Socinianism, arianism si unitarianism

Termenul socinianism a fost folosit fără discernământ asupra unor largi părţi ale doctrinei antitrinitariene. Numele termenului derivă de la Lelius Socinius (1526-1562) şi de la nepotul său, Faustus Socinius (1539-1604), locuitori din Sienna. Secta a apărut înainte ca Faustus să vină în contact cu ea, însă i-a dat ceva din personalitatea lui. O societate secretă se formase la Vicenza, în dioceza Veneţiei, pentru a dezbate Treimea. Printre membri erau George Blandrata (fizician), Alciatus, Gentilis şi Lelio Socinius. Lelius (ori Lelio) Socinius era preot în Sienna şi prieten cu Bullinger, Calvin şi Melancthon. Obiectivul societăţii era promovarea antitrinitarianismului. Societatea a fost răzleţită şi membrii ei au fugit în Polonia, unde au fost iar persecutaţi.

Trebuie notat faptul că nominaliştii lui Abelard erau adevăraţii precursori ai anti-trinitarianismului în perioada Reformei, aşa cum îi vedeau catolicii, iar acesta este şi sentimentul lui Hugh Pope în articolul său despre socinianism (Cath. Encyc., Vol. XIV, p. 113). Numiţi propriu-zis antirealism, nominalismul a fost combătut de filozofia catolică. Nominalismul se ocupă cu explicarea lucrurilor în termenii realităţii individuale şi exterioare. Prin urmare, el neagă existenţa conceptelor abstracte şi universale, refuzând să admită că intelectul are puterea de a le produce. În consecinţă, şi progresul mistic este zădărnicit. Realismul exagerat inventează o lume a realităţii corespunzătoare exact atributelor lumii gândurilor. Catolicii erau realişti moderaţi aristotelici (în special de la Aquinas şi Occam încoace), mai curând decât realişti exageraţi platonici. Acest proces de gândire are implicaţii şi consecinţe uriaşe în explicarea Teoriei Cauzalităţii şi a lumii spirituale. Ştiinţa modernă şi gândirea empirică sunt esenţial legate de explicarea evenimentelor prin noţiuni de fizică. Nominaliştii au dezvoltat teoriile lor mai ales prin Hume, Stuart Mill, Spencer, Huxley şi Tain. Catolicii au spus despre ei că confundă, în esenţă, operaţiile logice distincte (simpla analiză a reprezentărilor raţionale sau empirice cu aşa numitele abstracţiuni şi de asemenea analogiile raţionale cu procesul universalizării) (vezi De Wulf Nominalism, Realism, Conceptualism, Cath. Encyc., Vol. XI, p. 93). Pentru catolicii aristotelici s-a spus (chiar de ei) să distingă cu atenţie între amândouă aceste operaţiuni mintale. Nominalismul este ireconciliabil cu filozofia spiritualistă şi, de aici, şi cu scolastica. Fenomenalismul lui Kant încearcă şi el să distrugă toate legăturile care pot lega conceptul cu lumea exterioară (De Wulf, ibid.). Catolicii au susţinut până în secolul acesta că noi nu creăm în întregime obiectul cunoaşterii noastre, ci îl zămislim în interiorul nostru sub influenţa cauzală a obiectului care ni se relevă (ibid.). Asta are implicaţii în privinţa autorevelării voinţei lui Dumnezeu şi, de aici, a naturii lui Dumnezeu. Explicarea realităţii este ca şi ontologia. Ontologia este ştiinţa care se ocupă cu studierea fiinţei. Ea relatează despre studiul fiinţei sau esenţa lucrurilor la modul abstract. De aici, toată religia este explicată, prin ea, la modul abstract. O atare explicaţie transpune în realitate pe Dumnezeu, pe fii lui Dumnezeu şi pe demoni.

