Anabaptismul a fost o mișcare diversă, fluidă dar coerentă. Diferiți stimuli îi permiteau să se dezvolte în diferite locuri, rezultând în variații regionale și unele dezacorduri interne intense. S-a dezvoltat spre o uniformitate a credinței mai mare și a practicii spre jumătatea secolului. Majoritatea anabaptiștilor împărtășeau următoarele convingeri:
• Biblia
Anabaptiștii erau de acord cu reformatorii despre autoritatea Bibliei dar nu erau de acord cu interpretarea și aplicarea. S-au concentrat pe NT și pe viața și învățătura lui Isus. Acest “Cristocentrism” era emblema anabaptiștilor care a afectat radical modul în care era abordată Biblia. Balthasar Hübmaier (1481-1528), liderul teolog anabaptist, (Snyder p55) explica: ”Scripturile ne arată spiritul, evanghelia, exemplul, trăirea lui Hristos.” Anabaptiștii au început cu Hristos și au interpretat totul în lumina Lui – spre deosebire de reformatorii pe care anabaptiștii îi suspectau de faptul că încep de la pasajele doctrinale și încearcă să-L introducă pe Isus în ele. Anabaptiștii refuzau să trateze Biblia ca pe o carte oarecare, privind-o ca pe o desfășurare a scopurilor lui Dumnezeu, NT oferind regulile eticii și vieții de biserică. Ei au provocat folosirea modelelor NT de către reformatori și au fost în dezacord cu ei în legătură cu botezul, războiul, zeciuiala, guvernul bisericesc și jurămintele. În dezbateri anabaptiștii s-au plâns că reformatorii foloseau pasaje din VT ilegitim pentru a pune deoparte învățăturile NT.
• Salvarea
Reformatorii accentuau îndreptățirea prin credință și iertarea păcatelor trecute Anabaptiștii accentuau nașterea din nou și puterea de a trăi ca ucenicii lui Isus. Reformatorii se temeau de anabaptiști să nu se întoarcă la salvarea prin fapte; anabaptiștii acuzau reformatorii de eșecul de a aborda chestiunile morale și că tolerează comportamentul necreștin în bisericile lor. “Să vă fie rușine pentru evanghelia ușoară,” a spus Menno Simons (c1496-1561) .
Anabaptiștii accentuau lucrarea Duhului în credincioși și învățau că Isus trebuia urmat și să primească supunerea și încrederea. Nu era doar Salvator, ci lider, Conducător și Domn. Dirk Philips (1504-1568) a scris: “Isus cu doctrina Sa, viața și exemplul Lui este învățătorul nostru. Pe El trebuie să Îl auzim și să-L urmăm.” Michael Sattler (c1490-1527), autor al Mărturisirii Schleitheim (1527), se plângea că unde catolicii păreau a apăra faptele fără credință, reformatorii învățau credința fără fapte, dar el vroia credința care se exprima prin fapte. Hans Denck (1495-1527) a insistat că credința și ucenicia erau inter-conectate: “nimeni nu poate să-L cunoască cu adevărat pe Hristos decât dacă Îl urmează în viață și nimeni nu Îl poate urma decât dacă Îl știe, în primul rând.”
• Biserica
Anabaptiștii au format biserici de ucenici dedicați, negând faptul că toți cetățenii trebuie să fie priviți automat ca membrii ai bisericii. Au insistat pe diferențierea credincioșilor de necredincioși, ca apartenența la o biserică să fie voluntară și plină de sens. Au recunoscut rolul statului în guvern, dar au opus rezistență la controlul statului peste bisericile lor. Au respins botezul copiilor ca fiind nebiblic, forțat impus copiilor. Au acuzat modul în care clericii dominau viața bisericească. Lipsa de disciplină bisericească și pedeapsa în chestiuni de credință. Deși formalismul mai mare s-a dezvoltat, adunările inițiale erau uneori carismatice și nestructurate, concentrându-se pe studiu biblic. Unele biserici încurajau femeile să participe mai activ decât era normal în biserica și societatea contemporană. Se întâlneau unde puteau – în case, în păduri, câmpuri, chiar în bărci. Un rdin congregațional (1527) ne transmite informalitatea lor serioasă: când frații și surorile sunt împreună, vor citi ceva. Cel căruia Dumnezeu i-a dat înțelegerea cea mai bună va explica….când un frate vede pe fratele lui că se rătăcește, îl va avertiza conform poruncilor lui Hristos și îl va ustra într-un mod creștinesc și frățesc.”
