându-i pe Grebel şi prietenii lui, Felix Manz, Wilhelm Reublin şi Georg Cajacob, numit Blaurock. Deşi radicalii şi-au apărat convingerile cu mare elocvenţă, negând că botezul infantil s-ar regăsi în vreo secţiune din Scriptură, consiliul orăşenesc a decis în favoarea lui Zwingli şi a botezului copiilor.
Întâlnirile Frăţiei au fost interzise, iar părinţilor li s-a ordonat să îşi boteze copiii în opt zile, dacă nu o făcuseră până atunci, sub sancţiunea expulzării din oraş. Răspunsul a venit pe 21 ianuarie, atunci când Grebel, un mirean, l-a botezat pe Blaurock, preot hirotonit. Până în zilele noastre Frăţia s-a opus botezului infantil; acum ei au mers şi mai departe, cu un pas de fidelitate faţă de idee, introducând botezarea adulţilor. 21 ianuarie 1525 a marcat începutul unei mişcări care a adăugat o nouă dimensiune elanului religios al perioadei respective şi un nou element în istoria creştinismului.
Mişcarea s-a răspândit rapid. Frăţia a început evanghelizarea teritoriilor învecinate cu real succes, convertind şi botezând mulţi oameni. În luna octombrie, Grebel, Manz şi Blaurock au fost toţi arestaţi. După o altă dispută, în care l-au înfruntat iarăşi pe Zwingli, au fost conferiţi judecăţii. Aici Zwingli a cuvântat împotriva lor, aducându-le acuzaţii bazate pe rapoarte cu provenienţă de mâna a doua şi a treia, fără temeiuri faptice. Ei se opuneau tuturor guvernărilor civile, credeau că toate lucrurile trebuie folosite la comun şi afirmau că cei care au căpătat botezul nu putea păcătui. El a mai raportat, după nişte vorbe auzite, o remarcă a lui Blaurock care părea să sancţioneze rezistenţa cu arma în mână.
Cu toate că acuzaţii s-au apărat cu elocvenţă în faţa acestor acuzaţii de comunism şi revoluţionarism, au fost cu toţii condamnaţi la închisoare, în 18 noiembrie, dându-li-se doar pâine şi apă. Pe durata iernii au fost întemniţaţi şi alţi anabaptişti în Zurich, inclusiv Hubmaier, despre care vom spune mai multe ceva mai încolo. Mişcarea a continuat şi a crescut, însă, un nou proces de judecată s-a ţinut în martie 1526, ducând la întemniţarea pe viaţă a celor trei lideri şi a altor paisprezece oameni, inclusiv şase femei. În data de 7 martie, consiliul a emis un decret împotriva rebotezării; pedeapsa pentru nesupunere era moartea prin înecare. Două săptămâni mai târziu, prizonierii au scăpat. Cei trei lideri au apucat-o pe căi separate, propovăduindu-şi însă credinţa. Politica lui Zwingli faţă de anabaptişti a continuat să se înăsprească; în noiembrie, consiliul a decretat pedeapsa cu moarte pentru oricine ar fi ascultat un anabaptist predicând.
În luna decembrie, Manz şi Blaurock au fost prinşi şi judecaţi. Blaurock, care nu era cetăţean al oraşului Zurich, a fost biciuit şi alungat. Manz a fost executat prin înecare, pe 5 ianuarie 1527, devenind astfel primul martir anabaptist. Grebel deja murise, se pare că de ciumă, prin august 1526.
Printre alţi anabaptişti aflaţi în Zurich în acea perioadă era şi Balthasar Hubmaier (m. 1528). El obţinuse diploma de doctor în teologie la Universitatea din Ingolstadt, unde avusese o carieră meritorie. Mai apoi avea să fie predicator prim în catedrala din Regensburg (Ratisbon). Acolo a avut un rol de conducere într-o mişcare antisemită, mişcare care a dus la expulzarea evreilor din urbe în anul 1519. Din 1522 el a abandonat biserica romană. A venit în Zurich şi acolo a expus opinii radicale precum cele ale lui Grebel. A părăsit oraşul după disputa din 1523, fiind supus hărţuirilor din partea autorităţilor imperiale, din pricina convingerilor sale. În 1524 el a scris un mic tom, intitulat Despre eretici şi cei care îi ard pe rug. Este una dintre primele pledoarii în favoarea toleranţei religioase. Dacă ereticii nu pot fi întorşi din greşeala lor prin mijloacele Scripturii, argumenta el, atunci ar trebui lăsaţi în sminteala lor. Inchizitorii care condamnă eretici la ardere pe rug sunt cei mai mari eretici dintre toţi. A arde eretici înseamnă în aparenţă a-L sluji pe Hristos, dar în realitate este o negare a Lui.
Din anul 1525 Hubmaier, locuind acum în Waldshut, a devenit anabaptist, acceptând rebotezarea pentru el şi începând să îi reboteze şi pe alţii. S-a implicat în controversa în care pleda pentru botezarea credinciosului, în timp ce Zwingli argumenta că anabaptiştii tindeau să strice rânduiala stabilită. Mai târziu în decursul anului 1525, trupele austriece au ocupat oraşul Waldshut din cauza convingerilor religioase radicale care se înrădăcinaseră aici, iar Hubmaier a fugit în Zurich, acolo fiind însă repede arestat. Torturat fiind, s-a dezis de opiniile sale, un lucru pe care ulterior avea să îl regrete amarnic. Alungat din oraş, s-a refugiat în cele din urmă în Moravia pentru o vreme. În Moravia, regiune a coroanei de Boemia, nobilii se bucurau de un decret de independenţă şi i-au putut proteja pe radicalii religioşi de pe proprietăţile lor. Unii dintre ei au fost convertiţi de Hubmaier, el fiind capabil să lucreze fără oprelişti în oraşul vecin, Nikolsburg. Se pare că în decurs de şase ani, mii de oameni au fost rebotezaţi.
În interiorul comunităţii însă, a avut loc o scindare. Hubmaier era mai conservator decât alţi lideri, îndeosebi Hans Hut, care fusese puternic influenţat de ideile radicale ale lui Thomas Müntzer. Hubmaier credea că statul era o rânduială a lui Dumnezeu, preconizând şi posibilitatea existenţei magistratului creştin, el sancţionând doar pedeapsa capitală şi războaiele. Grupul mai radical dorea o comunitate a bunurilor şi a negat că creştinii ar putea folosi sabia pentru autoapărare, că ar putea servi ca magistraţi sau că ar trebui să plătească taxe. Hut, ca mulţi dintre anabaptişti, trăia într-o atmosferă escatologică: el se aştepta la venirea iminentă a lui Hristos, despre care spunea că a fost prezisă pentru Rusaliile anului 1528. El credea în viziuni şi vise, ca purtătoare ale revelaţiilor divine. Vorbea cu un entuziasm nestăpânit, care i-a convins pe mulţi; înainte de venirea în Moravia, avusese un real succes în conducerea comunităţii anabaptiste din Augsburg. Era misia lui, afirma el, să vestească îndepărtarea celor fără Dumnezeu de către cei vrednici. În Moravia însă, i s-a opus cu succes Hubmaier, care avea sprijinul nobililor locali, iar Hut a fost întemniţat.
Hut a reuşit să scape şi s-a dus la Viena. În Austria el a predicat cu mare succes. În 1527, în timp ce lua parte la aşa numitul Sinod al Martirilor anabaptiştilor din Augsburg, el a fost arestat, torturat şi conferit judecăţii. Înainte ca judecata să se fi încheiat, a murit, accidental sau în tentativa de a evada. Trupul său a fost ars pe rug.
