Triteismul si credinta crestina

de De Ralph Allan Smith

Deşi cuvântul „triteism” este adesea folosit fără a fi definit, de fapt el are mai mult decât un înţeles în folosirea teologică. O definiţie atentă a termenului este importantă, în special în atmosfera curentă a teologiei de pe internet unde cuvântul este folosit mai degrabă în mod promiscuu. Desigur, de vreme ce am fost acuzat că susţin vederi care tind spre triteism, am un interes special în a chema la atenţie spre definiţia cuvântului. În acest eseu, voi introduce felurite noţiuni de triteism şi voi indica cum propriile mele credinţe diferă, demonstrând că singurul sens în care pot fi acuzat de triteism este sensul în care Karl Barth ar putea acuza teologia lui Van Til cu iniţierea sau triteism implicit. De asemenea voi argumenta că chiar în acest sens cuvântul nu este aplicat în mod corect lui Van Til.

Cel puţin cinci folosiri ale termenului triteism sunt posibile, unele s-ar putea suprapune [1]: 1) cruda postulare a trei divinităţi; 2) noţiunea Ariană despre Dumnezeu; 3) negarea doctrinelor generării veşnice a Fiului şi procesiunea Duhului; 4) susţinerea viziunilor Iluminismului despre personalitate; 5) anumite forme de trinitarianism social. Viziunile 1 şi 2 se suprapun în sensul că Arianismul este o formă de politeism. Dar viziunea 1 încă este distinctă pentru că sunt posibile alte forme de politeism. Viziunea 3 este o definiţie specială de triteism pe care cineva ar putea sau nu să o susţină alături de o viziune care ar putea cădea sub definiţiile 4 şi 5. Totuşi, cineva ar putea interpreta Trinitatea într-un fel care ar cădea sub descrierea doar a uneia dintre viziunile explicate în 3, 4 sau 5.

După cum am spus mai sus, doar a patra formă de triteism ar putea fi aplicată la viziunile mele despre Trinitate, dar voi arăta că nici viziunea lui Van Til nici modificarea mea uşoară a viziunii lui Van Til nu poate fi acuzată în mod legitim că are tendinţa spre triteism în acest sens.

Trei Divinităţi

Cea mai evidentă şi mai simplă formă de triteism este credinţa în trei fiinţe divine egale dar separate. Swinburne, de exemplu, spune că crezurile bisericii timpurii au negat viziunea că există „trei fiinţe divine independente, care nu ar putea exista una fără cealaltă; sau care ar putea acţiona independent una de cealaltă.”[2] Prin urmare, o doctrină a trei fiinţe independente care ar putea acţiona independent una de alta este un politeism care limitează numărul zeilor la trei. Cu o definiţie ca aceasta în minte, Mormonismul este uneori afirmat ca fiind triteism pentru că susţine că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt trei fiinţe diferite. De fapt, totuşi, Mormonismul nu limitează numărul divinităţilor la trei. Ceea ce înseamnă că Mormonismul este politeism, clar şi simplu.

Monarhismul străvechi includea un grup care susţinea o formă de triteism în care se spunea despre Dumnezeu că are trei naturi astfel că cele trei persoane sunt tratate ca indivizi ai unei specii. În acest fel de opinie, ideea „unui Dumnezeu unic” nu înseamnă o esenţă divină, ci simplu o categorie. Această formă antică de triteism a fost de asemenea explicată ca trei persoane fiecare fiind o parte din esenţa lui Dumnezeu, acea esenţă fiind împărţită între persoane. De asemenea, în această explicaţie, cele trei persoane au o esenţă diferită.

Din perspectiva musulmană, tot creştinismul Trinitarian este triteistic. Pentru musulmani, afirmaţia că Tatăl este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, şi Duhul este Dumnezeu poate însemna doar că, creştinii cred în trei dumnezei. Logica este de înţeles. Dacă creştinii cred că există trei care sunt numiţi Dumnezeu, atunci creştinii cred în trei Dumnezei. Faptul că creştinii de asemenea pretind că cred într-un singur Dumnezeu pare simplu a fi o contradicţie.

Mărturisirea musulmană ne aminteşte că doctrina Trinităţii poate fi acceptată doar de cei care cred în Cristos şi văd în El Fiul lui Dumnezeu care este Dumnezeu Însuşi. Doar cei care cred în El şi se încred în revelaţia Lui în Scriptură vor putea cu adevărat să fie în stare să accepte această taină a credinţei.