Ontologia, care este înrudită cu realismul platonic, identifică în mod arbitrar tipurile ideale, care ajung la noi din lumea senzorială prin intermediul abstracţiunilor, cu tipurile ideale consubstanţiale esenţei lui Dumnezeu. De Wulf spune că atunci când noi ne formăm primele idei abstracte noi nici nu îl înţelegem pe Dumnezeu. Suntem atât de ignoranţi asupra Lui, că trebuie să procesăm întâi aceste prime idei pentru a ne dovedi abia a posteriori existenţa Sa. De Wulf crede că ontologia şi-a trăit traiul şi această lume este acum atât de îndrăgostită de experiment şi observaţie încât nu se va mai întoarce vreodată la visele lui Platon (ibid.). Catolicii nu au ţinut seama, în opinia lor, că unele din cele mai strălucite minţi au fost unitariene, la fel ca şi producătorii explicaţiei ştiinţifice şi filozofice a realităţii – John Locke şi Sir Isaac Newton fiind exemple notabile. Aşadar, unitarienii (ori arienii, aşa cum sunt numiţi de trinitarieni) au avut probabil un rol semnificativ în acest proces.

Această perspectivă a cunoaşterii şi Teoriei Cauzalităţii a fost abordată în Creation: From Anthropomorphic Theology to Theomorphic Anthropology (Creaţia: de la teologia antropomorfă la antropologia teomorfică). Nominaliştii erau antitrinitarieni din cauza filozofiei lor raţionaliste, care nega misticismul neoplatonic. Diferenţa între catolici şi antitrinitarienii religioşi era într-o zonă similară, anume că Dumnezeu se arată pe Sine prin autorevelaţie şi numai adultului botezat întru Sfântul Duh. Ca atare, doar ei puteau fi consubstanţiali.

Din acest motiv, catolicii au înăbuşit acest sentiment antitrinitarian, care propovăduia o relaţie consubstanţială rezultată din supunere şi de egalitate cu Hristos, dar subordonată voinţei lui Dumnezeu. Catolicii au negat această funcţie a unui Dumnezeu iniţiat şi bazat pe progresia mistică de a deveni Dumnezeu, aşa cum era definită de Cappadocieni. Aceasta era deosebirea conceptuală faţă de care catolicii s-au opus Cappadocienilor (vezi broşurile The Holy Spirit (No. 117) şi Consubstantial with the Father (No. 81)) .

Istoria ne arată că Biserica lui Dumnezeu, care a precedat cu mult Reformarea şi pe Waldensieni, care erau constant antitrinitarieni chiar până aproape de Reformării. Hugh Pope îi vede pe antitrinitarieni ca fiind reprezentativi pentru sabellienii, macedonienii şi arienii din perioada anterioară. Într-adevăr, Waldensienii au fost condamnaţi prin şi sub descrierea generală din Arianism, în 1180, în tratatul lui Bernard de Fontcaude (Adversus Vallenses et Arianos; vezi publicaţia The Role of the Fourth Commandment in the Historical Sabbath-keeping Churches of God (No. 170)).

Oamenii din Europa numiţi antitrinitarieni au ajuns la schismă ca efect al Reformării şi pentru că susţineau alte puncte de vedere. Este deci eronat să ne referim la aceşti oameni ca la socinieni. Cam acelaşi efect a fost şi în cazul Bisericilor lui Dumnezeu din SUA de la mijlocul anilor1800s în privinţa armstrongiţilor. Armstrong a fost liderul unei ramuri de mai târziu. Ca şi Armstrong, vom vedea că şi socinienii şi-au denaturat punctele de vedere asupra naturii lui Dumnezeu.

Lelius Socinius a trăit mai mult la Zurich, dar a fost pilonul principal al taberei care se întâlnea la Cracovia. A murit în 1562 şi antitrinitarienii au suferit de dezbinare din acel moment. În 1570 socinienii s-au separat şi, influenţaţi de Jan Sigismund, s-au stabilit la Racow. În 1579 Faustus a venit în Polonia cu documentele unchiului său. A găsit secta divizată şi la început i s-a refuzat primirea, deoarece nu avusese parte de un al doilea botez. Primul său botez trebuie să fi fost atunci când era deja adult. În 1574 socinienii au lansat un Catehism al Unitarienilor. Natura şi desăvârşirea Dumnezeului Suprem erau descrise aici, dar documentul păstra tăcerea asupra atributelor divine care erau privite ca taine (de catolici). Despre Hristos se spunea că este omul făgăduit şi mediatorul creaţiei.

