de William R. Estep
© 1975 William B. Eerdmans Publishing Company
Înainte de a înşira povestea începuturilor Bisericii Menonite, este necesar să enumerăm un număr de false teorii despre originile ei. Unii istorici şi-au imaginat o legătură între radicalii Profeţi de Zwickau sau fanaticul Thomas Muenzer şi întemeietorii Bisericii Menonite. Însă pentru această presupusă legătură nu există vreun temei istoric. Alţi istorici au luat-o pe o cale eronată căutând vreo însemnare despre ivirea Bisericii Menonite, interpretând mişcarea ca pe o revoltă a claselor de jos. Nici această teorie socio-economică nu este sprijinită de fapte. Într-adevăr, întemeietorul principal al Bisericii Menonite a fost fiul cu educaţie universitară al unei familii înstărite. Conducătorii de la începuturile acestei biserici nu au predicat pentru revolta socială; ei au proclamat pocăinţa şi botezul. O altă teorie eronată este că mişcarea s-a ivit sub influenţa ordinelor monastice catolice. O teorie mult mai puţin dăunătoare, însă şi ea fără susţinere istorică, este aceea a succesiunii apostolice. Potrivit acestei teorii, a existat o continuitate de organizare în grupări mici în afara bisericii catolice, între anii 30 şi 1525 după Hristos. Aceste grupări non-catolice au diferit eminamente una faţă de alta; toate au susţinut şi unele idei eretice şi, în multe cazuri, nu au avut vreo legătură una cu alta. În fine, au mai fost şi cei care au gândit că Biserica Menonită a fost de sorginte waldensiană. De fapt, aceşti waldensieni au dispărut din Elveţia cu un secol înainte de apariţia mişcării anabaptiste.
Reformatorul Elveţiei vorbitoare de germană a fost Ulrich Zwingli, 1484-1531. Deja preot în anul 1506, Zwingli a citit scrierile lui Erasmus şi pe cele ale lui Luther şi a fost profund influenţat, îndeosebi de Luther. Undeva spre anul 1518, Zwingli devine preot în Marea Catedrală din Zurich, Elveţia. Treptat, Zwingli a devenit protestant în gândire, iar pe 23 ianuarie 1523, el s-a întâlnit cu un catolic pe nume Faver în cadrul unei dispute. O a doua dispută s-a desfăşurat între 23-28 octombrie 1523, în faţa consiliului orăşenesc din Zurich. Zwingli a reuşit atunci să îi convingă pe cei din consiliu că icoanele şi accesoriile bisericeşti ar trebui înlăturate din biserici. În zelul mişcării noii reforme, populaţia a distrus şi lucrări de artă găzduite în biserici.
La această a doua dispută, doi tineri zuinglieni, Conrad Grebel şi Simon Stumpf au cerut abolirea imediată a mesei, liturghia catolică. Ei l-au îndemnat pe Zwingli să înfiinţeze o biserică liberă, alcătuită din credincioşi voluntari. Aceste cereri au fost refuzate categoric de Zwingli. Din octombrie 1523 până în ianuarie 1525, a existat acolo o tensiune crescândă între Zwingli şi Grabel. Grabel şi colegii lui au pledat pentru crearea congregaţiilor creştine, rânduite după tiparul celor din Noul Testament. În sânul bisericii trebuiau primiţi doar acei credincioşi care mergeau în spiritul înnoirii traiului creştin. Zwingli, după ce a ezitat un timp în privinţa problemei botezului infantil şi poate în a nu se opune noului curent, a decis în cele din urmă să fie împotriva cererilor lui Grebel. Dincolo de asta, Grebel şi un tânăr prieten al lui, pe nume Felix Manz, au ţinut prelegeri din Biblie, expunând Cuvântul lui Dumnezeu din limbile originale ale tomurilor.
