de Stephen M. duBarry, 2009
Istoricii baptişti au menţionat adesea mărturia defavorabilă a lui Stanislaus Hosius privind anabaptiştii. Hosius a fost un romano-catolic polonez care a devenit prinţ-episcop de Warmia în 1551, a ajuns cardinal în 1561 şi a fost unul dintre cei cinci legaţi papali care au prezidat în cea de a treia perioadă a Conciliului de la Trent, între anii 1561 şi 1563.1 Rangul lui înalt şi reputaţia ilustră printre catolici în perioada Reformei dau remarcilor sale despre anabaptişti, deşi ostile, o greutate deosebită în perspectiva istoriei baptiste.
Un citat tipic legat de istoria baptiştilor se află într-o scrisoare către redacţie, publicată în revista Baptist Magazine din 1826:
„Este binecunoscut faptul că aceşti oameni buni (baptiştii străini) au fost în trecut persecutaţi cât se poate de aspru şi barbar; şi poate că nu va fi intolerabil pentru cititorii noştri să vadă câteva momente ale suferinţelor lor, momente pe care le-am selectat din “Istoria Reformei a lui Brandt”; şi pe care le voi prefaţa cu cuvintele cardinalului Hosius, unul dintre prezidenţii papali la Conciliul de la Trent, care a spus astfel despre ei: “Dacă adevărul în religie ar fi fost judecat după lipsa de preget şi abnegaţia pe care un om din orice sectă o arată în suferinţă, atunci opinia şi convingerile nici unei alte secte nu ar fi mai veridice sau sigure decât cele ale anabaptiştilor; pentru că nimeni în cele o mie şi două sute de ani care au trecut nu a fost pedepsit mai cumplit şi nu s-a arătat mai pregătit şi bucuros să fie prigonit şi chiar să se ofere fără preget celor mai crude osânde şi pedepse decât aceşti oameni.”” 2
Abraham Booth citează părerea lui Hosius despre faptul că waldensienii (adepţii ai curentului lui Peter Waldo, nota trad.) erau anabaptişti, în cartea sa din 1829 Pædobaptism Examined (Studiul botezării copiilor):
„Voi adăuga aici următoarea mărturisire a cardinalului Hosius, care a fost preşedinte în Conciliul de la Trent. “Anabaptiştii sunt o sectă periculoasă; din felul celor care pare să fi fost şi Frăţia Waldensiană. Privitor la cele ce se spun, se pare că nu cu mult timp în urmă ei rebotezau oamenii; cu toate că unii dintre ei, în cele din urmă, aşa cum mărturisesc în apologia lor, au încetat să repete botezul. Sigur este totuşi că în multe privinţe ei îi încuviinţau pe anabaptişti . . . Însă erezia lor nici măcar nu este un lucru nou; deoarece ea exista şi pe vremea lui Augustin.””3
Un alt pasaj este dat de Edward Bean Underhill, în lucrarea lui Struggles and Triumphs of Religious Liberty (Lupta şi izbânzile libertăţii religioase), publicată prima dată în 1851:
Să lăsăm un catolic să răspundă, pe preşedintele faimosului Conciliu din Trent. “Dacă te uiţi la abnegaţia lor în suferirea persecuţiilor, anabaptiştii trec înaintea tuturor altor eretici. Dacă vei privi la numărul lor, vei vedea că prin mulţime ei ar fi roit deasupra tuturor celorlalţi, dacă nu ar fi fost aspru năpăstuiţi şi prigoniţi de sabia necruţătoare a persecuţiei. Dacă îţi arunci privirea pe manifestările exterioare ale cucerniciei, atât luteranii cât şi zuinglienii [adepţii lui Huldrych Zwingli şi a doctrinei sale emanată după „A Doua Mărturisire Helvetică”, nota trad.] trebuie să le recunoască întâietatea.”
