Reforma şi Zwingli
- Viaţa lui Zwingli
Zwingli a fost născut într-o familie bogată, la numai şapte săptămâni după naşterea lui Luther, pe 1 ianuarie, în Wildhaus, Toggenburg, în partea răsăriteană a Elveţiei. El şi-a început studiile în Viena (1500-1502) şi mai târziu a studiat la Universitatea din Basel, acolo unde a obţinut titlurile de bacalaureat în arte (1504) şi maestru în arte (1506) (Luther şi le-a obţinut în 1502, respectiv 1505).
Zwingli a fost foarte mult influenţat de tradiţia umanistă a lui Erasmus (un om cu care Luther s-a angajat într-o amarnică luptă teologică).
Erasmus a fost responsabil de faptul că Zwingli s-a îndreptat spre studierea textului original al Scripturii. Pasiunea lui Zwingli pentru Cuvânt, dincolo de speculaţiile medievale ale tradiţiei scolastice, se datorează în mare măsură influenţei lui Erasmus. Prietenia lor, însă, a avut viaţă scurtă, dat fiind că Zwingli a îmbrăţişat teologia protestantă, care l-a întors împotriva umanistului catolic.
Zwingli şi-a sărbătorit prima liturghie ca preot pe 29 septembrie 1506. El a devenit pastor în Glarus, rămânând acolo între anii 1506-1516. Despre această perioadă el scria:
“Cu toate că eram tânăr, datoriile ecleziastice mi-au inspirat mai mult teamă decât bucurie, pentru că ştiam, şi am rămas convins că va trebui să dau socoteală pentru sângele mielului, care va pieri ca urmare a nepăsării mele.”
Deşi din punct de vedere militar el se împotrivea militarismului, a servit ca şi capelan atunci când recruţi din rândul enoriaşilor lui au plecat în Italia, în serviciul papilor Iulius al II-lea şi Leo al X-lea. De altfel, a şi fost ucis în timp ce slujea ca şi capelan în vremea războiului civil, la Cappel.
- Zwingli şi Reforma în Zurich
Zwingli a servit ca pastor în Einsiedeln, între anii 1516 şi 1518, acolo el vorbind împotriva abuzului făcut prin indulgenţe (Bernhardin Samson, un călugăr franciscan din Milano, l-a numit “Tetzel din Elveţia” şi l-a provocat pe Zwingli prima dată în august, 1518). Unii au sugerat faptul că reforma a început de fapt acolo, cu Zwingli, în mai mare măsură decât în Wittenberg, cu Luther. Convertirea lui Zwingli din 1519 a fost influenţată deopotrivă de faptul că a scăpat miraculos de ciumă şi de lecturarea lucrărilor de la începuturi ale lui Luther.
Când s-a iscat reforma în Zurich? Unii au indicat spre aşa numita “Afacere a cârnaţilor”. În timpul postului Paştelui din 1522, Zwingli se afla acasă la Christoph Froschauer, un tipograf care lucra la o nouă ediţie a epistolelor lui Pavel. Froschauer a hotărât să îi servească cu cârnaţi pe muncitorii lui istoviţi şi flămânzi. “Această încălcare publică a postului Paştelui a batjocorit deopotrivă pietatea medievală şi autoritatea ecleziastică publică. Consiliul orăşenesc din Zurich l-a arestat pe Froschauer, nu şi pe Zwingli, care nu s-a atins de carne” (Lindberg, 169). Mai târziu, Zwingli a ţinut o predică intitulată “Despre alegerea şi neîngrădirea merindelor” (23 martie, 1522), un mesaj aproape sigur influenţat de pamfletul lui Luther, “Despre neîngrădirea omului creştin”. În predică, Zwingli a argumentat că creştinii erau liberi de a posti sau a nu posti. Deşi aparent inofensivă în sine, chestiunea a iscat o dezbatere publică privind tradiţiile medievale catolice şi autoritatea bisericii în relaţia cu libertatea individului credincios.
