de F. N. Lee
Profesorii baptişti despre originea şi dezvoltarea (ana)baptiştilor
Reverendul american dr. Robert G. Torbet a fost profesor de Istoria Bisericii la Seminarul Teologic Eastern Baptist (între 1934 şi 1951). În 1950, el a făcut unele declaraţii foarte importante, în cartea sa „A History of the Baptists” („O istorie a baptiştilor”).
Conform lui Torbet,412 profesorul doctor „Walter Rauschenbusch de la Seminarul Teologic Baptist Rochester [Colgate]” din statul New York, a etalat „o anume dorinţă de a-i identifica pe baptişti cu radicaliştii sociali anabaptişti”. În mod similar, chiar şi reverendul profesor Henry C. Vedder, binecunoscutul baptist şi istoric al bisericii de la Seminarul Teologic Crozer, între 1894 şi 1927, observa că anabaptiştii aveau „o aversiune pentru depunerea de jurăminte şi ocuparea de funcţii publice”.
Torbet a menţionat părerea lui Ernest A. Payne, istoric britanic al bisericii baptiste, cum că „anabaptiştii aveau, în toate privinţele, o influenţă în Anglia, influenţă care a afectat dezvoltarea baptismului. Astfel, suntem obligaţi să luăm în considerare influenţa avută de spiritualitatea anabaptistă asupra primilor baptişti.”
În periodicul „Baptist Quarterly” („Trimestrialul Baptist”), Payne scria: „Baptiştii nu pot fi separaţi de… celelalte grupări ale secolului al şaisprezecelea.” Pentru că avem de-a face într-adevăr cu „o relaţionare între primii baptişti englezi şi anabaptiştii de pe continent… Influenţa menonită a fost responsabilă, parţial, pentru prima mărturisire [de credinţă, nota trad.] baptistă”.
Însuşi Torbet recunoştea că „falsele pretenţii ale lui Thomas Munzer (1490-1525), un socialist şi lider al Răscoalei Ţărăneşti din 1525, precum şi ororile Rebeliunii din Munster, înfăptuite cu zece ani mai târziu, sub diriguirea lui Melchior Hofmann şi Jan Matthys, au dus împreună la situaţia în care anabaptiştii au fost complet defăimaţi… Cruzimea extravagantă şi distrugerea turbată a vizionarilor care căutau să întemeieze împărăţia milenară în Munster, au lăsat o impresie de neşters… Fanaticii din Munster erau o potenţială sursă de tulburări ale legii şi ordinii” – şi „propovăduiau rezistenţa, împotriva stăpânirii, cu sabia în mână”….
„Învăţătura anabaptistă se regăsea în Anglia destul de devreme, la începutul secolului al şaisprezecelea. Un mare număr de membri ai aceste secte au venit între 1528 şi… 1573, când erau în ţară vreo cincizeci de mii. Primii refugiaţi anabaptişti erau discipoli ai preceptelor fanatice ale lui Melchior Hofmann… În 1530, arhiepiscopul Warham, la porunca lui Henric al VIII-lea a condamnat tomurile anabaptiste. În 1549, în timpul domniei fiului lui Henric, Edward al VI-lea, ceremoniile religioase ale episcopului Latimer conţineau avertismente împotriva acestei secte de eretici”. El îi acuza că sunt anarhişti.
Cu o candoare vrednică de laudă, baptistul Torbet a furnizat apoi şi alte detalii alarmante: „Anabaptiştii englezi, cunoscuţi sub denumirea „Familia Iubirii”… au fost prezenţi în ţară sub domnia reginei Elizabeth I, care a ajuns pe tron în 1558. Această sectă îşi avea sorgintea pe continent, prin Henry Nicholas (Niklaes), un localnic din Munster care a emigrat în Amsterdam, în anul 1530. [În 1546] el a scris o cărţulie care se găseşte încă în biblioteca menonită din Amsterdam, tom intitulat „Despre Tărâmul duhovnicesc al făgăduinţei…”
„În această lucrare, el a pledat pentru şi a apărat „mariajul duhovnicesc”, cumva înrudit cu învăţătura menonită… Pe continent, „alergătorii despuiaţi”, aşa cum erau porecliţi, au apărut în mai multe oraşe. Aceşti „alergători despuiaţi” erau fanatici anabaptişti notorii şi par să fi fost discipoli ai lui Nicholas. Secta, odată strămutată în Anglia, a fost cunoscută ca „Familiştii” – şi a căpătat o nedorită reputaţie prin imoralitate.
„Cristopher Vitell, un adept din Southwark… a tradus multe din scrierile lui Nicholas din limba olandeză în engleză… Bax, un istoric destoinic al mişcării anabaptiste, admite legătura istorică dintre „Familia Iubirii” şi anabaptişti în general.”
Cincizeci de ani mai târziu, conchide Torbet, congregaţia engleză (ana)baptistă a lui Smyth, exilată fiind, cuprindea vreo optzeci de persoane care aveau o existenţă separată de cea dusă [de congregaţia „ „Fratele Pelerin” a lui Robinson] în Amsterdam. El [John Smyth] a crezut că un preot nu ar trebui să predice cu vreun manuscris în faţă; nici măcar cu traduceri ale Scripturii… Smyth a scris un mic tratat împotriva botezului infantil, „Firea Fiarei” [„666”], terminat pe 24 martie 1609. Smyth, influenţat fiind, fără îndoială, de menoniţii waterlanderi, a devenit şi el anabaptist…
„El s-a botezat singur… Şi deoarece ei aveau loc de închinare într-o clădire aparţinând unui negustor menonit, Smyth a ajuns treptat sub o tot mai mare influenţă menonită.” După moartea lui Smyth, în Amsterdamul anului 1610, colegul şi succesorul său, Thomas Helwys a emis „Mărturisirea de credinţă”, negând faptul că botezul „se referă şi la prunci”. Apoi, împreună cu grupul sa de adepţi, a revenit în Anglia – pentru a-şi înfiinţa prima Biserică Baptistă, în 1611.
Mulţi baptişti moderni spun că pionierii lor provin din anabaptişti
Ne-am fi dorit să putem sta o vreme mai îndelungată în miezul unora dintre opiniile mai bizare ale multora din sectarii anabaptişti. Am putea şi să ne îndreptăm atenţia spre scufundările făcute în pielea goală de către unii şi la tripla scufundare prin aplecare în faţă a altora, în rândul grupărilor baptiştilor germani. 413 Totuşi, în loc să examinăm aceste lucruri excentrice, mai bine purcedem direct la baptiştii britanici şi anglo-americani – care au adoptat până la urmă modalitatea botezului prin aplecarea pe spate şi cu veşmintele pe ei, printr-o singură scufundare.
Totuşi, în lumina celor ce vor urma, evaluarea unor anumiţi baptişti în direcţia anabaptiştilor apostaţi este una absolut îngrozitoare. Am văzut deja414 afirmaţii despre un astfel de efect în scrierile unor baptişti precum Torbet, Rauschenbusch şi Payne.415 Alţi specialişti în istoria baptiştilor încuviinţează aceste idei.416 Într-adevăr, ciudat şi regretabil, chiar şi baptistul britanic contemporan Erroll Hulse a insistat pe faptul că417 „ar trebui să îi numim pe anabaptiştii evanghelişti ortodocşi ai Reformei „baptişti”, şi nu „anabaptişti””.
Vorbind în mod particular de situaţia din Anglia şi America, Hulse a continuat: „Baptiştii în general… îşi au sorgintea în John Smyth (d.1612)… Studiile sale despre Scriptură l-au făcut să practice botezul credinciosului. În martie 1639, [Roger] Williams şi alţi unsprezece oameni au fost botezaţi, astfel fiind constituită prima biserică baptistă din America”.
Trebuie totuşi menţionat că după ce Smyth s-a „botezat” pe sine, sau altfel spus s-a „re-botezat” pe sine (sau rebotezat singur), el a fost re-rebotezat de anabaptiştii menoniţi olandezi (prin stropire cu apă). Mai trebuie amintit că după ce Williams a fost botezat prin scufundare, el a renunţat ulterior la scufundare ca nefiind validă – deoarece scufundarea se administra de altcineva, nu prin sine.