“Dacă vei fi mişcat de cuvântul înălţător al lui Dumnezeu, să ştii că ei nu vor fi mai puţin temerari decât Calvin într-ale predicii, iar doctrina lor trebuie să stea mai presus de toată măreţia lumească, să fie de nebiruit de vreo putere lumească, pentru că nu este cuvântul lor, ci cuvântul Dumnezeului cel viu. Şi ei nu vorbesc mai puţin răspicat nici decât Luther, căci prin doctrina lor, care înseamnă cuvântul lui Dumnezeu, ei îi vor judeca pe îngeri. Şi cu siguranţă, cei ce au scris împotriva acestei erezii, fie ei catolici sau eretici [reformişti], au avut putinţa de a o răsturna nu atât prin mărturia din scripturi, cât prin autoritatea bisericească.”4
Aceste citate sunt luate toate din opera în limba latină a lui Hosius – “Verae, christianae catholicaeque doctrinae solida propugnatio,” publicată prima oară la Koln în 1558.5 Prima secţiune a cărţii, intitulată “De origine haeresium nostri temporis” (“Începutul ereziilor din vremea noastră”), expune discursul său despre anabaptişti. O traducere în limba engleză a lui Richard Shacklock a “De origine haeresium nostri temporis” a fost publicată în 1565, sub titlul “The Hatchet of Heresies (Securea ereziilor).”6 În timp ce unele citate date de autori baptişti par să provină din traducerea originalului în latină al lui Hosius, multe sunt luate din traducerea făcută de Shacklock. Următoarea anexă ne oferă întregul text al discuţiei lui Hosius despre anabaptişti aşa cum este tradus în “The Hatchet of Heresies.”
Anexă: Textul lui Hosius despre anabaptişti
Urmează două dintre pasajele principale în care Stanislaus Hosius discută despre anabaptişti în “De origine haeresium nostri temporis,” în prima secţiune a cărţii sale din 1558, “Verae, christianae catholicaeque doctrinae solida propugnatio.” Textul este luat din traducerea lui Richard Shacklock din 1565, intitulată “The Hatchet of Heresies (Securea ereziilor).” Ortografia arhaică a fost modernizată.
Hosius îi descrie mai întâi pe luterani şi zuinglieni. El continuă mai apoi:
Ai putea crede că aceste două secte ar fi singurele ale lor, ceea ce în lumea noastră mizeră aruncă îndoieli asupră-le privind numele şi autoritatea Evangheliei. Dar eşti amăgit dacă crezi aşa ceva. Pentru că pe lângă acestea, există o a treia sectă, încă mai primejdioasă, anume pentru că ea îi botează a doua oară pe cei care s-au botezat cum se cuvine între catolici, iar ea este denumită secta anabaptiştilor: din soiul acelor frăţii precum sunt waldensienii, căci şi aceştia se pare că practicau rebotezarea, cu toate că unii dintre aceştia, aşa cum declară în apologia lor, s-au lepădat de obiceiul celui de-al doilea botez: la fel de adevărat este, precum este Dumnezeu, că ei încuviinţează cu anabaptiştii în multe privinţe. Care anabaptişti, aşa cum a scris Antonius Corvinus în ale sale „Dialoguri”, provin în principal din secta lui Zwinglius, aidoma viclenilor ahei care s-au coborât din calul de lemn, cel băgat prin înşelăciune în Troia. Dar dacă cineva va cerceta această problemă mai în adâncime, cu toate că ei [anabaptiştii] ar avea aceeaşi părere cu zuinglienii privind Sfinţenia de la altar, va găsi că ei şi-au supt anabaptismul de la ugerul lui Luther, că l-au aflat în cărţile lui Luther. Un anume Balthasar Pacimontanus, este acela care pare să fi sădit sămânţa sectei întâia oară şi a izbândit, prin aceea că Luther era de partea lui: aşa cum însuşi Luther a mărturisit într-o carte pe care a scris-o către doi preoţi parohi, privind anabaptismul. Bucer a mărturisit şi el faptul că Evanghelia anabaptiştilor provine din doctrina lui Luther, adică din Saxonia. La vremea în care Luther le scria waldensienilor, printre alte spuse, el a găsit o mare vinovăţie în aceea că ei îşi botezau pruncii, în nădejdea că ei vor căpăta negreşit credinţă atunci când vor ajunge la etatea discernământului. Aşijderea el a spus că este mai bine să nu fie botezaţi deloc pruncii, decât să fie botezaţi fără de credinţă: deoarece sacramentele nici nu ar trebui, nici nu pot fi căpătate fără de credinţă. Iar de primeşti vreun sacrament fără de credinţă, îl vei primi întru propria ta osândă teribilă. Împotriva doctrinei voastre (spunea el) noi punem cuvintele lui Hristos: Cine va crede şi se va boteza, va fi mântuit. De aici au găsit anabaptiştii prilej pentru erezia lor. Fiindcă odată ce părerea lui Luther pare să fie împotriva oricărei judecăţi despre acest fapt, aşa cum este cu adevărat, adică în faptul că pruncii au credinţa lor, ei au găsit de cuviinţă că este o cale mai sigură să îi lase nebotezaţi şi să nu îi creştineze până în clipa în care nu vor crede prin discernământ, pentru că – spun ei, abia acest lucru avea temei pe cuvântul lui Dumnezeu, cuvânt pe care să îl rostească cu glas tare, să îl susţină pentru totdeauna şi prin care cuvânt să fie biruitori asupra porţilor iadului, care nu vor putea să mai învingă de-a pururi. Dintre ei, un anume Menno Phrisius, care pare să îi fi întrecut pe mulţi în învăţătură, a spus aşa în această privinţă: Fără îndoială, Tată ceresc, nu voi fi amăgit în această privinţă prin cuvântul Tău: l-am crezut şi l-am primit prin Sfântul Duh, ca pe cuvânt al adevărului. Şi ce mai vreau să spun: ştiu fără tăgadă şi cu siguranţă că prin această învăţătură a mea, care este cuvântul lui Dumnezeu, în ziua dreptei judecăţi eu voi judeca nu doar prinţi şi domnitori, nu doar lumea, ci şi pe îngerii înşişi.