Arianismul

Cornelius Plantinga Jr. a identificat Arianismul ca fiind forma originală de triteism pentru că Arianii credeau că există trei care trebuie să fie adoraţi, dar că aceştia sunt trei fiinţe diferite.[3] Tatăl este Dumnezeul necreat. Fiul este un dumnezeu dar el este creat şi astfel este ontologic inferior Tatălui, după cum este creatura faţă de Creator. Cu toate acestea, Fiul trebuie să fie considerat un dumnezeu şi atât de presus de lumea creată pentru că el este ontologic separat de restul creaţiei care este cu mult inferioară lui. În viziunea ariană, chiar dacă Fiul şi Duhul sunt fiinţe create, ele sunt vrednice de închinare şi pot fi numite „dumnezeu”. Astfel, sfârşim cu trei fiinţe diferite care sunt numite dumnezeu, una dintre ele fiind Dumnezeu în sensul propriu. Ceilalţi doi sunt dumnezeu doar într-un sens inferior, creaturi cu mult mai măreţe decât oamenii. Ei au un fel de divinitate, chiar dacă ei sunt inferiori faţă de Dumnezeul adevărat. În consecinţă, atunci, Arianii au trei dumnezei şi sunt astfel triteistici.

Generarea veşnică şi Trinitatea

Teologul corean Jung S. Rhee vede tradiţia americană Prezbiteriană ca fiind sprijinită de Seminarul Teologic Princeton ca incluzând o tendinţă teologic periculoasă datorită liderilor care neagă doctrinele generării veşnice a Fiului şi procesiunea veşnică a Duhului. Rhee explică faptul că negarea acestor doctrine începe cu Charles Hodge, în timp ce el urmează tradiţia de sens comun a lui Dwight, Emmons, şi Hopkins.[4] Apoi, Benjamin B. Warfield, în special în explicaţia lui despre teologia trinitariană a lui John Calvin, a dezvoltat această viziune mai departe, făcând negarea generării veşnice mai explicită şi mai emfatică.

După cum o vede Rhee, negarea generării şi procesiunii veşnice subminează unitatea Trinităţii, lăsându-ne cu trei persoane divine care nu sunt fundamental înrudite. Fără generarea veşnică, pericolul este că numele „Tată” şi „Fiu” vor fi văzute a aparţine Trinităţii economice, dar nu Trinităţii ontologice. Se spune că aceasta este eroarea lui Warfield. Potrivit lui Rhee, Warfield a văzut relaţia dintre cele trei persoane ca un legământ sau acord. Imaginea de aici este cea a trei persoane care devin una pentru că au intrat într-un legământ una cu alta. El citează următoarele din Warfield.

Dar noi suntem legaţi să ţinem minte că aceste relaţii de subordonare în modurile de operare pot la fel de bine să fie datorate unei convenţii, un acord, între Persoanele Trinităţii – un „Legământ” după cum este numit tehnic – în virtutea căruia o funcţie distinctă în lucrarea de răscumpărare este voluntar asumată de fiecare. [5]

Rhee vede aceasta ca o dovadă că viziunea lui Warfield despre Trinitate tinde spre triteism pentru că, pentru Warfield subordonarea în modul de operare printre Persoanele Trinităţii nu este întemeiată în ontologia Tatălui şi a Fiului, ci într-un legământ. Rhee înţelege că viziunea lui Warfield este, sau tinde spre triteism pentru că Tatăl şi Fiul împart munca lor în termenii unui acord. Unitatea lor şi modul de operare, pare să presupună trei Persoane independente care ajung împreună printr-un acord.

Potrivit lui Rhee, cei care neagă doctrinele generării şi a procesiunii veşnice inevitabil gravitează spre triteism pentru că fără aceste doctrine, nu există nici o bază în ontologia lui Dumnezeu pentru a înrudi cele trei Persoane, Tatăl, Fiul, şi Duhul trebuie să fie trei Persoane relativ independente, mai degrabă decât să fie înrudite ontologic. Aceasta este o observaţie relevantă, dar critica lui Rhee faţă de Warfield eşuează. Dovada citată pentru a dovedi că Warfield crede relaţiile dintre Tatăl, Fiul şi Duhul sunt doar chibzuite şi nu întemeiate în generarea veşnică şi procesiunea veşnică este citată în afara contextului. [6] Şi Rhee ignoră un lucru mare altul decât că Warfield a scris despre subiect.

