Scopul acestui articol este de a oferi publicului creştin, în general, o prezentare simplă şi clară a trei puncte de vedere asupra Dumnezeului Triunitar: modalismul, triteismul şi pura revelaţie a Dumnezeului Triunitar conform Bibliei. Având o elementară înţelegere asupra modalismului şi triteismului şi văzând revelaţia pură a lui Dumnezeu cel triunitar în Scriptură, oamenii Domnului ar trebui să fie capabili să discearnă şi să evite extremele eretice ale modalismului şi triteismului, să dezvăluie întregul adevăr al revelaţiei lui Dumnezeu din Scripturi şi să fie mai pregătiţi să urmeze calea lui Dumnezeu Triunitarul potrivit ţelului său nepieritor.
Modalismul
Câteva definiţii
Să începem cu modalismul. Deoarece termenul nu este familiar pentru unii creştini, trebuie să definim patru noţiuni – mod, modal, modalism şi modalist. Potrivit sensului său filozofic, un mod denotă aparenţa sau forma pe care o are un lucru; se referă la manifestarea, la forma sau maniera în care este dispusă o anumită substanţă. Adjectivul modal specifică modul în care există un lucru, distinctiv de substanţa sau esenţa sa. Modalismul este doctrina teologică potrivit căreia Tatăl. Fiul şi Duhul nu sunt trei persoane distincte, ci mai degrabă trei moduri sau forme de activitate în care Dumnezeu se manifestă pe Sine. Un modalist este adeptul doctrinei teologice a modalismului.
Conceptul modalist al Treimii
Conform conceptului modalist al Treimii, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt egali şi veşnic coexistenţi, ci sunt pur şi simplu trei manifestări succesive ale lui Dumnezeu, sau trei moduri temporare ale activităţii Sale. Modalismul, care este de fapt o formă a unitarianismului, neagă că Dumnezeu în făptura Sa lăuntrică este triunitar. Altminteri, el pretinde că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt roluri temporare sau succesive adoptate de Dumnezeu pentru împlinirea planului divin al izbăvirii şi ele în nici un caz nu corespund în vreun fel naturii fundamentale a Supremului Dumnezeu. [1] Modalismul nu recunoaşte personalitatea independentă a lui Hristos, ci priveşte întruparea ca pe un mod de existenţă sau de manifestare a Tatălui. [2] Pentru modalişti, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh se referă doar la felul în care Dumnezeu se dezvăluie pe Sine, dar aceste noţiuni nu sunt legate de fiinţa Sa lăuntrică. [3]
Scurtă istorie a modalismului
Să aruncăm acum o privire asupra istoriei modalismului şi să vedem care ar fi exponenţii săi de frunte. Către finele secolului al doilea, a apărut o formă de doctrină denumită monarhianism. Modalismul, altfel cunoscut ca monarhianism modalist, este o formă a monarhianismului. Cuvântul „monarhianism” derivă din grecescul „monarchia” care înseamnă conducerea de cître un singur om. Monarhienii s-au preocupat de chestiunea unităţii divine sau a „monarhiei”. Pentru ei, principiul dominant era că Dumnezeu este unul. Ca explicaţie a întreitei revelări a lui Dumnezeu, monarhianismul ţintea să excludă ideea că creştinii se închină la trei Dumnezei. [4] Laolaltă cu menţinerea acestui principiu, monarhienii modalişti au vrut dă susţină şi deplina dumnezeire a lui Hristos. Totuşi, aşa cum vom vedea, modaliştii de fapt au sacrificat ideea personalităţii independente a lui Hristos, îmbinând-o cu esenţa Tatălui. [5] Modalismul a fost popular în rândul credincioşilor simpli, pentru că lor le părea cea mai bună cale de a-şi proteja credinţa lor într-un Dumnezeu unic în faţa denaturărilor diteistă sau triteistă (credinţa în doi sau trei Dumnezei). [6]
Doi dintre reprezentanţii timpurii ai şcolii de gândire modalistă au fost Praxeas şi Noetus, ambii venind la Roma din Asia Mică, către sfârşitul secolului al doilea. [7] Praxeas gândea că Tatăl şi Fiul erau o Persoană identică, iar Tatăl însuşi a devenit om, flămând, însetat, suferind şi apoi murind ca Hristos. [8] Această opinie este cunoscută şi ca paripassianism, de la cuvântul latin pater (tată) şi passio (suferind), deoarece este practic identificarea Tatălui şi a Fiului cea care a dus la concluzia că Tatăl a suferit pe cruce. [9] După spusele istoricului bisericii, Philip Schaff, Praxeas „şi-a imaginat relaţia Tatălui cu Fiul cam cum e cea dintre duh şi trup. Acelaşi obiect, cum ar fi duhul, este Tatăl; în rolul trupului, Fiul. El a gândit doctrina catolică în mod triteist. [10] Modalismul apărat de către Praxeas a fost, pentru o vreme, dominant şi popular în Roma. La începutul secolului al treilea, Tertullian, căruia îi datorăm definirea Dumnezeului Suprem ca fiind „aceeaşi substanţă în trei Persoane”, a scris împotriva lui un document intitulat chiar „Împotriva lui Praxeas”, acuzându-l că a omis Duhul Sfânt şi că l-a crucificat pe Tată.
Noetus a publicat aceleaşi păreri ca Praxeas, aproximativ prin anul 200 d. Hr. [11], susţinând că „Hristos era Tatăl Însuşi, iar Tatăl Însuşi a fost născut şi a suferit şi a murit”. [12] Noetus gândea că pentru ca Hristos să fie Dumnezeu, El trebuia să se identifice cu Tatăl. Ca atare, pentru Noetus, nu putea exista o divizare în Dumnezeul Suprem, dacă Hristos a suferit, atunci şi Tatăl a suferit. [13] Potrivit lui Noetus, exista un singur Dumnezeu, Tatăl, care se manifesta pe Sine cum îi plăcea. Fiul este doar o formă a Tatălui, atunci când El se arată pe Sine lumii şi oamenilor. Tatăl este numit Fiu pentru o anume perioadă de timp, ca referire la traiul Său pe pământ. Pentru Noetus, Fiul este Tatăl învăluit cu trup. [14] Doi dintre discipolii lui Noetus, Epigonus şi Cleomenes, au propagat doctrina sa în Roma. [15]
Callistus, care mai târziu avea să ajungă papa Callixtus I, a adoptat şi a apărat doctrina lui Noetus, afirmând că Fiul este o manifestare oarecare a Tatălui, în formă umană. Callistus credea că Tatăl îl animă pe Fiu în acelaşi fel în care duhul animă trupul. [16] Considerându-i pe oponenţii lui ca fiind diteişti (persoane care cred în doi Dumnezei), gândea că Dumnezeu în trup este denumit Fiul, în timp ce separat de trup este denumit Tatăl.[17]
În primele decenii ale secolului al treilea, Beryllus a negat existenţa personală a Fiului, propovăduind ideea că El nu avea o existenţă individuală de sine stătătoare, înainte de a veni să trăiască printre oameni. Beryllus a negat şi dumnezeirea independentă a lui Hristos, pretinzând că El nu avea o divinitate proprie, ci doar pe aceea a Tatălui care sălăşluia în El pe timpul vieţii pământeşti. Într-un fel, Beryllus a fost o treaptă premergătoare şcolii timpurii a modalismului şi sabellianismului. [18]
Sabellius a fost, de departe, cel mai original, profund şi ingenios modalist. [19] Teologia sa a fost în esenţă cea a lui Noetus, dar, fiind mai atent gândită, a dat un loc bine definit şi Sfântului Duh, precum şi Fiului. [20] Sabellius pare să fi fost mai preocupat decât predecesorii săi în păstrarea unităţii lui Dumnezeu, astfel că a insistat cu tărie că Dumnezeu este o singură Persoană, precum şi o singură substanţă. [21] Potrivit lui Sabellius, Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt toţi aceeaşi persoană, fiind trei nume ale unui singur Dumnezeu care se manifestă pe Sine în diverse feluri, potrivit circumstanţelor. Ca Tată, El este Creatorul, Conducătorul şi Legiuitorul; ca Fiu, El este întrupat ca Izbăvitor; iar ca Duh, El este cel care îi inspiră pe apostoli, Renăscătorul şi Sfinţitorul. [22]
Dar, pentru Sabellius, El este unul şi acelaşi Dumnezeu, una şi aceeaşi Persoană dumnezeiască, care acţionează în toate aceste feluri, apărând în manifestări succesive şi temporare, întocmai cum un individ uman poate fi denumit cu diferite titluri care să îi denote diferite roluri. [23] Dumnezeu nu lucrează ca Tată, Fiu şi Duh în acelaşi timp, ci succesiv, trecând de la o activitate la alta, după cum nevoia o cere, cu unicul şi acelaşi Dumnezeu apărând când ca Tată, când ca Fiu, când ca Duh Sfânt, dar niciodată în toate aceste trei manifestări simultan. [24]