Şi astfel şi-a lăudat el cu măreţie învăţătura sa, ca şi când ar fi fost cuvântul lui Dumnezeu, cu nu mai puţină încredere şi cutezanţă decât a făcut Luther cu doctrina sa. Cu toate că Luther a glăsuit vehement împotriva acestei secte, aşa cum a făcut şi împotriva sectei sacramentarienilor [sectă care nega transsubstanţierea catolică, printre altele, nota trad.], şi scriind două cărţi către doi prelaţi, aşa cum am pomenit mai înainte, printre altele a spus următoarele: De vreme ce anabaptiştii spun că nu găsim vreun rând în scriptură care să arate că pruncii au credinţă sau că ar trebui să fie botezaţi, încuviinţăm într-adevăr că nu poate fi dovedit prin nici o scriptură care să fi spus limpede şi făţiş astfel de cuvinte:că trebuie să vă botezaţi pruncii pentru că ei au credinţă; iar dacă vreun om ne poate arăta în scripturi aşa un text, trebuie să îi dăm locul cuvenit şi să îi recunoaştem izbânda, pentru că noi nu am putut găsi asta în toată Biblia. Însă creştinii cumsecade şi cu chibzuinţă nu cer de la noi astfel de lucruri: aşa ceva este o apucătură a celor care iscă gâlceavă şi a încăpăţânaţilor care vor să treacă drept înţelepţi. Însă cu toate balivernele lor despre Biblie şi cuvântările despre scriptură, nu au sprijinire în această scriptură, căci ea spune să îi botezi pe cei care au etatea discernământului, dar nu spune să îi botezi pe prunci şi pe cei prea fragezi. Iar şi iar, prin tradiţia Apostolilor mereu păstrată în biserica lui Dumnezeu, el a propovăduit că pruncii trebuie botezaţi, cu toate că nici o scriptură nu dă vreo astfel de poruncă. Şi ca şi mai înainte, în apărarea Sacramentelor de la altar, aşa şi acum în sprijinirea botezării pruncilor, el a pus temei îndeosebi pe autoritatea bisericii: autoritate care nu ne va îngădui să îi stăm în cale (de teamă că îi vom arăta că greşeşte) la fel de mult precum ne-a cerut el scriptura în dovedirea oricărui lucru neîncuviinţat şi neîngăduit în şi de către biserică de atâţia ani.
Prin urmare, asta ar fi o a treia învăţătură, mult mai otrăvită decât celelalte două. Dat fiind că nu numai că îndepărtează trăsătura sacrificiului în Mesă şi ierarhia preoţimii la luterani şi neagă prezenţa adevărată a lui Hristos în sacramentele de la altar, precum fac zuinglienii, ci are şi multe alte idei, deopotrivă blasfematoare şi înclinate spre răzvrătire. Pentru că interzice misia publică a cuvântului lui Dumnezeu, spunând că Hristos nu a luat fire omenească asupra Sa prin binecuvântata Fecioară, această învăţătură a renăscut greşeala chiliaştilor [adepţi ai unei forme de doctrină a milenialismului, nota trad.], a dispreţuit legiuirea şi a aţâţat oamenii să nu asculte de lege. Prin urmare, pe oriunde a apărut această sectă, ea a iscat mari frământări şi răzvrătiri. Astfel de pilde aflăm în multe oraşe din Germania, îndeosebi în oraşul Munster. Deoarece când luteranul Henry Dorpius, şi cel ce şi-a tradus istoria din limba germană în latină, zuinglianul John Sleidane, au scris într-ale lor Cronici, cu mai bine de douăzeci şi patru de ani în urmă, atunci şi acolo s-au ivit prima oară predicatori care să le cuvânteze oamenilor în loc de Evanghelia lui Hristos, doctrina lui Luther, pe care preoţii catolici ne-au învăţat să nu o ascultăm cu nici un chip; Bernard Rothman cu ai săi acoliţi, cărora Philip, conte de Hessia le-a înmânat mai departe învăţătura lui Luther, au făcut ceea ce toţi ereticii obişnuiesc să facă: au ales şi numit pe anumiţi cărturari de seamă ai credinţei catolice, i-au provocat pe aceşti catolici să li se alăture în dispută: şi în faţa unui magistrat mirean, pe care ei l-au numit să le fie jude, au făgăduit în faţa acestui jude să dovedească că doctrina sprijinită de catolici este