Un alt factor care a grăbit reforma în Zurich a fost practica lui Zwingli în ceea ce priveşte predica retorică. El nu a mai ţinut seamă de calendarul bisericesc catolic şi, pe 1 ianuarie 1519, a început să predice verset cu verset din Evanghelia lui Matei. În următorii câţiva ani, el a expus Noul Testament şi a trezit în oameni aprecierea adevărurilor simple despre mântuirea numai prin slavă, căpătată numai prin credinţă. Cu alte cuvinte, prin această practică, stindardul “sola scriptura” a înlocuit autoritatea bisericii romano-catolice.
A devenit curând evident faptul că provocarea catolicismului medieval avea să fie răspândită în mod public. Consiliul din Zurich a convocat câteva evenimente publice, dispute în care să se dezbată această problemă, ca pregătire la cele 67 de Articole sau Concluzii publicate de Zwingli. Ele semănau cu cele 95 de teze ale lui Luther, dar le întreceau pe acestea în ceea ce priveşte profunzimea teologică.
Prima dezbatere a avut loc pe 29 ianuarie 1523 (au asistat 600 de oameni), a doua pe 26 octombrie 1523. Cea din urmă, care a atras o mulţime de 900 de oameni, s-a centrat mai mult pe închinarea la moaşte şi pe liturghie. Pledoaria susţinută făcută de Zwingli Scripturii a câştigat în acea zi. O a treia dezbatere a avut loc în 20 ianuarie 1524, cu rezultate similare. Reforma din Zurich a fost completată în 1525, când liturghia (mesa) romano-catolică a fost abolită. Mişcarea a fost confirmată şi în Berna, în 1528, apoi în Basel în anul 1529.
Se pare că în tinereţe Zwingli s-a luptat cu ispitele sexuale. Chiar el recunoaşte că a încălcat în câteva rânduri jurământul de castitate şi vorbeşte adesea despre ruşinea care i-a umbrit astfel viaţa. De fapt, hirotonirea sa în biserica din Zurich, în 1519, a fost pusă sub semnul întrebării pe temeiul zvonurilor care spuneau că a sedus-o pe fiica unui cetăţean influent. Când a ieşit la iveală chestiunea, s-a dovedit că “domniţa” sedusese mulţi bărbaţi din Zurich, printre ei şi pe Zwingli. Acuzaţia de imoralitate a fost până la urmă dată uitării, când s-a descoperit că singurul rival la post al lui Zwingli a avut câteva amante, făţiş, precum şi şase copii din nelegitimi. Zwingli însuşi a trăit cu o văduvă, Anna Reinhart, căsătorindu-se în cele din urmă cu dânsa în 1524, cu puţin timp înaintea naşterii copilului lor.
Zwingli a murit în timpul luptei cu forţele catolice, în bătălia de la Cappel din anul 1531. După ce a fost rănit, el a fost recunoscut de catolici şi omorât imediat. Trupul său a fost rupt în patru (pedeapsa pentru trădători) şi apoi bucăţile arse pe bălegar, astfel încât să nu mai rămână nimic care să le dea idei altor protestanţi.
- Teologia lui Zwingli
Zwingli a fost, neîndoielnic, dependent de Luther în multe aspecte ale gândirii acestuia de la începuturi. În 1540 Calvin îi scria lui Farel în legătură cu Luther şi Zwingli: „Dacă sunt comparaţi unul cu celălalt, vei afla tu însuţi cât de mult excelează Luther.” Zwingli a încercat să îşi sublinieze independenţa de Luther:
„De ce nu mă numiţi pavelian, odată ce predic aidoma Sfântului Pavel… Nu vreau să fiu etichetat ca luteran de către papistaşi, fiindcă nu Luther este cel care m-a învăţat doctrina lui Hristos, ci Cuvântul lui Dumnezeu. Dacă Luther Îl predică pe Hristos, face acelaşi lucru ca şi mine. Ca atare, nu voi purta vreun alt nume decât pe cel al stăpânului meu, Isus Hristos, al cărui oştean sunt.”