Totuşi, critica lui faţă de Warfield defineşte un fel de tendinţă triteistă, chiar deşi Warfield însuşi nu poate fi legitim acuzat de aceasta. Printre teologii americani mai recenţi J. Oliver Buswell [7] şi Robert Reymond [8] amândoi neagă explicit doctrina generării veşnice şi astfel se apropie de exemplificarea felului de problemă cu care Rhee este preocupat. După criteriile lui Rhee, felul lor de Trinitatarianism tinde implicit spre triteism.

Persoane şi Trinitate

Karl Barth a obiectat faţă de folosirea cuvântului „persoană” în doctrina Trinităţii, nu pentru că el a crezut după Iluminare că, cuvântul „persoană” a luat conotaţii noi şi problematice. După cum a văzut el aceasta, pentru oamenii moderni cuvântul „persoană” includea noţiunea de autonomie. O persoană în sensul Iluminist al cuvântului este un eu independent. Relaţiile cu alţii sunt o trăsătură accidentală a personalităţii. Ar fi evident greşit să vorbim despre Dumnezeu ca fiind trei subiecţi autonomi, independenţi. Dumnezeu este un absolut şi autonom „Eu sunt.”

De aceea, pentru a evita triteismul, Barth a crezut că folosirea cuvântului persoană ar trebui pusă deoparte. Noţiunea de trei persoane în Dumnezeu, trei centre independente de conştiinţă, i s-a părut lui că implică trei dumnezei. [9] În măsura în care merge tradiţia vestică, folosirea lui Barth a expresiei „modul de a fi” de a se referi la persoanele din Trinitate pare relativ similară cu cea a lui Thomas Aquinas, care a definit persoanele ca relaţii existente ale esenţei. Dacă o persoană este definită ca o relaţie, atunci vorbind despre trei relaţii existente mai degrabă decât trei persoane nu ar fi o negare că Dumnezeu este cu adevărat trei. Dar unii au concluzionat că Barth, în interesul de a evita triteismul şi viziunea Iluministă a personalităţii, a mers prea departe în direcţia opusă şi a învăţat o formă de modalism. [10]

Oricum evaluăm soluţia încercată de el la problemă, Barth a avut un punct. Ideea a trei persoane autonomi tinde foarte puternic spre triteism. Cum am putea gândi noi despre Dumnezeu ca fiind unul dacă am gândi despre Tatăl, Fiul şi Duhul ca fiind persoane în sensul Iluminist – presupunând că aceasta include noţiunea de autonomie? Aici critica lui Rhee faţă de tradiţia Prezbiteriană americană este relevantă. Dacă noi accentuăm că Divinitatea include trei centre de conştiinţă şi de asemenea negăm că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt înrudiţi prin generare şi procesiune, atunci se pare că noi avem trei persoane independente – observaţi că, cuvintele „independent” şi „autonom” definesc chestiunea cheie în plângerea lui Barth despre viziunea Iluministă despre personalitate. Dacă Persoanele din Trinitate sunt independente, relaţia lor intra-trinitariană ar fi bazată pe simpatie morală, unitate de scop, sau probabil un legământ. Astfel, treimea pare mai fundamentală decât unitatea.

Este potrivit aici să ne abatem puţin şi să considerăm viziunea învăţată de Cornelius Van Til de vreme ce acest fel de critică pare la prima vedere că se aplică la viziunea lui. De exemplu, Van Til poate părea că el calcă pe un teren periculos când pretinde că „Dumnezeu este o fiinţă unic-conştientă şi totuşi el este o fiinţă tri-conştientă.” [11] Dar Van Til nu afirmă simplu trei conştiinţe în Dumnezeu. El afirmă că Dumnezeu este o fiinţă cu trei conştiinţe. Şi imediat precedând afirmaţia de mai sus, el spune de asemenea, „Unitatea şi pluralitatea sunt în mod egal fundamentale în Divinitate. Persoanele din Divinitate sunt mutual completarea unul altuia, şi de aceea din esenţa Divinităţii.” [12] Astfel, în viziunea lui Van Til, cele trei persoane nu sunt în nici un fel „independente” sau „autonome.” Fiecare locuieşte pe deplin în cealaltă. Dumnezeu este o fiinţă cu o conştiinţă nu mai puţin decât este El o fiinţă cu trei conştiinţe.