Ideea fundamentală a lui Sabellius este că unitatea lui Dumnezeu se arată în cursul desfăşurării istoriei în trei forme sau perioade de revelaţii, iar după terminarea izbăvirii se întoarce la unitatea iniţială. [25] Sabellius gândea că revelarea Fiului s-a terminat odată cu înălţarea la ceruri şi că revelarea Duhului decurge din înviere şi sfinţire. [26] Ca atare, trinitatea lui Sabellius nu este o treime ca esenţă, care ar însemna treimea fiinţei lui Dumnezeu, ci doar o chestiune de revelaţie. Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh sunt simple forme de la trei faze diferite sub care esenţa dumnezeiască se arată pe sine. [27] Sabellius diferă de doctrina ortodoxă în principal percepându-i pe Tată, Fiu şi pe Sfântul Duh doar ca fenomene temporare care îşi îndeplinesc misiunea, apoi se întorc în fiinţa lor abstractă. [28] Sabellius tăgăduia că Tatăl, Fiul şi Duhul coexistă veşnic în fiinţa lăuntrică a lui Dumnezeu. Mai degrabă el insistă că Tatăl, Fiul şi Duhul sunt doar manifestări temporare şi succesive ale Persoanei unice a lui Dumnezeu. În spusele lui J.F. Bethune-Baker, renumit scolastic al istoriei doctrinei, pentru Sabellius „nu există o întrupare reală; nici o uniune indisolubilă a Dumnezeului Suprem cu Omenescul nu a luat fiinţă prin Hristos. Dumnezeu se manifestă în Hristos doar pe Sine, iar când rolul a fost jucat şi cortina se trage asupra scenei marii drame, încetează a mai fi un Hristos sau Fiu al lui Dumnezeu.” [29]
Triteismul
Ca un contrast pregnant faţă de modalism, triteismul este credinţa în trei Dumnezei, îndeosebi în doctrina care spune că cele trei Persoane ale Treimii sunt trei Dumnezei distincţi. Conform triteismului, Tatăl, Fiul şi Duhul sunt trei Dumnezei separaţi. Chiar şi astăzi, unii spun că Tatăl este un Dumnezeu, Fiul este alt Dumnezeu şi Duhul Sfânt este un altul. Acesta este triteismul. Ori de câte ori deosebirea între Persoanele lui Dumnezeu cel Suprem merge prea departe, apare ca rezultat triteismul. Vorbind despre noţiunea de Persoană, W.H. Griffith Thomas, unul din fondatorii Seminarului Teologic Dallas şi un foarte respectat studios al Bibliei, a spus:
Ca orice altceva, limba omenească este culpabilă uneori de a fi inadecvată şi chiar greşit folosită în mod voit. Termenul de „persoană” nu trebuie împins prea departe, altfel va duce la triteism. În timp ce folosim acest termen pentru a face distincţia în privinţa Dumnezeului Suprem, nu folosim acel sens al distingerii care frizează cu separarea, ci distingerea care are asociată coexistenţa mutuală de esenţă sau caracterul atotcuprinzător. [30]
O formă de triteism o reprezintă şi doctrina lui Arius. În formularea lui Arius, Tatăl era pe deplin Dumnezeu, Fiul avea statutul unei făpturi conducătoare, iar Duhul Sfânt era inferior Fiului. Cu toate că pentru Arius statutul de dumnezeire a Fiului şi a Sfântului Duh erau cam incerte, formula sa trebuie considerată ca un tip de triteism. [31] Învăţătura lui Arius a stârnit o mare controversă în primele decenii ale secolului al patrulea. Această controversă a ajuns atât de intensă, încât la invitaţia împăratului Constantin, Consiliul de la Niceea a convenit, în anul 325 d.Hr., să dea spre dezbatere doctrina Treimii bisericilor de pe cuprinsul imperiului. Principala chestiune era între Arius, cu forma sa de triteism, şi Athanasius, cu doctrina ortodoxă despre Treime. Crezul Niceean care a rezultat din acest conciliu a marcat anatemizarea ereziei lui Arius şi a triteismului. [32] Pe vremea Consiliului de la Niceea, atât modalismul, îndeosebi cel al lui Sabellius, cât şi triteismul au fost învinse.
Oricum, de pe timpul lui Vasile din Caesarea, Grigore din Nyssa şi Grigore din Nazianzus (anii 320-395 d.Hr.), cunoscuţi ca cei trei cappadocieni, a existat o tendinţă către triteism. Din această cauză, la mai mult de două sute de ani de la Consiliul din Niceea, o altă formă de triteism a apărut în învăţăturile lui Johannes Philoponus, care ducea la extrem distincţia dintre Tată, Fiu şi Sfântul Duh, spunând că existau trei esenţe într-o esenţă comună a Dumnezeului Suprem. Asta nu era nimic altceva decât triteism. [33] Ioan din Damasc, ultimul dintre duhovnicii greci răsăriteni, a replicat acestui fel de triteism printr-o nouă subliniere a unităţii divine. [34] Ioan Damaschinul îl vedea pe Fiu ca pe canalul prin care viaţa dumnezeiască curge de la Tată către Sfântul Duh şi prin care uniunea dintre cele trei ipostaze ( termen tehnic referitor la Persoanele Dumnezeului Supem) găsea un mediator, însă el nu a făcut vreun efort pentru a-i reconcilia pe cei doi. [35] „Un astfel de mister transcendental poate fi priceput de gândirea omenească şi exprimat de limbajul oamenilor doar în fragmente separate ale adevărului perfect.” [36]
O încercare de a evita extremele modalismului şi triteismului
Atunci când părinţii bisericii au discutat natura lăuntrică a Treimii, au încercat să evite extremele modalismului, pe de o parte, şi a triteismului, pe de alta. Deoarece se gândeau cum să formuleze o definiţie adecvată a Treimii, chiar ei înşişi au fost deseori acuzaţi că ar fi fie modalişti, fie triteişti, potrivit nuanţelor evidenţierilor lor, la un anumit moment, a unui aspect al adevărului în defavoarea altuia. Dificultatea consta în încercarea de a evita să pară modalişti atunci când vorbeau de faptul că avem un singur Dumnezeu şi evitarea faptului de a părea triteişti când vorbeau de cele trei Persoane şi relaţionarea lor. [37] „Multe pasaje din părinţii niceeni par a fi, fără doar şi poate, triteiste, dar sunt neutralizate de altele care ar putea părea să aibă o construcţie sabelliană; aşa încât poziţia lor trebuie privită ca aflându-se la mijlocul drumului dintre cele două extreme.” [38]
În diferite împrejurări, Grigore din Nyssa (330-395 d.Hr.) a fost atacat fie pentru că ar fi modalist, fie triteist, acuzele depinzând de ce anume din Scripturi întrebuinţa în expunerea tainei de nepătruns a Dumnezeului Triunitar. [39] Despre Sfânta Treime, Grigore din Nyssa spune:
Ne-au acuzat că am fi propovăduit trei Dumnezei… Atunci adevărul luptă de partea noastră, pentru că vom arăta public, tuturor, şi în particular celor care conversează cu noi, că noi anatemizăm orice om care spune că există trei Dumnezei, şi îl privim ca pe unul care nici nu este creştin. Atunci, îndată ce aud asta, ei îl găsesc pe Sabellius ca pe o armă la îndemână împotriva noastră, iar molima pe care el a răspândit-o este obiectul atacurilor neîncetate contra noastră. [40]
Marcellus din Ancyra (320 – 374 d.Hr.) este exemplul notabil al unuia care a înţeles anapoda şi a reprezentat eronat. Când a scris împotriva lui Arius şi a triteismului, el părea a fi modalist şi a fost acuzat de a propovădui o formă rafinată de sabellianism, fiind astfel condamnat. Dar adepţii lui au prezentat o declaraţie de credinţă care anatemiza limpede pe Sabellius şi modalismul. „Astfel, problema înţelegerii eronate şi chiar a reprezentării anapoda au scos la iveală iarăşi lupta de a fi capabil să dezlegi misterul Dumnezeului Triunitar, fără să fii plasat într-o lumină falsă de oponenţi.” [41]
Jonathan Edwards, un foarte respectat slujitor al Domnului, a fost acuzat şi de triteism, şi de modalism. El a scris o carte intitulata „Observaţii privind Relaţionarea din Scriptură a Treimii şi Legământul Izbăvirii”, pentru care a fost atacat de un alt scriitor, care a spus:
Scriitorul este informat despre autoritatea de necontestat a faptului că există, sau a existat, un manuscris al lui Edwards în care opinia lui pare să fi căpătat o schimbare puternică înspre direcţia arianismului sau a sabellianismului… [42]
Este bine să dăm aici şi alte exemple de duhovnici bisericeşti care au fost acuzaţi de modalism, triteism sau de amândouă. Tertullian (160 – 220 d.Hr.), care a fost vârful de lance în lupta împotriva modalismului şi era văzut ca ortodox şi radical, a fost acuzat de arianism de cineva care a spus : „Tertullian, înaintea căderii lui în erezia lui Montanus, a împărtăşit aceleaşi păreri ca cele ale lui Arius, în privinţa Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh.” [43]
Dionysus din Alexandria (190 – 265 d.Hr.) este un alt exemplu de înţelegere eronată a discuţiilor pe tema Dumnezeului Triunitar. Se opunea puternic lui Sabellius, dar făcând astfel el părea că pică în cealaltă extremă şi a fost acuzat că propagă triteismul. El a fost acuzat de trădarea credinţei în faţa Episcopului de la Roma şi a fost pus de un sinod de episcopi să îşi declare părerile. În replica sa, Dionysus a negat că i-ar fi separat pe Tată, Fiu şi Duhul Sfânt, deoarece fiecare necesita implicarea celorlalţi. [44] Motivaţia sa pentru a nu fi folosit termenul „homoousios” (însemnând „din aceeaşi substanţă”) a fost că nu l-a găsit în Scriptură. E fost pe deplin dezvinovăţit de scrierea sa, iar Athanasius, un apărător al Crezului Niceean, ne informează că Dionysus avea păreri core4cte în privinţa Triunitarului Dumnezeu. Cu toate astea, cineva care nu citise răspunsurile sale către Episcopul Romei sau dezvinovăţirile date de Athanasius, încă persista în a-l acuza de triteism. [45]
Augustin (354 – 430 d.Hr.), unul dintre cei mai importanţi scriitori ai opiniei ortodoxe despre Treime, a fost acuzat că este modalist. Sublinierile lui privind unicitatea lui Dumnezeu l-au lăsat descoperit în faţa acuzaţiei de modalism. În sublinierea unităţii activităţii celor Trei, Augustin a diferit considerabil de duhovnicii care spuneau cum fiecare Persoană a avut un rol distinct în activităţile exterioare. [46] Adolf Harnack, o autoritate recunoscută în istoria dogmelor, a spus: „Putem vedea că Augustin pur şi simplu trece de modalism, prin simpla declaraţie că el nu doreşte să fie modalist, şi cu ajutorul distincţiilor ingenioase dintre diferitele idei.” [47]
Athenagoras a fost un filosof al secolului al doilea care a scris împotriva creştinilor. Oricum, studiind scripturile în vederea combaterii lor cu mai mare acurateţe, el însuşi a fost convins de Sfântul Duh. Declaraţiile lui despre Dumnezeul Triunitar reflectă simplitatea Cuvântului pur. El a spus:
Singura ambiţie care ne îndeamnă pe noi, creştinii, este dorinţa de a-L şti pe adevăratul Dumnezeu şi Cuvântul care vine de la El – ce este uniunea Fiului cu Tatăl, care este relaţia Tatălui cu Fiul, ce este Duhul; care este uniunea acestor Puteri extraordinare; şi distincţia care există între ele, aşa unite cum sunt – Duhul, Fiul, Tatăl. [48]
Comentând asupra celor scrise de Athenagoras, Episcopul Bull arăta că el a fost acuzat atât de sabellianism, cât şi de arianism:
Şi astfel se face că Petavius (un scolastic iezuit francez, 1583 – 1652 d.Hr.) l-a acuzat până la urmă pe Athenagoras de sabellianism, ca şi cum acesta ar fi crezut că este, şi că a fost mereu doar o singură Persoană a Tatălui şi Fiului. Asta face Petavius, repet, chiar acelaşi om care în ambele pasaje la care se referă şi în altele, îl prezintă pe acelaşi Athenagoras ca fiind arian; atribuind astfel învăţatului duhovnic două erezii care sunt diametral opuse una alteia. [49]
Cuvântul homoousios care a fost introdus în Crezul Niceean nu a fost întrebuinţat de către unii pentru a favoriza sabellianismul şi utilizat de alţii, care favorizau triteismul. [50] Comentând în jurul folosirii acestui cuvânt, istoricul bisericesc Socrates Scolasticul (379 – 445?) a spus:
… în vreme ce ei [episcopii] erau preocupaţi cu investigaţii asupra sensului său, au stârnit cearta unul împotriva altuia; nu părea să fie ceva diferit de o întrecere în beznă; pentru că nici una din părţi nu părea să înţeleagă limpede bazele pe care se calomniau reciproc. Cei care obiectau asupra cuvântului homoousios, erau convinţi că cei care-l întrebuinţează favorizau vederile lui Sabellius şi Montanus; ca atare, îi denumeau blasfematori, care ar tăgădui existenţa Fiului lui Dumnezeu. Iar avocaţii acestui termen, acuzându-şi adversarii de politeism, îi învinuiau de introducerea superstiţiilor păgâne… Ca rezultat al acestor neînţelegeri, fiecare din ei a scris împotriva adversarilor: şi chiar dacă se admitea de ambele tabere că Fiul lui Dumnezeu are o persoană şi o existenţă distinctă, şi toţi recunoşteau că există un singur Dumnezeu în trei Persoane, din cauze pe care nu le pot pricepe, ei nu puteau să ajungă la un acord reciproc şi, prin urmare, nu puteau să ajungă la o stare paşnică. [51]
În cele din urmă, duhovnicii au întocmit ceea ce este cunoscut ca doctrina coexistenţei, asta referindu-se la inter-comuniunea şi întrepătrunderea Persoanelor Dumnezeului Suprem. Co-existenţa denotă sălăşluirea mutuală a celor trei Persoane, aşa cum una dintre ele este prezentă în celelalte două, iar acestea sunt prezente în prima. [52] Această doctrină este încercarea omului de a înţelege relaţia dintre cele trei Persoane şi de a lămuri cum ele au aceeaşi esenţă. Aşa cum Ioan din Damasc spunea în a sa „Expunerea credinţei ortodoxe”: „Fiul este în Tatăl şi Duhul Sfânt: iar Duhul în Tată şi Fiu; şi Tatăl este în Fiu şi în Sfântul Duh, dar nu există un amestec sau o împreunare sau o confundare”. [53] Comentând asupra acestei chestiuni, Augustus H. Strong remarcă: „Reprezentarea din Scripturi a acestei inter-comuniuni ne fereşte de a vedea vreo distincţie între Tată, Fiu şi Duhul Sfânt în ceea ce priveşte separaţia lor. Această inter-comuniune mai explică şi desemnarea lui Hristos ca „Duh” şi pe cea a Duhului ca „Duh al lui Hristos”. [54] Pe aceeaşi pagină, Strong citează un alt scriitor, care spune: „Persoanele Sfintei Treimi nu sunt indivizi separabili. Fiecare le implică pe celelalte; sosirea fiecăreia dintre ele înseamnă sosirea celorlalte. Astfel, venirea Duhului Sfânt trebuie că atrage după sine şi sosirea Fiului.” [55]
În clasica sa lucrare, Apărarea Crezului Niceean, episcopul Bull spune: „Coexistenţa [sălăşluirea mutuală] a Persoanelor Dumnezeieşti este într-adevăr o mare taină, pe care noi ar trebui mai degrabă să o venerăm în mod religios, decât să o iscodim prin curiozitate… Este o uniune care depăşeşte cu mult toate celelalte uniuni.”[56] Doctrina coexistenţei, prin urmare, era o explicare a celor trei Persoane ale Trinităţii care păzeau statutul celor trei Persoane de a fi dizolvate în cele trei faze, stadii sau aspecte ale lui Dumnezeu din modalismului, şi le protejau şi de a sfârşi văzute ca trei Dumnezei, ca în triteism. [57]
Caracterul dublu al adevărului divin
Cum au ajuns să apară modalismul şi triteismul? Cauza este că ambele, atât modalismul, cât şi triteismul au subliniat într-un mod dezechilibrat unul din cele două aspecte al adevărului revelaţiei biblice a lui Dumnezeu. Modalismul ia un aspect al adevărului – acela al existenţei unui singur şi unic Dumnezeu – şi îl împinge către o extremă eretică; triteismul, din contră, ia celălalt aspect al adevărului revelării lui Dumnezeu – acela că El este unul-întreit – şi îl duce într-o extremă eretică opusă. Dacă vedem principiul caracterului dublu al adevărului dumnezeiesc, putem evita cu uşurinţă aceste extreme şi menţine o mărturie credincioasă adevărului deplin al revelării lui Dumnezeu din Scripturi.