Aşa cum baptistul scoţian J.G.G. Norman ne aminteşte,418 John Smyth, „părintele baptismului general englez… s-a botezat singur”. El a făcut asta 1609, prin metoda stropirii cu apă în vârful capului; şi pe pământ străin. Mai rău, după ce a devenit menonit, Smyth a îmbrăţişat şi hristologia lor eretică. 419
Şi mai surprinzător, baptistul englez reverend prof. dr. West a atras atenţia asupra a ceea ce el vedea420 ca „prima declaraţie a unui englez în favoarea botezului credincioşilor. Este pamfletul lui Smyth, „Firea Fiarei””. Din păcate, aceasta este şi o diatribă – 666! – împotriva practicii făcute de biserica creştină apostolică istorică, aceea de botezare a pruncilor. Trebuie să se renunţe la ea, spunea Smyth, fiind o „profanare”, ca şi cum ar fi un botez antihristului. 421
După moartea lui Smyth, menonit fiind, colegul şi succesorul său Thomas Helwys a emis în 1611 prima Mărturisire Baptistă engleză. La început el a negat păcatul originar; a menţinut într-una o soteriologie arminiană.422 Într-adevăr, Mărturisirea Baptistă a lui Helwys – în timp ce asocia botezul doar celor care Îl mărturiseau pe Hristos – nu spunea încă nimic despre scufundarea în apă.423 Totuşi el nu numai că a identificat romano-catolicismul cu prima fiară din Apocalipsa 13, ci şi Biserica Angliei ca fiind cea de a doua. 424
Smyth şi Helwys erau amândoi (ana)baptişti arminieni. Prima congregaţie aşa-zis „calvinistă” sau, mai degrabă „baptistă particulară” s-a format în Anglia abia după 1630. Şi prin anul 1638 această nouă denominaţie a negat stropirea cu apă ca fiind scripturală şi a subscris la scufundarea sacramentală. Apoi, urmând acelei declinări, în 1641 Edward Barber a fost primul arminian englez – sau baptist în general, care pleda în favoarea scufundării.425
Tot înţelegătorul Williams a făcut o subscriere cinstită. Pentru că el admite426 că „adoptarea de către baptiştii englezi a practicii scufundării provine, până la urmă, de la Biserica Minoră a Poloniei… introdusă în Olanda de socinieni”, adică de anabaptiştii unitarieni.
Sosirea şi expansiunea (ana)baptiştilor în America de Nord
Renumitul profesor americano-elveţian în istoria bisericii, reverend dr. Philip Schaff, ne informează427 despre faptul că „în America, baptiştii îşi au sorgintea în principal în… Roger Williams. El a fost însărcinat cu pledarea anumitor convingeri care păreau a fi periculoase.”
Printre acestea, următoarele opinii: „magistratul nu ar trebui să pedepsească ofensele aduse Primei Table [a Legilor lui Dumnezeu]; un jurământ nu ar trebui să fie făcut către un om nerenăscut spiritual; un om renăscut nu ar trebui să se roage laolaltă cu cel ce nu a renăscut spiritual, fie vorba şi de soţia sau copilul lui…”
„El [Roger Williams] a fost botezat prin scufundare de Ezekiel Hollyman (în 1639), iar el la rându-i i-a botezat astfel pe Hollyman şi pe alţi zece oameni. Aşa a apărut prima biserică baptistă pe continentul american. Dar la numai câteva luni mai apoi, el a renunţat la rebotezarea sa – pe temeiul că Hollyman era nebotezat [adică nebotezat prin scufundare] şi, ca atare, neautorizat să îi fi administrat ritualul menţionat.”
E limpede, Roger Williams nu s-a gândit vreodată că pe Ioan Botezătorul nu îl botezase nimeni. Şi totuşi Ioan a fost cel care l-a botezat pe Isus Hristos (se pare că prin stropire sau turnarea apei). Şi botezul Lui este singurul care conferă validitate tuturor botezurilor creştine.
În mod incredibil, apostatul Roger Williams a pledat428 chiar şi pentru completa tolerare a islamismului, iudaismului şi păgânismului. El înţelegea olandeza bine; ştia conceptele politice ale anabaptiştilor olandezi; şi ca atare, a respins ideile puritanilor americani şi britanici, precum şi teocraţia lor hristonomică.429 Din nefericire, ereziile (ana)baptiştilor olandezi însuşite de Roger Williams au erupt actualmente masiv, îndeosebi în Statele Unite.
Aşa cum până şi baptistul Hulse a indicat, 430 „Alianţa Mondială Baptistă a publicat o declaraţie care spune că în 1975 erau 33.800.000 de adepţi în toată lumea. Peste 29.600.000 dintre aceştia sunt în America de Nord.”
Ei bine, Hulse putea adăuga că cei mai mulţi sunt din regiunea Dixie: sudul Statelor Unite. Acolo, baptiştii sunt adesea mândri, cu o atitudine gen „mai mult baptişti decât oameni”. Fără îndoială, baptistul Bill Clinton – fost preşedinte al SUA – este în mod cert „Proba A”.
Ceea ce Hulse chiar a adăugat431 este faptul că „statisticile pot reprezenta doar pe baptiştii cu numele – există oameni care au slabe convingeri religioase, dacă măcar au vreunele; însă când sunt întrebaţi ce religie practică, vor spune „baptist”. Iar asta se întâmplă în zonele unde nu prea se pune preţ pe calitatea membrilor bisericii…”
„În unele regiuni, precum statele sudice ale Americii, calitatea de membru al bisericii poate fi la fel de pur nominală cum este în bisericile de stat din alte ţări. Marea majoritate s-ar putea să se declare ca hotărâţi întru Hristos, dar nu arată vreo dovadă a schimbării înspre mântuire.” Ce fapt despre baptişti a recunoscut chiar un baptist!
Confesiunile (ana)baptiste britanice ale secolului al şaptesprezecelea
Este cert că menonitul Verduin a greşit în privinţa anabaptiştilor ca şi copii vitregi ai Reformei. Adevărul este că anabaptiştii au fost copiii vitregi ai romaniştilor – ba chiar mai eretici. Şi totuşi baptişti ca Torbet şi Hulse i-au privit pe anabaptişti ca pe înaintaşii baptiştilor – şi implicit pe baptişti ca pe „copiii vitregi” ai anabaptiştilor (şi prin urmare şi ca „nepoţi vitregi” ai romaniştilor medievali).
Baptistul Estep a afirmat432 că „botezul prin scufundare a fost inaugurat prin 1641”. El ar fi trebuit să ştie că aceste aşa-zise scufundări, sau altfel spus afundări în apă, nu erau deloc „inaugurate” în 1641 – atunci au fost doar restaurate scufundările post patristice inaugurate de romanismul baptist-regeneraţional şi sacramental.
În iulie 1643, Adunarea Naţională a Puritanilor Britanici care botezau pruncii prin stropire cu apă s-a întrunit la Westminster. (Ana)baptiştii au reacţionat rapid. După disputa avută cu puritanul anglican de vază, reverendul dr. Daniel Featley, ei au emis în anul 1644 Confession of the Seven Churches of London(Mărturisirea celor Şapte Biserici din Londra), cunoscută şi ca „Mărturisirea din Londra”. 433
Astfel, ei şi-au etalat propriul simbol în anul 1644. În mod neaşteptat, acest act s-a subintitulat „Mărturisirea de credinţă a bisericilor cunoscute îndeobşte ca „anabaptiste””. 434Această noutate indica doar o singură scufundare în apă ca fiind forma validă de botezare. De aici, s-a spus că scufundarea totală a candidatului la botez (adică afundat sau băgat în întregime sub apă) este într-adevăr necesară.