Viziunea lui Van Til este cu siguranţă afirmată într-un limbaj care este paradoxal, ca atunci când el spune că Dumnezeu este o Persoană di de asemenea trei Persoane. Dar se poate spune despre abordarea lui Van Til că aceasta implică triteismul când paradoxul în sine este respins şi o parte a paradoxului – mărturisirea celor trei conştiinţe – este pretinsă faţă de chestiunea reală. Atât timp cât cineva susţine amândouă aspectele formulei lui Van Til, nu este nici modalism nici triteism. [13]

Trinitarianism social

Trinitarianismul social vine într-o mare diversitate şi nu toate formele sale sunt egal susceptibile de acuzaţia de triteism. Dar probabil toate ar fi cenzurate dacă cineva ar lua viziunea lui Barth că poate exista doar un subiect în Dumnezeu. Semnul care defineşte viziunile social trinitariene, mergând înapoi la părinţii Cappadocieni, este a lua pe deplin în serios cele trei Persoane ca Persoane într-o relaţie. Tatăl, Fiul şi Duhul sunt înţeleşi ca societatea finală în care dragostea perfectă interpersonală domneşte. În vest, Richard din Sf. Victor este unul dintre cei mai cunoscuţi susţinători al acestui fel de viziune, accentuând că a spune că Dumnezeu este dragoste înseamnă a spune că Tatăl, Fiul şi Duhul împărtăşesc o părtăşie veşnică de dragoste. Această accentuare asupra personalităţii depline a celor trei este cea care a provocat critica unora, în special aceia din tradiţia vestică, a căror preocupare primară este să păstreze unitatea în Divinitate.

Trinitarianismul social de un fel sau de altul poate fi găsit în felurite ere ale Bisericii. Despre Cappadocieni se spune de obicei că susţineau o viziune socială iar trinitarienii sociali moderni adesea urmăresc viziunile lor înapoi până la ei. În evul mediu, al Patrulea Consiliu Lateran (1215) l-a condamnat pe Joachim din Flore, a cărui învăţătură poate fi descrisă ca fiind un fel de viziune trinitariană. Phillip Schaff spune că el învăţa „că substanţa Tatălui, Fiului şi Duhului nu este o entitate reală, ci o entitate colectivă în sensul că o adunare de oameni este chemată un om, şi o adunare de credincioşi o Biserică.” [14] În această viziune, cei trei erau într-adevăr priviţi ca indivizi separaţi. Aceasta a meritat mustrarea.

Forme moderne de trinitarianism social sunt uneori problematice. De exemplu, Cornelius Platinga Jr. a introdus o versiune a Trinităţii sociale care este uşor înţeleasă greşit, după părerea mea. Faptul că viziunea lui poate fi acuzată cu tendinţe spre triteism nu ar fi o surpriză. Amintind de viziunile lui Joachim din Flore, Platinga a comparat Trinitatea cu cei trei fii ai familiei Cartwright, Adam, Hoss şi Joe. Fiecare dintre ei este familie, totuşi fiecare dintre ei este o persoană distinctă. Folosind o ilustraţie de acest fel într-adevăr rezolvă problema de a face doctrina Trinităţii acceptabilă raţional, dar cu costul ca la final să se pară că face treimea mai fundamentală decât unicitatea. Când Platinga aplică această ilustraţie Trinităţii, el este mai puţin radical decât s-ar părea la început. El explică, „Fiecare dintre Tatăl, Fiul şi Duhul are, atunci, întreaga esenţă divină generică şi o esenţă personală care deosebeşte acea persoană de celelalte două. Amândouă felurile de esenţă unifică.”