Ca un ajutor în a înţelege acest principiu, hai să cităm câteva porţiuni dintr-un articol intitulat „Caracterul dublu al adevărului divin”, scris de Robert Govett, un student foarte priceput şi atent al Cuvântului lui Dumnezeu. Govett spune:
Caracterul dublu al adevărului care ni s-a oferit în Sfânta Scriptură este un argument puternic că el nu este opera omului. Este spre lauda intelectului omului că a priceput unicitatea. Ca şi când ai obţine rezultate diferite aplicând acelaşi principiu, curăţând ambiguităţile, arătând cum, prin apariţii diverse, este rânduită o lege. Orice ar sta în calea deplinătăţii acestui lucru, ori ocoleşte, ori neagă. [58]
„Dar,”, continuă Govett, „nu la fel este cu Dumnezeu. În natură El lucrează continuu cu două principii aparent opuse.” [59] Aşadar, Govett spune: „Nu trebuie să ne minunăm, dacă două principii aparent opuse sunt aşezate unul lângă altul în Scriptură. „Unitate în pluralitate, pluralitate în unitate” este principiul de căpătâi pe care atât lumea, cât şi Scriptura sunt construite.” [60] Privind afirmaţiile aparent ireconciliabile din Cuvântul lui Dumnezeu, Govett remarcă: „nu este necesar să le reconciliem înainte să fim gata să le primim şi să acţionăm conform lor. Este destul că Cuvântul lui Dumnezeu le confirmă, în mod distinct, pe amândouă.” [61] Aşa cum spune Govett, „Afirmarea percepţiei noastre nu înseamnă că le-am putea uni pe ambele, ci că Dumnezeu le-a certificat pe amândouă.” [62] Multe dezbateri privind adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu sunt inutile, pentru că, aşa cum afirmă Govett, „Puncte de vedere opuse ale adevărului se ivesc din diferite părţi ale obiectului care este privit din părţi diferite, în momente diferite.” [63] În acest articol, Govett exprimă limpede atitudinea pe care un creştin ar trebui să o aibă faţă de adevărul revelării lui Dumnezeu:
Astfel Dumnezeu îşi pune la încercare oamenii Lui. Îl vor crede ei atunci când El afirmă acel punct de vedere care este contra temperamentelor şi înclinaţiilor lor intelectuale? Sau vor călca în picioare una din spusele Sale, în zelul lor pentru o alta? Sfântul cel umil, copilăros va lua seamă la amândouă; pentru că Tatăl lui, care nu poate greşi, le mărturiseşte pe amândouă. [64]
Govett aplică în mod specific principiul caracterului dublu al adevărului divin în cazul naturii lui Dumnezeu:
Acelaşi caracter dublu al adevărului apare în afirmaţiile din Scriptură privind natura lui Dumnezeu. Se afirmă unitatea Sa… Dar Scriptura afirmă clar distincţia persoanelor Dumnezeului Suprem. ’ Unitate în pluralitate şi pluralitate în unitate’ este afirmaţia de aici. Aceasta reglementează adevărul, care se ridică prin natura Dumnezeului Suprem şi se revarsă în toate lucrările Sale. [65]
A se nota şi afirmaţia lui Govett că „reglementează adevărul, care se ridică prin natura Dumnezeului Suprem”. Cu alte cuvinte, revelarea lui Dumnezeu din Scripturi, fiind cu un dublu caracter, este o expresie a miezului firii lui Dumnezeu Însuşi. Cele două aspecte ale fiinţei lui Dumnezeu – acela că El este Trei Făpturi care sunt Una şi acea Una este Trei fiinţe – sunt certificate de caracterul dublu al adevărului revelării Sale din Scripturi.
Cuvântul pur al lui Dumnezeu
Înainte de a ajunge la revelaţia Dumnezeului Triunitar conţinută de Biblie, trebuie să subliniem un aspect foarte important: poziţia noastră cucernică faţă de Dumnezeul Triunitar are ca sorginte Sfânta Scriptură, nu conform interpretărilor tradiţionale, ci Cuvântului Pur al lui Dumnezeu. Proverbele 30:5 şi 6 spun: „Orice cuvânt al lui Dumnezeu este încercat… N-adăuga nimic la cuvintele Lui, ca să nu te pedepsească, şi să fii găsit mincinos.” A adăuga ceva la Cuvântul lui Dumnezeu, la spusele Lui, este ceva grav şi strict interzis în Deuteronom 4:2, 12:32 şi în Apocalips 22:18.
Practic, ce înseamnă să adaugi ceva la Cuvântul lui Dumnezeu? Spusele Domnului Isus Hristos oferă un răspuns limpede. În Matei 16:6, Domnul le spunea discipolilor Lui: „Luaţi seama şi păziţi-vă de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor.” Acest „aluat” este ceva ce se adaugă la plămădeală pentru a produce fermentarea (conform Matei 13:33). Când discipolii nu au fost capabili să priceapă spusele Domnului, El i-a întrebat: „Cum nu înţelegeţi că nu v-am spus de pâini? Ci v-am spus să vă păziţi de aluatul Fariseilor şi al Saducheilor?” (Matei 16:11). Spusele Domnului care au urmat trebuia să îi dumirească, pentru că în versetul următor se spune: „Atunci au înţeles ei că nu le zisese să se păzească de aluatul pâinii, ci de învăţătura Fariseilor şi a Saducheilor.” Domnul Isus Însuşi asemuieşte învăţăturile Fariseilor şi Saducheilor, fundamentaliştii antici şi nu numai, cu drojdia care fermentează. În Matei 15:6 Domnul le-a spus scribilor şi fariseilor: „Şi aţi desfiinţat astfel cuvântul lui Dumnezeu în folosul datinii voastre.” Astfel, ca să-l cităm pe Isaia, Domnul ar fi putut spune „Degeaba Mă cinstesc ei, învăţând ca învăţături nişte porunci omeneşti” (Matei 15:9). Când adunăm aceste versete laolaltă, vedem că acea drojdie de fermentare a fariseilor reprezintă învăţăturile tradiţionale ale poruncilor omeneşti. Când acestea sunt adăugate la Cuvântul lui Dumnezeu, sau puse pe poziţie de egalitate cu el, Cuvântul lui Dumnezeu este anulat, lipsit de efect. Dacă suntem dintre cei care se supun Cuvântului Său şi îl urmează, trebuie să fim credincioşi în atitudinea de respingere a drojdiei opiniei omeneşti, a conceptelor şi tradiţiilor sau, cel puţin, să distingem între ele şi Cuvântul pur al Domnului.
Apreciind astfel revelarea Dumnezeului Triunitar din Biblie, vom dori să respectăm Cuvântul pur al lui Dumnezeu şi nu cine ştie ce termeni şi concepte tradiţionaliste. Cu toate că, datorită sărăciei limbajului nostru, am putea fi nevoiţi să folosim anumiţi termeni, trebuie să ne păzim de a pune pe poziţie de egalitate, dacă nu chiar de a înlocui, cuvântul biblic. Intenţia noastră aici este nu de a ne angaja în speculaţii abstracte sau interpretări, ci de a spune simplu „Amin” la orice spune Dumnezeu în Cuvântul Său privitor la revelarea Sa. Este suficient să arătăm simplu ceea ce a spus Dumnezeu. Martin Luther a spus:
Cei ce neglijează Scripturile şi ridică astfel de întrebări [precum cea despre Treime] cu încredere în propria lor putere mentală sunt învăţătorii lui Dumnezeu, nu ucenicii Lui… Dacă raţiunea te frământă şi îţi pui întrebări de acest fel… Să existe, oare, doi dumnezei? Răspuns: există un singur Dumnezeu, şi totuşi acolo este un Tată şi un Fiu. Cum este posibil aşa ceva? Răspund cu umilinţă: nu ştiu. [66]
Este un lucru bun să chibzuim şi la cuvintele cărturarului puritan, Hermann Witsius, care a spus că ar trebui să ne oprim la un anumit punct, dincolo de care revelarea divină nu ne mai este accesibilă, [67], precum şi la spusele lui E.W. Bullinger, autor al „The Companion Bible” (Ghidul Bibliei), care a spus:
Nu ne propunem, aşadar, să discutăm doctrine sau să întrebuinţăm vreo expresie care nu este din scripturi… Acestea sunt lucruri care divid membrii turmei Domnului, în loc de a-i uni. Ele introduc sămânţa certurilor şi controverselor… Dar, dacă ne încredem în cuvântul lui Dumnezeu, şi numai în el, scriitori şi cititori deopotrivă ar putea, şi o vor face, să înveţe împreună ceea ce Dumnezeu a dezvăluit despre El în privinţa naturii Lui. Nu vom căuta să tragem vreo concluzie, sau să discutăm ori să revizuim vreun crez. Vom oferi doar evidenţa Scripturii, prin cuvintele Scripturii; şi vom utiliza doar termenii din Scriptură… Nu este în joc chestiunea de a înţelege ceea ce ar putea Dumnezeu să fie, ci chestiunea credinţei în ce El a spus. [68]
Să ne întoarcem, aşadar, la Cuvântul pur al lui Dumnezeu şi să auzim ceea ce spune el despre revelarea Dumnezeului Triunitar.
