Este majoritatea doctrinelor susţinute de una din numeroasele secte antitrinitariene pe care Reforma le-a născut. Socinienii şi-au luat numele de la doi locuitori din Siena, Lelio Sozzini (1525-62) şi nepotul său, Fausto Sozzini (1539-1604). Supranumele apare în diverse forme, însă forma latină, Socinus, este cea curent folosită. Prin Fausto, ori Faustus Socinus, secta şi-a găsit individualitatea, dar ea înflorise înainte ca el să vină în contact cu ea. În 1546 o societate secretă ţinea întruniri la Vicenza, în Dioceza Veneţiei, pentru a discuta, printre altele, doctrina despre Treime. Printre membrii acestei societăţi erau Blandrata, un fizician faimos, Alciatus, Gentilis şi Lelio, ori Laelius Socinus. Ultimul, un preot din Siena, era un prieten apropiat cu Bullinger, Calvin şi Melanchthon. Obiectivul societăţii era pledoaria favorabilă nu neapărat a ceea ce aveau ulterior să fie cunoscute drept principiile sociniene, ci a antitrinitarianismului. Nominaliştii, reprezentaţi de Abelard, erau adevăratele progenituri ale antitrinitarienilor din perioada Reformei, dar în timp ce mulţi nominalişti au devenit până la urmă trinitarieni, termenul antitrinitarian îl desemnează expres pe cel ce neagă distincţia persoanelor din Dumnezeul Suprem. Antitrinitarienii sunt astfel ultimii reprezentanţi ai sabellienilor, macedonienilor şi arienilor din perioada anterioară. Societatea secretă, care se întrunea la Vicenza, a fost răzleţită, iar majoritatea membrilor ei au fugit în Polonia. Laelius, într-adevăr, se pare că a trăit mai mult în Zurich, dar a fost principalul pilon al societăţii, care continua să se întrunească la Cracovia pentru a discuta probleme religioase. El a murit în 1562 şi o perioadă zbuciumată a început pentru membrii taberei sale.
Efectul inevitabil al principiilor Reformei s-au simţit repede, iar schisma s-a făcut simţită în rândurile antitrinitarienilor – pentru că îi putem numi astfel pe toţi, fără deosebire, la acea dată. În 1570 socinienii s-au separat, şi, sub influenţa antitrinitarianului Jan Sigismund, s-au stabilit la Racow. Între timp, Faustus Socinus a intrat în posesia documentelor unchiului său şi, în 1579, a venit în Polonia. A găsit numeroasele ramificaţii ale sectei divizate, iar la început i s-a refuzat primirea în sectă pentru că el refuzase să consimtă un al doilea baptism. În 1574 socinienii au enunţat un “Catehism al unitarienilor”, în care, în timp ce se vorbea mult despre natura şi desăvârşirea Dumnezeului Suprem, liniştea se păstra în privinţa atributelor dumnezeieşti cele de taină. Hristos era Omul Făgăduit; El era Mediator al Creaţiei, adică al Reînvierii. La scurt timp după apariţia acestui catehism, Faustus a intrat în scenă şi, în pofida unei opoziţii întâmpinate iniţial, a reuşit să strângă toate facţiunile în jurul său şi să asigure astfel o unitate pe care nu o avuseseră până atunci. Odată ajuns la putere, activitatea sa a fost foarte dibace. A fost invitat la Siebenburg pentru a contracara influenţa episcopului antitrinitarian Francis David (1510-79). David, care a refuzat să accepte teza sociniană stranie că Hristos, deşi fără a fi Dumnezeu, trebuia să fie adorat, a fost aruncat în temniţă, unde a murit. Budnaeus, care aderase la opiniile lui David, a fost degradat şi excomunicat în 1584. Vechiul catehism nu a fost suprimat şi unul nou a fost publicat sub titulatura “Catehismul din Racow”. Deşi fusese schiţat de Socinus, nu a fost publicat până în 1605, la un an după moartea sa; a apărut întâi în poloneză, apoi în latină în 1609.