Totuşi, chiar ideea de a vorbi de mai mult de o esenţă în Dumnezeu este legată să creeze frica de triteism. Ilustraţia lui Cartwringht o va confirma pentru unii. Gândesc că toată explicaţia lui Platinga îl despovărează de acuzaţia de a susţine de fapt triteismul, dar eu de asemenea cred că terminologia lui provoacă neînţelegere şi în orice caz nu reuşeşte deloc să realizeze ceea ce el a intenţionat să facă prin ea. [15]

Problema cu trinitarianismul social în formele sale felurite este că acesta atât de mult accentuează realitatea celor trei Persoane ca o societate divină încât cititorii se întreabă unde se potriveşte unicitatea lui Dumnezeu în discuţie. Depinzând de scriitor, există ceva despre un răspuns la această întrebare. Dar vorbind în general, viziunile trinitariene sociale dau impresia că cei trei sunt mai reali decât sau înainte de unul. De fapt, unii trinitarieni sociali fără îndoială ar nega cu înflăcărare că ei intenţionează să implice vre-o prioritate a treimii înaintea unicităţii. Dar în prezentarea Trinităţii din perspectivă socială, accentul merge mereu spre trei. Astfel, felurite viziuni sociale trinitariene au fost acuzate că tind spre triteism.

Noul Testament şi Triteismul

Dar un accent pe cei trei nu înseamnă în mod necesar că cineva tinde spre triteism. Doar dacă nu, presupunem că Noul Testament tinde spre triteism. Căci în Noul Testament, Dumnezeu este în văzut în primul rând şi subliniat în treimea Lui. Nu mai este nevoie să spun, că aceasta nu înseamnă că Noul Testament scrie mereu închipuindu-şi că înlătură monoteismul strict din Vechiul Testament. Unicitatea lui Dumnezeu nu este niciodată pusă sub semnul întrebării şi nu este nici negată. După cum ne-am aştepta de la oamenii care se consideră moştenitori ai lui Moise şi ai profeţilor, scriitorii Noului Testament îşi mărturisesc credinţa lor în unicitatea lui Dumnezeu foarte clar: „nu este alt Dumnezeu decât unul” (1 Corinteni 8:4; cf. Marcu 12:29; 1 Corinteni 8:6; Galateni 3:20; Efeseni 4:6; 1 Timotei 2:5; Iacov 2:19).

Dar dacă întrebăm dacă Noul Testament accentuează cele trei Persoane sau unul Dumnezeu, răspunsul este de netăgăduit şi transparent clar. O simplă căutare în concordanţă ne revelează că Dumnezeu este numit „Tatăl” cam de 230 de ori. Se face referire la Cristos prin titluri divine incluzând „Fiul,” „Fiul Omului,” şi „Fiul lui Dumnezeu” cel puţin de 212 ori. Titlul „Fiul lui Dumnezeu” apare de 43 de ori. A treia Persoană este numită Duhul Sfânt sau Duhul lui Dumnezeu cam de 100 de ori. Desigur, acesta este un studiu foarte superficial. Cuvântul „Domnul” în Noul Testament când este folosit despre Isus în majoritatea cazurilor, dacă nu în toate, ar trebui asociat cu numele din Vechiul Testament pentru Dumnezeu, Yahweh. Isus este numit prin alte nume care implică în mod clar divinitatea Lui. Duhul Sfânt este deseori denumit simplu „Duhul.” Adăugând toate dovezile am demonstra mai mult că multe sute de ori în Noul Testament, despre Persoanele din Trinitate se vorbeşte în diferite fapte, relaţia lor cu noi, şi relaţia lor unul cu altul.

Un simplu studiu cu concordanţa ne aminteşte ceea ce au cunoscut foarte bine toţi cititorii Noului Testament, că aproape fiecare pagină din Noul Testament vorbeşte despre Dumnezeu în termenii Persoanelor din Trinitate. Noi botezăm în singurul nume al Tatălui, al Fiului şi al Duhului. Noi ne rugăm Tatălui, în numele Fiului, şi în puterea Duhului. Dar în rugăciunea noastră şi în botezarea noastră, noi nu ne îngrijorăm niciodată că suntem în pericolul de a cădea în triteism pentru că vorbim despre cele trei Persoane. Dimpotrivă, am putea cădea într-un monoteism monoton dacă nu am numi în mod constant pe Dumnezeu ca Tatăl, Fiul şi Duhul. De fapt, Biserica din vest a eşuat mult în direcţia de a neglija pe cei trei decât în supra-accentuarea lor. Biblia ne prezintă în mod constant cele trei Persoane şi vorbeşte nu doar despre relaţia noastră cu Dumnezeu, ci de relaţia cu Tatăl, Fiul şi Duhul, cât şi despre relaţiile celor trei Persoane una cu cealaltă. Nu toţi trinitarienii sociali au exprimat bine doctrina Trinităţii, dar efortul lor de a prinde din nou doctrina Biblică a celor trei Persoane este o mutare în direcţia corectă.