Acest document a fost gândit, desigur, ca pură declaraţie de credinţă. Deoarece el nu deţinea vreo putere implicită asupra anabaptiştilor britanici în general – şi nici măcar asupra celor şapte congregaţii din Londra, adepte ale scufundării, care au creionat acest act. Aşadar, după expunerea părţilor sacramentale în „Westminster Confession” („Mărturisirea de la Westminster”) a puritanilor britanici, „Mărturisirea din Londra” a anabaptiştilor a reapărut la rândul ei în 1646 – dar de data această cu câteva adăugiri şi modificări.
Această Mărturisire susţinea idei potrivnice botezului infantil şi privind scufundarea: „Botezul este o rânduială a Noului Testament… care trebuie făcută doar celor care practică credinţa. Felul şi metoda înfăptuirii acestei rânduieli, spune Scriptura, este prin scufundarea sau băgarea întregului trup sub apă. Cuvântul „baptizo”, semnificând punerea sub apă, are însă atribuţii deopotrivă asupra celui care administrează acţiunea, cât şi a celui care este supus ei, cu toată smerenia.” 435
Doar în „Mărturisirea Baptistă din Londra” din 1677 (retipărită apoi în 1688 şi 1689) exista o declaraţie generală, cu o autoritate bine definită asupra baptiştilor în această privinţă. Titlul ei complet era „Mărturisirea de credinţă înaintată de Înţelepţii şi Frăţia câtorva congregaţii de creştini botezaţi privind practicarea credinţei lor”. 436 Ea conţine declaraţia că „scufundarea sau adâncirea persoanei sub apă” era „necesară pentru administrarea acestei rânduieli”. 437
În ceea ce priveşte celelalte aspecte, întreaga „Mărturisire din Londra” din 1677 era copiată după „Mărturisirea din Westminster din 1645” a puritanilor pedobaptişti. Din aceasta din urmă, din fericire numai articolele despre conducerea bisericii şi sacramente au fost pervertite prin „Mărturisirea din Londra” – care, din 1742 încolo, a fost cunoscută în America de Nord ca „Mărturisirea din Philadelphia”. În privinţa celorlalte lucruri, această confesiune baptistă a împrumutat din „Mărturisirea din Westminster”, 438 fiind o formă cât se poate de dezinvoltă de linguşire.
Baptiştii Particulari şi Baptiştii Generali s-au separat unii de alţii în perioada dintre anii 1691 şi 1891. Bazându-se pe „Mărturisirea din Londra din 1677”, Adunarea Generală din Londra a Baptiştilor Particulari din anul 1693 a adoptat Catehismul Baptist.
Răspunsul dat Adunării Calviniste Westminster a (anabaptiştilor)
Afirmaţiile absurde conţinute în „Mărturisirea Baptistă din 1644” a celor şapte congregaţii londoneze, au devenit curând foarte vizibile, odată cu publicarea „Mărturisirii Westminster” din 1646 a puritanilor britanici. Vezi lucrarea lui Francis Nigel Lee I Confess! (Eu mărturisesc! subintitulată Holy Scripture, the Westminster Confession, and the Declaratory Statement — their Relationship to One Another in the Presbyterian Church of Australia – Sfânta Scriptură, Mărturisirea Westminster şi Declaraţia proclamatorie – relaţiile lor reciproce în Biserica Prezbiteriană a Australiei ).440
În privinţa diverselor Standarde de Westminster, Westminster Directory for the Publick Worship of God (Registrul Westminster pentru Slujbe Publice dedicate lui Dumnezeu) a consemnat câteva lucruri în februarie 1645. „Botezul”, scrie acolo441, „nu trebuie amânat fără motiv… Copilul care urmează să fie botezat va fi adus de către tatăl său…”
„Înainte de botez, preotul va rosti câteva cuvinte de îndrumare… arătând că seminţia şi urmaşii credinciosului născut în sânul Bisericii se vor supune, prin naştere, legământului şi dreptului de a fi pecetluit prin el… Ei sunt creştini şi sfinţiţi prin apartenenţa la turma de credincioşi înainte de botez, iar ca atare trebuie botezaţi… Cel ce va boteza copilul cu apă, este legiuit să o facă, şi aşa se cuvine şi este de folos, prin turnarea apei sau stropirea feţei copilului, fără vreo altă slujbă adăugată”. Prin ultimele noţiuni se face referire la diverse superstiţii, precum şi la scufundarea corelată romanismului post-patristic.
„Mărturisirea de Westminster” era astfel încheiată. Ea afirmă442 că „primul legământ făcut cu omul a fost un legământ al faptelor, în care viaţa le era făgăduită lui Adam şi urmaşilor săi.” [Osea 6:7 şi 1 Corinteni 15:22 şi 15:45 ş.cl., Romani 10:5 şi 5:12-20]. Dumnezeu i-a dat lui Adam o Lege – ca legământ pentru fapte, prin care El îl lega pe acesta şi pe toţi urmaşii lui de supunerea neîncetată. Geneza 1:26 şi 2:17, Romani 2:14”.
Petrobrusienii (adepţii teologici ai lui Peter de Bruis, teolog şi preot francez din sec. al doisprezecelea, nota trad.) au negat faptul că pruncii îşi pot demonstra vrednicia şi pot fi astfel izbăviţi. Ca atare, ei au respins botezul copiilor. La fel şi descendenţii lor, anabaptiştii, au negat la rândul lor botezul infantil şi au pus la îndoială mântuirea lor. Aşijderea şi copiii lor vitregi, baptiştii. Însă „Mărturisirea Westminster”, calvinistă, declară că „pruncii aleşi, care mor la vârstă fragedă sunt renăscuţi şi mântuiţi de Hristos prin Sfântul Duh, Cel care a lucrat oricând şi oriunde a voit El. Luca 18:15; Faptele 2:38; Ioan 3:3,5; 1 Ioan 5:12; Romani 8:9; Ioan 3:8.”
„La facerea omului,” continuă Mărturisirea Westminster din 1647, 444 căsătoria a fost rânduită… pentru înmulţirea omenirii prin legiuire şi prin Biserică, ca seminţie sfinţită. Malahi 2:15… Biserica catolică sau universală, care este nevăzută, cuprinde întregul număr de oameni aleşi…”
„Biserica cea văzută, care este la rându-i catolică sau universală… cuprinde pe toţi cei din lume care mărturisesc adevărata religie, laolaltă cu copiii lor, fiind familia lui Dumnezeu. 1 Corinteni 7:14; Faptele 2:39; Ezechiel 16:20; Romani 11:16; Geneza 3:15 şi 17:7… Acestei Biserici catolice pe care o vedem i-a dat Hristos preoţia, proorocirile şi ungerile de la Dumnezeu… Matei 28:19 şi Isaia 59:21”. În ultimele două texte doveditoare, luate împreună, se indică şi botezul infantil.
În mod specific, Mărturisirea continuă445 afirmând că botezul este un sacrament… şi pecete a jurământului slavei… Adâncirea persoanei în apă nu este obligatorie; însă botezul este administrat cum se cuvine prin turnarea apei sau stropirea cu apă a persoanei. Evrei 9:10-22; Fapte 2:41 [şi de asemenea 14-18 şi 23] şi 16:33; Marcu 7:4”. Vezi şi Psalmi 77:15-20 şi 78:12-16; Ioel 2:16,23,28: 1 Corinteni 10:1-2 şi 1 Petru 1:2 şi 3:20.
„De asemenea, copiii cu unul sau ambii părinţi credincioşi vor fi botezaţi. Geneza 17:7-9; Galateni 3:9,14 [şi 27], Coloseni 2:11; Faptele 2:38; Romani 4:11; Marcu 10:13; Luca 18:15… Ar fi un păcat mare să dispreţuieşti sau să nesocoteşti această îndatorire. Luca 7:30 şi Exodul 4:24-26… Botezul se face numai o dată şi de către orice persoană. Tit 3:5.”
Catehismul extins de Westminster a fost adoptat în luna octombrie, 1647. „Dumnezeu nu i-a părăsit pe oameni în starea lor de păcat şi netrebnicie, ci”- declară acest act –„i-a adus într-o stare de izbăvire prin al doilea legământ… al slavei, prin Noul Testament… acest legământ de slavă era şi trebuie aşijderea şi acum făptuit prin înfăptuirea botezului.” Matei 28:19.