Între timp socinienii au prosperat; au înfiinţat colegii, au ţinut sinoade şi au avut o presă tipărită prin care au emanat o cantitate imensă de literatură religioasă în sprijinul ideilor lor; aceasta a fost adunată, sub titlul “Bibliotheca Antitrinitarianorum”, de Sandius. În 1638 catolicii din Polonia au insistat pe alungarea socinienilor, care au fost prin urmare dispersaţi. Este evident din paginile scrise de Bayle că secta era o sperietoare în Europa; se spunea despre mulţi prinţi că o favorizează în secret, preconizându-se că socinianismul va copleşi Europa. Bayle, totuşi, căuta să alunge aceste temeri prin luarea unor măsuri eficace pentru a preveni răspândirea sectei în Olanda. Astfel, în 1639, la sugestia ambasadorului britanic, toate regiunile Olandei au fost prevenite de eventuala sosire a socinienilor după expulzarea lor din Polonia; prin 1653 decrete foarte drastice au fost emise împotriva lor. Secta nu a avut vreodată amploare în Anglia; nu era pe placul protestanţilor care, mai puţin raţionalişti, poate, dar mai conservatori în idei, nu erau pregătiţi pentru masivele schimbări ale reformatorilor continentali. În 1612 găsim numele lui Leggatt şi al lui Wightman menţionate ca fiind condamnaţi la moarte pentru tăgăduirea dumnezeirii din Hristos. În timpul Commonwealth-ului, John Biddle a fost un om proeminent ca susţinător al principiilor sociniene; Cromwell l-a alungat în Insulele Scilly, dar el s-a întors după un ordin de habeas corpus şi a devenit preot al unei biserici independente din Londra. După Restauraţie, însă, Biddle a fost trimis la închisoare, unde a şi murit în 1662. Unitarienii erau frecvent identificaţi cu socinienii, însă există diferenţe fundamentale între doctrinele lor.
Doctrinele fundamentale
Ele pot fi preluate din “Catehismul din Racow”, menţionat mai sus şi din scrierile lui Socinus, care sunt adunate în “Bibliotheca Fratrum Polonorum”. Baza o constituia, desigur, judecata individuală; socinienii respingeau autoritatea şi insistau pe folosirea neîngrădită a raţiunii, însă nu respingeau revelaţia. Socinus, în lucrarea “De Auctoritate Scripturae Sacrae”, a mers până la a respinge orice religie pur firească. Astfel că pentru el Biblia era totul, dar trebuia să fie interpretată în lumina raţiunii. De aceea el şi adepţii lui au lăsat deoparte toate tainele; după cum socinianul John Crell (d. 1633) spune într-a sa “De Deo et ejus Attributis”, “Tainele sunt într-adevăr situate deasupra raţiunii, dar ele nu o dau peste cap; în nici un caz ele nu-i micşorează lumina, ci i-o desăvârşesc”. Asta ar părea destul de adevărat pentru un catolic, dar în gura unui socinian înseamnă că doar acele taine pe care le poate pricepe raţiunea pot fi acceptate. Astfel că şi în „Catehismul din Racow”, şi în lucrarea lui Socinus “Institutiones Religionis Christianae”, numai unitatea, eternitatea, omnipotenţa, dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu sunt de luat în seamă, odată ce putem fi convinşi de ele; nemărginirea Sa, infinitatea şi omniprezenţa sunt considerate dincolo de puterea omenească de înţelegere, şi deci nu sunt necesare pentru mântuire. Dreptatea originară însemna că Adam era de fapt liber de păcat, nu că ar fi fost hărăzit cu vreun dar anume; de aici şi faptul că Socinius nega doctrina păcatului originar, ca întreg. Odată ce credinţa însemna doar încredere în Dumnezeu, socinienii negau doctrina catolică despre justificare, în sensul care le convenea. Nu era nimic altceva decât un act de justiţie din partea lui Dumnezeu. Existau doar două sacramente (împărtăşanii), dar acestea doar cu rolul de a fi stimulente ale credinţei, fără a avea vreo eficienţă intrinsecă. Respingeau baptismul infantil şi iadul. Cei răi erau pur şi simplu nimiciţi.
Hristologia
Acest punct a fost în mod deosebit interesant, odată ce aici este o răscruce a întregului socinianism. Dumnezeu, spuneau socinienii, şi corect, este absolut simplu; însă distingerea de persoane este distructivă pentru o atare simplitate; prin urmare, concluzionau că doctrina Treimii este neavenită. Apoi, nu poate exista o proporţie între finit şi infinit, astfel că nu poate exista o întrupare, a Dumnezeiescului, odată ce acest lucru ar cere o asemenea proporţie. Dar dacă, prin absurd, exista o distincţie între persoanele din Dumnezeu, nici o persoană divină nu putea fi unită cu o persoană umană, deoarece nu poate exista amestec între două individualităţi. Aceste argumente sunt, desigur, puerile şi doar ignoranţa şi doctrina catolică felul în care astfel de opinii s-au afirmat în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Pentru opoziţie la primul argument, vezi Sf. Toma, (Summa I:12:1, ad 4); pentru soluţionarea celorlalte, vezi Petavius. Dar socinienii nu au devenit arieni, cum au făcut Campanus şi Gentilis. Cel din urmă fusese în societatea originară care se întrunea la Vicenza; a fost decapitat în Berna, în 1566. Nu au devenit nici triteişti, cum presupuneau unii că a ajuns Gentilis. Nu au ajuns nici unitarieni, cum ar fi fost de aşteptat. Socinus avea într-adevăr, multe afinităţi cu Pavel din Samosata şi Sabellius; ca şi ei, el vedea Sfântul Duh doar ca pe o activitate a lui Dumnezeu, o putere de sfinţire. Dar învăţătura sa privind persoana lui Hristos diferea în unele aspecte de ale lor. Pentru Socinus, Hristos era Logos (Cuvântul), însă nega preexistenţa Sa; El era Cuvântul lui Dumnezeu ca şi interpret al Său (interpres divinae voluntatis). Pasajele din Sf. Ioan care prezintă Cuvântul ca medium al creaţiei au fost explicate de Socinus doar prin reînviere. În acelaşi timp, Hristos a fost miraculos născut: El era omul perfect, El a fost desemnat mediator, dar El nu era Dumnezeu, ci doar om dumnezeit. În sensul acesta, El trebuia adorat; şi exact aici este linia pe care trebuie să o trasăm pentru a diviza socinianismul şi unitarianismul, pentru că cel din urmă sistem nega naşterea miraculoasă a lui Hristos şi refuza să Îl aduleze. Trebuie spus că, pe baza principiilor lor, unitarienii erau mult mai raţionali.