Revelarea curată a Dumnezeului Triunitar, conform Bibliei
Scripturile înfăţişează două aspecte ale revelării Dumnezeului Triunitar – aspectul celor Trei care sunt unul şi aspectul acelui Unu fiind trei. Ca exemple ale celor două aspecte, putem cita din Ioan 1:1 şi 2 Corinteni 3:17. Ioan 1:1 spune: „Cuvântul era cu Dumnezeu” şi apoi „Cuvântul era Dumnezeu”. Conform acestei afirmaţii, „Cuvântul era cu Dumnezeu”, Cuvântul şi Dumnezeu sunt două entităţi distincte. Însă afirmaţia „Cuvântul era Dumnezeu” arată limpede că Cuvântul şi Dumnezeu sunt unul. Sunt doi sau unul? Este un mister pe care nu îl putem explica foarte clar. 2 Corinteni 3:17 spune: „Domnul este Duhul” şi mai spune şi de „Duhul Domnului”. „Domnul este Duhul” ne arată că Domnul şi Duhul sunt unul, dar formularea „Duhul Domnului” indică că Domnul şi Duhul sunt doi. Sunt Domnul şi Duhul doi sau unul? Nu putem răspunde adecvat sau minuţios. [69] Totuşi, odată ce Scripturile mărturisesc ambele aspecte ale lui Dumnezeu, noi trebuie să le acceptăm aşa cum sunt fără a încerca să le reconciliem sau să le sistematizăm. Dacă refuzăm să fim simpli şi să zicem „Amin” la cele spuse de Scriptură, încercând în schimb să împăcăm aparentul conflict al declaraţiilor, ne vom trezi într-un labirint teologic.
Un Dumnezeu unic
Biblia dezvăluie clar şi categoric că Dumnezeu este unul unic. Prin asta nu poate să mai existe vreo dispută, pentru că se arată limpede în Vechiul şi în Noul Testament. Deuteronomul 6:4 spune: „Ascultă, Israele! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn”, iar Isaia 44:6 „Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă, şi afară de Mine, nu este alt Dumnezeu.” În Isaia 44:8, Domnul pune o întrebare la care răspunde chiar El: „oare un alt Dumnezeu afară de Mine? Nu este altă Stâncă, nu cunosc alta!” Trecând la Noul Testament, vedem că în Corinteni 8:4 se spune: „nu este decât un singur Dumnezeu”; că în Romani 3:30 se zice „deoarece Dumnezeu este unul singur şi El va socoti neprihăniţi, prin credinţă, pe cei tăiaţi împrejur, şi tot prin credinţă şi pe cei netăiaţi împrejur”; Galateni 3:20 spune „Dumnezeu este unul”, iar Timotei 2:5 „este un singur Dumnezeu”. Prin urmare, este clar şi din abundenţă arătat că, potrivit revelării Cuvântului pur al lui Dumnezeu, Dumnezeu este unic. Orice altceva am spune noi despre El trebuie să fie sub imperiul acestui principiu.
Cele Trei Persoane ale Dumnezeului Suprem
Pentru a folosi cuvintele lui Govett, în timp ce Biblia arată că există un singur Dumnezeu, „Scriptura afirmă clar distincţia între persoanele Dumnezeului Suprem.” [70]. În Isaia 6:8, Dumnezeu spune „Pe cine să trimit, şi cine va merge pentru Noi?” Aici, pe de o parte Dumnezeu vorbeşte despre Sine ca „Eu”, iar pe de altă parte ca despre „Noi”. Asta dovedeşte că „Eu” înseamnă „Noi” şi „Noi” înseamnă „Eu”. Atunci, Dumnezeu este singular sau plural? Este un mister. În Geneza 1:26, Dumnezeu vorbeşte iar despre Sine ca „Noi”. În cuvintele Lui divine, unicul Dumnezeu grăieşte frecvent despre Sine ca „Noi”. Acest lucru trebuie să se datoreze celor Trei Persoane ale Dumnezeului Suprem: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. [71]
Matei 28:19 spune „botezându-i în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”. Aici vedem limpede cele trei Persoane – Tatăl, Fiul şi Duhul. Oricum, chiar dacă Tatăl, Fiul şi Duhul sunt trei, numele este unul. Acest nume ne indică faptul că Dumnezeu este trei într-unul. Pentru a-l cita pe Griffith Thomas:
Tripla distincţie din Dumnezeu, care este exprimată de cuvântul „Treime” este încercarea omului de a pricepe şi exprima înţelesul Nemărginitului Dumnezeu în condiţiile lui Isus Hristos, iar noi credem că folosirea sintagmei „Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh” este cea mai bună tălmăcire care poate fi dată acestui mister. [72]
Trinitatea Dumnezeului Suprem este arătată în Vechiul Testament. Este implicată chiar din Geneza 1:1: „La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” În limba ebraică, subiectul „Dumnezeu” este triplu, ca număr, în vreme ce verbul „a făcut” este la singular. Această propoziţie conţine şi sensul că Dumnezeu este trei într-unul. În Exodul 3:6, Domnul îi zice lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov.” Acest pasaj indică faptul că Dumnezeul patriarhilor este întreit. Prin Dumnezeul lui Avraam, se accentuează Tatăl, prin Dumnezeul lui Isaac, accentul cade pe Fiu, iar prin Dumnezeul lui Iacov, pe Duhul Sfânt. [73] Cu toate că Dumnezeu este unic, există totuşi chestiunea de întreire, pentru că El este Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Treimea Dumnezeului Suprem este implicată în tripla binecuvântare din Numeri 6:24-26 şi în ruga întreită către Dumnezeu din Isaia 6:3. Fără doar şi poate, motivul pentru care serafimul din rai spune „Sfânt, sfânt, sfânt…” este acela că Dumnezeu celui căruia i se roagă este unul întreit. Când Isaia 6:3 este luat cu versetul 8 din acelaşi capitol, vedem că Dumnezeu căruia i se roagă serafimul vorbeşte despre Sine cu „Noi”, indicând că, potrivit contextului, El are o întreită Persoană. [74]
Ca adaos la Matei 28:19, numeroase pasaje din Noul Testament dezvălui clar că Dumnezeu este Triunitar. 1Petru 1:2 spune „după ştiinţa mai dinainte a lui Dumnezeu Tatăl, prin sfinţirea lucrată de Duhul, spre ascultarea şi stropirea cu sângele lui Isus Hristos”. Aici, cele trei Persoane, Tatăl, Fiul şi Duhul sunt menţionate împreună. La fel este şi adevărul din Apocalipsul 1:4-5, unde Apostolul Ioan spune „Har şi pace vouă din partea Celui ce este, Celui ce era şi Celui ce vine, şi din partea celor şapte duhuri, care stau înaintea scaunului Său de domnie…şi din partea lui Isus Hristos”. Aceste pasaje arată clar că Dumnezeu este triunitar. Prin urmare, conform cuvântului pur al Bibliei, Dumnezeu este unul unic, iar acest Dumnezeu unic este triunitar, Tată, Fiu şi Duh Sfânt.
Toţi trei sunt Dumnezeu şi sunt veşnici
Doctrina modalistă care spune că Tatăl, Fiul şi Duhul nu coexistă în mod egal pentru veşnicie, ci sunt doar trei manifestări temporare ale unei singure Persoane a lui Dumnezeu este uşor demolată de afirmaţiile clare ale Cuvântului curat al lui Dumnezeu. Biblia arată că toţi trei – Tată, Fiu şi Duh – sunt Dumnezeu. Faptul că Tatăl este Dumnezeu se arată în Efeseni 1:17, capitol care spune că Dumnezeu este Tatăl slavei. Fiul este Dumnezeu, lucru probat în Evrei 1:8, unde Fiul este apelat ca Dumnezeu. Faptul că Duhul este Dumnezeu este dovedit în Faptele Apostolilor 5:3-4, unde se spune că Ananias, spunând minciuni Sfântului Duh, l-a minţit de fapt pe Dumnezeu. În vreme ce modaliştii pretind că Tatăl, Fiul şi Duhul nu sunt veşnici, Biblia spune că ei sunt. Isaia 9:6 arată că Tatăl este veşnic, Evreii 1:12 şi 7:3 arată că Fiul este veşnic, iar Evreii 9:14 că Duhul este veşnic. De aici, orice afirmaţie că cele Trei Persoane ale Dumnezeului Suprem nu ar fi veşnice este o negare a revelaţiei clare a Bibliei.