Şi apoi:
„Nu sunt pregătit să port numele lui Luther, pentru că am căpătat puţine de la dânsul. Ce am aflat din scrierile lui se află, în general, în Cuvântul lui Dumnezeu.”
Zwingli a împărtăşit aceleaşi păreri cu Luther şi Calvin atât în privinţa suficienţei şi autorităţii unice a Scripturii, cât şi în privinţa suveranităţii lui Dumnezeu în mântuire (alegerea divină). În cartea lui, Despre Providenţă, Zwingli a scris despre controlul providenţial exhaustiv al lui Dumnezeu asupra întregii vieţi, atât asupra binelui cât şi a răului. El a pledat pentru abolirea imagisticii şi accesoriilor catolicismului medieval, temându-se că ele servesc mai degrabă ca obstacole în calea simplităţii credinţei în Hristos.
Reforma şi anabaptiştii
Printre cei implicaţi în reforma din Zurich, au existat unii care au crezut că eforturile de purificare a bisericii se derulează prea lent. Ei au făcut îndemnuri la o ruptură mai radicală de Roma şi de societate ca întreg. Au insistat ca adulţii care au fost botezaţi când erau copii, să fie rebotezaţi; de aici numele de anabaptişti (deşi trebuie să menţionăm că ei înşişi au repudiat această etichetare; din punctul lor de vedre, botezul pruncilor era doar o simplă scăldare, nu un botez adevărat, deoarece copiii sunt incapabili de credinţă şi căinţă [condiţii pentru botezul creştin]; astfel, nu poţi reboteza pe cineva cu adevărat, odată ce acela nu a fost botezat cu adevărat mai întâi).
- Anabaptiştii în Elveţia
Conducătorul lor aici a fost Conrad Grebel (1498-1526), un discipol al lui Zwingli încă de la începuturi. La o întrunire, Grebel l-a rebotezat pe George Blaurock (1491-1529), care la rândul lui a rebotezat un grup de adulţi. Zwingli a încercat să îi convingă de greşeala rebotezării, atât în dezbatere privată, cât şi publică (17 ianuarie 1525). Ca urmare a încă două dispute publice, magistratura a luat o decizie împotriva anabaptiştilor şi i-a ameninţat cu expulzarea din oraş, dacă nu vor practica exclusiv botezul infantil.
Anabaptiştii au refuzat şi au protestat pe străzile din Zurich. Grebel, Blaurocj şi Felix Manz (1498-1527) au fost arestaţi şi acuzaţi de învăţături revoluţionare. Autorităţile civile au introdus pedeapsa cu moartea prin înecare („Cel ce scufunda, va fi scufundat!”), o parodie crudă a doctrinei anabaptiste (într-adevăr, înecul a fost denumit ca fiind al treilea botez). Şase execuţii s-au petrecut în Zurich între 1527 şi 1532. Manz a fost primul dat pieirii: a fost aruncat, legat de mâini şi de picioare, în râul Limmat, pe 5 ianuarie 1527. El a devenit astfel primul martir „protestant” ucis de mâna altor protestanţi. Grebel a murit în închisoare, iar Blaurock a fost biciuit pe străzile din Zurich, înainte de a fi alungat. În primii 10 ani ai istoriei lor, peste 5.000 de anabaptişti au fost executaţi numai în Elveţia. Pe la 1535, mişcarea era cu totul dispărută aici.
- Anabaptismul în Germania
Ei au dus-o doar puţin mai bine în Germania. Erau conduşi de Balthasar Hubmaier (1481-1528), care a fost ars pe rug la Viena, pe 19 martie 1528. Soţia lui a fost înecată în Dunăre de către biserica romano-catolică. Înainte de a muri, însă, Hubmaier a dus mişcarea în Moravia, unde în decursul timpului, ea s-a transformat în Mişcarea hutterită, a cărei lider a fost anabaptistul Jacob Hutter (m. 1536).