Atitudinea favorabilă a lui Hubmaier faţă de guvernarea civilă nu l-a scăpat de soartă pe care le-o pregătise această stăpânire civilă anabaptiştilor. În 1526 Ferdinand, fratele regelui Carol al V-lea, a devenit margraf de Moravia, atunci când a fost uns ca rege al Boemiei. El s-a pornit rapid pe zdrobirea anabaptiştilor. Hubmaier şi soţia sa au fost întemniţaţi şi judecaţi. De această dată a rezistat torturii şi a fost ars pe rug în Viena, pe 10 martie 1528. Trei zile mai târziu, soţia sa, de a cărei loialitate conjugală şi principială el nu se îndoise vreodată, a fost aruncată în Dunăre, cu o piatră legată în jurul gâtului.
În Nikolsburg a continuat conflictul dintre facţiunile lui Hubmaier şi Hut, asta până ce seniorul din zonă i-a cerut taberei radicale să îi părăsească ţinutul. S-au mutat la Austerlitz, la vreo 30 de mile spre nord, acolo fiind bine primiţi de nobilii locali; s-au şi stabilit acolo, în 1528. Acest grup din Austerlitz ocupă o poziţie de mare însemnătate istorică, deoarece a fost prima grupare anabaptistă care a format o societate complet comunitară. Urmând exemplul apostolilor şi a bisericii de la începuturi, ei practicau punerea la comun a bunurilor, acestea fiind administrate de oficiali aleşi. Acest fel de comunism a fost pe deplin stabilit începând cu 1529, anul în care a sosit şi Jacob Hutter, a cărui influenţă în rândul lor a fost atât de profundă, încât ei i-au purtat numele şi au fost cunoscuţi de atunci ca hutteriţi.
Hutter era un tirolez care deprinsese meşteşugul de pălărier, de unde şi-a luat şi numele (cuvântul german pentru pălărie este „Hut”). A ajuns conducătorul anabaptiştilor tirolezi şi, pentru a scăpa de persecuţii, a organizat o migraţiune a adepţilor lui către un loc de mai mare siguranţă, în Moravia. El a rămas în Tirol, dar a fost chemat în Moravia pentru a domoli conflictele pricinuite de sosirea noilor veniţi, lucru care agravase discordia care deja era endemică printre anabaptiştii moravieni. Convins de misiunea sa divină de a conduce grupările moraviene, el a reuşit să se afirme până la urmă în poziţia de conducere. A crezut şi că anabaptiştii săi erau adevărata biserică, lucru pe care l-a indus şi celor care îl urmau, biserică dincolo de care nu exista mântuire.
Ferdinand I şi-a continuat eforturile pentru suprimarea anabaptiştilor, astfel că în 1535 ei erau alungaţi din Moravia. Nu aveau unde să se ducă şi au îndurat mari dificultăţi, ca rătăcitori fără de casă. Aceasta era soarta obişnuită a anabaptiştilor din acea perioadă. Hutter, îndemnat de ai săi să caute ceva pentru propria sa siguranţă, s-a întors în Tirol. El credea că suferinţa era inevitabilă pentru cei aleşi şi că acest lucru îi va duce până la urmă la triumf. Prins de autorităţile austriece, el a îndurat cu stoicism şi fermitate tortura. Pe 25 februarie 1536, a fost trimis la moarte prin ardere.
Persecuţia nu a reuşit să înfrângă spiritul hutteriţilor sau să le distrugă organizarea. În 1536 au decis să se împartă în grupuri mici şi să îşi caute locuinţe şi slujbe. Nobilii, care fuseseră refractari în a-i expulza cu un an înainte, au fost bucuroşi să îi primească înapoi, fiind însă atenţi să evite o sfidare făţişă a legii. Frăţia a putut astfel să îşi reclădească vechile comunităţi, să înfiinţeze altele noi şi să organizeze un misionariat sistematic şi eficient, cel mai bun din Europa acelei vremi. Misionarii au fost persecutaţi fără milă; patru cincimi din numărul lor au fost executate. Comunităţile moraviene au fost supuse unei alte perioade de persecuţii crunte începând cu 1547, până la moartea lui Ferdinand din 1564. A urmat apoi o perioadă în care au fost lăsaţi în pace, fiind capabili să îşi desfăşoare activităţile de prozelitism, care adesea erau acompaniate de mândrie şi intoleranţă de sine, dar şi de siguranţă pe sine. Unul din motivele acestei atitudini era numărul mare de secte diferite care s-a dezvoltat în jurul lor în Moravia; conform unui călător veneţian care a trecut prin zonă, erau treisprezece sau paisprezece secte diferite numai în regiunea Austerlitz.
Până şi în cadrul grupării hutterite au existat disensiuni şi lipsă de bună înţelegere. Predicatorii erau dominatori şi exclusivişti; membrii erau în mod constant în conflict unii cu ceilalţi; iar uzul interdicţiei, o trăsătură a comunităţilor anabaptiste, era dus până la extrem printre hutteriţi, membrilor excluşi refuzându-li-se până şi puţină hrană şi băutură. Nu mai puţin adevărat este însă că prosperitatea hutteriţilor şi gradul de toleranţă de care dispuneau s-au dovedit foarte atractive pentru alţi radicali religioşi, care i-au vizitat şi au încercat să se unească cu dânşii. Aici se includ greci, italieni şi poloni.
În 1572 hutteriţii au atins apogeul succesului şi prosperităţii, având cam trei mii de adulţi botezaţi şi o economie înfloritoare. În acel an lucrurile s-au schimbat, atunci când protectorul lor, seniorul Liechtenstein a murit fără a avea urmaşi. În 1576, statul i-a vândut domeniile unui membru al unei familii catolice devotate, care a luat măsuri energice împotriva ereticilor în şi în jurul oraşului Nikolsburg. Faptele sale au fost duse până la sfârşit în secolul al XVII-lea, prin eforturile concertate ale ordinului iezuit şi guvernului austriac. Mii de oameni au murit în timpul persecuţiilor; potrivit unui cronicar, au fost hăcuiţi pe masa de tortură, arşi, perpeliţi în foc, puşi la cazne cu fier înroşit, închişi în case cărora li se dădea foc, spânzuraţi în copaci, spintecaţi cu sabia, înecaţi, înfometaţi în închisoare şi aşa mai departe. Au fost siliţi să trăiască în peşteri şi văgăuni, în păduri, în zone sterpe şi caverne. Până la urmă au fost stârpiţi în Moravia, dar au continuat să existe în alte ţări, inclusiv în Statele Unite.
Trebuie menţionat ceva despre organizarea socială şi economică a acestui comunism hutterit. Motivaţia ei nu a fost una economică, ci religioasă. Bunurile la comun erau văzute ca o expresie a înfrăţirii, a iubirii frăţeşti. Doar dacă toate bunurile erau deţinute în comun se putea înlătura egoismul şi se putea obţine o asemuire cu Hristos. Organizarea hutterită era orice, numai nu individualistă. Comunitatea celor credincioşi era adevărata biserică, dincolo de care nimeni nu putea căpăta izbăvirea, iar fiecare individ al comunităţii datora o supunere totală. Unitatea de bază în comunităţile lor era „gospodăria”, care în mod normal era alcătuită din câteva sute de persoane care trăiau într-o clădire, sub diriguirea unui membru conducător, cunoscut sub denumirea de “gospodar”. Toţi membrii mâncau într-o sală de mese la comun; grădiniţele, saloanele pentru bolnavi şi şcolile erau şi ele îngrijite în comun. Dincolo de efecte personale precum îmbrăcămintea şi lenjeria de pat, nu existau posesiuni individuale. Căsătoria cu o persoană din afară rezulta în expulzarea din comunitate; iar tinerele erau uneori obligate să încheie căsătorii care nu erau deloc pe placul lor.