Concluzie

Avem deci, cel puţin aceste cinci folosiri ale cuvântului triteism. Unele dintre aceste utilizări se pot suprapune dar ele sunt în mod semnificativ distincte. O persoană care a crezut în trei dumnezei diferiţi care s-a întâmplat să lucreze împreună ar nega credinţa creştină, chiar dacă el i-ar numi pe dumnezeii lui Tatăl, Fiul şi Duhul. Ar constitui o negare la fel de clară a credinţei creştine a admite divinitatea Fiului şi a Duhului doar în sensul că ei au fost creaturi atât de înălţate încât atributele lor au fost realmente divine astfel că ei sunt vrednici de închinare. Triteismul politeist şi triteismul Arian amândouă se califică fiind erezii în cel mai strict sens al cuvântului.

Pretenţiile lui Rhee despre importanţa generării şi procesiunii veşnice sunt întemeiate, după părerea mea, dar aceasta cu greu înseamnă că am fi justificaţi să îi numim pe J. Oliver Buswell şi Robert Reymond eretici triteişti pentru că ei nu mărturisesc aceste aspecte tradiţionale ale doctrinei Trinităţii. Viziunile lor pot fi deficiente şi explicarea lor a Trinităţii mai puţin decât deplin Biblică, dar ei nu neagă Trinitatea. În acelaşi fel, am putea judeca viziunile sociale ale Trinităţii precum cele ale lui Platinga ca fiind nepotrivite, fără a-l acuza pe Platinga de a fi un eretic. Este un lucru să fi un triteist deplin, este un alt lucru din nou să accentuezi treimea lui Dumnezeu atât de mult încât unicităţii Lui să nu îi dai ceea ce i se cuvine.

Desigur, în istoria vestului, problema noastră a fost exact opusul. Noi am pus atât de mult accent pe unicitatea lui Dumnezeu – în parte pentru a răspunde acuzaţiei de politeism adusă de evrei şi musulmani – încât am neglijat adevărul Biblic al Trinităţii lui Dumnezeu. O parte din accentul asupra treimii lui Dumnezeu pe care o vedem în discuţiile trinitariene recente sunt o încercare de a recupera viziunea Biblică a lui Dumnezeu. Această încercare s-ar putea să nu fie întotdeauna cu succes. Dar doar o citire extrem de nemiloasă a lucrărilor lor ne-ar putea conduce să-i judecăm pe teologi precum Reymond sau trinitarienii sociali ca eretici triteişti.

Propria mea explicaţie a Trinităţii depinde în mare parte de Van Til, deşi aş adăuga de asemenea viziunea lui Kuyper cu privire la o relaţie de legământ a celor trei Persoane ca un aspect al intra-relaţiei lor. Ca Van Til, cred de asemenea într-o generare veşnică a Fiului şi procesiunea veşnică a Duhului, astfel că tendinţa particulară spre triteism pe care Rhee o găseşte în Warfield nu se aplică. Spre deosebire de trinitarienii sociali, Van Til mărturiseşte nu doar că Dumnezeu este trei Persoane ci de asemenea că Dumnezeu este o Persoană, cu un accent constant asupra caracterului fundamental egal al unicităţii şi al treimii. Contrar felului de triteism de care s-a îngrijorat Barth, Van Til nu consideră cele trei persoane ca fiind independente sau autonome în nici un fel. Doctrina perichoresis, locuirea mutuală a Persoanelor garantează interdependenţa lor absolută. În limbajul lui Van Til, ei sunt mutual compleţi unul cu altul. Astfel, doctrina lui Van Til despre Trinitate nu este în mod legitim condamnabilă de triteism în nici unul dintre cele cinci înţelesuri de mai sus.