Pe 17 ianuarie 1525, a avut loc prima mare dispută între Zwingli şi Frăţie. Cei care au luat cuvântul din partea Frăţiei au fost Conrad Grebel şi Felix Manz, precum şi un controversat preot pe nume Wilhelm Reublin. În această polemică, Zwingli a pledat doar pentru acele schimbări în biserici care vor fi aprobate de consiliul orăşenesc. A pledat şi în favoarea botezului infantil. Grebel, însă, a insistat pe faptul că unica autoritate este Cuvântul lui Dumnezeu şi a susţinut ideea înfiinţării de congregaţii de credincioşi voluntari. Consiliul orăşenesc, în mod firesc, i-a acordat victoria lui Zwingli. Pe de altă parte însă, Zwingli a admis că ar fi „periculos” să existe şi alte dezbateri cu Frăţia. A doua zi, pe 18 ianuarie, consiliul a emis un decret prin care îi exila pe cei care refuzau să îşi boteze copiii. Pe 21 ianuarie, consiliul a publicat un mandat prin care li se interzicea lui Grebel şi Manz dreptul de a susţine întruniri de studiu biblic. Probabil că tot în această zi, cincisprezece confraţi s-au întâlnit la Zollikon, un sat lângă Lacul Zurich, şi au organizat formal o biserică. Zwingli a declarat că acest lucru s-a petrecut „la câteva zile” după dezbaterea din 17 ianuarie 1525.
A devenit astfel limpede că Martin Luther era întemeietorul principal al Reformei şi că întemeietorii a ceea ce este acum denumită „biserica menonită” s-au separat de reformatorul elveţian, Zwingli, în timp ce zuinglienii încă erau păstrători ai liturghiei catolice. Principalele probleme care i-au dus pe Grebel şi pe prietenii săi la ruptura de Zwingli a fost ritmul reformei, botezul infantil, o nouă biserică a credincioşilor voluntari şi nevoia unei discipline bisericeşti. Posibil, şi pasivitatea zuinglienilor a dus către aceste lucruri.
Ar trebui subliniat faptul că oraşul Munster, deşi o pată neagră în istorie, nu reprezintă credinţa Frăţiei Elveţiene şi nici pe cea a anabaptiştilor olandezi. Menoniţii au pus întotdeauna accente puternice pe Noul Testament, în timp ce cei din Munster au apelat la Vechiul Testament în sprijinul practicilor lor odioase. Din păcate, însă, tragedia din Munster a fost de fapt un prilej de înţelegere eronată a menonismului în istoria bisericii. Injusteţea acestui lucru se vede dacă ne amintim că menonismul a apărut ca mişcare biblică sănătoasă, în Zurich în anul 1525, fiind astăzi reprezentată de câteva sute de mii de menoniţi. Pe de altă parte, tragedia din Munster, petrecută cam prin 1534-1535, a fost rezultatul unei conduceri fanatice a câtorva oameni discutabili. Obbe Philips s-a opus celor din Munster cu tărie şi a plasat eticheta „interzis” pe toţi cei care deveneau infectaţi de aberaţiile lor. Într-adevăr, aceasta a fost sorgintea practicii de „evitare” printre menoniţii olandezi.
În 1496, un cuplu olandez din Witmarsum, din Friesland, şi-a numit copilul Menno. Deoarece numele tatălui lui Menno era Simon, iar obiceiul vremii în Olanda a făcut ca numele copilului să fie Menno Simonszoon – pe scurt, Simons. Ca tânăr, Menno a primit instruire pentru preoţia catolică, probabil într-o mănăstire franciscană la Bolsward, lângă Witmarsum. La mănăstire, Menno a fost învăţat în citirea şi scrierea latină şi în studiul duhovnicilor bisericii, dar nu a citit vreodată Biblia. În 1524, el a fost hirotonisit ca preot şi a slujit, timp de şapte ani, la parohia Pinjum de lângă Witmarsum. În 1531 a fost transferat în oraşul natal, unde a servit alţi cinci ani. Munca sa de preot consta în ţinerea slujbei, în rugăciuni pentru cei morţi şi cei vii, în botezarea copiilor, ascultarea confesiunilor de păcat, precum şi – destul de trist – în jocuri de cărţi şi băutură. Până în acest moment, Menno s-a temut să citească Biblia, pentru că numai Biserica Catolică, fusese el învăţat, este capabilă să interpreteze fără greşeală Scripturile.