Căpetenia întregii comunităţi hutterite era cel cunoscut sub numele de episcop şef. Sub el se situau “prelaţii Cuvântului” sau înţelepţii, apoi “prelaţii trebuinţelor” sau diaconii. Predicatorii erau aleşi de întreaga comunitate şi aveau multă autoritate. Astfel, Frăţia Hutterită prezenta una dintre cele mai bine organizate comunităţi religioase ale vremii. Dacă nu a înflorit către un model de dragoste frăţească, a atins neîndoielnic o culme de prosperitate economică. Hutteriţii culegeau cele mai mari recolte din regiune, aveau cei mai buni cai. Meşteşugarii lor erau şi ei cât se poate de destoinici.
Anabaptiştii erau oameni cu obiceiuri paşnice, care nu erau interesaţi de răsturnarea violentă a instituţiilor existente. Faptul că au fost consideraţi periculoşi a fost rezultatul, în parte, a doctrinelor lor religioase neortodoxe, doctrine privite ca fiind subversive într-o epocă a uniunii strânse dintre stat şi biserică, iar pe de altă parte din cauza activităţilor unor oameni ca Andreas Carlstadt, Thomas Müntzer şi Melchior Hofmann, precum şi a evenimentelor tragice dintre 1534 şi 1535 din Munster, evenimente care par să fi format părerea celorlalţi despre dânşii.
Andreas Bodenstein von Carlstadt era un vechi coleg din facultate al lui Luther, la Universitatea din Wittenberg, şi a ajuns unul dintre adepţii lui Luther. Totuşi el s-a dus repede dincolo de liderul său în privinţa radicalismului opiniilor, fiind alungat din Saxonia în 1524. Când locuia în Rothenburg, el s-a implicat în Răscoala Ţărănească, fiind întemniţat, dar a scăpat şi a găsit refugiu împreună cu Luther, care şi-a primit generos vechiul adversar în propria casă pentru o vreme, făcându-i posibilă şederea în vecinătatea oraşului Wittenberg din 1525 până în 1529. În ultimii săi ani, Carlstadt a devenit mai conservator. Şi-a sfârşit zilele ca profesor de teologie la Basel, unde ciuma i-a venit de hac în anul 1541.
Vederile sale radicale au avut parte de influenţe. El a fost primul care să declare public o opinie pur simbolică despre împărtăşanie, cum că pâinea şi vinul erau doar nişte simboluri ale trupului şi sângelui lui Hristos şi că Hristos nu era prezent în împărtăşanie. Atât botezul, cât şi sfânta cuminecătură erau nişte ritualuri complet inutile. El a refuzat să boteze copiii şi se pare că ar fi suspendat slujba de împărtăşanie în timp ce era încă preot în Saxonia. A mers astfel chiar mai departe de poziţia anabaptiştilor, deoarece ei credeau încă în aceste rituri, deşi nu în forma lor tradiţională. Opiniile sale despre sfânta împărtăşanie ar fi putut fi influenţate de Zwingli, iar el pare să fi avut un anumit impact asupra umaniştilor şi artiştilor; în 1519 el i-a dedicat o carte lui Albrecht Dürer.
Un personaj mai formidabil a fost Thomas Müntzer, pe care l-au studiat mult în ultimii ani erudiţii occidentali, precum şi comuniştii. Încă de pe vremea lui Friedrich Engels, comuniştii au făcut din el un erou. Müntzer însă, nu era interesat în primul rând de lupta de clasă, ci de religie. Era un om învăţat, cu diplomă în teologie şi cunoştinţe de greacă şi ebraică. Ca preot în oraşul saxon Zwickau, a început să ţină predici care deveneau din ce în ce mai radicale. A devenit asociat cu profeţii din Zwickau, cei care credeau în revelaţii directe de la Sfântul Duh, negau botezul infantil şi priveau izbânda turcilor ca pe antihrist, după care urma să vină Împărăţia milenară. Müntzer a crezut că acest mileniu va fi prefaţat printr-o revoltă sângeroasă a aleşilor, care îi vor măcelări pe cei fără de Dumnezeu.
A început să îşi îndrepte predicile exclusiv către cei săraci şi să îşi pună nădejdea de restaurare a adevărului în oamenii de rând. Discursul lui era atât de incendiar, încât a fost expulzat din Zwickau şi ulterior din Praga. Ca şi Carlstadt, el fusese cândva adeptul lui Luther, mai apoi însă a respins preceptele acestuia. În oraşul saxon Allstedt, unde a ajuns pastor în 1523, el a atras de partea lui un număr mare de adepţi dintre cei provenind din clasele inferioare şi a organizat “Liga Aleşilor” pentru a duce până la final Reforma, urmând să aştepte imediat sosirea mileniului promis. Ca rezultat al conducerii lui, o capelă învecinată a fost distrusă de adepţii săi, în martie 1524. Müntzer nu a ezitat să predice despre iminenta distrugere sângeroasă a celor fără frica lui Dumnezeu, în prezenţa fratelui şi a nepotului lui Frederick cel Înţelept (ambii aveau să fie electori ai Saxoniei), urmându-i să treacă la conducerea acestei lucrări pioase. Aici se pare că el i-a identificat pe cei fără de Dumnezeu în persoana pastorilor luterani şi poate chiar în însuşi Luther. Mai apoi s-a întors împotriva prinţilor, prezicând decăderea lor în viitorul apropiat. Atunci când principii, în mod firesc alarmaţi şi avertizaţi de către Luther, au încercat să îi restricţioneze activităţile revoluţionare, el a replicat prin pamflete, atacându-i în scris deopotrivă pe principi şi pe Luther. Prinţii, scria el, trebuie daţi jos şi conducerea trebuie preluată de cei nevoiaşi, care erau conduşi de Dumnezeu şi Îl slujeau. Profetul lor era, bineînţeles, chiar Müntzer. În august 1524, el a fugit din Allstedt, încălcându-şi promisiunea de a nu părăsi oraşul.
După ce a hoinărit o vreme, predicând şi fiind alungat mereu, cariera sa a ajuns pe culmi şi s-a sfârşit cu Răscoala Ţărănească. El şi-a atras adepţi dintre ţăranii turingieni, pe care i-a îndemnat să grăbească triumful celor cucernici printr-o violenţă neostoită. În luna aprilie a anului 1525, el a luat parte la un raid care a distrus mănăstiri de călugări şi de maici. În aceeaşi lună a scris o epistolă în care se vedea pofta de sânge, trimisă adepţilor lui din Allstedt: “Pe ei, pe ei, cât încă arde focul! Nu lăsaţi săbiile să zacă!” În Frankenhausen era o oaste de opt mii de ţărani, aceştia cerându-i lui Müntzer să îi conducă. El a făcut-o, încrezător că mânia Atotputernicului îi va nimici pe duşmani. Ţăranii nu erau instruiţi, nu erau echipaţi cum se cuvine şi nici nu aveau o conducere militară destoinică. Au înfrunta armata unor prinţi, condusă de Philip de Hesse, oaste bine antrenată, bine echipată şi condusă după regulile artei militare. Ţăranilor li s-a oferit şansa de a pleca fără a li se face vreun rău, dacă îl abandonau pe Müntzer, însă Müntzer le-a făgăduit că Dumnezeu îi va ocroti şi le va aduce izbânda. Prinţii, neprimind vreun răspuns la ofertă, au trecut la atac. Ţăranii au fost răzleţiţi şi înfrânţi. Aceasta a fost bătălia de la Frankenhausen (15 mai 1525). Müntzer nu a mai trăit mult; a fost găsit ascunzându-se într-o pivniţă şi, după ce a fost torturat, a fost decapitat pe 27 mai. Înainte de moarte, el s-a dezis de convingeri şi a luat sfânta împărtăşanie conform ritului catolic.