Înainte de convertirea sa la protestantism, Hubmaier era unul dintre cei mai renumiţi lideri romano-catolici. El a format o congregaţie în Waldshut, lângă Zurich, prin botezul a 300 de adulţi, folosind o găleată de ţinut laptele (mulţi anabaptişti au practicat botezul prin stropire cu apă, în loc de imersiune). Hubmaier a fost de partea lui Erasmus şi împotriva lui Luther şi Augustin în chestiunea liberului arbitru, însă de partea lui Zwingli şi împotriva lui Luther în problema Cinei cea de taină a Domnului.
Cea mai dăunătoare pată pe reputaţia anabaptistă vine dintr-un incident petrecut în Munster, landul Westfalia (lângă graniţa olandeză), în Germania. Melchior Hofmann, student al lui Luther în tinereţe, credea că Hristos se va întoarce în anul 1533 în Strasbourg, oraş destinat să devină Noul Ierusalim. Conducătorii Strasbourgului l-au răsplătit pe Hofmann cu temniţa (în care a murit, în 1543). Hofmann a fost succedat de Jan Matthyszoon, care s-a autodeclarat a fi Enoh, despre care Hofmann spusese că va apărea imediat după întoarcerea lui Hristos. Matthyszoon a proclamat faptul că Munsterul, nu Strasbourgul, avea să fie Noul Ierusalim, mutându-se acolo cu mii de adepţi ai lui. Oraşul a fost organizat într-o manieră de tip comunist şi a fost repede asediat de soldaţi, aparţinând deopotrivă bisericilor romano-catolică şi luterană. Matthyszoon a fost omorât în luptă, în aprilie 1543, iar locul i-a fost luat de John de Leyden. Acesta a împins mişcarea către Vechiul Testament, introducând poligamia; şi-a făcut el însuşi un harem şi a numit 12 înţelepţi care să conducă cele 12 triburi ale „Noului Israel”. Pe 24 iunie 1535, asediul a luat sfârşit în cele din urmă, iar oraşul a fost capturat şi conducătorii anabaptişti torturaţi şi executaţi. Trupurile lor mutilate au fost atârnate de clopotniţa bisericii St. Lambert. Incidentul a evocat condamnările venite deopotrivă din partea liderilor romano-catolici şi a celor protestanţi.
Introducerea poligamiei de către John de Leyden a fost motivată de mai mult decât de convingeri biblice! El făcuse o pasiune pentru tânăra văduvă a lui Matthyszoon şi se gândea că, însurându-se cu dânsa, îşi va justifica şi mai mult pretenţia la conducerea mişcării. Mai exista în oraş şi un număr disproporţionat de femei, faţă de bărbaţi, din cauza victimelor războiului. Poligamia „oferea astfel nu doar mijloacele necesare creşterii populaţiei în vederea întoarcerii lui Hristos… ci şi mijloacele pentru a subjuga toate femeile autorităţii bărbăteşti” (Lindberg, 223). Aşa cum era de aşteptat, nu toate femeile au răspuns favorabil. Acelea care s-au opus, au fost întemniţate. Însuşi John i-a tăiat capul şi a călcat în picioare trupul uneia dintre soţiile lui, în piaţa publică. Răzvrătitele aveau un sfârşit rapid! Şi dacă adăugăm la toate acestea faptul că John în persoană s-a autointitulat şi încoronat ca „rege al îndreptăţirii” şi „stăpânitor al noului Sion”, similitudinile cu David Koresh (Waco şi ramura davidienilor) au devenit înspăimântător de vizibile.
- Anabaptiştii în Olanda
Sub conducerea lui Menno Simons (1496-1561), care a părăsit preoţia romano-catolică în 1536, excesele şi fanatismul mişcării a fost evitat în Germania şi Elveţia. Ei au adoptat denumirea de Frăţie (pentru a ocoli denumirea stigmatizantă de „anabaptişti”), iar după moartea lui Simons, au fost cunoscuţi drept „menoniţi”. Ei au continuat să sublinieze pacifismul şi separarea bisericii de stat în cel mai strict înţeles posibil. Li s-a acordat libertatea religioasă în anul 1676.