Faustus Socinius a unit facţiunile sub conducerea sa, în 1579. A fost invitat la Siebenburg (sau Siebenburgen) pentru a contracara poziţia antitrinitariană a lui Francis David (ori Davidis) (1510-1579). David a decedat la Castelul Deva, unde fusese întemniţat pentru părerile sale asupra naturii lui Hristos. Biserica din Siebenburg, după moartea lui Francis David, a fost condusă de Andreas Eossi şi asta a fost Biserica din Estul Europei în care se aflau descendenţii waldensienilor. Ştim fără dubii că ei erau unitarieni (deseori numiţi arieni de către catolici). Ei ţineau Sabatul, Zilele Sfinte şi Luna Nouă şi se considerau adevărata Biserică a lui Dumnezeu în Europa, fiind ceea ce am putea numi epoca Thyatirană (vezi periodicele The General Distribution of the Sabbath-keeping Churches şi The Role of the Fourth Commandment in the Historical Sabbath-keeping Churches of God (No. 170)).

David a refuzat să accepte teza sociniană stranie cum că Hristos, deşi fără a fi Dumnezeu, trebuia adulat. Biserica lui Dumnezeu din Europa nu acceptase niciodată ca Hristos să fie obiectul închinării sau adulaţiei. Respingerea închinării la Hristos fusese un punct de vedere consistent al Bisericii lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor, inclusiv al waldensienilor – din rândul cărora făcea parte şi Biserica din Siebenburg. David a fost întemniţat pentru acest crez şi a murit în temniţă. Hugh Pope mai notează că Budnaeus a fost degradat pentru susţinerea aceleiaşi opinii ca David şi a fost excomunicat în 1584.

Socinienii din acea vreme au înăbuşit vechiul catehism şi au promulgat unul nou, intitulat Catehismul de Racow care, de altfel, a fost emanat de Faustus Socinius dar nu a fost publicat până în 1605, anul de după moartea sa. A fost mai întâi publicat în poloneză, apoi în latină, în 1609.

Socinienii au înflorit. Au înfiinţat colegii, au ţinut sinoade, au deţinut tipografii prin care au produs cantităţi mari de literatură. Această literatură a fost culeasă de Sandius sub titlul Bibliotheca Antitrinitarianorum. Lucrările lui Faustus sunt colectate în lucrarea Bibliotheca Fratrum Polonorum.

Bisericii din Siebenburg, pe de altă parte, i se nega statutul de biserică şi nu i se permitea o presă tipărită. Eossi şi-a scris de mână lucrarea şi a fost copiată de asistenţi.

În 1638, catolicii au insistat ca socinienii să fie alungaţi. Secta avea un renume groaznic în Europa, dar Pope spune că mulţi dintre prinţi o favorizau, în secret (ibid., p. 114). Se gândea despre ea, la un moment dat, că ar putea năpădi Europa. Ambasadorul britanic a avertizat statele Olandei că socinienii vor veni din Polonia, ceea ce s-a şi întâmplat în 1639. În 1653 a fost suprimată acolo prin decrete foarte drastice.

Nu a câştigat un avanpost prea mare în Anglia, după cum observă Pope, chiar dacă în 1612 Leggatt şi Wightman au fost condamnaţi la moarte pentru negarea divinităţii lui Hristos. John Biddle a susţinut ceea ce transmiteau principiile sociniene şi a fost alungat de Cromwell în Sicilia, de unde s-a întors sub ordinul de habeas corpus. A fost iar întemniţat, până la Restauraţie şi a murit în 1662.

Hugh Pope observă corect (ibid.) că Unitarienii sunt frecvent identificaţi cu socinienii, însă există diferenţe fundamentale între doctrinele lor.

Vom vedea că termenul „unitarieni” este adesea aplicat greşit de catolici şi Pope îl foloseşte doar cu un sens, pe care noi îl vedem ca incorect. Catolicii spun despre termenii unitarian, arian şi socinian că sunt distincţi şi exclusivi, în timp ce Schaff, de exemplu, îi clasează pe toţi sub denumirea de unitarieni aşa cum putem vedea din History of the Christian Church – Istoria Bisericii Creştine (Vol. II, pp. 571 ş.cl).