Un alt profet aţâţător, cu veleităţi escatologice, a fost Melchior Hofmann, un blănar şvab, care a început tot ca adept al lui Luther, despărţindu-se mai apoi de el. Ca predicator ambulant, el a reuşit un adevărat record de expulzări. A fost alungat din teritoriile Cavalerilor Teutoni şi din cele ale regilor Suediei şi Danemarcei; altă dată a trebuit să îşi ia tălpăşiţa din oraşul Lubeck pentru a scăpa cu viaţă. A devenit anabaptist în Strasbourg, în anul 1530, având ulterior mare succes în Olanda, unde şi-a câştigat un mare număr de adepţi fanatici. În 1531, zece dintre adepţii lui au fost decapitaţi la Haga. Hofmann a petrecut o bună bucată de vreme şi în Strasbourg, oraş care era convins că va fi scena sosirii Împărăţiei lui Hristos. Mai întâi va fi acolo o măcelărire îngrozitoare a necredincioşilor, iar cei credincioşi vor izbândi. Hristos va apărea, întâmpinat de 144.000 de izbăviţi, cei pomeniţi în capitolul al paisprezecelea al Apocalipsei, cu Hofmann ca şi căpetenie. În luna mai 1533, în Strasbourg, Hofmann a provocat intenţionat propria sa arestare. A rămas în închisoare, continuând să prezică asediul şi sosirea Domnului, până la moartea sa din 1543.
Hofmann se vedea ca un Enoh sau Ilie, adică un martor uns pentru A Doua Venire. Spre deosebire de Carlstadt şi Müntzer, nu a fost un om cu înclinaţii spre studiu, dar credea că inspiraţia de la Sfântul Duh îi ţinea loc de educaţie şi că învăţătura din cărţi era doar un obstacol. Învăţăturile sale despre sfârşitul iminent al lumii, viziunile, visele şi revelaţiile sale, profeţiile, toate au avut un efect puternic şi neliniştitor asupra atmosferei încărcate şi saturate religios din acea vreme, îndeosebi în rândul celor săraci, mereu pregătiţi să caute în viitor şi în lucruri supranaturale ceva compensatoriu pentru greutăţile lor zilnice. Deşi a pledat pentru supunerea necondiţionată faţă de guvernarea civilă, care oricum nu avea să dureze prea mult, odată ce lumea se îndrepta iute spre sfârşit, rezultatul inevitabil al faptelor sale au fost violenţa şi tulburările. Contemporanii lui au văzut o legătură între faptele lui din Olanda şi evenimentele tragice din Münster. Printre cei convertiţi de dânsul a fost Jan Matthys, brutar din Haarlem,care ulterior avea să devină lider al mişcării din Münster. Între anii 1528 şi 1536, Ţările de Jos au îndurat războiul, foametea, inundaţiile şi ciuma, intensificându-se aici atmosfera escatologică induse de preceptele lui Hofmann. În Amsterdam, unii dintre acoliţii lui au provocat tulburări în anii 1534 şi 1535; punctul culminant a survenit atunci când o ceată de patruzeci de inşi a încercat să pună stăpânire pe primăria urbei, luând-o cu asalt. Unii melchioriţi, aşa cum erau numiţi adepţii lui Hofmann, s-au rupt de gruparea extremistă, însă prin aceşti extremişti se făceau recrutări în vederea Noului Ierusalim din Münster.
În oraşul episcopal Münster din landul Westfalia, Reforma a fost introdusă în forma ei luterană, în 1532 şi 1533, sub conducerea unui preot pe nume Bernhard Rothmann. Curând, el a adoptat o poziţie radicală, scindând astfel tabăra reformată. Poziţia sa a fost întărită de o infuzie de melchioriţi veniţi din Olanda. Mulţi dintre aceşti nou veniţi erau săraci, iar împreună cu clasa nevoiaşă a oraşului, au fost atraşi de ideile comuniste pe care Rothmann începuse să le accentueze. Creştinii adevăraţi, pretindea el, trebuie să emuleze atmosfera din biserica primară şi să ţină toate bunurile la comun. În primele zile ale anului 1534, el era figura dominantă din viaţa religioasă a oraşului. În acel moment au apărut doi adepţi ai lui Matthys, rebotezându-i pe Rothmann şi pe mulţi alţii. În câteva zile, peste o mie patru sute de oameni au fost rebotezaţi.
Apogeul evenimentelor din Mnster a început odată cu sosirea lui Matthys şi a unuia dintre discipolii lui, Jan Beukelszoon, ştiut ca John de Leyden. Curând, aceştia erau liderii anabaptiştilor şi printr-o răzvrătire înarmată, ei au reuşit să pună mâna pe oraş şi să expulzeze toţi luteranii şi catolicii care refuzaseră să se alăture mişcării lor. La începutul lui 1534, expulzările se şi terminaseră. Se desfăşuraseră pe o vreme rea, rece, fără a se ţine seamă în vreun fel de bătrâni, bolnavi, femei sau copii. Cei alungaţi au fost nevoiţi să îşi părăsească casele şi bunurile, fiind reduşi la statutul de cerşetori. Matthys şi-a exprimat dorinţa de a-i ucide pe cei fără de Dumnezeu, însă a fost oprit de la pasul acesta atât de draconic.
Episcopul din Munster, ajutat deopotrivă de stăpânirea catolică şi cea protestantă, inclusiv de Philip de Hesse, au asediat oraşul. În acest timp anabaptiştii din Olanda au dat năvală în Noul Ierusalim. În aceste condiţii, Matthys şi-a afirmat teocraţia, bazându-se pe comunism şi teroare. Toţi cetăţenii trebuiau să renunţe la banii lor; mâncarea şi locuinţele deveneau proprietate publica, iar uşile caselor trebuiau ţinute neîncuiate tot timpul. Cei care obiectau, erau suprimaţi; când un fierar a vorbit împotriva lui, Matthys a adunat populaţia şi, în prezenţa oamenilor, l-a ucis cu mâna lui. Şi alţii au fost executaţi sau întemniţaţi. Au fost interzise toate cărţile, cu excepţia Bibliei; toate celelalte trebuiau predate autorităţilor, pentru a fi arse. Între timp, în zonele învecinate, din cauza atracţiei pe care o exercita oraşul Munster, guvernele s-au alarmat şi au luat măsuri riguroase împotriva anabaptiştilor, omorând un număr mare dintre ei.
În Duminica Paştelui, pe 4 aprilie, Matthys a primit o poruncă dumnezeiască, aşa credea el, aceea de a conduce o ambuscadă, cu numai câţiva oameni, împotriva asediatorilor. Era convins că Dumnezeu va oferi victoria micului său grup înarmat. În acea luptă el a fost omorât, iar conducerea i-a revenit lui John de Leyden. Acest om fusese copil din flori, un perdant în afaceri, având doar o spoială de educaţie, era însă chipeş şi elocvent, ştiind cum să îşi asigure o poziţie dominantă asupra minţii oamenilor. El a pus în aplicare o schimbare profundă în constituţie, alergând despuiat prin oraş, cu frenezie; au urmat trei zile în care a stat în extaz, timp în care nu a scos un cuvânt. A anunţat apoi că Domnul i-a revelat necesitatea sfârşirii fostului sistem de guvernământ, făcut prin fapte ale oamenilor, înlocuindu-l cu unul care provenea de la Dumnezeu. În capul noului guvernământ s-a numit pe sine, asistat de un organism format din doisprezece oameni numiţi de el, cunoscuţi ca „înţelepţi” sau „juzi ai Triburilor lui Israel”. În septembrie, el s-a încoronat ca rege, anunţând că avea să conducă nu doar oraşul Munster, ci lumea întreagă.