mincinoasă şi greşită. Încă când preoţii catolici au refuzat să dezbată cu ei, preoţii au plecat din oraş, după care li s-a interzis să îşi mai înfăptuiască misia de a predica cuvântul lui Dumnezeu acolo. După plecarea catolicilor, înainte ca să treacă un an de zile, anabaptiştii au început chiar în acel oraş să îşi sădească sămânţa învăţăturii lor, sub numele de Evanghelie a lui Hristos. Şi atunci când s-au provocat unul pe altul să ia parte într-o dispută, în aceleaşi împrejurări care le fuseseră oferite catolicilor, adică cum că totul trebuia să fie pe potriva Canonului scripturii: luaţi aminte, Bernard Rothman, trâmbiţaşul de căpătâi din toată urbea Evangheliei lui Luther, cel ce îi provocase pe catolici să vină la dispută cu puţin timp înainte, nu a primit la rându-i acum aceste condiţii. Şi aşa se face că luteranii, care nu cu multă vreme mai înainte îi izgoniseră pe catolici din oraşul lor, temându-se la rândul lor să îi întâlnească în dispută pe anabaptişti, au fost şi ei alungaţi repede din acelaşi oraş. Nu e de mirare însă că au păţit aşa. Pentru că şi senatorii au fost smulşi din jilţurile lor de juzi, bisericile au fost năruite şi arse; şi oricine nu era părtaş cu anabaptiştii, a fost alungat cu sila din oraş. Cât despre Bernard Rothman, Henry Roles şi Godfry Stralen, alungaţi afară din Hessia, pentru că din creştini au ajuns a fi luterani, iar din luterani au devenit anabaptişti, ţinând cu dinţii şi unghiile de Evanghelia anabaptiştilor, ne-au dat pilda adevărului prin faptă, aşa cum ni se arată el în Scriptură: că omului netrebnic care s-a nărăvit în păcat, nu i-a mai păsat de faptele sale. Deoarece dacă un om s-a lepădat o dată de religia creştină, fără a ţine seamă de secta spre care s-a îndreptat, nu a făcut decât batjocura de a ţopăii de la o erezie la alta.
Şi această sectă a anabaptiştilor este împărţită în multe tabere. Deoarece ei nu încuviinţează cu toţii în ideile de căpătâi ale doctrinei lor. În anumite oraşe ale Germaniei, unii alergau aproape despuiaţi, ca şi cum ar fi avut vreun tăune în pantaloni, îndemnând oamenii la pocăinţă, căutând a găsi o cale pentru a-i face pe oameni să plece urechea la cuvintele lor. Însă această erezie nu a început de ieri sau de alaltăieri, pentru că ea îşi făcea de cap şi pe vremea Sfântului Augustin. Şi aidoma ca în cazul celorlalte erezii, şi aceasta a fost de la început împărţită în mai multe tabere. Pentru că unii s-au numit donatişti, alţii rogatişti, alţii maximianişti, alţii circensişti, cu toţii provenind din secta donatiştilor (fiindcă numele acestora era mai renumit decât ale celorlalţi) dincolo de unitatea şi frăţia bisericii catolice: alţii s-au numit circumcellieni, nefiind altfel decât locuitorii Munsterului din zilele noastre, i-au întrecut pe toţi în nelegiuire, aşa cum a consemnat Sfântul Augustin pe alocuri, ca şi Possidonius, cel care a scris o carte despre viaţa Sfântului Augustin, mărturisind acelaşi lucru. Iar azi, această hidră nu are mai puţine coarne sau capete decât avea pe vremea sfântului Augustin. Pentru că unii vor fi fost numiţi munsterieni, [locuitori ai oraşului Munster], alţii Orantes, cum ar veni adică „oameni ai rugii”, alţii Silentes, adică cei care păstrau mereu tăcere, alţii Somniantes, adică adormiţii, unii Pueris similes, adică copii sau copilăroşi, Synceri, adică neprihăniţii, Impeccabiles a Baptismo, adică cei ce nu mai păcătuiesc după botez, Liberi, adică cei liberi, Binderlians, Sabbataries, Maderans, Hoffmanites şi alţii care s-au ivit în urma lor, ca Circumcisi: şi este destul să spunem că adamiţii aparţineau de anabaptişti. Unii cărturari atribuie paternitatea anabaptismului mai degrabă lui Thomas Muntzer, decât lui Balthasar. Care