Una dintre doctrinele pentru care a devenit Simons cunoscut ţine de hristologie şi de firea omenească a lui Hristos. Dorind să păzească omenescul lui Isus de orice pată a păcatului, Simons a argumentat că firea omenească a lui Isus a fost o creaţie a lui Dumnezeu Tatăl, în rai, fiind plasată în Maria de către Sfântul Duh, astfel Isus intrând pe această lume fără a lua ceva substanţial de la Maria. (Olson, 427)
Trebuie pusă următoarea întrebare: de ce a existat o opoziţie aşa de vehementă şi violentă împotriva anabaptiştilor? Răspunsul se regăseşte în desluşirea concepţiei medievale a lui Zwingli privind relaţionarea dintre biserică şi stat.
Zwingli (ca şi Luther şi Calvin) au perceput oraşul Zurich ca pe un stat creştin, o societate creştină unică şi unificată, în care biserica şi statul păstrează o relaţie reciprocă de încredere şi sprijin. Biserica era ca o prelungire a comunităţii locale. Aşa cum explică Thompson, „implicită în menirea ei era continuitatea practicii catolice de botezare infantilă, deoarece calea de bază prin care o atare societate se perpetuează pe sine este prin botezarea fiecărui prunc care vine pe lume, în cadrul ei. Când anabaptiştii au strâmbat din nas cu perspectiva lui Zwingli legată de un corpus Christianum, când ei au cerut imediata distrugere a Mesei catolice, când au ameninţat ordinea şi stabilitatea unui astfel de stat creştin (462), anabaptiştii au fost priviţi apoi ca o ameninţare la stabilitatea ordinii sociale şi mai puţin ca eretici teologici.
Anabaptiştii au conceput biserica ca fiind cu totul distinctă de stat. Membrii trupului lui Hristos nu sunt suprapuşi societăţii ca întreg, statului sau măcar bisericii istorice. Trupul lui Hristos este o întrunire a unui grup de credincioşi, grup a cărui insignă este botezul. Asta s-a întâmplat cu anabaptiştii, „toţi cei care se dedicau serios standardelor religioase ale Noului Testament, se vor plasa înafara societăţii, nu în ea, se vor plasa înafara bisericii istorice, nu în ea, se vor reuni în mici comunităţi de cucernici, în rămăşiţe mici de oameni vrednici, admiterea făcându-se exclusiv prin botezul conştient al credincioşilor adevăraţi, ceea ce însemna inevitabil adulţi, nu copii.” Aceasta era într-adevăr o concepţie zguduitoare, care mergea foarte departe. (463)
Zwingli însuşi a văzut două ameninţări principale venind din partea anabaptiştilor:
(1) Zwingli credea că reuşita reformei depindea de sprijinul guvernamental. Doar prin protecţie reciprocă ar fi putut biserica şi statul să supravieţuiască. Când anabaptiştii au repudiat obligaţiile normale ale cetăţeniei, cum ar fi depunerea jurămintelor publice, plătirea birurilor către stat şi serviciul militar (cei mai mulţi fiind pacifişti), au fost văzuţi ca revoluţionari sociali şi civici care ameninţau stabilitatea socială, iar astfel şi pe cea a bisericii.
(2) Anabaptiştii păreau să întoarcă propria armă a lui Zwingli împotriva lui: Scripturile. Urmând sfatul lui de a studia ei înşişi Biblia, nu au putut găsi vreo garanţie pentru botezarea pruncilor sau pentru uniunea dintre biserică şi stat. Felul în care au înţeles ei Predica de pe Munte i-a dus la implementarea acestor principii, literalmente fără ezitare. „Zwingli, ca şi Luther, a trăit un şoc văzând că proprii lui adepţi înţeleg foarte diferit textul biblic pe care el se căznise atât de mult să li-l lămurească” (Lindberg, 203). Nu mai este nevoie să spunem că exact asta spune biserica romano-catolică că se va petrece dacă mirenii de rând vor avea Biblia în propria lor limbă şi pe înţelesul lor!