Noul guvern deţinea puterea asupra tuturor afacerilor orăşeneşti şi asupra vieţii cetăţenilor. Meşteşugarii erau siliţi să lucreze fără a fi plătiţi. Pedeapsa cu moartea avea să fie impusă în cazul unui mare număr de lucruri ofensatorii, incluzând aici minciuna, calomnia, avariţia, scandalul, nesupunerea copiilor faţă de părinţi şi a soţiilor faţă de soţi, adulterul, blasfemia, plângerile mincinoase şi comportamentul de nesupunere faţă de noua stăpânire. Cea mai radicală schimbare a fost poligamia, care a întâmpinat la început multă rezistenţă şi chiar o revoltă înarmată, care l-a trimis pe John la închisoare o vreme. În final, el a câştigat şi i-a executat pe rebelii care s-au opus poligamiei. Toate persoanele ajunse la vârsta căsătoriei trebuiau să se căsătorească. Un motiv al poligamiei era numărul mare de femei din oraş, depăşind cu mult numărul bărbaţilor, multe femei fiind abandonate acolo de soţii exilaţi. Mulţi bărbaţi au căpătat mai multe neveste; unul din cei mai entuziaşti a fost chiar John, care avea nu mai puţin de cincisprezece. Unele femei au fost executate pentru refuzul de a se supune noilor legi; unele soţii mai vechi au fost sortite morţii pentru a se fi certat cu soţiile noi ale bărbaţilor lor. Până la urmă, a fost îngăduit divorţul, iar mariajul putea fi întrerupt, astfel că se putea face orice, după bunul plac. Acest lucru a dus la promiscuitate sexuală, un lucru foarte diferit de morala strictă a anabaptiştilor obişnuiţi.
John a căzut în capcanele statutului de monarh, incluzând aici îmbrăcămintea splendidă, curtea de două sute de persoane, coroană, sceptru şi glob, acestea semnificând domnia lui peste întregul pământ. A schimbat numele porţilor şi străzilor oraşului, precum şi pe cele ale zilelor săptămânii, pentru a celebra începutul unei noi ere pentru omenire. Toate acestea pe spinarea maselor, care trebuiau în continuare să se supună confiscării proprietăţilor; casele le erau scotocite, iar multe dintre veşminte şi lenjeriile de pat le erau luate. John a găsit nimerit să îşi pună o gardă de corp înarmată, alcătuită nu din localnici, ci din emigranţi care veniseră fără nimic în Munster, fiind în întregime dependenţi de dânsul.
Episcopul nu stătuse cu mâinile în sân. La începutul lui ianuarie 1535, oraşul a fost complet înconjurat de forţele asediatoare, iar foametea a izbucnit în interiorul lui. Populaţia disperată mânca animale, încălţăminte şi leşuri de morţi. Regele şi curtea sa se pare că aveau alimente din belşug tot timpul. Teroarea s-a înteţit, în efortul de a-i supune pe cei care ridicau glasul. Când înfometarea a ajuns la culme şi generală, John a permis plecarea celor care doreau să plece. Acest lucru nu le-a pus capăt suferinţelor; bărbaţii cu trupuri slăbite au fost omorâţi de trupele de asediu; iar femeilor, copiilor şi bătrânilor nu li s-a îngăduit să treacă printre linii şi au flămânzit în continuare. În cele din urmă, episcopul i-a executat pe unii dintre supravieţuitori şi pe ceilalţi i-a trimis în diferite părţi ale diocezei sale.
Asediatorii au oferit o amnistie locuitorilor oraşului, dacă îl vor preda pe John şi curtea sa, însă teroarea nemiloasă a lui John a împiedicat acest lucru. Până la urmă, oraşul a fost trădat de doi bărbaţi care au fugit la inamic şi au arătat pe unde să atace. În noaptea de 24 iunie, Munsterul a căzut, după o luptă cruntă. Supravieţuitorii au primit oferta de a fi lăsaţi să trăiască, însă au fost masacraţi imediat ce au lăsat armele din mâini. Toţi anabaptiştii de frunte au fost ucişi. John de Leyden şi o mână de oameni de încredere ai lui au fost puşi în lanţuri, timp de câteva luni, fiind expuşi în public. Pe 22 ianuarie 1536, au fost torturaţi până la moarte, cu fierul înroşit, în oraşul Munster. Trupurile le-au fost puse în cuşti de fier şi suspendate de turnul uneia dintre biserici. Munsterul a devenit iarăşi oraş catolic, iar fortificaţiile sale au fost distruse.
Deşi au mai existat câteva manifestări de acest gen, faza violentă a anabaptismului s-a estompat după aceste evenimente dramatice din Munster. Însă întreaga mişcare avea să sufere povara teribilă a asocierii, în conştiinţa publică, cu evenimentele întâmplate acolo. Faptul că ea a supravieţuit s-a datorat, în mare măsură, faptelor lui Menno Simons (1496-1561). Ca preot în Frisia de Vest, el era într-o poziţie favorabilă pentru a învăţa din excesele celor din Munster, precum şi a confraţilor lor din Olanda. Cele mai vechi dintre scrierile lui constituie un atac la adresa lui John de Leyden, pe care Menno îl identifică cu Antihristul. Între timp, totuşi, el a ajuns să respingă unele dintre doctrinele catolice de căpătâi, iar în 1536 a renunţat de bunăvoie la preoţie. După un timp, în acelaşi an, el a fost rebotezat.
Curând după aceea, şi-a început munca de a strânge, întări şi ridica la loc comunităţile anabaptiste răzleţite. Din 1536 până în 1543, el a acţionat în Olanda, iar drept mărturie a succesului său stau recompensele oferite pentru arestarea sa şi faptul că Carol al V-lea a emis un edict împotriva lui, în 1542. Din anul 1543 şi până la moartea sa, în 1561, domeniul lui de activitate a fost nordul Germaniei. Poziţia sa a fost aceea de şef peste un număr de episcopi, fiecare dintre aceştia fiind însărcinat cu un anumit teritoriu. Acest lucru s-a întâmplat, în mare, ca rezultat al activităţilor lui, iar prin ele mişcarea din Olanda şi nordul Germaniei nu a fost nici distrusă de inamicii ei, nici năpădită de apucăturile fanatice.
Menno a întâmpinat şi opoziţie în rândul anabaptiştilor, prin asprimea crescândă în privinţa interdicţiei, lucru care însemna, aşa cum am văzut, forma anabaptistă de excomunicare şi era însoţită de “ocolire” sau evitarea membrilor excomunicaţi. La o conferinţă din Strasbourg, în anul 1557, întrunire la care erau reprezentate mai multe ţări, Menno şi colegii lui nordici au fost îndemnaţi să fie mai puţin aspri în această privinţă. În locul domolirii, ei şi-au excomunicat oponenţii. În opinia lui, interdicţia şi ocolirea erau aplicabile fiecărei fiinţe umane, chiar şi în cazul relaţiilor dintre soţ şi soţie sau dintre părinţi şi copii. Totuşi, chiar dacă ideile lui erau respinse de mulţi anabaptişti, Menno este considerat cel mai mare lider al lor şi asta se vede şi din faptul că ei sunt cunoscuţi sub denumirea de menoniţi.
SPIRITUALIŞTII
Termenul „spiritualism”, folosit în legătură cu radicaliştii din Reformă, se referă la un tip de religie care minimalizează importanţa formelor exterioare şi organizarea exterioară, micşorând astfel chiar şi autoritatea cuvântului scris al Scripturii. El subliniază religia lăuntrică, iluminarea prin Duh, prin mărturia Cuvântului lăuntric. În termeni generali, spiritualismul se poate regăsi în multe locuri ale perioadei reformiste; erau tendinţe spiritualiste chiar şi la Luther, cu toate că el nu simpatiza deloc cu spiritualiştii. Prin natura conduitei lor, spiritualiştii nu erau întemeietori de biserici sau ai vreunei mişcări organizate, totuşi unii dintre ei au avut o influenţă mare. Carlstadt şi Müntzer pot fi numiţi spiritualişti, însă majoritatea lor poate fi numită paşnică, mai curând decât violentă. Unul dintre cei mai importanţi a fost Caspar Schwenckfeld (1489-1561).