„Botezul este un sacrament al Noului Testament, în care Hristos a uns pe cel spălat cu apă…. Ca semn şi pecete al altoirii întru El Însuşi… Botezul nu trebuie făcut asupra celui ce este înafara Bisericii celei văzute. Pruncii provenind din amândoi părinţii, sau măcar cu un părinte care mărturiseşte credinţa în Hristos şi supunerea faţă de El sunt cuprinşi în acest legământ şi trebuie botezaţi. Geneza 17:7; Coloseni 2:11; Faptele 2:38; Romani 4:11; 1 Corinteni 7:14; Matei 28:19; Luca 18:15; Romani 11:16… Botezul trebuie făcut numai o singură dată, iar atunci chiar şi copiilor.” 447
În fine, Catehismul Restrâns de Westminster a fost adoptat în noiembrie 1647. El relevă faptul că „Botezul este o sfântă taină în care se spală cu apă în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, un sacrament care semnifică şi pecetluieşte integrarea noastră întru Hristos şi faptul că suntem părtaşi la legământul slavei şi încuviinţarea că suntem ai Domnului. Matei 28:19; Romani 6:4; Galateni 3:27. Copiii sunt astfel şi ei membri ai bisericii văzute, trebuind botezaţi. Faptele 2:38; Geneza 17:10; Coloseni 2:11; 1 Corinteni 7:14.”
Cu greu se poate spune că a fost necesar ca Mărturisirea Westminster să îi condamne anume pe anabaptişti. Şi asta deoarece în prealabil deja condamnaseră în mod vădit doctrinele acestora privind revoltele,449 pseudo-penticostalismul,450 împotrivirea faţă de jurăminte, 451 de anarhie,452 de poligamie,453 de adulter454 şi de redistribuire comunitară a proprietăţii private. 455
Cum să „Îl crucifici iarăşi pe Fiul lui Dumnezeu “: păcatul rebotezării
Scriptura şi Standardele Westminster văd rebotezarea ca pe un păcat. Este o încălcare a Legii lui Dumnezeu. Deoarece Decalogul porunceşte ca la Dumnezeu să se facă închinarea doar printr-o metodă legitimă – şi nu o închinare prin „chipuri cioplite” (cum este rebotezarea) contrară voinţei Sale revelate.
În vremurile Vechiului Testament, circumcizia trupească nu este repetabilă – iar încă o circumcizie era şi este imposibilă. Deut. 10:16 şi 30:6 şi Ieremia 4:4 şi 9:25-26. Pentru că circumcizia era acum înlocuită de botez, şi acesta este irepetabil – iar rebotezarea de neconceput. Romani 4:11-25 şi 6:1-5; Galateni 3:6-29; Coloseni 2:11-13.
Doar unitarienii şi ereticii au practicat „rebotezarea” în epocile apostolică şi post-apostolică. Marcu 7:3-8; Faptele 19:1-3; 1 Corinteni 11:18 şi 15:29. Pentru Adevărata Biserică cea văzută a Dumnezeului Trinitar, exista un singur botez – trinitar, făcut pentru toată viaţa şi irepetabil. Matei 28:19; Marcu 16:15; Romani 6:3-23; Efeseni 4:4-6; Coloseni 2:6-16.
Prin Evrei 6:1-6 se subînţelege că cei care se rebotează, îl răstignesc iarăşi pe Hristos. Deoarece acolo se spune: „lăsând cuvântul de început … A învăţăturii despre botezuri”. Într-adevăr, cei care fac astfel, „răstignesc din nou pentru ei, pe Fiul lui Dumnezeu, şi-L dau să fie batjocorit.” Vezi lucrarea lui Francis Nigel Lee, Rebaptism Impossible(Rebotezarea, imposibilă).
Mărturisirea de credinţă din Westminster456 declară că „sfânta taină a botezului se înfăptuieşte numai o dată asupra oricărei persoane. Tit 3:5”.
Catehismul Extins din Westminster457 insistă, în mod corect, pe faptul că A Doua Poruncă cere „primirea cum se cuvine a sfintelor taine. Matei 28:19”. Într-adevăr, A Treia Poruncă cere ca „sfintele taine să fie întrebuinţate cu sfinţenie şi smerenie… printr-un ritual sfânt”.
În consecinţă, Catehismul Extins din Westminster458 cere şi ca „botezul să fie făcut o singură dată, cu apă – pentru a fi semn şi pecete a renaşterii şi altoirii noastre întru Hristos. Matei 3:11 şi Galateni 3:27” Numai o singură dată! Rebotezarea neagă astfel lucrarea lui Hristos pentru noi, făcută de-a pururi!
Marele păcat al lăsării pruncilor nebotezaţi
Potrivit atât Sfintei Scripturi, cât şi Standardelor Westminster, a fi nebotezat este un păcat. Omiterea botezării copilului cuiva este un lucru păcătos, prin încălcarea Legii lui Dumnezeu. Mărturisirea (28:5) ne spune că acest lucru nu este vreo abatere neînsemnată, ci „un mare păcat”.
Dumnezeu ne avertizează solemn să nu neglijăm administrarea sfintelor taine copiilor noştri. Vezi Francis Nigel Lee: Have You Been Neglecting Your Baby? On the Serious Consequences of Withholding Baptism from the Infants of Christians.459 (V-aţi neglijat vreodată copilul? Despre gravele consecinţe ale nebotezării copiilor de creştini).
În Geneza 17:10-14, Dumnezeu cere ca toţi pruncii de după legământ, legat de „cele trebuincioase”, să primească semnul legământului. Dacă nu se face astfel, aceşti copii sunt „tăiaţi” din rândul oamenilor lui Dumnezeu. Acest lucru se întâmplă ca urmare a unei „breşe” în legământ – prin nesocotinţa păcătoasă a părinţilor de a înfăptuii sfintele taine asupra copiilor lor.
Calvin comenta astfel: 460 „Deoarece Dumnezeu adoptă pruncul ca fiu prin persoana tatălui său, atunci când tatăl leapădă o astfel de blagoslovire, se spune despre copil că este tăiat din sânul Bisericii… Dumnezeu nu îi va recunoaşte printre oamenii Săi pe cei care nu poartă semnul şi nu au fost înfiaţi…. Dumnezeu va căuta răzbunare asupra celui care dispreţuieşte să pună pecetea legământului pe pruncul său (Geneza 17) – o astfel de sfidare fiind o respingere şi o dezicere de slava dăruită.”
În Exodul 4:24-26, Dumnezeu vrea să îl omoare pe Moise – pentru că a neglijat punerea semnului de legământ pe copilul său. În mod semnificativ, Dumnezeu îi ameninţă atunci cu moartea nu pe copil, ci pe tatăl nesocotit, Moise. Şi se spunea că „l-a întâlnit Domnul, şi a vrut să-l omoare”.
Aşadar, pentru a preveni moartea soţului ei, Moise, soţia lui nehirotonisită Sefora a tăiat împrejur chiar ea pruncul (lucru de înţeles, însă foarte neobişnuit), aruncând prepuţul la picioarele lui Moise. I-a spus apoi: “Tu eşti un soţ de sânge pentru mine.” Dup care Dumnezeul l-a lăsat pe Moise să plece. Ea a spus astfel, „Tu eşti un soţ de sânge pentru mine”, din cauza circumciziei.
Pentru a aşeza lucrurile într-un context istorico-bisericesc, am putea spune că nechibzuitul prezbiterian, cucernicul Moise, a fost răzvrătit temporar de supunerea faţă de Dumnezeu – devenind un potrivnic circumciziei infantile sau un baptist antipedobaptist de facto. Pentru că el nu a ţinut seamă de tăierea împrejur a fiului său. Soţia sa unsă, însă – chiar dacă a fost foarte bucuroasă să înfăptuiască sacramentul – rămăsese în mod obedient o loială a circumciziei pruncului sau o prezbiteră pedobaptistă.