Povestea convertirii lui Menno este una interesantă. Într-o zi a anului 1525, în timpul primului an al preoţiei sale, în timp ce desfăşura liturghia, o îndoială i s-a strecurat în minte, anume despre faptul dacă pâinea şi vinul devin de fapt dumnezeieşti. Această îndoială despre adevărul transsubstanţierii avea să îl ducă pe Menno la prima sa luptă sufletească. Menno a gândit la început că este o idee trimisă de diavol şi a încercat să folosească confesionalul pentru a o alunga. După multe frământări, Menno a decis în cele din urmă să treacă la fapte. El a rezolvat problema studiind Noul Testament. A fost o hotărâre foarte importantă, deoarece la sfârşit ea a fost menită să îl îndepărteze de Biserica Catolică; el a fost nevoit să aleagă între a urma Cuvântul lui Dumnezeu şi a urma biserica. Pentru Menno a fost o decizie foarte dificilă.
Am văzut deja rolul pe care l-a avut Martin Luther în originea mişcării Frăţiei Elveţiene. Şi tot Luther a fost cel care l-a ajutat pe Menno Simons să îşi rezolve dilema. Pentru că Luther (prin scrierile lui) l-a învăţat pe Menno un mare adevăr: încălcarea unor legi omeneşti nu duce la moartea veşnică. Şi totuşi Menno nu a devenit un luteran; el şi-a dezvoltat propria doctrină despre Cina cea de taină a Domnului.
Dar tot Martin Luther a fost cel care l-a convins pe Menno că autoritatea fundamentală în toate problemele de credinţă era Cuvântul lui Dumnezeu şi nimic altceva. Menno a fost convins despre asta în 1528, însă în mod destul de straniu, a continuat să ţină liturghia.
În 1531 Menno Simons a auzit de un incident violent, acesta devenind prilejul pentru a doua sa luptă sufletească. Jan Trijomaker, un melchiorit, a fost botezat de un olandez pe nume Sicke Freerks, în anul 1530. Acest Freerks a fost executat pentru credinţa sa în Leeuwarden, pe 20 martie 1531. Menno Simons a fost cât se poate de uluit; ideea unui al doilea botez era pentru el complet nouă. O nouă întrebare i-a venit acum tulburatului Menno: să fie oare Biserica Catolică la fel de nebiblică precum botezul? Din nou, Menno s-a îndreptat către scrierile reformiştilor. Luther a spus că botezul infantil era justificabil pentru că pruncii au o „credinţă ascunsă”, aşa cum un credincios adult este creştin chiar şi atunci când doarme. Martin Butzer a spus că botezul infantil era o garanţie că părinţii vor da copilului o educaţie cucernică. Henry Bullinger, un succesor al lui Zwingli în Zurich, a spus că aşa cum semnul Legământului din Vechiul Testament (circumcizia) era făcută la prunci, aşa şi semnul Legământului Noului Testament (botezul) era menit pentru prunci. Pentru Menno, aceste argumente păreau logice, însă el nu era interesat atât de logică, cât de Cuvântul lui Dumnezeu. Şi nu a putut găsi nimic despre botezul copiilor în Noul Testament.
Cu toată această tensiune şi stres, Menno a rămas preot catolic. El a continuat botezarea copiilor şi rostirea liturghiei. De fapt, a acceptat chiar şi promovarea, devenind prim pastor la Witmarsum. Menno trăia astfel o viaţă dublă. Credea într-un lucru şi practica un altul. Ce ar fi trebuit pentru a-l face pe Menno Simons să Îl urmeze pe Domnul în supunere plină de iubire? Răspunsul a venit undeva în 1534-1535, când locuitori din Munster au venit în Olanda, aducându-şi părerile abominabile şi fanatice. Chiar fratele lui Manno a avut de suferit laolaltă cu aceşti oameni amăgiţi, pierzându-şi viaţa într-o mică bătălie cu autorităţile, pe 7 aprilie 1535.
Menno a câştigat, bineînţeles, lupta cu cei veniţi din Munster. Şi totuşi nu era un om fericit. Pentru că luptând cu ereticii din Munster, nu însemna oare că el apăra catolicismul? Şi nu mai erau şi cele 300 de suflete pierdute, cele care pieriseră împreună cu propriul lui frate, ceva mai onorabil până la urmă decât situaţia lui? Ei şi-au dat viaţa pentru greşeala lor; el nu era dornic să dea chiar nimic pentru adevăr?