Unii preferă să nu vorbească despre anabaptişti în condiţiile localizării lor geografice, ci după categorisirea teologică. Astfel, sunt identificate trei grupări: (1) Anabaptiştii revoluţionari, care au depus eforturi pentru înfiinţarea unei teocraţii a Vechiului Testament. Aceştia, bineînţeles, ar fi anabaptiştii cei mai radicali, reuniţi în Munster. (2) Anabaptiştii contemplatori, care au reliefat lumea lăuntrică şi au tins către misticism. John Denck, un anti-trinitarian, a fost căpetenia lor cea mai de vază. (3) Anabaptiştii evanghelici, printre ei numărându-se Hubmaier, Grebel şi Blaurock, care subliniau simplitatea vieţii, supunerea strictă la învăţăturile etice ale lui Isus, pacifismul şi separarea rigidă de lume.
- Teologia anabaptistă
Este dificil să vorbeşti despre teologia anabaptistă, deoarece ei au rezistat oricărei tentaţii de a formula vreo doctrină sau declaraţii ale crezurilor. Totuşi, câţiva dintre ei au trăit îndeajuns cât să scrie tratate consistente despre teologie! Oricum, există câteva trăsături distincte, demne de atenţie:
Doctrina celor Două Lumi – de temelie pentru anabaptişti era ideea unui dualism fără compromisuri sau opoziţia între valorile lumeşti şi comunitatea credincioşilor. Separaţia absolută era esenţială. Traiul în comun, laolaltă cu refuzul de a se alinia la vreo mişcare naţională sau a organelor statului, caracterizau existenţa anabaptistă. [Populaţia Amish contemporană este un exemplu de încercare a susţinerii acestei concepţii chiar în ziua de azi.]
Soteriologia – anabaptiştii erau semi-pelagieni în perspectiva lor asupra păcatului originar şi a liberului arbitru. Ei au spus puţine despre lucrarea de mântuire a lui Hristos şi multe despre obligaţia cuiva de a merge supus pe calea cucerniciei pe care El o reliefase. Aşa cum am menţionat mai înainte, Hubmaier şi Simons, poate gânditorii cei mai de căpătâi din rândul anabaptiştilor, s-au opus riguros ideii augustiniene expuse de Luther, Zwingli şi Calvin. Mântuirea era văzută mai degrabă ca o chestiune de grup, decât individuală.
Un autor anabaptist explică astfel:
„În catolicism, credinciosului i se oferă, ca singură cale eficientă către Dumnezeu şi mântuire, o biserică intermediară, instituţională, care este rezervorul slavei dumnezeieşti şi prin preoţii ei hirotonisiţi care oferă sacramente. În protestantism, acest intermediar a fost înlăturat radical. Fiecare credincios stă individual într-o relaţie directă, nemijlocită cu Dumnezeul lui, căutând şi găsind izbăvirea prin credinţă… În anabaptism, în fine, răspunsul este o combinaţie a unei relaţionări verticale cu una orizontală. Aici teza acceptată este aceea că omul nu poate ajunge la Dumnezeu decât împreună cu fratele lui. Cu alte cuvinte, confratele… constituie elementul esenţial al mântuirii personale a cuiva” (Friedman, 80-81).
În plus, ei negau doctrina legitimă a îndreptăţirii prin credinţă şi tindeau să identifice îndreptăţirea cu sanctificarea, în care iubirea şi puterea lui Dumnezeu din noi are un rol central. „O perspectivă legitimă asupra slavei, în care păcătosul este iertat şi îndreptăţit fără a merita, este pur şi simplu inacceptabilă pentru credinţa existenţială a anabaptiştilor” (Friedman, 91).
Ecleziologia – nu există aşa ceva, un lucru precum biserica nevăzută. Biserica este întotdeauna vizibilă şi distinctă de restul lumii. Abordarea în comun a vieţii bisericeşti se regăseşte în Faptele Apostolilor, 2-4, acolo a fost subliniată. Nu exista vreo distincţie între cler şi mireni.
