Anabaptismul a fost o mișcare creștină de reînnoire radicală din sec. 16, în teritorii care acum cuprind părți din Elveția, Austria, Cehia, Germania, Alsacia și Olanda.
Trăsăturile sale mascate includ așezarea evreilor în centrul înțelegerii noastre despre credința creștină, accentuează noua naștere și ucenicia în puterea Duhului, stabilirea de biserici ale credincioșilor, necontrolate de stat, dedicare părtășiei economice și o viziune de restaurare a creștinismului NT.
Atrăgea aderenți în primul rând din părțile sărace ale comunității, deșii liderii de la început includeau graduați universitari, călugări și preoți. Evaluarea puterii numerice este dificilă, deoarece a fost pusă în subteran de persecuție; cu siguranță a influențat mai mulți oameni decât cei botezați ca membrii.
Istoricii identifică patru mari ramuri anabaptiste – frații elvețieni, anabaptiștii sud germani/austrieci, menoniții olandezi și huteriții comunitarieni – dar aceste ramuri cuprind numeroase grupări ce se adună în jurul anumitor lideri și au practici distincte și accente.
Deși alți factori (ca nemulțumirea socială) au contribuit la apariție, anabaptismul trebuie înțeles în contextul reformei, căreia îi datorează multe, așa cum recunosc liderii lor. Mai multe lucruri au distins anabaptiștii de reformatori (ex. Luther și Calvin):
• Radicalismul. Anabaptiștii criticau reformatorii pentru lipsa voinței lor de a urma convingerile biblice. Erau convinși că Scripturile aveau autoritate etică și viața bisericească, și pentru doctrină, pe care reformatorii nu o admiteau. Spre disconfortul lor, anabaptiștii aminteau reformatorilor de vederile lor radicale de la începuturi, pe care le părăsiseră. Anabaptiștii au acționat nu au abordat cu grijă ca reformatorii.
• Restituirea. Anabaptiștii credeau că biserica oficială este căzută dincolo de reformă. Restaurarea creștinismului NT era necesară, ceea ce necesita libertatea de controlul statului și de tradițiile ecleziastice. Anabaptiștii îndemnau la separarea bisericii și a societății și respingeau sistemul creștin, în care biserica și statul erau împreună, și care domina cultura europeană din sec. 4 începând. Ei au susținut timp de secole că biserica oficială se află în eroare, nu doar cu privire la anumite doctrine, ci ca identitate și relație cu societatea.
• O tradiție alternativă. Anabaptiștii au fost descriși ca și copiii vitregi ai reformei, dar era o rezonanță cu mișcările anterioare, ca Unitas Fratrum, Waldensians și Lollards. Anabaptiștii nu erau nici catolici, nici protestanți, ci moștenitori ai unei tradiții alternative ce persistase de-a lungul secolelor de la Constantine în sec.4. Priviți adesea ca eretici și persecutați, acești “vechi frați evanghelici” au ținut vii credințe și practici pe care biserica oficială le-a ignorat sau le-a marginalizat.
• O biserică de săraci. Ca și grupările de mai sus, anabaptiștii erau majoritatea săraci și fără putere, cu puțini membrii bogați, academici și cu influență. Erau priviți ca subversivi, deși puțini erau motivați economic sau politic. Este legitim să privim câțiva anabaptiști ca moștenitori ai răscoalei țărănești (1524-1526), urmărindu-și încă scopurile prin strategia alternativă de stabilire a comunităților unde erau practicate. Cei ale căror interese erau amenințate, se opuneau anabaptismului, o trezire cu implicații pentru biserică și stat în inima ordinii sociale europene. Unele vederi anabaptiste datorează mult poziției lor lipsite de putere: anabaptiștii erau gata să se supună Bibliei, indiferent de consecințele sociale.
• “Anabaptiștii”. Anabaptiștii se numeau creștini sau frați și surori: oponenții lor îi numeau entuziaști, revoluționari sau anabaptiști. Eticheta însemna re-botezători, cu conotații negative. Anabaptiștii obiectau la aceasta: ei nu priveau botezul credincioșilor ca re-botezare, deoarece negau validitatea botezului copiilor și botezul nu era chestiunea principală, deși simboliza respingerea lor față de creștinătate.