Izbăvirea şi sacramentele
Ideea lui Socinus cu privire la persoana lui Hristos a afectat neapărat învăţătura sa despre sarcina lui Hristos ca Izbăvitor, şi prin urmare şi a eficienţei sacramentelor. Fiind simplu om, Hristos nu a lucrat pentru izbăvirea noastră în sensul de a răscumpăra păcatele noastre; şi prin urmare nu putem privi sacramentele (împărtăşaniile) ca instrumente prin care roadele izbăvirii au efect la un om. De aici, Socinus gândea că Patima lui Hristos a fost doar un exemplu pentru noi şi o vestire a iertării noastre. Toată această învăţătură este sintetizată în doctrina sociniană despre Cina cea de Taină; nu era nici măcar o comemorare a Patimii lui Hristos, ci mai degrabă un act de gratitudine pentru patimă.
Biserica şi socinianismul
Nu mai este nevoie s-o spunem, tezele socinienilor au fost în mod repetat condamnate de către Biserică. Ca antitrinitarieni, ei sunt oponenţi ai învăţăturii clare a primelor şase consilii; punctul lor de vedere asupra persoanei lui Hristos este în contradicţie cu aceste consilii, îndeosebi cu cel din Calcedonia şi cu faimosul “Tom” (Ep. xxviii) al Sf. Leo cel Mare (conf. Denzinger, no. 143). Şi asta datorită ideilor ciudate privind adorarea lui Hristos, conf. can. ix al celui de Al Cincilea Sinod Ecumenic (Denz., 221). Este opus, de asemenea, unor diferite crezuri, în mod special celui al lui Sf. Athanasius. Mai are şi multe afinităţi cu erezia adpoţionistă condamnată în Plenara Consiliului din Frankfurt, în 794, şi în a doua epistolă a Papei Hadrian I către episcopii din Spania (conf. Denz., 309-314). Şi negarea Răscumpărării este în opoziţie cu decretele împotriva lui Gotteschalk promulgate în 849 (conf. Denz., 319), dar şi cu enunţurile celui de Al Patrulea Consiliu Lateran împotriva sectei albigensienilor (Denz., 428; conf. şi Conc. Trid., Sess. xxii., cap. i. de Sacrificio Missae, în Denz., 938). Afirmaţiile condamnate ale lui Abelard (1140) pot fi la fel de bine înlocuite de cele ale socinienilor (conf. Denz., 368 ş.cl.). Acelaşi lucru trebuie spus şi despre erezia waldensiană: Practica de Credinţă trasată împotriva lor de Inocenţiu al III-lea poate fi luată ca un rezumat al greşelilor sociniene. Condamnarea formală a socinianismului apare prima dată în Constituţia lui Paul al IV-lea, “Cum quorundam:, 1555 (Denz., 993); ea a fost confirmată în 1603 de Clement al VIII-lea, în “Dominici gregis”, dar trebuie notat că ambele condamnări au apărut înainte de publicarea “Catehismului din Racow” în 1605, asftel că nu reflectă în mod foarte adecvat doctrinele formale din socinianism. În acelaşi timp trebuie remarcat, potrivit multora, ă acest catehism în sine nu reflectă susţinute cu adevărat de conducătorii taberei; era doar pentru uzul laicilor. Prin decretele ce vor apărea în 1555 şi apoi în 1603, socinienii spuneau că:
- Nu există Treime,
- Hristos nu era consubstanţial cu Tatăl şi Sfântul Duh,
- Că El nu a fost conceput de Sfântul Duh, ci născut prin Sf. Iosif,
- Că Patima şi Moartea Sa nu s-au petrecut pentru a aduce izbăvirea noastră,
- În fine, că Binecuvântata Fecioară nu era Mamă a lui Dumnezeu, nici nu şi-a păstrat virginitatea.
Se pare că, din acel Catehism, socinienii din 1605 spuneau că Hristos a fost măcar miraculos conceput, cu toate că nu este prea limpede în ce sens spuneau asta.
(courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/14113a.htm)