Socinienii credeau că:

Biblia era singura autoritate, dar trebuia interpretată prin raţiune
Ei respingeau toate tainele (“Tainele sunt, într-adevăr, deasupra raţiunii, dar ele nu o copleşesc sub nici o formă; ele nu îi diminuează lumina, ci doar o desăvârşesc.” John Crell (d. 1633) De Deo et ejus Attributis; conf. Pope, ibid.).
Unitatea, veşnicia, omnipotenţa, dreptatea şi înţelepciunea lui Dumnezeu trebuie accentuate sub aspectul de a convinge cu ele prin raţiune.
Nemărginirea lui Dumnezeu, infinitatea şi omniprezenţa Sa erau privite ca dincolo de putinţa înţelegerii umane şi prin urmare, neesenţiale pentru mântuire.
Dreptatea originară însemna că Adam era de fapt liber de păcat, nu că ar fi fost hărăzit cu vreun dar anume; de aici şi faptul că Socinius nega doctrina păcatului originar, ca întreg.
Odată ce credinţa însemna doar încredere în Dumnezeu, socinienii negau doctrina catolică despre justificare, în sensul care le convenea. Nu era nimic altceva decât un act de justiţie din partea lui Dumnezeu.
Existau doar două sacramente (împărtăşanii), dar acestea doar cu rolul de a fi stimulente ale credinţei, fără a avea vreo eficienţă intrinsecă (iată de ce şi transsubstanţierea era tăgăduită, iar moartea omului bătrân care a fost botezat este probabil şi ea pusă sub semnul întrebării).
Respingeau botezul infantil şi iadul. Cei răi erau pur şi simplu nimiciţi.

Dumnezeul Suprem este chestiunea centrală în socinianism. Din punct de vedere catolic şi unitarian, ei spuneau corect că Dumnezeu este simplu. Ei conchideau că distincţia între persoanele Lui este distructivă pentru acea simplitate. Prin această logică, ei negau Treimea ca fiind logic neavenită. Catolicii vedeau această opinie ca pe o abatere, o greşeală de la doctrina Circuciziei sau a distingerii Treimii din Dumnezeul Suprem. Ditheismul modern al lui Herbert Armstrong, cum era arătat în 1978, încearcă să reconcilieze această problemă a Unităţii şi Distincţiei, în timp ce încearcă să tăgăduiască Treimea şi să ţină Sfântul Duh aparte de ea. Această poziţie a bulversat Constantinopolul în 381, şi a emanat formal trinitarianismul (conf. Grigore din Nazianzus 380 CE, aşa cum este citat în documentul The Government of God – Guvernarea lui Dumnezeu). Este similară cu greşeala macedonienilor care este de asemenea denumită semiarianism, prin faptul că încearcă să introducă o hristologie elevată. Discipolii lui Armstrong au intrat în scenă, din 1990, declarând că Dumnezeu şi Hristos au avut o discuţie despre cine să vină pe pământ pentru a fi sacrificat (Worldwide News, declaraţie adresată prin G. Waterhouse, Canberra, Australia – Tabernacles 1990).

Socinienii, totuşi, au dedus că nu poate exista o proporţie între finit şi infinit şi, ca atare, nu poate fi o Întrupare a Divinităţii aşa cum ar cere o astfel de proporţie. Însă, dacă prin absurd ar fi existat o distincţie între persoanele Divinităţii, nici una din persoanele divine nu se putea uni cu un om deoarece nu poate fi vreo unitate între două individualităţi. Al doilea argument contravine Scripturii. Aquinas abordează prima opinie din punct de vedere catolic în Summa, I, Q. xii, a. 1 ad 4 am (vezi Petavius pentru amănunte).