Nobil şi moşier silezian înstărit, el a fost adept al lui Luther o vreme, însă în timp opiniile sale au ajuns divergente de cele ale marelui reformist. Spre deosebire de Luther, el credea că omul justificat prin credinţă nu mai este un păcătos, dar va respecta poruncile lui Dumnezeu pentru a obţine sfinţenia; el era deranjat de absenţa traiului fără renaştere printre discipolii lui Luther. A ajuns să renunţe şi la doctrina prezenţei lui Hristos în pâinea şi vinul Sfintei Împărtăşanii, adoptând o interpretare pur spirituală, cea în care Hristos hrăneşte duhovniceşte sufletul, nu fizic, şi numai sufletul celor care Îl urmează cu adevărat. Luther, în ce îl priveşte, l-a tratat pe Schwenckfeld cu o bădărănie neobişnuită. Schwenckfeld a minimalizat şi importanţa ritualului exterior al botezului, deşi el era diferit de anabaptişti; spre deosebire de ei, el nu tăgăduia botezul cu apă care era făcut în copilărie şi nu accepta botezul credinciosului (adult).
Când Ferdinand a devenit rege al Boemiei şi Ungariei, în 1526, domeniile lui includeau şi Silezia. El a fost mai ostil convingerilor lui Schwenckfeld decât celor ale lui Luther. În 1529 Schwenckfeld a plecat de bunăvoie în exil, fiind tot restul vieţii un hoinar fără de casă, trăind pe ici, pe dincolo şi înfruntând pericolul în mod constant. Totuşi, soarta sa fost de departe mai bună decât cea a multora dintre ceilalţi radicali; avea prieteni puternici, care i-au făcut favoruri şi i-au acordat ospitalitate. Era implicat în mod frecvent în controverse, una dintre cele mai notabile fiind cea cu Pilgram Marpeck, un lider anabaptist care dorea să îi unească pe anabaptişti şi să contracareze tendinţa lor de a trece de partea lui Schwenckfeld. Schwenckfeld a obiectat la ceea ce el considera a fi o preocupare excesivă a anabaptiştilor faţă de lucrurile exterioare; de asemenea, el situa Vechiul Testament mult mai presus decât o făceau aceştia. În timp ce Marpeck susţinea că creştinii trebuie să fie supuşi statului, însă fără a sluji vreunei autorităţi laice sau a se înarma, Schwenckfeld avea o atitudine mult mai pozitivă faţă de autoritatea civilă. El simţea că autoritatea magistratului era una creştină şi că statul ar trebui să ia măsuri pozitive în domeniile carităţii, educaţiei şi faptelor sociale. Într-o gamă mare de probleme, diferenţele dintre poziţia anabaptistă şi cea a lui Schwenckfeld erau clare.
Schwenckfeld s-a angajat şi într-o polemică cu luteranii. Philip Melanchthon însuşi a luat conducerea în întocmirea unui document care să îl atace pe Luther. Principala diferenţă dintre poziţia lui Schwenckfeld şi cea a lui Luther este că, în timp ce Luther nu găsea în om vreun strop de neprihănire şi justificare, Schwenckfeld credea că omul, prin Hristos, poate fi transformat şi readus în stadiul iniţial, nemuritor şi dumnezeit. Omul nou putea înţelege Cuvântul, atât Cuvântul primar, care înseamnă revelaţia lăuntrică, cât şi pe cel secundar, Cuvântul Bibliei, care putea fi priceput numai de cel care mai întâi a înţeles Cuvântul interior. Pentru Schwenckfeld, biserica era una spirituală şi invizibilă, existând prin timp şi spaţiu şi legată prin credinţă, sub conducerea lui Hristos. Ca atare, el nu se regăsea în nici una dintre bisericile existente şi nici nu avea dorinţa de a întemeia încă una.
Alt important spiritualist a fost Sebastian Franck (1499-1542). Un om bine educat, el a fost hirotonisit ca preot, însă la scurt timp a devenit membru al clerului luteran. Din 1530 s-a mutat către o poziţie spiritualistă şi a părăsit biserica luterană. În primele sale scrieri, el s-a referit la noile secte ale luteranilor, zuinglienilor şi anabaptiştilor, declarând că orice spiritualist va nega toate formele exteriorizate. Biserica exteriorizată, vizibilă, potrivit lui, va merge în Rai după moartea Apostolilor, aşa că timp de o mie patru sute de ani nu a existat vreo adevărată biserică sau sacrament. Adevărul lăuntric însă a rămas şi a fost primit de cei credincioşi de la Duh. Toate lucrurile exterioare ale bisericii trebuiau lăsate deoparte şi nu mai trebuiau luate în seamă. El avea o concepţie vastă despre natura adevăratei biserici, declarând că existau mulţi creştini care nu auziseră vreodată de Hristos, printre aceştia fiind, de pildă, păgâni şi turci.
El îl încuviinţa pe Servetus în privinţa Treimii, asta însemnând că nega doctrina ortodoxă. Aidoma lui Schwenckfeld, el credea că Biblia nu poate fi înţeleasă decât de cei care sunt învăţaţi chiar de Dumnezeu şi a dat avertismente împotriva unei bizuiri prea mari pe cuvântul literal al Scripturii. A minimalizat importanţa comentariilor şi polemicilor teologice, declarând că Cele 10 Porunci şi Crezul Apostolilor conţineau suficientă doctrină pentru creştinii cucernici. Chiar a subliniat ceea ce el a considerat contradicţii în Biblii. Opiniile sale au întâmpinat o opoziţie atât de puternică, încât a fost obligat să ducă viaţa hoinară a radicaliştilor religioşi, până ce s-a refugiat, în cele din urmă, în Basel, unde şi-a petrecut ultimii ani în tihnă, căsătorindu-se cu o femeie care venea cu o zestre frumuşică. În 1540, o adunare a teologilor în Schmalkalden, printre ei aflându-se Melanchthon şi Bucer, i-a condamnat pe Franck, Schwenckfeld şi pe anabaptişti, accentuând importanţa bisericii rânduite şi pe cea a Cuvântului.
Una dintre numeroasele scrieri ale lui Franck a fost o traducere a cărţii lui Agrippa von Nettesheim despre vanitatea ştiinţelor. Franck a împărtăşit opiniile lui Agrippa despre nesiguranţa cunoaşterii umane şi asta l-a dus către o poziţie mai tolerantă decât cea obişnuită în vremea lui. Odată ce întreaga cunoaştere este fără rost, conform ideilor lui, greşeala şi adevărul sunt distribuite în mod egal printre creştini şi necreştini, ortodocşi şi eretici. El afirmă că a învăţat mai multe de la Platon, Plotinus şi Hermes Trismegistus, decât de la Moise.