Prin luna aprilie a anului 1535, Menno s-a îndreptat către Dumnezeu, cerând iertare şi tihnă. Ce decizie a fost atunci pentru obbeniţi [adepţii lui Obbe Philips, nota trad.] şi pentru viitoarea Biserică Menonită! Destul de ciudat, Menno pare să fi rămas încă nouă luni în Biserica Catolică, propovăduind doctrina evanghelică dintr-un amvon catolic. Dar asta nu putea continua la nesfârşit, astfel că în ianuarie 1536, Menno Simons a renunţat la Biserica Catolică şi a făcut astfel pasul pe care l-a crezut menit lui de către Dumnezeu de mult timp. Aşa cum s-a menţionat deja, el a fost probabil botezat de către Obbe Philips. Înainte de a-l critica pe Menno pentru şovăiala lui, trebuie să ne amintim ce a însemnat acest pas pentru dânsul. Însemna că atât în ochii lumii, cât şi ai autorităţilor civile el devenea un eretic de cea mai joasă speţă, mai periculos chiar decât un criminal de rând. În timp ce Luther şi Zwingli şi-au modificat programele pentru a-şi asigura o protecţie politică, anabaptiştii au mers neabătut înainte, cu curaj, şi şi-au organizat o biserică aşa cum au simţit că trebuie, întru adevărul învăţăturilor Noului Testament. Pentru acest pas ei au fost gata să renunţe la posesiuni, prieteni, familie şi chiar la viaţă.
Obbe Philips şi obbeniţii nu i-ar fi îngăduit lui Menno să ducă o viaţă privată pentru vreo perioadă anume. Este adevărat că timp de câteva luni el şi-a dedicat un timp personal pentru meditaţie şi studiu. În acest răstimp, probabil că s-a rugat ocazional, dar nu a avut vreo scăpare pastorală. Însă un număr de confraţi obbeniţi au simţit că Menno Simons căuta să îşi asume datoriile unui înţelept. În consecinţă, o delegaţie a frăţiei l-a numit pe Menno şi a pledat ca el să accepte conducerea confreriei. Menno a ezitat. Frăţia a venit a doua oară. De această dată, Menno a acceptat numirea. Asta se petrecea probabil la începutul anului 1537, când Menno a fost uns ca înţelept (episcop). Ungerea sa a fost neîndoielnic înfăptuită de Obbe Philips, chirurgul din Leeuwarden şi întemeietorul anabaptismului olandez. Întâmplător, chiar Obbe s-a descurajat şi a renunţat ulterior la ministeriatul lui şi s-a retras din biserică; din cauza acestui Menno era denumit un „Demas” (personaj care se pare că l-a însoţit pe apostolul Pavel, în timpul misiei acestuia, nota trad.) Menno a luat acum conducerea în ridicarea confreriei şi în ferirea ei de mişcările radicale ale vremii.
De la începuturile ei, în anul 1525, Biserica Menonită a susţinut principiul neîmpotrivirii. Conrad Grebel, întemeietor al Bisericii Frăţiei Elveţiene, scria în septembrie 1524: „Adevărat, creştinii credincioşi sunt precum oile în mijlocul lupilor… Ei nu folosesc nici sabia cuvântului, nici nu se angajează în război, deoarece în rândul lor a încetat cu desăvârşire omorul de oameni, pentru că noi nu mai suntem sub puterea Vechiului Legământ”. Felix Manz, coleg al lui Grebel, a spus: „Nici un creştin nu loveşte cu sabia, nici nu se împotriveşte răului”. Pilgram Marpeck a spus despre creştini: „Toate luptele, conflictele şi războaiele făcute prin trup, cuvânt, prin cele lumeşti, sunt date uitării şi abolite dintre ei printr-o astfel de lege”. Menoniţii olandezi au luat aceeaşi poziţie ca Frăţia Elveţiană. Dirck Philips a mărturisit că „Oamenii Domnului se înarmează nu cu arme ale trupului… ci cu armura lui Dumnezeu, cu armele neprihănirii… şi nu cunosc războiul. Ei dau Cezarului ceea ce este al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu. Sabia lor este sabia Duhului, pe care o vor purta cu bună credinţă întru Sfântul Duh.”