• Evanghelismul
Reformatorii nu practicau evanghelismul. Unde aveau sprijinul statului, se bazau pe pedepse la fața locului (deși sunt exemple de evanghelism și plantare de biserici de către calviniști în Franța catolică, unde protestanții nu puteau folosi pedeapsa). Au presupus că pe teritoriile protestante că biserica și societatea erau nedistincte, așa că politica lor era de a păstori oameni prin sistemul parohial, decât să îi evanghelizeze ca pe necredincioși. Anabaptiștii au respins această interpretare a bisericii și a societății și au refuzat folosirea pedepsei. S-au implicat într-o călătorie misionară spontană de a evangheliza Europa. Evangheliști ca Hans Hut (1490-1527) călătoreau mult, predicau în case și câmpii, întrerupeau slujbele bisericilor de stat, botezau convertiții și plantau biserici. Un astfel de evanghelism, ce ignora limitele naționale și parohiale, din partea unor oameni nepregătiți, a fost privit ca sfidător.
• Etica
Anabaptiștii erau devianți socialmente, încălcând normele contemporane și trăind în anticiparea Împărăției lui Dumnezeu.
Ei puneau sub semnul întrebării validitatea proprietății private. Hutteriții trăiau în comunități și aveau posesiunile în comun. Majoritatea anabaptiștilor rețineau proprietatea personală, dar învățau că posesiunile lor erau disponibile pentru cei ce aveau nevoie. Ordinul congregațional din 1527 îndemna: ”Din toți frații și surorile acestei congregații, nimeni nu va avea ceva al său, ci, ca și creștinii din timpul apostolilor care aveau toate în comun, fonduri comune, de unde puteau fi ajutați săracii, în funcție de nevoi, și ca în vremurile apostolilor, să nu avem frați în nevoie.” Când luau Cina. Ei confirmau această dedicare comună.
Respingeau folosirea violenței, refuzau să se apere cu forța. Conrad Grebel (1498-1526) descria congregația sa: “Nu folosesc nici sabia lumii sau războiul, deoarece uciderea nu există la ei.” Îndemnau la dragoste pentru dușmani și respect față de viața omenească. Anabaptiștii acceptau că guvernul folosește forța, dar priveau acest lucru ca fiind nepotrivit creștinilor. Felix Mantz (c1498-1527) concluziona: “nici un creștin nu poate fi magistrat, nici nu poate folosi sabia să pedepsească pe cineva.” Ținteau să construiască o comunitate alternativă, să schimbe societatea de jos în sus.
Mulți refuzau să jure. Jurămintele erau foarte importante în Europa secolului 16, încurajând spunerea adevărului la tribunal și loialitate față de stat. Anabaptiștii respingeau acestea, citând învățăturile lui Isus din Matei 5 și susținând că trebuie mereu să fie sinceri, nu doar sub jurământ. Nici nu jurau loialitate față de autoritățile seculare.
• Suferința
Anabaptiștii nu erau surprinși de persecuție. Știau că sunt văzuți ca și revoluționari, în ciuda dedicării lor față de non-violență; ca eretici, în ciuda dedicării lor față de Biblie; ca tulburători de status quo. Priveau suferința ca pe o supunere față de Hristos și de neevitat și biblică: suferința era un semn al adevăratei biserici, așa cum Isus a învățat în slujba de pe Munte. Persecuția anabaptiștilor arăta că reformatorii nu zideau o biserică biblică.