Muntzer, acum mai bine de treizeci şi doi de ani, a stârnit o răzmeriţă între ţăranii din Turingia: faptă pentru care, când a fost pedepsit după merit, înainte de a i se tăia capul, se spune că s-a căit şi a plâns pentru a-i fi îmbiat astfel pe oameni: mai mult, s-a lepădat de toate greşelile lui şi a mărturisit vinovăţia sa după obiceiul catolic, primind cinstita cuminecătură şi sfântul sânge al lui Hristos fără tăgadă. Însă un anume Philip, care a scris istorisirea vieţii lui, nu a pomenit despre faptul că el i-ar fi îndemnat pe oameni să îi reboteze pe cei care fuseseră o dată botezaţi. Această sectă a anabaptiştilor, sunt sigur, este o sectă veninoasă şi dezgustătoare, chiar dacă şi celelalte sunt aidoma. Şi cu toate acestea, cei care au îmbrăţişat această sectă cred cu fermitate şi sunt statornici ca şi luteranii sau zuinglienii, că păcatele le vor fi iertate în numele lui Hristos, că vor fi plăcuţi lui Dumnezeu şi că vor moşteni Împărăţia Cerurilor; şi sunt încredinţaţi că cei din seminţia lor, care le vor urma, vor crede fără putinţă de tăgadă aceleaşi lucruri.”
Hosius nu încuviinţează aici să îl contrazică pe Luther în privinţa mântuirii prin credinţă. Se întoarce apoi la vechea idee:
„Chiar dacă anabaptiştii sunt mai mişei decât luteranii sau zuinglienii, ei nu sunt mai prejos în cutezanţă decât ceilalţi şi se conving pe sine cu neostoită tărie, că în numele lui Hristos păcatele lor vor fi iertate, că vor fi plăcuţi în faţa lui Dumnezeu, că ei vor moşteni Împărăţia cerului. Şi cu asta ei se fălesc nu numai prin vorbă, ci o declară şi prin faptă. Fiindcă ei sunt cu mult mai pregătiţi decât luteranii sau zuinglienii, deopotrivă, să îndure moartea, să rabde cele mai crude pedepse pentru mărturisirea credinţei lor. Pentru că ei se îndreaptă spre tot soiul de întâmplări îngrozitoare cu nu mai puţină cutezanţă decât dacă ar merge la ospeţe şi banchete; pentru că dacă unul din acei oameni ar aduce un argument, fie el adevăr sau din doctrina lor, fie din convingerea lor că sunt plăcuţi de către Dumnezeu, te-ar putea lesne aduce la gândul în care crede el, că nu mai există vreo altă sectă cu o credinţă atât de adevărată sau atât de plăcută în faţa lui Dumnezeu. Însă adevărul este acela, aşa cum l-a glăsuit Sfântul Pavel, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars, şi n-aş avea dragoste, nu-mi foloseşte la nimic. Dar nu va avea parte de iubire acela ce destramă unirea. Aşa cum a spus şi Sfântul Ciprian, chiar dacă ei au fost ucişi mărturisind numele lui Hristos, tot nu pot spăla cu sângele lor această murdărie: păcatul zâzaniei băgat atât de adânc, încât nu poate fi curăţat, nici măcar prin moarte nu poate fi îndepărtat. Acela ce nu este în rândul bisericii nu poate fi martir, nu poate căpăta Împărăţia cerească, căci a uitat că ea va stăpâni cu împărăţia cerului. Hristos ne-a dăruit pacea, ne-a poruncit să ne înţelegem şi să gândim în armonie: El ne-a lăsat datoria de a păstra legăturile iubirii şi înţelegerii neatinse şi nepătate. Nu se poate jertfi ca martir acela care nu a păstrat iubirea frăţească. Binecuvântaţi fie cei ce îndură nedreptatea, a spus Hristos, însă a adăugat, că pentru o cauză vrednică. De aceea Sfântul Augustin a spus, ca să fie martiri cu adevărat, trebuie să sufere nedreptatea în numele cauzei dreptăţii, nu şi aceia care îndură din pricina fărădelegii şi a împărţirii netrebnice a unităţii creştine. Însuşi Domnul nostru a fost răstignit cu hoţii, însă aidoma aceleiaşi patimi care i-a unit, aşa şi cauze diferite i-au despărţit: pedeapsa ticălosului poate fi asemănătoare, însă cauza martirilor nu este. Şi cauza este aceea ce îi face pe martiri, nu pedeapsa, aşa cum repeta Sfântul Augustin în dese rânduri şi