Olson face un rezumat al anabaptismului astfel:
„Teologia anabaptistă poate fi rezumată spunând că a fost o încercare a reformatorilor protestanţi radicali de a completa Reforma protestantă readucând în prim-plan creştinismul erei apostolice. Ea a fost în mod radical anti-constantiniană în perspectiva asupra bisericii şi a relaţiilor ei cu mai-marii laici. A fost în mod radical anti-augustiniană în perspectiva asupra mântuirii şi a vieţii creştine. Anabaptiştii subliniau decizia personală, conştientă a pocăinţei şi a credinţei, a traiului evlavios ca discipoli ai lui Hristos, excluzând orice idee a mântuirii ca dar împărţit prin sacramente. Ei au extins interpretarea simbolică a lui Zwingli privind Cina cea de taină a Domnului şi la botez, insistând asupra ideii că, odată ce pruncii nu se pot căii sau crede în evanghelie, botezul trebuie dat numai celor ce se căiesc după ce au ajuns la vârsta discernământului”. (428)
Addendum:
Confesiunea Schleitheim
Confesiunea Schleitheim s-a ivit în cadrul unui miting al Frăţiei Elveţiene, pe 24 februarie 1527. Autorul ei principal a fost Michael Sattler, care a fost ars pe rug pentru vederile sale, la doar trei luni mai târziu. Punctul principal al confesiunii nu este teologia în sine, ci practicile distincte ale anabaptiştilor, îndeosebi opinia lor privind sacramentele şi relaţia credinciosului cu statul. Aici sunt câteva pasaje semnificative.
„Botezul le va fi dat tuturor celor care au învăţat pocăinţa şi învrednicirea traiului, celor care cred cu adevărat că păcatele le sunt alungate de Hristos şi tuturor celor care cred în învierea lui Isus Hristos şi vor să fie îngropaţi cu El în moarte, pentru ca să poată fi înviaţi cu El, precum şi tuturor celor care ne cer acest lucru [botezul] şi îl cer pentru ei înşişi. Aici nu intră botezul pruncilor, cea mai mare şi de căpătâi mârşăvie a papei.
De aici vom afla că tot ce nu este unit cu Dumnezeul nostru şi cu Hristos nu poate fi altceva decât o mârşăvie, de care trebuie să ne ferim şi să fugim. Prin asta se înţelege toate lucrările şi slujbele bisericeşti papistaşe şi antipapale, întrunirile şi mersul la biserică, crâşmele, afacerile civile, angajamentele făcute în necredinţă şi alte lucruri de acest fel, care sunt puse la mare preţ între cele lumeşti şi se petrec într-o potrivnicie vădită cu porunca lui Dumnezeu, dar în armonie cu tot ce este nemernicie în această lume.”
O mare parte a confesiunii este legată de întrebarea dacă un creştin ar trebui sau nu să evite legea civilă şi protecţia militară. Confesiune interzice vehement ca un credincios să ridice armele împotriva ticăloşiei, fie ca părtaş al forţei militare sau în poliţia locală. Un creştin nu se poate implica nici în curţile de judecată civile, nici nu poate sluji ca magistrat sau judecător în vreo astfel de instituţie. Iar în această privinţă, iată motivarea:
„În fine, se va observa că nu se cuvine ca un creştin să slujească ca magistrat, din următoarele cauze: magistratura guvernamentală este rânduită pentru trup, dar creştinii sunt rânduiţi întru Duh; casele şi locuinţele lor rămân în această lume, dar creştinii sunt în rai; cetăţenia lor este în această lume, dar cetăţenia creştinească este a raiului; armele luptei şi războiului lor sunt trupeşti şi doar împotriva cărnii, însă armele creştinilor sunt duhovniceşti, împotriva redutei diavolului.”
Ultima parte a confesiunii este o lămurire detaliată privind motivele pentru care creştinii nu ar trebui să depună jurăminte de vreun fel, fie de felul celor legate de relaţii personale sau expresii ale loialităţii faţă de stat, sau într-o curte de judecată.