Schwenckfeld şi Franck sunt singurii doi oameni cunoscuţi care pot fi numiţi spiritualişti în secolul al şaisprezecelea. Influenţa lor, chiar prin natura intrinsecă a convingerilor lor, este imposibil de măsurat; cu toate acestea, ea a fost mare. Ideea unei religii lăuntrice, fără rugi formale şi ritualuri îndeplinite, a avut un farmec puternic faţă de oamenii care erau indiferenţi sau dezgustaţi de dogmatism şi bigotism, lucruri manifestate uneori de bisericile oficiale. Deşi persoanele care etalau puncte de vedere atât de radicale erau trataţi ca nişte nelegiuiţi de către autorităţile acelor zile, influenţa lor tacită, lucrând ca şi cum ar fi fost sub evenimentele de suprafaţă, a continuat să ofere multor oameni o interpretare mai satisfăcătoare a traiului creştin decât putuseră găsi în altă parte. Tradiţia creştină şi poate că şi supravieţuirea creştinismului, le datorează mult. Posibil ca ei să ilustreze ideea lui Paul Tillich, care a spus că “… cei care în istorie par slabi, la sfârşit modelează istoria.”(10)
RAŢIONALIŞTII EVANGHELICI
În unele privinţe, cei mai radicali şi cutezători dintre dizidenţii perioadei Reformei au fost acei oameni cunoscuţi acum drept raţionalişti evanghelici. Ei respingeau deopotrivă sfintele taine ale protestanţilor şi catolicilor, credeau în raţiune ca sursă a adevărului religios şi se deosebeau prin respingerea doctrinei Treimii. Ei aveau în comun caracteristici ale anabaptiştilor şi spiritualiştilor; se pare că negau botezul infantil şi minimalizau tradiţiile exteriorizate. Ca şi anabaptiştii, dar spre deosebire de spiritualişti, ei credeau în formarea de grupări ale credincioşilor cu gândire asemănătoare. Au apărut îndeobşte din sudul Europei, adesea din Italia, iar într-un anume fel se poate spune că ei reprezintă spiritul Renaşterii aplicat la religie; cutezanţa gândirii lor în faţa tradiţiei rânduite, încrederea avută în raţiune şi sorgintea italiană fac acest lucru cel puţin plauzibil. Michael Servetus şi Sebastian Castellio, despre care s-a vorbit cu alt prilej în această carte (vezi capitolul 14), erau printre numele cele mai importante ale lor. Aici vom evidenţia doi oameni: Lelio Sozzini şi nepotul lui, Fausto Sozzini.
Lelio Sozzini (latinizat ca Laelius Socinus, 1525-1562) era membru al unei distinse familii de legiuitori din Siena. Studierea Bibliei l-a făcut să ajungă protestant, încă de foarte tânăr, fiind atras încă de la început de elementele cele mai radicale ale mişcării. Aceste tendinţe erau încurajate, fără doar şi poate, de şederea sa în Elveţia, un refugiu preferat de radicalii religioşi din Italia pe care el a avut prilejul să îi întâlnească, precum şi de lungile sale călătorii. În Polonia, unul din locurile vizitate, doctrina Treimii începuse deja să fie pusă la îndoială. Avea obiceiul să îi prezinte pe Calvin şi ceilalţi prin întrebări despre doctrinele teologice ambigue, iar Calvin l-a sfătuit să îşi ţină în frâu curiozitatea. El l-a criticat pe Calvin pentru executarea lui Servetus, a cărui moarte i-a îndreptat lui Lelio atenţia spre doctrina Treimii. Deşi ortodoxia îi era pusă sub semnul întrebării, el a reuşit să trăiască în Zurich fără a avea probleme serioase, până la sfârşitul vieţii.
Nepotul lui, Fausto, care l-a vizitat adesea, după moartea unchiului său i-a moştenit hârtiile şi cărţile. Fausto Sozzini (latinizat ca Faustus Socinus, 1539-1604) este o figură majoră în istoria Reformei. Sienez precum unchiul său, el a trăit în Italia, Franţa şi Elveţia, înainte de a se muta, în anul 1579, în Polonia, care avea să fie centrul activităţilor lui. Înainte de acest moment, părerile lui teologice radicale începuseră deja să se dezvolte. El insista pe faptul că în Biblie nu exista nimic care să contravină raţiunii, ca atare trebuia emisă o interpretare raţionalistă a Scripturii. A refuzat să adere la doctrina tradiţională a celor două naturi ale lui Hristos. Părerea sa era că, în timp ce s-a aflat pe pământ, El a fost pur uman; după înviere însă, Dumnezeu a împărtăşit cu El puterea şi l-a făcut, deşi era om, adevărat Dumnezeu. Omul este muritor prin firea lui, potrivit lui Fausto; şi Hristos, fiind în întregime om, era de asemenea muritor. Hristos nu a oferit satisfacţie pentru păcatul omenesc; a-i face pe nevinovaţi să sufere era un lucru nedemn de Dumnezeu. În loc să sublinieze moartea lui Isus pe cruce, el a pus accent pe învierea şi înălţarea Sa; în locul mâniei lui Dumnezeu, el a subliniat iubirea milostivă a Lui.
Când Fausto a ajuns în Polonia, a venit într-o ţară care ocupa o poziţie singulară în istoria Reformei. Deşi condusă de regi catolici, ea a oferit refugiu dizidenţilor religioşi din toată Europa. Această situaţie neobişnuită a fost posibilă în mare măsură particularităţilor constituţiei polone. Monarhia era slabă; din 1572, ea era electivă. Nobilimea aveau multă putere, iar membrii erau capabili să ofere protecţie pe domeniile lor reformiştilor religioşi şi radicalilor, cei ale căror idei le erau pe plac. Condiţiile au devenit chiar mai favorabile în timpul domniei regelui Sigismund al II-lea (1548-1572). El era un catolic care refuza să prigonească disidenţii religioşi, iar în limbajul întrebuinţat în acele vremuri, el a declarat că nu va încerca să forţeze conştiinţa nimănui, deoarece nu era menirea sa să trâmbiţeze ce ar trebui oamenii să creadă şi ce nu. În 1555, Dieta poloneză, organismul reprezentativ naţional, a permis ca fiecare nobil să introducă pe domeniile sale orice formă de închinare doreşte. Cam în acelaşi timp, a fost organizată o biserică reformată, puternic calvinistă. Când Polonia şi Lituania au fost unite prin Unirea de la Lublin, în 1569, ideile reformiste şi radicale s-au răspândit în Lituania.
Când Dieta s-a reunit în anul 1573, pentru a alege un succesor al lui Sigismund, membrii catolici au fost în favoarea candidaturii lui Henry Anjou, fratele regelui Franţei. Pentru a domoli temerile iscate în rândul protestanţilor de cunoscuta legătură a lui Henry cu masacrul din Ziua Sfântului Bartolomeu, din anul precedent, catolicii au încuviinţat o “Confederaţie a Varşoviei “, o garanţie a libertăţii religioase a tuturor sectelor, ceea ce a făcut ca Polonia să fie unică în Europa acelor vremuri. Henry a fost ales rege şi a trebuit să abdice, cu destulă şovăială, printr-o declaraţie. Când a renunţat la tronul polon, în 1574, pentru a deveni rege al Franţei, succesorul lui, Ştefan Bathory (1575-1586) a trebuit să păstreze aceleaşi circumstanţe. Deşi catolic, a păstrat în timpul domniei sale o politică a toleranţei.
În interiorul Bisericii Reformate poloneze s-a iscat o schismă atunci când unii membri, începând cu 1550, au început să nege doctrina Treimii. Aceşti membri s-au desprins oficial de biserică în anul 1563 şi şi-au întrunit primul sinod în 1565. Noua lor organizaţie era cunoscută ca Biserica Reformată Minoră a Poloniei. A fost cea dintâi biserică antitrinitariană organizată a Europei. I s-au opus deopotrivă catolicii şi protestanţii ceva mai ortodocşi, fiind scindată apoi chiar în interiorul ei. Deşi toţi membrii respingeau doctrinele ortodoxe ale botezului şi Treimii, ei nu cădeau de acord cu nici un chip ce precepte să accepte în locul acestora.