Dacă vom urma mărturia Biblică, va trebui să prezentăm doctrina lui Dumnezeu astfel că mărturisim clar unicitatea Lui, în timp ce de asemenea facem dreptate imaginii Noului Testament despre trei Persoane care se iubesc una pe alta, vorbesc una cu alta, se binecuvântează şi se glorifică una pe alta. Orice prezentare corespunzătoare a descrierii din Noul Testament a relaţiei lui Isus cu Tatăl este legată să sune triteistic pentru oamenii a căror preocupare primară este păzirea adevărului unicităţii lui Dumnezeu. Putem afirma punctul cu un mai mare accent: relaţia dintre Tatăl, Fiul şi Duhul după cum o vedem noi în Noul Testament ar putea fi gândită în termeni triteişti dacă nu am avea în mod egal accentuată învăţătura că Dumnezeu este unul. Nu trebuie să reducem taina doctrinei lui Dumnezeu prin neglijarea treimii Lui sau a unicităţii Lui. Noi credem într-un Dumnezeu în care unicitatea şi treimea este fundamental egală, o Persoană care transcende orice încercare a noastră de imaginaţie. Ceea ce este important este că ne plecăm înaintea Lui cu bucurie mărturisind adevărul pe care nu îl putem cuprinde. El este Unul în fiinţa Lui veşnică. El este trei Persoane care împărtăşesc o dragoste şi o părtăşie a unui legământ veşnic.

Note

1. If we take into account the theology of the Middle Ages, other senses of the word may be possible, but these five are relevant for our discussion.
2. The Christian God (Oxford: Oxford University, 1994), p. 180. Swinburne himself is charged with tritheism by Kelly James Clark in an essay entitled, “Trinity or Tritheism?” available online here:
   http://www.calvin.edu/academic/philosophy/virtual_library/article_names.htm
3. “The Threeness/Oneness Problem of the Trinity,” Calvin Theological Journal 23 (no. 1, April 1998), p. 52.
4. Jung S. Rhee, The Doctrine of the Eternal Generation of the Son, p. 11. Rhee sees Hodge as inconsistent since he seems to both affirm and deny belief in eternal generation. A. A. Hodge comes under more severe stricture since he clearly asserted that aseity and generation are contradictory notions. Rhee labels this an Arian error. Not that A. A. Hodge is Arian, but that he has bought into Arian thinking on this one point and that has betrayed him into a distorted view of the Trinity. See: http://jsrhee.hihome.com/thesis1.htm
5. Rhee, Ibid., quoting from Benjamin Breckinridge Warfield, “The Biblical Doctrine of the Trinity”, in his Biblical and Theological Studies, ed. Samuel G. Craig (Philadelphia: The Presbyterian and Reformed Publishing Co., 1968), p. 54.
6. Rhee wrote: “Without a reasonable and sufficient argument grounded in Scripture and orthodox theologies, he simply declared that the terms ‘Father’ and ‘Son’ should be taken ‘of merely economical relations.’” But in his footnote, he offers the whole sentence in which the selected words appear and Warfield’s meaning is clearly the opposite of what Rhee claims: “Although, no doubt, in many of the instances in which the terms ‘Father’ and ‘Son’ occur, it would be possible to take them of merely economical relations, there ever remain some which are intractable to this treatment, and we may be sure that “Father” and “Son” are applied to their eternal and necessary relations.” Warfield is not reducing the terms “Father” and “Son” to merely economical relations.
7. A Systematic Theology of the Christian Religion (Grand Rapids: Zondervan, 1962), vol. 1, pp. 106-112.
8. A New Systematic Theology of the Christian Faith (Nashville: Thomas Nelson, 1998), pp. 324-338. Reymond is rather emphatic in his rejection of eternal generation and procession. For Reymond, it is clear that Father, Son, and Spirit relate in covenant. The subordination in their roles in salvation indicate nothing about their ontological relationship in eternity.
9. John Murray specifically rejects the idea that understanding the Persons as self-consciousness implies tritheism. Collected Writings of John Murray (Edinburgh: Banner of Truth, 1982), vol. 4, p. 278. I believe his is correct. It is hard to imagine what it could mean for the Father, Son, and Spirit to be persons while also maintaining that they are not self-conscious.
10. The question of Barth’s trinitarianism is complicated by factors other than his use of the expression “mode of being” for the trinitarian persons. Both Van Til and Plantinga charge Barth with modalism.
11. An Introduction to Systematic Theology, p. 220.
12. Ibid.
13. For a fuller consideration of Van Til’s view, see: Paradox and Truth (Moscow, ID: Canon Press, 2002).
14. History of the Christian Church (Grand Rapids: Eerdmans, 1907), vol. 5, pp. 175-176.
15. For a full explanation and critique of Plantinga’s view, see: Paradox and Truth, pp. 32-40.

(courtesy of http://www.berith.org/essays/tritheism_and_christian_faith.html )