Socinienii nu au devenit aşa numiţii arieni, cum s-a petrecut cu Campanus şi Gentilis. S-a văzut că Gentilis a provenit dintr-una din societăţile originale. El a fost decapitat în Berna în 1566 şi unii i-au asociat termenul de triteist, aşa cum observă Pope (vezi A Short History of Valentius Gentilis the Tritheist – Scurtă istorie a lui Valentius Gentilis Triteistul, Londra, 1696). Opiniile diteiste se pot prăbuşi în această chestiune, dacă Sfântul Duh nu este expus cum trebuie ori dacă este vreo înclinaţie către trinitarianism. Aşa s-a întâmplat cu Biserica Adventistă de Ziua a Şaptea, care a devenit trinitariană în 1931, după moartea lui Uriah Smith şi cu Biserica Mondială a lui Dumnezeu între 1978 şi 1993, când a devenit şi ea trinitariană.

Catolicii spuneau că Socinius nu a devenit unitarian cu toate că, aidoma lui Pavel din Samostata şi Sabellius, el vedea Sfântul Duh doar ca pe o acţiune a lui Dumnezeu, o putere întru sfinţire.

Era conform învăţăturii lui Hristos faptul prin care Socinius se deosebea de unitarieni, adică faptul că el propovăduia adularea sau închinarea la Hristos, lucru pe care Biserica lui Dumnezeu refuza să îl facă. Socinius spunea că Hristos era logos, însă nega preexistenţa Sa. Ca şi Cuvânt al lui Dumnezeu, El era intermediarul. Pope spunea că (ibid.) Socinius îl explica pe Ioan ca referindu-se doar la înviere. Fără doar şi poate, asta a derivat de la conceptele de tohu şi bohu din Geneza 1:1-2. (Această idee are un accept mult mai mare după descoperirile arheologice moderne.) Hristos a fost, oricum, născut în mod miraculos. El era omul perfect. A fost desemnat ca mediator, dar nu a fost Dumnezeu, ci doar om dumnezeit. În sensul acesta, El trebuia adulat.

Catolicii spuneau că asta este linia exactă de diviziune dintre unitarieni şi socinieni (vezi Pope, ibid.). Catolicii spuneau că unitarienii tăgăduiesc naşterea miraculoasă a lui Hristos şi refuză adularea lui. Pope spune că, potrivit principiilor lor, unitarienii sunt mult mai logici.

Astfel, Catolicii afirmau că distincţia între arieni, socinieni şi unitarieni ar fi:

Arienii spun că Hristos era preexistent ca şi produs al Tatălui. Catolicii susţin că arienii spun că Sfântul Duh ar fi un produs al Fiului. Asta nu se bazează pe vreo scriere a aşa-numiţilor arieni, ci pe o ipoteză ulterioară athanasiană.
Despre unitarieni se spune că neagă preexistenţa, naşterea divină şi, de aici, şi închinarea la Hristos. (Noi numim asta Unitaranism Radical şi catolicii ar trebui să noteze acest lucru.)
Despre socinieni se spune că neagă preexistenţa lui Hristos, dar acceptă miracolul naşterii sale şi de aici îi acordă şi închinare.

Această distingere este fatalmente inexactă, aşa cum vom vedea în cele ce urmează.

Condamnările formale ale socianismului nu reflectă corect doctrinele lor, precum condamnările făcute înainte de publicarea Catehismului din Racow în 1605. Condamnările se află în Constituţia lui Paul al IV-lea, Cum quorundam, 1555 (Denz. 993) confirmate de Clement al VIII-lea în 1603 în Dominici gregis. Mai mult, acest catehism s-ar putea să nu se reflecte dezvoltate mai apoi de conducătorii taberei sociniene (vezi Hugh Pope, ibid., p. 115). Din aceste decrete reiese că în 1555, iar apoi în 1603 socinienii susţineau:

Nu există Treime;
Hristos nu era consubstanţial cu Tatăl şi cu Sfântul Duh;
El nu a fost conceput de Sfântul Duh, ci zămislit de Iosif;
Moartea şi patimile Sale nu au avut rolul de contribui la mântuirea noastră;
Neprihănita Fecioară nu a fost mamă a lui Dumnezeu, nici nu şi-a păstrat virginitatea.