locuri, pentru a ne învăţa. Aşijderea nu are rost în ceea ce Calvin a făcut lăudându-se pe el şi pe ai lui pentru cauza lor, iar în această privinţă el i-a crezut ca fiind mai presus de luterani, fiind ei mai dornici şi pregătiţi să îndure tot felul de pedepse. Căci de ar fi aşa, ca omul cel mai pregătit să îndure pedeapsa şi moartea pentru credinţa sectei sale, astfel credinţa fiindu-i judecată ca cea mai desăvârşită şi mai sigură, nu ar exista credinţă mai adevărată şi mai sigură ca aceea a anabaptiştilor, văzând că nici acum şi nici în vremea aceasta de o mie şi două sute de ani nu a fost careva mai crunt pedepsit sau nu a primit pedeapsa cu mai multă dârzenie, abnegaţie şi bucurie, sau nu s-a oferit nimeni morţii de bunăvoie cu mai multă nepăsare, niciodată atât de îngrozitor şi crunt. Însă pe vremea Sfântului Augustin, aşa cum chiar el a spus, a existat în unii o dorinţă monstruoasă de a pieri. Pentru că în vremuri în care închinarea la idoli încă se mai petrecea, el a scris că mulţimi mari de donatişti au venit la ritualurile păgânilor, putând fi ucişi de acei idolatri. Şi a mai istorisit el despre unii dintre aceia care se îmbulzeau printre oştenii în armuri care treceau, cu gândul şi dorinţa că ar putea fi trecuţi prin sabie de ei: şi îi ameninţau cu tăieturi groaznice, până ce îşi vor găsi pieirea negreşit. O vreme donatiştii i-au silit pe juzi, făcând lucruri sălbatice, să poruncească la călăi şi străjeri să îi ucidă, într-atât încât se spune că unul dintre aceştia l-a batjocorit în aşa hal pe un judecător, încât el a poruncit ca ei să fie legaţi şi duşi de acolo, pentru a fi supuşi pieirii şi executaţi; doar aşa a putut el scăpa de furia lor şi a pus capăt vărsărilor de sânge şi stricăciunilor; mai apoi, ei s-au apucat ca într-un joc de Floralii (obicei roman al lunii mai, nota trad.) să se arunce cu capul în jos de pe stânci înalte, să se înece şi să îşi dea foc. Asemenea eretici temerari şi smintiţi nu au fost doar în vremea Sfântului Augustin. Pentru că acum patru sute de ani, pe vremea în care a vieţuit Sfântul Bernard, erau nişte anabaptişti nu mai puţin risipitori cu vieţile lor decât fuseseră donatiştii, unii (spune el) minunându-se că anabaptiştii aceia erau nu numai răbdători când erau duşi la moarte, ci păreau de-a dreptul veseli şi senini. Dar această uluială stârnită de ei nu mirosea a bine, căci puterea diavolului şade nu numai asupra trupurilor oamenilor, ci şi asupra inimilor lor, el având această posedare numai prin îngăduinţa lui Dumnezeu. Este cumva un lucru mai măreţ ca un om să îşi curme viaţa, decât să îndure de bunăvoie să fie chinuit de altul? Experienţa ne-a învăţat că diavolul a avut atâta putere asupra multora, încât ei s-au înecat şi s-au spânzurat. Ca pildă: Iuda s-a spânzurat fără îndoială la îndemnul diavolului. Şi pentru toate acestea, eu gândesc că este un lucru mai uluitor că pe el l-a răbdat inima să-şi vândă stăpânul, decât să se spânzure. Prin urmare, nu prea este asemănare între neclintirea martirilor şi încăpăţânarea acestor eretici. Fiindcă în unii exista evlavia, iar în alţii neînduplecarea inimii, faţă în faţă cu moartea. Nici anabaptiştii din zilele noastre nu s-au abătut de la calea înaintaşilor lor, nu au fost nici mai puţin pregătiţi şi bucuroşi în îndurarea a tot felul de morţi în numele credinţei lor, aşa după cum unul dintre martorii oculari, Justus Menius a lăsat scris despre aceste lucruri, în acea carte în care el se împotriveşte ereziilor lor. Astfel că iar şi iar, încă de la începuturi, erezia anabaptiştilor a prins a fi aceea a unui spirit foarte încins, adeseori atât de încins încât ardea, căci dogoarea ei nu a fost răcorită sau stinsă. Nu aşijderea au stat lucrurile cu