Calvin a comentat: „De ce să fi luat Sefora piatra ascuţită pentru a tăia împrejur pe prunc – când ştia că Moise l-a supărat pe Dumnezeu prin necircumciderea sa?… Moise a provocat mânia lui Dumnezeu. Şi a fost îngrozit de apropierea nimicirii inevitabile. I s-a arătat şi pricina nenorocirii lăsate de El… Care altminteri nu s-ar fi întâmplat vreodată, lui sau soaţei sale, dacă ar fi circumcis pruncul pentru a nu stârni mânia lui Dumnezeu… Haideţi să învăţăm de aici, să ne supunem cu evlavie sfintelor taine care sunt peceţi ale slavei lui Dumnezeu – pentru ca El să nu se mânie pe noi pentru încălcarea lor!”
În Exodul 12:24-43, Dumnezeu îi exclude de la al doilea sacrament pe toţi adulţii ai căror copii încă nu au primit prima sfântă taină. Calvin comenta462: „Ei trebuie să îşi înveţe şi copiii… Pentru că doctrina poate fi, pe bună dreptate, numită viaţă a Sfintei Taine. Mielul Pascal corespunde Sfintei Împărtăşanii… Nimeni înafara celor iniţiaţi nu trebuie admis. De la analogia dintre Sfânta Împărtăşanie şi Paşti, această Lege rămâne în vigoare acum”.
În Iosua 5:2-8, la porunca lui Dumnezeu, Iosua – urmaşul lui Moise, a circumcis poporul lui Israel. Pentru că le lipsea tăierea împrejur, în timp ce îşi croiau drum prin pustiu.
Din cauza răspândirii nelegiuirii, Iosua le-a spus israeliţilor, nu la mult timp după aceea: „Cât despre mine, eu şi casa mea vom sluji Domnului” Iosua 24:15. Pentru că el nu numai că predica circumciderea pruncilor, dar – prin exemplul personal şi cel al familiei sale – o şi practica, în mod „puritan” şi exact. Într-adevăr, el făcea astfel îndeosebi pentru ca atunci şi după aceea, copiii legământului său să îl slujească pe Domnul toată viaţa – şi astfel, să „îmbunătăţească” sfânta taină pe care o căpătaseră în fragedă copilărie.
Aşa cum cucernicul dr. John Calvin explica în privinţa căderii în greşeala imediată şi apoi a rebotezării şi dezhirotonirii israeliţilor care nu aplicau circumcizia pruncilor:463 „Ei nu s-au dezis de tăierea împrejur a pruncilor chiar din prima zi a plecării [din Egipt], ci abia după ce au fost nevoiţi să îşi târască paşii prin propria perversitate… Nici unul nu a fost circumcis pe drum, după plecare… Deoarece se spune că pruncii lor au fost tăiaţi împrejur de către Iosua…”
„Adevăratul ţel al lui Iosua era acela de a înnoi şi confirma legământul pe care Dumnezeu îl făcuse deja… De a-i impresiona pe dânşii [pe cei „rebotezaţi”], dându-le sentimentul ruşinii – el afirmă că el şi familia sa vor continua să Îl slujească pe Dumnezeu.” Pentru Iosua, însărcinarea preoţească însemna „rehirotonirea” acelor „baptişti” care picaseră în păcatul netăierii împrejur a pruncilor.
Haideţi să transpunem condiţiile bisericii istorice, cele prezentate mai sus, într-o mai lesne de înţeles Americă clintoniene a rebotezării de astăzi, aproape complet înstrăinată de moştenirea ei puritană într-ale pedobaptismului. După exod, foştii oameni supuşi lui Dumnezeu au căzut spre o poziţie „anabaptistă”, potrivnică circumciderii infantile („antipedobaptism”). Astfel, israeliţii au devenit de facto baptişti. Însă Iosua, supus poruncii de tăiere împrejur sau „pedobaptist”, putea acum să îi îndrepte, să îi „reungă” pe aceştia – chiar dacă preoţimea pedobaptistă va trebui să readucă SUA baptistului Clinton la puritanism.
Într-adevăr, Iosua a făcut astfel nu printre-o încercare imposibilă de a-i circumcide iar pe cei deja tăiaţi împrejur – ci prin circumciderea tuturor celor crescuţi fără a fi fost circumcişi, precum şi a copiilor lor. El a făcut asta şi pentru a declara că, indiferent ce ar fi făcut oamenii după aceea, cel puţin el şi familia sa vor fi supuşi circumciziei pruncilor şi îndatoririi prezbitere de a-L servi pe Domnul.
În Ezechiel 44:7 – o prevestire a Bisericii Noului Testament – Dumnezeu îi mustră pe cei care au primit sfintele taine ale legământului, pentru că au adus pe cei care nu le primiseră la închinare în prezenţa Lui. Dumnezeu spune: „Aţi băgat în Locaşul Meu cel sfânt nişte străini cu inima netăiată împrejur, şi cu carnea netăiată împrejur, ca să-Mi spurce casa; aţi adus pâinea Mea, grăsimea şi sângele înaintea tuturor urâciunilor voastre, şi aţi rupt astfel legământul Meu.” Cum se aplică asta baptiştilor botezaţi, care îşi privesc proprii copii ca străini de Dumnezeu, totuşi aducându-i la închinare în faţa Lui?
În Luca 7:29, Dumnezeu declară că: „Fariseii şi învăţătorii Legii au zădărnicit planul lui Dumnezeu pentru ei, neprimind botezul lui.” Calvin comenta: „Era deja o dovadă a pietăţii lor, faptul că ei [cei cu frică de Dumnezeu] s-au dus pentru a fi botezaţi… Scribii, în pofida botezului lui Ioan, şi-au închis chiar lor înşile, prin mândria lor, poarta credinţei… Hai să ne păzim de a nesocoti chiar şi cele mai mărunte îndemnuri ale lui Dumnezeu, să fim pregătiţi în umilinţă să începem cu lucrurile mici şi de căpătâi!”
În Faptele Apostolilor 2:38, Dumnezeu îi porunceşte pocăitului: „fiecare din voi să fie botezat… Căci făgăduinţa aceasta este pentru voi, pentru copiii voştri!” Calvin comentează: 465 „Acest pasaj îi respinge îndeajuns pe anabaptişti, care tăgăduiesc botezul copiilor credincioşilor, atunci când sunt prunci, ca şi când nu ar fi membri ai Bisericii… Această presupunere smintită nu le aduce nimic bun.”
În Faptele 11:16, Petru a văzut botezarea întregii familii a lui Cornelius ca pe o împlinire a prezicerii lui Hristos, cum că oamenii se vor boteza cu Sfântul Duh şi după pogorârea Lui. Petru a adăugat: „cine eram eu să mă împotrivesc lui Dumnezeu?” Calvin comentează:466 „Aceia care sunt potrivnici botezului pruncilor, sunt în război cu Dumnezeu”.
Conform Catehismului Extins din Westminster, 467 a Cincea Poruncă cere taţilor şi mamelor să nu comită păcate prin „neglijarea îndatoririlor care li se cer” – cum ar fi aducerea pruncilor pentru a fi botezaţi.” 2 Împăraţi 5:13; Efeseni 6:4; Deuteronom 6:6; Ezechiel 34:2-4.”
Într-adevăr, Catehismul Extins din Westminster468 cere ca „pruncii proveniţi din amândoi părinţi, sau măcar unul care mărturiseşte credinţa în Hristos… trebuie botezaţi. Geneza 17:7; Galateni 3:9; Coloseni 2:11; Fapte 2:38; Romani 4:11; 1 Corinteni 7:14; Matei 28:19; Luca 18:15; Romani 11:16.”
Procedează corect Mărturisirea din Westminster469 atunci când conchide că „pruncii cu unul sau amândoi părinţi credincioşi trebuie să fie botezaţi… Este un păcat mare să dispreţuieşti sau să nesocoteşti această îndatorire. Luca 7:30 şi Exodul 4:24-26.”