Prima ţară în care menoniţii au estompat doctrina neîmpotrivirii a fost Olanda. După perioada napoleoniană, menoniţii olandezi au avut o poziţie din ce în ce mai slabă, iar pe la jumătatea secolului al XIX-lea, neîmpotrivirea în rândul lor era aproape inexistentă. S-a menţionat deja despre determinarea grupării menonite, care a emigrat din Balk, Olanda, către New Paris, statul Indiana, în anul 1853, pentru a păstra doctrina neîmpotrivirii. Foarte puţini menoniţi olandezi au luat vreo atitudine în ceea ce priveşte credinţa istorică a bisericii lor, în timpul Primului Război mondial.
„Biserica” menoniţilor nu presupune vreo clădire. Clădirea este „casa de adunări”; gruparea locală de credincioşi este „congregaţia” şi slujba este „adunarea”. Prelat este „predicatorul” – un confrate ales care proclamă evanghelia, nu un preot de profesie. Cel puţin astfel erau perspectivele mai vechi; în anii recenţi, menoniţii americani tind să adopte terminologia altor protestanţi.
Predica de la primele adunări era una simplă şi biblică, pigmentată cu mustrări pentru a duce un trai separat de „lume” şi de a merge aproape de Dumnezeu. Deseori predicatorii erau şi dascăli de şcoală ai comunităţii, astfel că erau oameni de frunte ai congregaţiei. Munca de căpătâi a acestor oameni era să dirijeze slujbele duminicale, nu să ofere viaţă spirituală în locul vreunei părţi a congregaţiei; de la fiecare membru se aştepta o atitudine personală în faţa lui Dumnezeu şi să citească şi singur, pentru sine, Biblia. Proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu era cea care trebuia să fie preocuparea unu predicator. Autoritatea fundamentală stătea în congregaţie, de-a lungul istoriei menonite.
În general, accentul se punea pe simplitatea organizaţiei; nu se simţea nevoia vreunor mari curţi supreme pentru exercitarea stăpânirii asupra turmei lui Dumnezeu.
Menoniţii au fost caracterizaţi, din punct de vedere istoric, de dragostea pentru Cuvântul lui Dumnezeu şi de o cerinţă strictă pentru traiul cucernic. O astfel de pietate folositoare s-a regăsit mult în rândul pionierilor mişcării. Cu această pietate se asorta şi o lăudabilă modestie, care provenea din „adunările de mărturisire” ş ea tindea să îi pună în lumina dovedirii unei mândrii spirituale. Accentele se puneau pe un trai profund pentru Dumnezeu, în locul unei emotivităţi gălăgioase. Pasiunile, podoabele şi rafinamentele lumeşti au fost îndepărtate, cu toate că convenţiile vieţii obişnuite au fost păstrate în unele privinţe.
Teologia
Anabaptiştii şi primii menoniţi credeau că atât Vechiul, cât şi Noul Testament sunt infailibilul şi Sfântul Cuvânt al lui Dumnezeu. În această privinţă ei au fost de acord cu alţi protestanţi. Toată doctrina, insistau ei, trebuie să aibă bazele puse pe Noul Testament, iar Slujba de pe Munte a căpătat o relevanţă aparte. În această perspectivă a relaţiei cu Testamentele şi-au pus ei temelia cerinţelor de înaltă etică. Vechiul Testament îngăduia războiul, jurămintele, divorţul şi poligamia; dar Dumnezeu a dat apoi o revelaţie mai completă a voii Lui pentru oameni. Nu se cuvine, aşadar, să punem în aceeaşi oală înalta moralitate a Noului Testament cu aceea pe care Dumnezeu o îngăduia cândva, din cauza „inimii aspre” a evreilor din vechime. Creştinii nu pot, prin urmare, să depună un jurământ sau să servească ca ostaşi. Reformiştii de vază au considerat această interpretare ca fiind o erezie şi au purces la a încerca eliminarea prin forţă a anabaptismului – întocmai precum evreii din vechime foloseau pedeapsa capitală în cazul blasfematorilor. Înţelegerea lor despre voinţa lui Dumnezeu i-a condus pe menoniţi şi la o atitudine potrivnică societăţilor secrete.