A mai existat un conflict în sânul noii biserici, privind relaţia dintre creştini şi lumea laică. Membrii acestei biserici nu puteau cădea la un acord privind chestiunile deţinerii de proprietăţi, a serviciului militar, a plătirii de taxe în scopuri militare sau în deţinerea de funcţii publice. Gruparea mai extremă, crezând în separarea completă de stat şi de viaţa civilă, afirma că este greşit că un creştin să facă aceste lucruri. Deoarece el nu trebuie să se împotrivească răului, creştinului îi este oprit până şi să apeleze la lege pentru remedierea unor nedreptăţi suferite, spuneau ei. El trebuie să se resemneze cu pierderea a orice îi este luat de vreun potrivnic şi să se supună oricărui cotropitor, chiar şi turcilor.
Aceste poziţii extreme au atras cel mai mult pe cei care aveau cel mai puţin de pierdut de pe urma lor, adică săracii şi refugiaţii străini, chiar dacă şi unii nobili au aderat la aceste convingeri, eliberându-şi şerbii şi renunţând la folosirea săbiei. Centrul principal al celor care susţineau această poziţie era comunitatea din Rakow, întemeiată în 1569, într-un efort de desprindere de lume şi de creare a unei societăţi ideale. Împotriva poziţiilor extremiste susţinute de racovieni stăteau mulţi nobili şi alţi membri ai Bisericii Reformate Minore. Pentru dânşii, autoritatea civilă era rânduită de Dumnezeu; un creştin poate avea o funcţie publică, chiar şi cea de rege; poate deţine proprietăţi; poate avea şerbi; şi poate pune mâna pe arme în apărarea ţării sale, a bunurilor sale şi a vieţilor şi bunăstării familiei sale şi a sa. Nu era greşit să te bucuri de a te fi născut nobil sau să te adresezi legii pentru îndreptarea unor nedreptăţi.
Aceste controverse au luat amploare când Fausto Sozzini a ajuns în Polonia, în 1579. El a cerut să fie primit în Biserica Reformată Minoră în anul care urma, însă a fost refuzat. Exista un număr de diferenţe între el şi biserică, cea mai importantă fiind practica bisericii de a boteza prin scufundare, practică negată de dânsul. El argumenta că botezul cu apă, şi cu atât mai mult rebotezarea, nu erau necesare creştinilor. Principala opoziţie faţă de el venea de la comunitatea anabaptistă Rakow, care obiecta împotriva spiritului său raţionalist şi, după părerea lor, lumesc. El nu a devenit niciodată membru al bisericii cu care a fost atât de îndeaproape asociat. Ulterior, deşi nu în Polonia, biserica avea să fie numită sociniană, după numele lui.
Cu toate acestea, racovienii i-au cerut să îi apere prin scrierile despre ideile lor privind societatea şi statul, la vremea aceea fiind atacate. El a făcut asta într-un mod mult mai moderat decât se obişnuia, încercând să înlăture acuzaţiile cum că aceste opinii ar fi subversive pentru ordinea publică. Ca atare, el a făcut multe concesii autorităţii civile: un creştin poate avea o slujbă publică, dacă nu varsă sânge; poate merge chiar şi la război, dacă nu răneşte pe nimeni; şi îşi poate căuta dreptate la curtea de judecată, dacă nu cere pedepsirea părţii care i-a adus daune. În ciuda acestor idei conciliatoare şi a altora, el s-a lovit de mânia regelui şi a fost nevoit să se ascundă o vreme.
În decursul anilor, ideile extremiste ale racovienilor s-au estompat, iar părerea dominantă în biserică a ajuns să garanteze dreptul şi îndatorirea creştinului de a primi şi a participa la activităţile statului şi societăţii. Fausto însuşi s-a apropiat de această convingere mai mult. El a influenţat mult generaţia tânără, care obiecta la stricteţea celor mai în vârstă, iar în speranţa obţinerii unor răspunsuri şi eliminarea îndoielilor, Fausto a ajuns să îşi modifice deseori propriile opinii. Oricum, el a refuzat întotdeauna sancţionarea sub pedeapsa capitală pentru creştini, indiferent de circumstanţe. Pedeapsa cu moartea pentru criminali este interzisă, deoarece ea îi privează de şansa de a se pocăi şi astfel şi de câştigarea vieţii veşnice. (Tradus în termeni mai laici, această afirmaţie nu este departe de cea a lui Albert Camus privind pedeapsa capitală, aşa cum le exprima acesta în lucrarea „Reflecţii despre ghilotină”.) Pe de altă parte, dacă cineva omoară un om accidental, în timp ce se apără, acesta este un păcat, însă unul mai lesne de iertat. Şi nimeni nu ar trebui să îşi bată soţia, atât timp cât nu este sigur că acest lucru o va face să se îndrepte în comportament.
Influenţei lui Fausto i s-a dat credit pentru purificarea bisericii de fostul ei aspect extremist. Celebrul Catehism Racovian din anul 1605 ne arată plenitudinea schimbării. Fausto a început să lucreze la acest lucru în 1603, însă a murit în 1604, înainte de a termina, alţii ducând lucrul la bun sfârşit. El sancţiona, cu prevederea corespunzătoare pentru respectarea legii lui Hristos, deţinerea de slujbe la stat, depunerea de jurăminte, acţionarea în instanţe de judecată şi interesele necuvenite. În această perioadă, moderaţia crescândă a mişcării a întărit-o, până la stadiul în care a început să aibă propagandă în ţările străine. În secolul al şaptesprezecelea, Frăţia Poloneză, aşa cum au ajuns să fie numiţi, a întreprins călătorii misionare în multe regiuni, ajungând în apus până în Anglia şi făcând convertiţi. În 1658, membrii Bisericii Poloneze Minore au fost alungaţi din ţară de către Dietă, iar în anul 1660 au plecat. Influenţa lor a continuat şi este vie şi astăzi în grupările unitariene din diferite ţări, inclusiv Anglia şi Statele Unite.
CONCLUZIE
Unul dintre cele mai neplăcute aspecte ale Reformei este persecuţia brutală care a fost aplicată pretutindeni radicaliştilor religioşi. Suferinţa la care au fost supuşi aceşti oameni, în esenţă paşnici şi vrednici, este incomensurabilă. S-a spus deseori că această persecuţie a fost pricinuită de atitudinea lor faţă de societate, guvernământ şi serviciul militar, respingerea obligaţiilor sociale părând să fie o ameninţare mare la ordinea rânduită şi fiind întâmpinată de un efort neprecupeţit de a-i extermina. Fără îndoială, se pot spune multe din această perspectivă; societatea va riposta în mod firesc, uneori cu o furie panicardă la aparentele ameninţări la stabilitatea ei. Însă nu trebuie să ne gândim că motivaţiile religioase date pentru aceste persecuţii au fost simple pretexte. Bisericile erau mai puternice decât sunt actualmente, iar problema mântuirii mai importantă; cei ale căror convingeri erau disonante ortodoxiei timpului acela puteau foarte bine să pună sub semnul întrebării şi destinul privind viaţa veşnică al celor care nu erau de acord cu dânşii, iar suprimarea opiniilor radicalilor putea fi, în esenţă, suprimarea propriilor tale îndoieli.
Din fericire, persecuţia nu a reuşit să reducă la tăcere totalmente vocile radicalilor, iar ei au trăit şi au adus contribuţii inestimabile la societatea şi religia modernă. Ideea unei biserici bazate pe voluntariat, separată pe cât posibil de stat; ideea unei religii a spiritului, neconstrânsă prin formă, crez sau ritual; şi ideea aplicării gândirii raţionale în chestiunile religioase, lucruri fără de care am fi mai săraci. Intensitatea persecuţiilor ne face să realizăm largul impact pe care ideile radicale l-au avut; ar fi interesant să ştim de ce atât de mulţi oameni s-au convertit acestor idei, dacă erau liberi să o facă. După toate dovezile, numărul lor a fost cu adevărat impresionant.