Metodele religioase de combatere a influenţelor anabaptiste
Dumnezeu nu ne-a lăsat în întuneric, pentru a fi copleşiţi de influenţele anabaptişti (şi de altele dăunătoare), nici în contemporaneitate. Aceste metode sunt: mai întâi, propovăduirea susţinută a Evangheliei; în al doilea rând, „îmbunătăţirea” botezării fiecăruia (transpusă în viaţa cotidiană); în al treilea rând, înfăptuirea cu bucurie a Cuvântului lui Dumnezeu; în al patrulea rând, pedepsirea infractorilor de către stat. Astfel, în al cincilea rând, o apropiere cu încredere de viitorul mileniu – atunci când creştinismul consecvent (adică calvinismul) va triumfa pe plan internaţional.
Mai întâi, este necesară propovăduirea cu tărie a Evanghelie. Catehismul Extins de Westminster afirmă: „Duhul lui Dumnezeu a făcut din citirea, dar mai ales din propovăduirea Cuvântului un mijloc eficient de luminare, de convingere a bieţilor păcătoşi… şi de întoarcere a lor către Hristos; de întărire a lor împotriva ispitelor şi abaterilor… şi de îmboldire a inimilor lor către cucernicie. Neemia 8:8; Faptele 2:37-41; 8:27-38; 26; 18; Psalm 19:8; Matei 4:4-10; Efeseni 6:16… Aceia care sunt chemaţi să lucreze în Misia Cuvântului vor trebui să predice învăţătura rânduită… pentru dovedirea Duhului şi a puterii. Tit 2:1-8 şi 1 Corinteni 2:4.” 470
În al doilea rând, creştinii trebuie să îşi „îmbunătăţească” propria botezare. Catehismul Extins din Westminster471 afirmă: „Trebuincioasa, dar mult neglijata datorie a îmbunătăţirii botezării noastre trebuie înfăptuită de noi pe toată durata vieţii… prin aprecierea serioasă şi cu recunoştinţă a naturii ei şi a privilegiilor şi binefacerilor pe care ni le dăruieşte şi pecetluieşte, ca atare noi punându-ne zălog solemn şi fără preget; prin abţinerea de la păcat şi prin alte binecuvântări întărite în noi prin ajutorul acestei sfinte taine; prin puterea câştigată din moartea şi învierea lui Hristos, Cel întru care suntem botezaţi; şi căutând a duce o viaţă de credinţă, în smerenie şi învrednicire. Coloseni 2:11; Romani 6:4-11; Galateni 3:26; Romani 6:22.”
În al treilea rând – şi procedând ca şi mai înainte – trebuie să existe o înfăptuire cu bucurie a Cuvântului lui Dumnezeu în vieţile noastre. Mărturisirea de credinţă din Westminster472 spune: „Cei ce sunt într-adevăr chemaţi şi renăscuţi, având inima primenită şi un duh nou zămislit în ei, sunt sfinţiţi cu adevărat şi în persoană prin virtutea morţii şi învierii lui Hristos, de Cuvântul şi Duhul Lui care sălăşluieşte în ei. Ioan 17:17, 2 Tesaloniceni 2:13… Puterea lor de a face fapte bune nu este toată numai de la ei, ci în întregime de la Duhul lui Hristos. Ioan 15:4; Ezechiel 36:26…”
„Este necesară o influenţă în fapt a aceluiaşi Duh Sfânt care să lucreze în ei, la voinţa şi la faptele lor, pentru a-I face voia şi placul. Filipeni 2:12 şi 4:13; 2 Corinteni 3:5. Ei însă nu trebuie să crească delăsători, ca şi când nu ar mai fi legaţi să săvârşească vreuna dintre îndatoriri, dacă nu le atrage atenţia Duhul. Ci trebuie să ţină seama în a nu tulbura slava lui Dumnezeu care sălăşluieşte în ei,… Duhul lui Hristos, cel care îmblânzeşte omul şi îi face voinţa capabilă de a face neîngrădit şi cu bucurie voia lui Dumnezeu, dezvăluită în Lege şi rânduită pentru a fi înfăptuită. Evrei 6:11; 2Petru 1:3-11; Isaia 64:7; 2 Timotei 1:16; Faptele 26:6; Iuda 20; Ezechiel 36:27; Evrei 8:10; Ieremia 31:33.”
Într-al patrulea rând, Statul, ca şi serv al lui Dumnezeu, trebuie să pedepsească toţi nelegiuiţii. Mărturisirea de credinţă din Westminster473 explică astfel: „Cei care, sub învelişul libertăţii creştine, se opun vreunei puteri legiuite sau aplicării legii… se împotrivesc rânduielii lui Dumnezeu. Matei 12:35; 1 Petru 2:13-16; Romani 13:1-8…
„Pentru răspândirea unor convingeri sau împlinirea unor fapte care sunt potrivnice rânduielii firii sau principiilor învăţate de creştinism… ei pot fi legiuit chemaţi să dea socoteală şi să se ia măsuri împotriva lor… de către puterea magistratului civil. Romani 1:32; Deuteronom 13:6-12; Ezra 7:23-28; Neemia 13:5-30; 2 Împăraţi 23:5-21; 2 Cronici 34:33 şi 15:12-16; Daniel 3:29; 1 Timotei 2:2; Isaia 49:23; Zaharia 12:2… Dumnezeu, Domnul şi Împăratul suprem al întregii lumi a rânduit ca magistraţii civili să fie sub mâna Sa, peste oameni… pentru a-i apăra şi îmbărbăta pe cei de bună credinţă şi pentru pedepsirea răufăcătorilor. Romani 13:1-4; 1 Petru 2:13.”
În al cincilea rând, noi avem încredere în viitorul Bisericii. Catehismul Extins din Westminster474 afirmă: „Hristos a fost preaslăvit la înălţarea Sa…. Biruitor asupra duşmanilor Lui. Efeseni 4:8”. El „a ajuns negreşit în cel mai sus-pus cer, pentru a căpăta acolo harurile pentru oameni. Faptele 1:9-11; Efeseni 4:10; Psalm 68:18… Ca Dumnezeu şi om, El este pus la loc de cinste aidoma lui Dumnezeu Tatăl… şi cu putere asupra tuturor celor aflate în rai şi pe pământ; şi îşi adună laolaltă şi îşi apără Biserica şi îi biruieşte pe duşmanii ei. Filipeni 2:9; Efeseni 1:22; 1 Petru 3:22; Romani 8:34.” Această încredere a noastră provine din Rugăciunea Domnului.
Inevitabila convertire a copiilor vitregi ai anabaptiştilor
Este chiar inevitabil ca toate naţiile planetei noastre (inclusiv copiii lor, desigur) să fie aduşi la obedienţa botezului faţă de Dumnezeul Trinitar. Deoarece Isus îndeamnă şi făgăduieşte acest lucru discipolilor Lui, în „Rugăciunea Domnului”. Acolo, El ne îndeamnă la rugăciune zilnică: „Vie Împărăţia Ta!” Matei 6:10 şi Luca 11:2. Dumnezeu porunceşte acest lucru; şi tot Dumnezeu îl şi execută.
Iată cum explică Catehismul Extins din Westminster475 sensul rugăciunii: ca împărăţia păcatului şi a Satanei să poată fi distruse; ca Evanghelia să poată fi răspândită în lume; evreii sunt cei numiţi; iar neamurile sunt pe deplin aduse către El.” Este o rugăciune care arată că „Bisericii să îi fie date toate îndatoririle evanghelice şi ritualurile”, cum ar fi cel al botezului pruncilor. Este un zălog pentru ca Biserica să fie „curăţită de abateri” cum ar fi anabaptismul şi să fie „sprijinită şi păstrată de magistratul civil” împotriva celor fără de Dumnezeu – astfel încât „rânduielile întru Hristos să poată fi împărţite fără prihană”. Romani 10:1 şi 11:25. Acesta este un zălog al faptului că botezul nu se mărgineşte numai la adulţi – nici nu se repetă la maturitate celor deja botezaţi în copilărie.