sacramentarienii, sectă a cărei întemeietor şi căpetenie a fost Berengarius, cu vreo cinci veacuri în urmă, această sectă mergând până într-acolo încât discipolii lui îşi ofereau vieţile cu mare voioşie la tot felul de întâmplări şi aventuri, iar noi aflăm cum chiar însuşi marele Doctor [marele Doctor – Sf. Augustin, nota trad.] în două rânduri s-a lepădat şi a condamnat această greşeală a lui [Berengarius], nu la mult timp după aceea acesta fiind cuprins de o boală necruţătoare şi, zăcând pe patul de moarte, atunci când hârca i s-a arătat, el în mod uimitor a arătat păreri de rău că a dus atât de mulţi oameni înspre o aşa de mare smintire; şi s-a consemnat că el a şoptit aceste vorbe: Of, Dumnezeul meu, astăzi mi te arăţi fie întru mântuirea mea, aşa cum nădăjduiesc prin căinţa mea, fie întru osândirea mea cruntă, aşa cum mă tem, din pricina celor pe care i-am amăgit cu învăţătura mea parşivă, prin cei pe care nu îi mai pot întoarce la calea dreaptă a adevăratului Sacrament: astfel glăsuia John Gerson, scriind o lucrare împotriva lui Romantius de Rosa. Ei au început toate acestea în vremea noastră, fălindu-se cu martirii lor şi preamărindu-i, deopotrivă pentru numărul lor mare şi pentru lăudarea suferinţei şi răbdării lor în pedepsele căpătate, în care anabaptiştii din vechime au fost neîntrecuţi; iar aceştia din zilele noastre merg până într-acolo încât spun că dacă ar face o martirologie a confraţilor lor, ar putea să îi întreacă în mulţime pe sacramentarieni. Aşa că nu trebuie să ne gândim că Calvin s-a fălit cu încredinţarea învăţăturilor sale, deoarece adevărul din ele i-a făcut pe oameni să nu se teamă nici de moarte cruntă, nici de tronul judecăţii lui Dumnezeu. Aidoma, nu face nici cât un pai faptul că el s-a mândrit cu persecuţiile suferite de ei, şi nici că şi-a numit turma nişte oi neştiutoare, duse la tăiere. Deoarece anabaptiştii glăsuiesc mai făloşi şi mai răspicat toate aceste lucruri, aşa cum au făcut-o şi cu mulţi ani în urmă, înainte ca cineva să audă pomenindu-se de sacramentarieni. Cel care va citi epistola lui Petilian, pe care sfântul Augustin l-a respins, va vedea cât de multe plângeri a făcut el pentru persecutarea confraţilor lui; cum i-a numit pe preoţii catolici drept casapi setoşi de sânge, cum i-a învinovăţit de asprime pe împăraţi, căci s-au purtat atât de crud cu mieii lui nevinovaţi, pe care i-a slăvit că vor căpăta şi câştiga raiul prin pedepsele îndurate şi sângele vărsat;să citească şi epistolele lui Gaudentius, împotriva căruia Sfântul Augustin a scris două cărţi, căci va afla acolo cum aceşti discipoli se bucurau că au suferit pentru Hristos de la asupritorii lor, că întru alinarea enoriaşilor lor au întrebuinţat vorbele lui Hristos şi ale Sfântului Pavel: binecuvântaţi cei ce îndură nedreptatea. Cei care trăiesc cu evlavie întru Isus Hristos, vor suferi nedreptatea. Dar trebuie amintit ceea ce a spus Sfântul Augustin: Dacă mereu ar fi de laudă să înduri persecuţia, nu s-ar mai pomeni că pentru o cauză vrednică. Aşijderea: dacă mereu asupritorul ar avea vinovăţie, nu s-ar mai pomeni asta în sfintele scripturi, „Pe cel ce cleveteşte în ascuns pe aproapele său, îl voi nimici”. Ca atare, uneori cel care suferă nu este om vrednic, iar cel ce asupreşte este vrednic. Însă fără îndoială, oamenii de rea-credinţă i-au persecutat întotdeauna pe cei buni, iar cei buni i-au asuprit pe cei ticăloşi. Unii, provocând suferinţa prin rană, alţii căutând tihna prin pedepsire. Unii cu sălbăticie, alţii cu prevedere: unii făcând loc ciumei lor malefice, ceilalţi dedicându-se în întregime binefacerii. Fiindcă aceluia care a omorât, nu îi pasă cum a făcut-o: însă cel care a tămăduit, a luat aminte la ce a făptuit: căci unul