Existenţa simultană a Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh
Potrivit modalismului, Tatăl, Fiul şi Duhul nu pot exista simultan. Dar ce spune Biblia? În Matei 3:16-17, când Isus, Fiul, a fost botezat, Duhul lui Dumnezeu a coborât asupra Lui şi Tatăl din Ceruri a declarat „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea”. Aşa cum indică acest pasaj, Tatăl, Fiul şi Duhul există în acelaşi timp. De aici, afirmaţia modalistă cum că ei nu ar coexista este falsă. Existenţa simultană a Tatălui, Fiului şi Duhului mai este dovedită şi în Ioan 14:16-17, unde Domnul spune că El, Fiul, Îl va ruga pe Tată, care ne va da un alt Mângâietor, Duhul adevărului. Încă o dată, Tatăl, Fiul şi Duhul, tustrei fiind Dumnezeu şi veşnici, există în acelaşi timp. Asta se mai arată limpede şi în Efeseni 3:16-17, unde Pavel se roagă Tatălui să ne întărească prin Duhul Său, astfel încât Hristos să îşi poată face sălaş în inimile noastre; în 1Corinteni 12:4-6, care menţionează „acelaşi Duh”, „acelaşi Domn” şi „acelaşi Dumnezeu”; în 2Corinteni 13:14, unde citim că slava Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh – toţi Trei – sunt cu noi în acelaşi timp; şi în Apocalipsul 1:4-5, unde slava şi pacea vin simultan de la Dumnezeu, Duh şi Hristos. Ca atare, toate aceste lucruri din Scriptură expun eroarea modalismului. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt toţi Dumnezeu, sunt toţi veşnici şi există în acelaşi timp.
Ioan 1:2 spune că Cuvântul, Hristos, a fost „de la început cu Dumnezeu”. Din trecutul veşniciei, Cuvântul a fost cu Dumnezeu. Nu este adevărat, aşa cum presupun unii, că Hristos nu a fost Dumnezeu şi cu Dumnezeu încă din trecutul veşniciei, şi că a devenit Dumnezeu şi a fost cu Dumnezeu într-un anume moment. Nu, Hristos a fost dintotdeauna Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Dumnezeirea Sa este eternă şi absolută. [75] Acest lucru infirmă şi învăţăturile lui Arius, cum că Hristos este mai prejos decât Dumnezeu, şi pe cele ale lui Sabellius, care spun că Hristos nu a fost veşnic coexistent cu Dumnezeu Tatăl.
Cei Trei fiind Unul
Toţi cei creştini în esenţă încuviinţează că Dumnezeu este unic şi El este veşnic Tată, Fiu şi Duh Sfânt. Ei accentuează aspectul lui Dumnezeu cel care este unul în trei , dar deseori neglijează aspectul Lui ca fiind trei într-unul. Oricum, se arată clar în Cuvântul curat al lui Dumnezeu acest lucru şi trebuie să fie crezut fără tăgadă şi propovăduit. Cu toate acestea, dacă ne apropiem de Scriptură într-o modalitate de analiză mentală, cu motivaţia de a căuta justificări pentru idei preconcepute, sau pentru a căuta să păstrăm anumite lucruri tradiţionale, sisteme teologice create de om, am putea ignora aspectul fiinţei lui Dumnezeu ca trei într-unul. A face aşa ceva nu înseamnă numai să fii necredincios revelaţiei din scripturi despre Dumnezeul Triunitar; este şi o înşelare a efortului rânduielii lui Dumnezeu, care constă în a se dispensa pe Sine pentru noi prin biserica pe care o are pe pământ. Aşadar, ca cei ce ne vrem credincioşi Scripturilor şi celor spuse acolo despre Dumnezeul Triunitar, trebuie să evidenţiem clar aceste versete întru Cuvântul care îl dezvăluie pe Dumnezeu ca fiind trei într-unul.
Am văzut că Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Totuşi, dacă subliniem cele trei Persoane în detrimentul Singurului (Dumnezeu), am putea cădea, chiar şi inconştient şi neintenţionat, în triteism. Trebuie să afirmăm ambele aspecte ale Dumnezeului Triunitar – aspectul celor Trei care sunt unul şi aspectul acelui Unu care este întreit. Doar astfel putem evita extremele modalismului şi triteismului. Este momentul reliefării acestor două aspecte care sunt în cea mai mare măsură componentă a Misterului Dumnezeului Triunitar. Nu putem explica pur şi simplu, în mod adecvat, acest mister. Putem doar să credem ce spune Biblia şi să mărturisim acest lucru fără o încercare de a sistematiza. Biblia nu cere nicăieri ca noi să sistematizăm Cuvântul lui Dumnezeu sau să încercăm, prin formulări omeneşti, să împăcăm afirmaţiile sale. Trebuie pur şi simplu să credem tot ce a grăit Dumnezeu.
Fiul denumit Tată
Biblia afirmă că toţi trei – Tatăl, Fiul şi Duhul – sunt unul. Conform cuvântului lui Isaia 9:6, Fiul este Tatăl. În acest verset observăm două idei: aceea că pruncul este numit Dumnezeu puternic şi că Fiul este numit Părintele veşniciilor. Dacă acceptăm prima idee, trebuie să o acceptăm şi pe a doua. Toţi cei cu fundament creştin acceptă prima idee – că pruncul este Dumnezeul puternic, însă datorită terminologiei şi înţelegerii tradiţionaliste, puţini o acceptă şi pe a doua, că Fiul este Părintele veşniciilor. Dar ar trebui să citim acest verset în simplitatea lui şi să îi mărturisim adevărul fără reţineri şi fără a trage concluzii incerte din el (cum face patripassianismul) sau fără a încerca să îl conciliem cu acele porţiuni ale Cuvântului care fac distincţia clară între Fiu şi Tată. Un aspect al tainei Triunitarului Dumnezeu este că Tatăl şi Fiul sunt unul, totuşi doi. Isaia 9:6 dezvăluie că Ei sunt unul, iar noi, ca credincioşi ai cuvântului curat al lui Dumnezeu, fără a adăuga sau omite ceva la el, vom crede asta pur şi simplu. Dacă încercăm să răsucim acest verset sau să îl interpretăm potrivit vreunui sistem tradiţional de gândire, ne putem amăgi, arătând că nu suntem capabili de a lua versetul în simplitatea lui copilărească. Isaia 9:6 spune clar că Fiul este numit Tată al veşniciilor. Ca atare, aşa misterios cum poate părea, Fiul trebuie să fie Tatăl, aşa cum şi pruncul este puternicul Dumnezeu. Trebuie să credem ceea ce purul Cuvânt al Bibliei spune. Oricum, crezând, conform acestui verset că Fiul este Tatăl, nu înseamnă că credem că nu este vreo distincţie între ei, deoarece deja am citat versete care indică faptul că o astfel de distincţie există.
Evanghelia după Ioan certifică şi ea că Fiul şi Tatăl sunt unul. După ce vorbeşte despre cele două mâini, mâna Fiului şi mâna Tatălui, Domnul Isus spune limpede „Eu şi Tatăl una suntem.” (Ioan 10:30). În Ioan 14:8-11 vedem că Tatăl este Fiul, că Fiul este Tatăl, că Tatăl sălăşluieşte în Fiu şi cel care Îl vede pe Fiu Îl vede pe Tată. În toate aceste versete Domnul dezvăluie clar taina că El şi Tatăl sunt una. El este în Tatăl, iar Tatăl este în El. Când vorbeşte, El este Tatăl care lucrează; când oamenii Îl cunosc pe El, Îl cunosc pe Tată; şi atunci cânt Îl văd pe El, ei Îl văd pe Tată, pentru că El este Tatăl. El şi Tatăl sunt unul. [76] Dacă vom încerca să conciliem aceste pasaje din Isaia şi Evanghelia după Ioan cu acele porţiuni din Cuvânt care arată distincţia dintre Tată şi Fiu, vom afla că aşa ceva este peste puterea noastră de înţelegere. Putem doar să credem ceea ce Biblia mărturiseşte.
Hristos Fiul, ca fiind Duhul Sfânt
Potrivit revelaţiei curate din Scripturi, Hristos, Fiul, este şi Duh Sfânt. Luăm în considerare Ioan 14:16-20. În versetul 16, Domnul spune „Şi Eu voi ruga pe Tatăl, şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac”. Aici Domnul spune că El va trece prin moarte şi înviere pentru a deveni un alt Mângâietor, Duhul realităţii, care va veni să sălăşluiască în noi şi să rămână în noi. În versetul 17 Domnul zice „şi anume, Duhul adevărului, pe care lumea nu-l poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte; dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi, şi va fi în voi”. În acest verset Domnul spune că Duhul adevărului va rămâne în noi şi va fi în noi. Apoi, în versetul 18, El spune „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi.” Examinaţi cu atenţie aceste versete şi veţi vedea că „el” din versetul 17 este „eu” din versetul 18. Ca urmare, Domnul spune „Când El vine, Eu vin. El este Eu, iar Eu sunt El.” Mai departe, în versetul 17 Domnul spune că Duhul adevărului va fi în noi şi în versetul 20 El spune că El, Fiul, va fi în noi. Asta dovedeşte că acel Duh care este în noi este Domnul Însuşi. Aşadar, Domnul este Duhul.