Adunarea de la Westminster, prin Registrul pentru Slujbe Publice dedicate lui Dumnezeu înţelege corect că petiţia de mai sus este o promisiune cum că Biserica va calviniza, în cele din urmă, toată lumea. Asta îi include şi pe ereticii spălători de creiere – şi îi va îndrepta către Cuvântul lui Dumnezeu, cel netrunchiat.
Deoarece în „Rugăciunea publică dinaintea slujbei” 476, preotul „se roagă pentru răspândirea Evangheliei şi a Împărăţiei lui Hristos asupra tuturor naţiilor – pentru convertirea evreilor; pentru plenitudinea neamurilor gentile; pentru căderea Antihristului”. El se roagă şi pentru: „eliberarea bisericilor care s-au abătut de sub tirania şi partea antihristică şi de la oprimarea crudă şi blasfemiile turcilor [sau musulmanilor]; pentru binecuvântarea de la Dumnezeu asupra Bisericilor reformate”; şi pentru ca Dumnezeu să „păstreze neprihănirea tuturor rânduielilor Lui şi să nimicească erezia.”
Acest lucru trebuie făcut chiar şi în „universităţile şi şcolile şi seminariile religioase din cadrul Bisericii şi al Commonwalth-ului, astfel încât să putem prospera tot mai mult în învăţare şi pietate.” Pentru că trebuie să ne rugăm pentru „ca Dumnezeu să pogoare binecuvântarea asupra preoţiei Cuvântului, a sacramentelor şi disciplinei bisericeşti; asupra guvernării civile; şi a tuturor familiilor şi oamenilor care aparţin acestora” – dând astfel „dovada şi probitatea Duhului şi a puterii”.
Registrul Westminster pentru Slujbe Publice dedicate lui Dumnezeu de mai sus a fost gândit pentru a oferi o religie internaţională uniformă pentru Regatul Unit al Angliei şi Ţării Galilor, pentru regatul Irlandei şi pentru cel al Scoţiei. Pe 3 februarie 1645 s-a pus în aplicare prin Adunarea Generală a Bisericilor Prezbiteriene din Scoţia. 477 Actul său relevant declara:
„Întrucât o unitate ferice şi o uniformitate a religiei în rândul bisericilor lui Hristos în aceste trei regate… au fost îndelung şi temeinic dorite pentru sfinţenia şi blagoslovirea noastră… acest regate sunt acum, prin binecuvântarea lui Dumnezeu, aduse mai aproape de uniformitate decât oricare altă Biserică Reformată.” Pentru noi asta înseamnă „întoarcerea la rugăciuni şi la luminarea ochilor noştri, la însufleţirea inimilor şi la deschiderea porţilor nădejdii pentru noi, în aşteptarea şi cu încrederea a ceea ce ne va însufleţi.”
Astfel suntem încrezători „în ruga către Domnul de a păstra aceste regate înafara ereziilor… şi în a continua alături de noi şi de cei care vor veni după noi să urmeze rânduielile Sale neprihănite şi desăvârşite, laolaltă cu o putere sporită şi un trai bun, întru slava Numelui Său, întru mărirea Împărăţiei Fiului Său şi întru unitatea şi tihna tuturor oamenilor Lui.”
În 1648, Adunarea Generală a Bisericii Prezbiteriene şi Parlamentul Moşierilor Scoţiei au aprobat Solemn Acknowledgement of Publick Sins and Breaches of the Covenant (Înştiinţarea solemnă despre păcatele obişnuite şi încălcările Legământului). Acest document declara: „Deoarece religia este cel mai desăvârşit şi preţios dintre toate lucrurile, înaintarea şi promovarea împuternicirii împotriva tuturor…. Anabaptism, antinomianism, arminianism şi socinianism, familism, libertinism, scepticism şi erastianism… toate vor fi studiate şi tălmăcite de noi, înaintea oricăror altor interese lumeşti.”
În mod similar, pe 31 mai 1851, Adunarea Generală a Bisericii Libere a Scoţiei a declarat479 că „pe Atotputernicul Dumnezeu l-a mulţumit, în marea Sa îndurare de care nu suntem vrednici, să reformeze această biserică de papistaşi – prin prezbiteri… Naţiunile şi conducătorii lor sunt legaţi să ţină la adevărul lui Dumnezeu şi să mărească Împărăţia Fiului Său… Cât de limpede a deschid Dumnezeu o poartă pentru această împărăţie, o poartă a glasului şi pentru intrare, nu numai în această ţară, ci şi în altele… această Biserică nu poate decât să se supună cu devoţiune.”
„Pentru sfânta măreţie a credinţei fără preget, ea va căuta totuşi să ducă până la capăt cele cugetate de la început, în toate documentele şi faptele de părinţii ei reformatori – până ce greşelile de care ei s-au dezis vor fi dispărut de pe faţa pământului şi adevărata rânduire pe care ei au sprijinit-o va fi pretutindeni primită – astfel ca toţi oamenii, călăuziţi cum se cuvine în credinţă, să fie uniţi în slăvirea lui Dumnezeu Tatăl, pe deplin conştienţi de Împărăţia Fiului Său, binecuvântatul nostru Domn şi Mântuitor Isus Hristos, Cel al cărui nume va fi preaslăvit în vecii vecilor!”
(Ana)baptişti din toate ţările – pocăiţi-vă!
Lui Karl Marx, el însuşi un fiu vitreg al anabaptiştilor „comunişti”, îi plăcea să spună: „Muncitori din toate ţările, uniţi-vă!” 480 Însă, bazându-se pe Scriptură, creştinii calvinişti spun acum tuturor fiilor vitregi ai anabaptiştilor: „Anabaptişti din toate ţările, pocăiţi-vă!”
Aşadar, noi facem un apel la diverşii urmaşi vitregi ai anabaptiştilor, inclusiv baptiştii de bună credinţă; la adventiştii de ziua a şaptea; la apostaţii „martori ai lui Iehova”; la mormonii politeişti; şi la comuniştii atei – să se căiască pentru marele lor păcat de antipedobaptism (şi pentru toate celelalte păcate).
Pe temeiul Scripturii – Matei 28:18 şi Apocalipsa 7:2, 9:4, 12:17, 14:1; 21:2 şi 21:24, 22:3 – îi îndemnăm acum să se lepede de împotrivirea botezării copiilor. În chemăm să: îşi aducă copii, dar şi pe ceilalţi copii, la marele Împărat al oamenilor şi Conducătorul dumnezeiesc al îngerilor, preaputernicul Arhanghel Isus; să îi boteze neîntârziat cu pecetea Dumnezeului Trinitar; şi să îi îmboldească spre o viaţă cu un ţel potrivit botezului lor.
Preoţilor Cuvântului şi Sfintelor Taine ale Sale, „Isus a venit şi le-a vorbit… spunând „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ. Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit.”
În ultima carte a Bibliei, Apostolul Ioan a afirmat: „Şi am văzut un alt înger [se pare că pe Însuşi Hristos cel înălţat], care se suia dinspre răsăritul soarelui, şi care avea pecetea Dumnezeului celui viu. El a strigat cu glas tare la cei patru îngeri, cărora le fusese dat să vatăme pământul şi marea, zicând: “Nu vătămaţi pământul, nici marea, nici copacii, până nu vom pune [cele trei Persoane ale Dumnezeului Trinitar, prin preoţii Cuvântului şi Sfintelor Taine] pecetea pe fruntea slujitorilor Dumnezeului nostru!” Şi am auzit numărul celor ce fuseseră pecetluiţi: o sută patru zeci şi patru de mii, din toate seminţiile fiilor lui Israel.”
Şi Ioan a continuat: „După aceea m-am uitat, şi iată că era o mare gloată, pe care nu putea s-o numere nimeni, din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi de orice limbă, care stătea în picioare înaintea scaunului de domnie şi înaintea Mielului, îmbrăcaţi în haine albe, cu ramuri de finic în mâini;… ei şi-au spălat hainele, şi le-au albit în sângele Mielului.”