a hăcuit şi a căsăpit, dar celălalt a tăiat numai părţile rele şi putrede. Netrebnicii i-au ucis pe prooroci, iar proorocii i-au omorât pe ticăloşi: evreii L-au chinuit pe Hristos, iar Hristos i-a chinuit pe evrei. Oamenii i-au lăsat pe apostoli sub puterea şi autoritatea omului, iar apostolii i-au lăsat pe oameni în puterea şi înrobirea diavolului. Toate aceste lucruri trebuie luate în seamă, dar cu luare aminte în a vedea care s-au străduit spre adevăr, care spre nedreptate, care au fost rânduite pentru a aduce suferinţă şi făţărnicie, care au fost menite întru îndreptare şi alinare. Aşadar, nu asemuirea pedepsirii i-a făcut pe martiri ceea ce erau: pentru că un nelegiuit mişel poate fi pedepsit precum un martir, însă pentru o cu totul altă pricină. Trei au fost răstigniţi pe cruce, unul ca Mântuitor, al doilea ca cel ce va fi fost mântuit, ultimul ca osândit. Prin urmare, acela ce s-a depărtat de biserică şi a mers la eretici şi schismatici, chiar dacă apoi este omorât pentru numele lui Hristos, fiind în afara hotarelor bisericii şi despărţit de milosârdie, acela nu poate să fie încoronat după ce a pierit; căci spunea Sfântul Ciprian: Ei nu pot rămâne laolaltă cu Dumnezeu, aceia ce nu trăiesc în armonie în biserica lui Dumnezeu. Chiar dacă vor fi aruncaţi pradă focului şi arşi, chiar dacă vor fi spintecaţi în bucăţi şi daţi fiarelor sălbatice, aceea nu va fi o coroană a credinţei, ci o pedeapsă pentru necredinţă. Acela nu va fi un sfârşit de cinste al virtuţii religioase, ci o nimicire în deznădejde. Un astfel de om poate fi omorât, dar el nu poate fi încoronat. Aşadar, ei nu au dreptul de a pretinde asupră-le gloria martirilor, fiind atât de departe şi de potrivnici spiritului martirilor, nu aceia care nu au tăgăduit suferinţa morţii pentru schisma diavolească. Aşa se face că acum aveţi trei Evanghelii, iar ele nu se încuviinţează deloc una pe cealaltă. Dacă iei seamă la abnegaţia lor în a suferi persecuţiile, anabaptiştii îi întrec cu mult pe ceilalţi eretici. Dacă ţii seamă de numărul lor, prin mulţimea lor ar sta deasupra celorlalţi, dacă nu ar fi fost aşa de aspru năpăstuiţi şi spintecaţi de sabia persecuţiei. Dacă priveşti la evlavia lor făţişă, luteranii şi zuinglienii deopotrivă se întrec în dăruire. Dacă eşti mişcat sufleteşte de cuvintele măreţe ale lui Dumnezeu, nici cele ale lui Calvin nu sunt mai prejos în predici, cum că învăţătura lor trebuie să şadă deasupra celorlalte cinstiri ale lumii, trebuie să fie nebiruite de vreo putere, fiindcă nu este cuvântul lor, ci cuvântul Dumnezeului celui viu. Şi nici nu vor glăsui mai puţin răspicat decât Luther, faptul că învăţătura lor este cuvântul lui Dumnezeu, iar cu ea îi vor judeca şi pe îngeri. Şi fără îndoială, cei mulţi care au scris vreodată împotriva acestei erezii, fie că au fost catolici sau eretici, au avut putinţa să o biruie nu atât prin mărturia scripturilor, cât prin autoritatea Bisericii. (fol. 44v-49v)
_____________
Note de subsol
1 Ott, Michael. “Stanislaus Hosius.” The Catholic Encyclopedia, Vol. 7. New York: Robert Appleton Company, 1910.
2 Theognis. “Sufferings of the Dutch Baptists in the Sixteenth Century.” The Baptist Magazine. Vol. 18. London: Wightman and Cramp, 1826. p. 278.
3 Booth, Abraham. “Pædobaptism Examined.” Vol. 2. London: Ebenezer Palmer, 1829. p. 284.
4 Underhill, Edward B. “Struggles and Triumphs of Religious Liberty.” New York: Sheldon, Blakeman & Co. 1858. p. 88-89.
5 Ott, op. cit.
6 J. Pearson & Co. “Two Hundred and Fifty Manuscripts Books & Autographs.” London: J. Pearson & Co. 1914.
________________________
[Stephen duBarry este membru al Bisericii Baptiste Olmstead, Olmstead, KY. – Acest document face parte din domeniul public, 2009.]