Deoarece este doar un singur Duh, Sfântul Duh, asta înseamnă că Domnul este Sfântul Duh. Acest lucru este confirmat în Romani 8:9-12, unde se spune de „Duhul lui Dumnezeu”, „Duhul lui Hristos” şi „Hristos”. Duhul lui Dumnezeu este Duhul lui Hristos, iar Duhul lui Hristos este Însuşi Hristos. [77]
1Corinteni 15:45 spune: „Al doilea Adam a fost făcut un duh dătător de viaţă”. Fără îndoială, al doilea Adam este Hristos, Fiul, şi cu certitudine Duhul dătător de viaţă este Sfântul Duh. Există un singur Duh care dă viaţă – Duhul Sfânt. A spune că Duhul dătător de viaţă din 1Corinteni 15:45 nu este Duhul Sfânt înseamnă a spune că există două Duhuri dătătoare de viaţă. Asta înseamnă erezie! Hai mai bine să luăm lucrurile simplu, din 1Corinteni 15:45, fără a încerca să despicăm firul în patru. Comentând acest capitol din 1Corinteni, un scriitor spunea „Aici vedem Duhul şi pe Hristos identificaţi într-un mod intim remarcabil… Din punctul de vedere al credinţei, Duhul şi Domnul sunt identici”. [78]
Mai departe, 2Corinteni 3:17 spune: „Căci Domnul este Duhul”. Ce poate fi mai clar ca asta? Potrivit contextului din acest capitol, Domnul aici este Domnul Isus Hristos, iar Duhul este chiar Sfântul Duh, cel ce dă viaţă (2Cor 3:6). După spusele lui James Denney, un eminent teolog scoţian din prima parte a secolului XX:
Domnul, bineînţeles, este Hristos, iar Duhul este acela de care Pavel deja a vorbit în versetul al şaselea. Este Sfântul Duh, Domnul şi Dătătorul de viaţă sub noul legământ. Cel ce se întoarce către Hristos primeşte Duhul… Practic, prin urmare, cei doi pot fi identificaţi… Aici, atât cât experienţa practică a creştinilor se întinde, nu mai este făcută vreo distincţie între Duhul lui Hristos şi Hristos Însuşi…[79]
În limba greacă, 2Corinteni 3:18 chiar conţine un titlu compus – Domnul Duh – arătând că cei doi, Domnul şi Duhul, sunt unul. Iarăşi, dacă încercăm să conciliem aceste porţiuni ale Cuvântului cu acele versete care indică că Fiul şi Duhul sunt distincţi, vom afla că suntem incapabili de a o face. Putem doar să credem şi să certificăm ceea ce spune Biblia. „Este esenţial să păstrăm cu grijă ambele părţi ale acestui adevăr. Hristos şi Duhul sunt diferiţi, şi totuşi acelaşi lucru, acelaşi, dar totuşi diferiţi.” [80]
Înainte de a trage o concluzie, să mai facem încă două observaţii privitoare la unitatea Tatălui, Fiului şi Duhului. Apocalipsul 5:6 spune că Apostolul Ioan a văzut „Mielul ce părea înjunghiat”. Fără îndoială, acest Miel este Hristos. În chiar acest verset Ioan spune că Mielul avea „şapte ochi, care sunt cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu, trimise în tot pământul”. Faptul că aceste „şapte Duhuri” nu sunt altceva decât Sfântul Duh este dovedit de menţionarea Lor alături de Dumnezeu şi Hristos în Apocalipsul 1:4-5. Astfel, Sfântul Duh astăzi este cei şapte ochi ai lui Hristos. Nu mai putem separa Sfântul Duh de Hristos mai mult decât am putea separa ochii unei persoane de persoana în sine. Aşa cum noi şi ochii noştri suntem una, aşa sunt şi Hristos cu Sfântul Duh. [81]
În alte patru pasaje izbitor de asemănătoare ale Evangheliilor, Domnul Isus le spune discipolilor Săi că ei vor fi persecutaţi şi duşi în faţa conducătorilor civili şi religioşi în numele Lui (Matei 10:17-21; Marcu 13:9-11; Luca 12:11-12; 21:12-15). În fiecare caz, Domnul spune ceva de genul „să nu vă îngrijoraţi, gândindu-vă cum sau ce veţi spune; căci ce veţi avea de spus, vă va fi dat chiar în ceasul acela” (Matei 10:19). Totuşi, în Matei 10:20 Domnul spune apoi: „fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi”; în Marcu 13:11, El zice „fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi”; în Luca 12:12, El făgăduieşte că „Duhul Sfânt vă va învăţa chiar în ceasul acela ce va trebui să vorbiţi”, iar în Luca 21:15 El zice „vă voi da o gură”. Punând laolaltă toate aceste versete, vedem că Dumnezeul Triunitar va vorbi prin discipolii persecutaţi ai Domnului Hristos. În acele momente, sigur că cei ce îl urmaseră pe Domnul nu simţeau că cele trei Persoane distincte vorbesc prin ei. În schimb, ei aflau că Triunitarul Dumnezeu, ca fiinţă întreită, le dă povaţă chiar în momentul necesar mărturisirii Domnului Isus.
Intenţia lui Dumnezeu atunci când s-a dezvăluit pe Sine ca Dumnezeu Triunitar unic
După această considerare asupra revelaţiei curate a Dumnezeului Triunitar potrivit Bibliei, ar trebui să fie evident oricărui cititor de bună-credinţă că revelaţia biblică a Dumnezeului Triunitar deţine două aspecte: El este Trei fiind unul şi este Unul fiind trei. Ce taină minunată! Modalismul şi triteismul, deopotrivă, au fost dovedite ca fiind false. În locul acestor două alternative eretice – ambele subliniind un aspect al adevărului în detrimentul celuilalt – vom susţine aspectul dublu al revelării lui Dumnezeu din Cuvântul Său, fără vreo încercare de reconciliere ideatică sau de sistematizare. Când oamenii Îl consideră pe Dumnezeul Triunitar în mod obiectiv, încercând să analizeze ceea ce este El în fiinţa Sa lăuntrică, ei subliniază aspectul de unul întreit. Dar când experimentăm sălăşluirea Dumnezeului Triunitar în mod subiectiv, ne bucurăm de aspectul a trei într-unul, pentru că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt toţi în noi ca unul singur (Efeseni 4:6, Coloseni 1:27, Ioan 14:17). În timp ce studierea obiectivă a Dumnezeului Triunitar are o anume valoare şi poate fi uneori necesară, este cert că nici măcar sublinierile Noului Testament nu se pot compara cu modul în care putem coopera cu Dumnezeu în dorinţa Lui de a se dispensa pe Sine în noi, pentru a-şi îndeplini scopul Său etern.
Odată ce am stabilit ce spune Cuvântul pur în privinţa minunatului nostru Dumnezeu Triunitar, ar trebui să nu ne mai facem griji în acest domeniu. Aşa cum Henry Barclay Swete spune, „Duhul singur scrutează profunzimile lui Dumnezeu, iar unde Duhul este tăcut în privinţa acestor profunzimi, este hazardat şi cu adevărat zadarnic să facem speculaţii.” [82] Chiril din Ierusalim (315 – 386 A.D), care denigra speculaţiile teologice, care îşi concentra atenţia asupra trăirii şi care a fost încăpăţânat să nu treacă dincolo de cuvântul Bibliei, remarca odată:
…însă interesează-te fără curiozitate despre natura sau substanţa Sa: pentru că fost-a scris că vom discuta despre ea; despre ceea ce nu a fost scris, să nu speculăm; este suficient pentru mântuirea noastră să ştim că există Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. [83]
Orice încercare de a merge dincolo de revelarea lui Dumnezeu despre Sine, prin Cuvântul său curat, ne poate duce doar pe făgaşul analizelor nesfârşite, a argumentărilor şi disputelor. Rezultatul acestui drum este moartea spirituală, consecinţa încercării de a-L înţelege pe Dumnezeu potrivit principiului arborelui cunoaşterii. Afirmaţia că „revelaţia Dumnezeului Triunitar din Scriptură trebuie ţinută ca un fapt şi ca un mister pentru experienţa noastră” este dovedită de scriitorul puritan Robert Leighton (1611 – 1684 A.D):
Cât despre misterul Sfintei Treimi… Am gândit mereu că trebuie primită şi adorată cu cea mai umilă credinţă şi smerenie, dar sub nici o formă să nu fie scormonită de curiozitate sau încâlcită cu întrebări impertinente ale învăţaţilor. Noi cădem printr-o ambiţie arogantă a cunoaşterii; prin credinţa simplă ne ridicăm la loc şi ne revenim. Iar acest mister, într-adevăr, dincolo de oricare altele, pare a fi un arbore al cunoaşterii interzis nouă atât timp cât sălăşluim în aceste trupuri muritoare. [84]
Această atitudine smerită este exprimată de Philip Schaff:
Duhovnicii de la Niceea nu au pretins că au dezlegat taina Treimii, înţelegând foarte bine că toată cunoaşterea umană, îndeosebi în privinţa acestei dogme de căpătâi, se dovedeşte a fi cel mult fragmentară. Toate speculaţiile privind lucrurile dumnezeieşti sfârşesc printr-un mister… ăn faţa căruia mintea gânditoare trebuie să se plece într-o smerită adoraţie.” [85]
Ca fiind cei ce primesc cu simplitate întreaga revelaţie din Scriptură a Dumnezeului Triunitar, haideţi să ne îndreptăm către El, să ne deschidem Lui şi să ne bucurăm de El în traiul nostru şi în toate ale noastre. Intenţia lui Dumnezeu, prin dezvăluirea Sa ca unic Dumnezeu Triunitar – Tată, Fiu şi Duh Sfânt – nu este ca noi să formulăm doctrine despre Treime şi să ne angajăm în dispute nesfârşite despre ele. În loc de asta, această intenţie este de a pregăti calea pentru El ca să se împartă pe Sine în noi, potrivit scopului său etern. Ca atare, haideţi să ne părăsim calea analizei mentale, care a condus fie la extremele eretice ale modalismului şi triteismului, fie la o ortodoxie rigidă şi lipsită de însufleţire, şi să revenim pe calea primirii credinţei simple a întregii revelaţii a Dumnezeului Triunitar, aşa cum apare ea în cuvântul Bibliei şi să ne apropiem de El în spirit, ca mod de viaţă şi de bucurie. Fie ca minunatul Dumnezeu Triunitar, cel trei într-unul şi unul întreit, să fie avuţia şi bucuria noastră acum şi pentru totdeauna. „Slava Domnului Isus Hristos, dragostea lui Dumnezeu şi tovărăşia Sfântului Duh” să fie cu noi toţi. Amin.