Al doilea punct în care anabaptiştii difereau de ceilalţi reformişti era legat de natura bisericii. Zwingli a refuzat propunerea lui Grebel de înfiinţare a unei biserici libere a credincioşilor benevoli întru Hristos, iar după unele cugetări, Luther a decis şi el să păstreze biserica statală, un sistem în care cetăţenii erau astfel consideraţi membrii ai bisericii naţionale sau provinciale. Adevăraţii creştini ai bisericii de stat, spunea el, trebuie să se întrunească împreună pentru înfrăţire şi rugăciune, trebuind să încerce să îi atragă pe aceia care sunt creştini numai cu numele către o credinţă vie în Hristos. Cu sistemul bisericii de stat era asociat botezul infantil, care a fost la rândul lui respins ca fiind nebiblic doctrinar de către anabaptişti. Primii menoniţi priveau biserica după cum urmează, succint: biserica Noului Testament era alcătuită de convertiţi voluntar, care au fost botezaţi pe temeiul mărturisirii credinţei în Hristos şi era o biserică în care se exercita o disciplină lăudabilă. Era şi o biserică în care membrii se ajutau reciproc la necaz; organizaţiile menonite de întrajutorare reciprocă de astăzi păstrează spiritul tradiţional al grupării. A fost şi o biserică a îndurării, nu un corp politic de conducere care să pedepsească erezia prin puterea statală. Biserica trebuie să se aştepte la persecuţii din exterior; membrii împărăţiei duhovniceşti a lui Hristos vor avea de suferit acum; slava este în lumea cealaltă. Un contemporan al lui Menno Simons scria: „Adepţii lui Obbe Philips, (care sunt azi numiţi menoniţi), propovăduiau faptul că nu este de aşteptat nici o altă condiţionare pentru Împărăţia lui Hristos decât cea care există astăzi, şi anume persecuţia din partea lumii.” Traiul creştin, prin urmare, este unul care păşeşte cu fidelitate pe urmele lui Isus şi îndură cu răbdare reproşurile lumii; nu este vreo chestiune deosebită de exaltare emoţională sau bucurie. Viaţa evlavioasă este pecetea semnificativă a adevăratului creştinism.
În privinţa celorlalte doctrine ale credinţei creştine, menoniţii au fost de acord cu protestanţii, în general, fiind totuşi câteva excepţii de la această regulă: menoniţii întotdeauna s-au opus doctrinei reformiste (calviniste) a unei ispăşiri limitate şi a unei predestinări care determină cine anume va primi evanghelia; şi a mai existat o relevare importantă, cel puţin în ultimii ani, privind necesitatea consecvenţei în viaţa creştină.
Într-o exprimare mai succintă, se poate spune că menoniţii au avut o înţelegere splendidă a relaţiei dintre cele două Testamente; au avut o perspectivă de fineţe asupra planului mântuirii; au pus o pondere bună pe necesitatea unui trai cucernic; şi insistă asupra menirii înalte a Bisericii Creştine.
EPOCA REFORMEI
ANABAPTIŞTII
Pe lângă luterani şi reformaţi, a existat şi o a treia mişcare generală a Reformei, anabaptiştii. Sursele acestei mişcări au constat în grupări de dizidenţi înainte de Reformă, grupuri denumite „Frăţii”. Acest vechi trunchi evanghelic a fost grăbit în mod firesc de revoluţia religioasă iscată de Luther. Puţini dintre cei care aparţineau acestui trunchi, însă, s-au alăturat taberei luterane sau celei reformate a protestantismului. Anabaptiştii, aşa cum au fost ei numiţi de ceilalţi, au mers pe propriul drum, producându-şi proprii conducători şi ducându-şi munca misionară în linişte, dar cu vioiciune. O creştere semnificativă a numărului lor a rezultat în sudul şi vestul Germaniei, în Olanda, Moravia, Austria şi Elveţia.