Ioan a auzit şi Duhul lui Dumnezeu spunând: „Li s-a zis să nu vatăme iarba pământului, nici vreo verdeaţă, nici vreun copac, ci numai pe oamenii, care n-aveau pe frunte pecetea lui Dumnezeu… Şi balaurul, mâniat pe femeie, s-a dus să facă război cu rămăşiţa seminţei ei, care păzesc poruncile lui Dumnezeu, şi ţin mărturia lui Isus Hristos.”
În fine, Ioan a observat cu bucurie: „Apoi m-am uitat, şi iată că Mielul stătea pe muntele Sionului [Biserica Creştină!]; şi împreună cu El stăteau o sută patruzeci şi patru de mii, care aveau scris pe frunte Numele Său şi Numele Tatălui Său… Şi eu am văzut coborându-se din cer de la Dumnezeu, cetatea sfântă, noul Ierusalim, gătită ca o mireasă împodobită pentru bărbatul ei… Neamurile vor umbla în lumina ei, şi împăraţii pământului îşi vor aduce slava şi cinstea lor în ea… Nu va mai fi nimic vrednic de blestem acolo. Scaunul de domnie al lui Dumnezeu şi al Mielului vor fi în ea. Robii Lui Îi vor sluji. Ei vor vedea faţa Lui, şi Numele Lui va fi pe frunţile lor!”
SFÂRŞIT
————————–
Note de subsol:
412 R.G. Torbet: A History of the Baptists, The Carey Kingsgate Press Ltd., London (1950), 1966, pp. 20-35.
413 Estep’s op. cit. p. 231; and R.G. Clouse’s Church of the Brethren, in Douglas’s op. cit. p. 228.
414 See above at n. 412f.
415 See Torbet’s op. cit. pp. 20-35; and Payne’s The Anabaptists of the 16th Century and Their Influence in the Modern World (London, 1949), pp. 18-21.
416 E.B. Bax’s Rise and Fall of the Anabaptists, London, 1903, chs. 5-9; C.-P. Clasen’s Medieval Heresies in the Reformation (in Dec. 1963 Church History, XXXII:4, pp. 392-414); H.E. Dosker’s The Dutch Anabaptists, pp. 45f; A.H. Newman’s History of Anti-pedobaptism (Philadelphia, 1897), chs. 7,21,22; J.H. Shakespeare’s Baptist and Congregational Pioneers, London, 1905.
417 Hulse’s op. cit. pp. 21,25,52.
418 J.G.G. Norman’s Smyth, John (c.1565-1612), in Douglas’s op. cit. pp. x & 911.
419 Estep’s op. cit. p. 221.
420 West’s op. cit. pp. 223f & 265f.
421 Ib. p. 220.
422 T. Helwys: Baptist Confession, 1611, art. 3 reads that “God imposes the necessity of sin on nobody.” Compare Estep’s op. cit. p. 222: “Helwys…in his first confession of faith…was one with Smyth in denying original sin…. Other aspects of an Arminian soteriology were retained.”
423 A.M. Derham’s Helwys, Thomas (c. 1550 – c. 1616), in Douglas’s op. cit. p. 459. See too the Baptist Confession of 1611, art. 10 (in Schaff’s Creeds I pp. 857f).
424 Ib. p. 224.
425 R.S. Ward’s Baptism in Scripture and History, pp. 58f.
426 Rad. Ref. p. 788.
427 Schaff’s Creeds I pp. 849f.
428 R. Williams: The Bloudy Tenent of Persecution for Cause of Conscience Discussed, ed. Edward Bean Underhill, Hanserd Knollys Soc., London, 1848, pp. 1-2: “It is the will and command of God that…a permission of the most Paganish, Jewish, Turkish or anti-christian consciences and worships be granted to all men in all nations and countries.” Cited in Estep’s op. cit. pp. 226 & 235 n. 63.
429 Estep’s op. cit. p. 228. Per contra, J. Cotton’s Abstract of the Laws of New England (1641).
430 Op. cit. p. 7. Cf. too p. 92: “North America…29,681,927.” World total = “33,749,228.”
431 Ib. pp. 89-91.
432 Op. cit. p. 229.
433 P.J.S. de Klerk: Reformed Symbolics, Van Schaik, Pretoria, 1954, pp. 88f.
434 W.L. Lumpkin: Baptist Confessions of Faith, Judson, Philadelphia, 1959, p. 157.
435 Marginal note, in the Particular Baptists’ 1644 Confession of Faith of those churches which are commonly…called ‘Anabaptist’. See too our text at the previous three footnotes.
436 See De Klerk’s op. cit. p. 89.
437 Art. 29; and Schaff’s Creeds I pp. 835f,849f,855f.
438 Idem.
439 Ib. pp. 88f.
440 F.N. Lee: I Confess! Holy Scripture, the Westminster Confession, and the Declaratory Statement: Their Relationship to One Another in the Presbyterian Church of Australia (revised ed., Brisbane 1991), pp. 29f.
441 Westminster Directory for the Publick Worship of God: Of the Administration of the Sacraments — and first, of Baptism, in the Subordinate Standards of the Free Church of Scotland, Free Church Offices, Edinburgh, 1933, pp. 293f.
442 West. Conf. 7:2 & 19:1.
443 Ib. 10:3.
444 Ib. 24:2 & 25:1-3.
445 Ib. 28:1-7.
446 West. Larg. Cat. 30 & 35.
447 Ib. 165f & 177.
448 West. Short. Cat. 94.
449 West. Conf. 20:4.
450 Ib. 21:3.
451 Ib. 22:2.
452 Ib. 23:1.
453 Ib. 24:1.
454 Ib. 24:5.
455 Ib. 26:3.
456 Ib. 28:7.
457 West. Larg. Cat. 108 & 112.
458 Ib. 177.
459 Jesus Lives, 3 Kenya St., Wavell Heights, Australia, 1981.
460 J. Calvin: Commentaries on the First Book of Moses called Genesis (Eerdmans, Grand Rapids, 1948), I pp. 458f; and Calvin’s Inst. IV:16:9.
461 J. Calvin: Commentaries on the Four Last Books of Moses arranged in the Form of a Harmony. Eerdmans, Grand Rapids, 1948, I p. 106.
462 Ib. pp. 465-67.
463 J. Calvin’s Commentaries on the Book of Joshua (5:2-8 & 24:15), Eerdmans, Grand Rapids, 1948, pp. 80f & 276f.
464 J. Calvin: Commentary on a Harmony of the Evangelists. Eerdmans, Grand Rapids, 1965, II p. 19.
465 J. Calvin: The Acts of the Apostles, Eerdmans, Grand Rapids, 1965, I pp. 19f.
466 Ib. p. 325.
467 West. Larg. Cat. 124-130.
468 Ib. 166.
469 West. Conf. 28:4f.
470 West. Larg. Cat. 155 & 159.
471 Ib. 167.
472 West. Conf. 13:1; 16:3; 19:7.
473 Ib. 20:4 & 23:1.
474 West. Larg. Cat. 53-54.
475 West. Larg. Cat. 191.
476 The Subordinate Standards, pp. 290f….. 477) Ib. pp. 286f.
478 Solemn Acknowledgement of Publick Sins and Breaches of the Covenant, in The Subordinate Standards pp. 280 & 283.
479 Ib. pp. v,vi,xiv,xv. Cf. the West. Conf. 8:8; and the West. Larg. Cat. 45, 52, 53, & 54.
480 Cf. the last words in any edition of K. Marx & F. Engels: Manifesto of the Communist Party (1848).
Acest material poate fi reprodus şi pus în circulaţie, atât timp cât i se acordă credit de autor reverendului Prof. Dr. Francis Nigel Lee, de la Queensland Presbyterian Theological Hall in Australia. (din cadrul Emmanuel College, Upland Road, St Lucia, QLD, Australia 4067).
Drepturile de (re)publicare sunt rezervate autorului, prin prezenta notă.