De Ron Kangas
Colaborator al Witness Lee, 16 noiembrie 1976
Referinţe:
1. HenryChadwick, The Early Church (GrandRapids: Wm. B. Eerdmans Pub. Co., 1968), p. 87.
2. J. F. Bethune-Baker, An Introduction to the Early History ofChristian Doctrine (London: Methuen & Co., Ltd., 1929), p. 97.
3. Frederick F. Bruce, The Spreading Flame (Grand Rapids: Wm.B. Eerdmans Pub. Co., 1953), p. 256.
4. Ibid., p. 255.
5. Philip Schaff, History of the Christian Church (GrandRapids: Wm. B. Eerdmans Pub. Co., 1950), vol. 2, p. 576.
6. R. S. Franks, The Doctrine of the Trinity (London:Gerald Duckworth and Co., Ltd., 1953), p. 78.
7. Bethune-Baker, op. cit., p. 102.
8. Schaff, op. cit., vol. 2, p. 577.
9. Bruce, op. cit., p. 256.
10. Schaff, op. cit., vol. 2, p. 577.
11. Ibid., p. 578.
12. Williston Walker, A History of the Christian Church (NewYork: Charles Scribner’s Sons, 1959), p. 69.
13. J. N. D. Kelly, Early Christian Doctrines (New York:Harper & Row, 1960), p. 120.
14. Bethune-Baker,op. cit., p. 104.
15. Schaff, op. cit., vol. 2, p. 578.
16. Ibid.
17. Arthur C. McGiffert, A History of Christian Thought (NewYork: Charles Scribner’s & Sons, 1931), p. 237.
18. Schaff, op. cit., vol. 2, p. 589 andBethune-Baker, op. cit., p. 110.
19. Schaff, op. cit., vol. 2, p. 581.
20. Walker, op. cit., p. 69.
21. McGiffert, op. cit., p. 238.
22. Walker, op. cit., pp. 69-70.
23. Ibid. and McGiffert, op. cit., p. 238.
24. Walker,.op. cit., Pp. 69-70; McGiffert, op. cit., p. 238; and Bethune-Baker, op. cit., p. 105.
25. Schaff, op. cit., vol. 2, p. 582.
26. Ibid.
27. Bethune-Baker, op. cit., p. 105.
28. Schaff, op.cit., vol. 2, p. 583.
29. Bethune-Baker, op. cit., p. 106.
30. William Henry Griffith Thomas, The Principles of Theology (New York:Longmans, Green, & Co., 1930), p. 31.
31. H. E. W. Turner, “Tritheism,” in AlanRichardson, editor, A Dictionary ofChristian Theology (Philadelphia: TheWestminster Press, 1969), p. 351.
32. Bill Freeman, The Testimony Of Church History Regarding the Mystery of the Triune God(Anaheim: The Stream Publishers, 1976), p. 19.
33. Franks, op.cit., p. 119.
34. Ibid.
35. Freeman, op.cit., pp. 29-30.
36. H. B. Swete, The Holy Spirit in the Ancient Church (Mac Millan, 1912), pp.284-285, in Freeman, p. 30.
37. Ibid., p. 13.
38. Schaff, op.cit., vol. 3, p. 674.
39. Freeman, op.cit., p. 25.
40. Ibid., p. 13.
41. Ibid., p. 14; see Schaff, op. cit., vol. 3, p. 651.
42. Cited in Freeman, op. cit., pp. 14-15.
43. George Bull, Defense of the Nicene Creed (Oxford, 1851), vol. I, p. 203.
44. TheWorks of Dionysius. The Ante-Nicene Fathers (Grand Rapids: Wm.. B. EerdmansPub. Co., 1971), vol. VI, pp. 92-94.
45. Bull, op.cit., pp. 302-322.
46. Edmund J. Fortman, The Triune God (Philadelphia: The Westminster Press, 1972), pp.140-143.
47. Adolf Harnack, History of Dogma (Peter Smith Publishers, 1976), pp. 129-131.
48. Swete, op.cit., pp. 42-43.
49. Bull, op.cit., vol. 11, p. 438.
50. Ibid.,vol. 1, p. 56.
51. Socrates’Church History, Nicene and Post Nicene Fathers, 2nd series, vol. II, p. 27.
52. H. E. W. Turner, “Coinherence,” op. cit., p. 67.
53. Cited in Freeman, op. cit., p. 17.
54. Augustus H. Strong, Systematic Theology (Philadelphia: The Judson Press, 1912), p. 333.
55. Ibid.
56. Bull, op.cit., Book IV, chapter 14, sections 13 and 14, in Freeman, p. 18.
57. Freeman, op.cit., p. 18.
58. Robert Govett, “The Twofoldness of DivineTruth” (Harrisburg: Christian Publications), p. 3.
59. Ibid.
60. Ibid., p. 4.
61. Ibid., p. 6.
62. Ibid.
63. Ibid., p. 5.
64. Ibid., p. 11.
65. Ibid., p. 12.
66. Martin Luther, What Luther Says, An Anthology, vol. III, pp. 1387-1388, inFreeman, op. cit., p. 30.
67. Hermann Witsius, The Apostles Creed, vol. I, p. 143, in Freeman, pp. 32-33.
68. E. W. Bullinger, Selected Writings, pp. 44-45, in Freeman, pp. 36-37.
69. Witness Lee, Concerning the Triune God – the Father, the Son, and the Spirit(Taipei: The Gospel Book Room), p. 4.
70. Govett, op.cit., p. 12.
71. Lee, op.cit., p. 6.
72. William Henry Griffith Thomas, The Holy Spirit of God (Grand Rapids:Wm. B. Eerdmans Pub. Co.), p. 138.
73. Lee, op.cit., p. 11.
74. Ibid., p. 12.
75. See note on John 1:2 in The Gospel of John, Recovery Version (Anaheim: Living Stream Ministry, 1975), p. 11.
76. Lee, op.cit., p. 19.
77. Ibid., p. 22.
78. Neil Q. Hamilton, The Holy Spirit and Eschatology in Paul (Edinburgh: Oliver & Boyd, 1957), p. 15.
79. James Denney, The Second Epistle to the Corinthians, p. 134.
80. Thomas, op.cit., p. 144.
81. Witness Lee, Life-Study of Revelation, Message Four (Anaheim: Living StreamMinistry, 1976), pp. 41-42.
82. H. B. Swete, The Holy Spirit in the New Testament, pp. 301-302, in Freeman, op.cit., p. 35.
83. Cyril of Jerusalem, Catechetical Lectures, XVI, 4, PostNicene Fathers, 2nd series, vol. VII, p. 116, in Freeman, pp. 20-21.
84. Robert Leighten, Lectures and Addresses, pp. 126-127, in Freeman, p. 6.
85. Schaff, op.cit., vol. 3,.p. 671.
(courtesy of http://www.contendingforthefaith.org/responses/booklets/modalism.html)