„Frăţiile” medievale au fost numeroase în rândul muncitorimii şi meşteşugarilor din oraşele Germaniei şi Olandei. Mişcarea lor religioasă a avut oarecari legături cu mişcările de frământări sociale ivite în rândurile muncitorimii şi ţărănimii din ultima parte a Evului Mediu. Aşadar, în mulţi anabaptişti a existat un spirit puternic de protest faţă de greşelile de pe urma cărora sufereau cei săraci. Ei au fost implicaţi, într-o anumită măsură, în Războiul Ţărănesc din 1525, culmea revoltelor claselor oprimate. Unii dintre ei au tăgăduit dreptul proprietăţii private. Dar ideile sociale revoluţionare nu erau susţinute de toţi, nici nu au trecut toţi la acţiuni mai violente. Atitudinea lor obişnuită faţă de asupriri era una de stoicism tăcut.
Anabaptiştii au susţinut în general marile doctrine ale Reformei, care rezonau direct cu moştenirea lor evanghelică. Difereau de luterani, zuinglieni şi calvinişti, totuşi, prin ideile legate de natura Bisericii Creştine. Biserica, spuneau ei, este alcătuită din credincioşi în Hristos. Nimeni altcineva nu are dreptul de a fi în cadrul ei sau să aibă ceva de-a face cu ea. Ca atare, aproape toţi anabaptiştii respingeau botezul infantil. Pentru că, argumentau ei, botezul semnifică intrarea în Biserică. Însă pruncii, din pricina faptului că nu pot crede, nu pot aparţine Bisericii. Aşadar, botezarea lor este fără rost. Numele „anabaptist”, însemnând „cel care botează iarăşi”, s-a ivit deoarece cei care s-au alăturat bisericilor acestei mişcări au fost rebotezaţi, pe temeiul că botezul lor ca prunci nu a însemnat nimic. Anabaptiştii nu vor avea nimic de-a face cu vreo biserică a statului sau cu enoriaşii ei. O biserică aflată sub puterea stăpânitorilor care ar putea fi sau nu credincioşi adevăraţi, nu este o biserică adevărată, spuneau ei. Astfel, s-au dezis de orice înfrăţire cu alţi protestanţi; pentru că toate bisericile naţionale protestante, exceptându-le pe cele franceze, erau biserici ale statului.
Anabaptiştii erau mari iubitori ai Bibliei, iar în Germania foloseau o traducere în limba germană a Vulgatei, versiunea latină a Bibliei, înainte de apariţia celei a lui Luther. Îşi propuneau să trăiască strict potrivit învăţăturii Noului Testament. Prin prisma aceasta, mulţi dintre ei nu vor depune jurăminte şi nu se vor împotrivi răului. Vieţile lor erau, de regulă, simple, oneste, de hărnicie. În bisericile lor exista o strictă veghe reciprocă în privinţa conduitei. Persecuţii de departe mai teribile decât cele îndurate de oricare dintre contemporanii lor s-au abătut asupra lor, deoarece ceilalţi protestanţi, ca şi romano-catolicii le erau ostili. Unii anabaptişti şi-au găsit moartea în mâinile luteranilor şi zuinglienilor. Conducătorii romano-catolici şi-au îndreptat împotriva lor cele mai crunte atacuri, îndeosebi în Olanda.
Cel mai de seamă conducător al anabaptiştilor a fost Menno Simons (1492-1559). Timp de douăzeci şi cinci de ani, el a păstorit societăţile anabaptiste răzleţe din Germania şi Olanda. Le-a purificat de greşelile făcute prin fanatism, le-a îmbărbătat în suferinţe, a câştigat de partea lor mulţi oameni prin predicile lui şi i-a atras într-o frăţie măreaţă. De aici şi sorgintea numelui de „menonit”.
În anul 1608, oamenii cu vederi puritane care părăsiseră Biserica Anglicană, au fugit de persecuţii în Olanda. Unii dintre ultimii plecaţi au fost denumiţi Pelerinii din Plymouth. Alţii au venit sub influenţa menoniţilor şi au adoptat opiniile lor. Prin anul 1611, unii dintre ei au întemeiat la Londra prima biserică anabaptistă sau, altfel spus, Biserica baptistă a Angliei. Alţi baptişti timpurii englezi au fost asociaţi cu menoniţii olandezi. De la aceşti baptişti englezi au apărut bisericile baptiste din lumea anglofonă. Numele „menonit” este încă purtat de unele biserici din Germania şi de unele biserici de sorginte germană din Rusia şi America.