Prin Catehismul de la 1605, socinienii spuneau clar că Hristos a fost conceput miraculos, dar Pope spune că (ibid.) în ce sens, nu este prea limpede. Prin urmare, condamnările se bazează pe dovezi incorecte şi contradictorii. Ceea ce este, probabil cea mai importantă problemă în această consemnare catolică asupra doctrinelor sociniene este că ei afirmau că socinienii negau preexistenţa lui Hristos. Totuşi, când examinăm declaraţiile lor privind însemnările lui Ioan despre Mesia, vedem că socinienii spunea că Ioan 1:10 se referă la o renaştere şi nu o zămislire iniţială, ca început. Asta nu ar mai fi o problemă prin afirmaţiile clare din Efeseni 3:9 din textele antice, precum şi din Apocalipsul 4:11 care îl exclud pe Hristos de orice socoteală faţă de Dumnezeul Suprem. Scenariul re-creaţiei din Geneza 1:1-2 este acum considerat cel mai probabil, din cât ştim despre epocile pământului şi istoria sa. Este imposibil să împaci negarea preexistenţei lui Mesia cu regenerarea Sa pe pământ în Ioan 1:10. Astfel, socinienii nu mai puteau să susţină doctrina unitarianismului radical şi trebuie să fi rămas la unitarianismul subordonat, fiind eronat numiţi arieni de către catolici. Această opinie amestecă cele două grupuri şi le conferă o istorie de la waldenseni. Cea mai probabilă explicaţie este că unitarienii radicali erau prezenţi în număr mic prin bisericile europene, dar fără a-şi prezenta adevăratele lor opinii doctrinare. Într-un mod foarte asemănător, ei există şi azi, în număr mic în unele ramuri ale Bisericii lui Dumnezeu.

Dintre aceste păreri, aşa cum le-au înşiruit catolicii, Biserica lui Dumnezeu a susţinut doar câteva, iar a susţine că Bisericile lui Dumnezeu din Europa, fie cea din Siebenburg ori a waldensienilor, erau sociniene –aşa cum le definesc catolicii, sau unitariene radicale, adică din cele care neagă preexistenţa lui Hristos, este de-a dreptul anapoda. Pentru a ne exprima cu blândeţe, putem spune că simplifică şi ascunde anumite distincţii fundamentale. E posibil şi ca, de asemenea, catolicii să se joace cu termenul preexistenţă pentru a estompa punctele comune ale doctrinelor. Dacă noţiunea preexistenţă este luată ca implicând existenţa înainte de naşterea prin Fecioară, în loc de existenţă anterioară Întrupării, atunci avem o nouă definiţie a termenului. Dacă asta este soluţia la conflictul absolut în ceea ce priveşte prezentarea catolică a dogmei sociniene, atunci distincţiile şi onestitatea academică le sunt puse sub semnul întrebării. Şi în orice caz, şi opinia asupra transsubstanţierii este pusă la îndoială.

Părerile Bisericii şi ale celorlalte tabere pot fi descrise după cum urmează.

Biserica lui Dumnezeu a fost întotdeauna, de la întemeiere, în privinţa lui Hristos şi a apostolilor, subordonată unitarienilor. Ea spune:

A existat un singur Dumnezeu Adevărat, Dumnezeu şi Tată al tuturor.
Hristos era un Dumnezeu subordonat şi nu Adevăratul Dumnezeu. El a fost singurul Dumnezeu născut (Ier. 1:18; vezi Irenaeus pentru textul corect, conf. Marshall’s Greek-English Interlinear RSV).
Hristos (şi toţi Fii lui Dumnezeu) erau produşi de Tatăl şi în acest sens zămislirea lor a implicat un act de voinţă şi, ca atare, un act de creaţie (Mal. 2:10; Evr. 2:11 RSV; conf. Efes. 3:9 RSV. Notaţi că KJV a adăugat cuvintele prin Isus Hristos, care nu sunt în textele străvechi, vezi Companion Bible, n. la v. 9 şi apoi n. la Apoc. 4:11).
Hristos avea preexistenţa ca Trimis al lui Dumnezeu şi, ca atare, era fiinţa care i-a vorbit lui Moise la Sinai şi Trimisul din Vechiul Testament (Gen. 48:15-16; Isa. 9:6 LXX; Zah. 12:8; Faptele 7:38; Gal. 3:19). Nici un om nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată (In. 1:18; 1Tim. 6:16). (Lucrarea Septuagint (LXX) îl indică pe Mesia din Isaia 9:6 ca Înger al Marelui Sfat).
Hristos a fost conceput dumnezeieşte, fiind născut din fecioară pentru izbăvirea păcatelor.
Miriam (Maria) a conceput şi avut copii cu Iosif, fiind enumeraţi în Biblie ca fraţi şi surori ai lui Hristos.
Ei închinau orice închinare la orice altă entitate în afara lui Dumnezeu Tatăl.
Ei aveau două sacramente.
Nu aveau simbolul crucii.
Transsubstanţierea nu apare între învăţăturile lor.
Sfântul Duh era forţa sau activitatea şi puterea lui Dumnezeu care ne-a conferit capacitatea de a fi fii lui Dumnezeu şi de a fi consubstanţiali cu Tatăl, aşa cum Hristos a fost consubstanţial cu Tatăl (vezi broşurile The Holy Spirit (No.117) şi Consubstantial With the Father (No. 81)).
Hristos nu a încercat să ajungă pe picior de egalitate cu Dumnezeu, ci s-a făcut pe Sine un om de rând, luând chip uman şi fiind supus până la moarte (Fil. 2:6 RSV). A obţinut astfel un har mai deosebit (Evr. 8:6). Oferindu-se pe Sine, el a devenit mediator al noului legământ, purificând şi lucrurile cereşti, nu doar pe cele pământeşti (Evr. 9:14,15,23). Hristos care sfinţeşte şi cei care sunt sfinţiţi sunt de aceeaşi origine (Evr. 2:11 RSV). Hristos a venit prin voia lui Dumnezeu şi, după ce s-a sacrificat pentru păcatele noastre, s-a aşezat la dreapta lui Dumnezeu (Evr. 10:5-9,12). Hristos a pătimit pe cruce pentru fericirea care avea să urmeze după El, iar pentru acest motiv este pus de-a dreapta Tatălui (Evr. 12:2). Dumnezeu îi tratează pe toţi ca pe fii şi noi suntem sub oblăduirea Tatălui Duhurilor care ne veghează spre binele nostru. Hristos a îndurat şi a devenit Fiul al lui Dumnezeu în puterea dată prin învierea Sa din morţi (Rom. 1:4).

Aceste opinii sunt mai mult sau mai puţin consistente în decursul istoriei Bisericii, aşa cum vedem din însemnările despre persecutările sectelor (vezi broşura The Role of the Fourth Commandment in the Historical Sabbath-keeping Churches of God (No. 170)). Ştim că aceste idei au fost susţinute de biserica din Siebenburg deoarece avem o lucrare completă despre opiniile lor de la Marele Rabin al Budapestei, de la sfârşitul secolului trecut (DIE SABBATHARIER IN SIEBENBURGEN, Ihre Geschicte, Literatur und Dogmatik, Budapesta, editura von Singer & Wolfer, 1894). Ei nu erau unitarieni radicali; erau unitarieni subordonaţi.

Au apărut şi alte idei în Europa, pe lângă cele ale unitarianismului radical care nega preexistenţa lui Hristos şi socinianismul despre care se presupune că aveau doctrinele pe care le-am văzut anterior. Dualismul maniheist a apărut, precum şi montanismul catharist, cu doctrinele lor ascetice derivând din gnosticism şi Tainele evidenţiate în documentul Vegetarianism and the Bible – Vegetarianismul şi Biblia .

Bisericile lui Dumnezeu din secolele al nouăsprezecelea şi al douăzecilea au aceleaşi doctrine pe care biserica le-a avut în decursul istoriei. Denaturările către acele doctrine ale bisericilor SDA şi WCG sunt notate mai sus. Dacă însemnările rămase de la catolici despre doctrinele ariene sunt corecte, atunci arienii diferă de biserica de început în privinţa Sfântului Duh şi nu-i înţeleg funcţionalitatea. Asta însă poate să nu fie adevărat, depinzând de natura propagandei catolice şi de absenţa vreunei confirmări în Thalia ori alte lucrări ale lui Arius, Eusebius sau Asterius sau oricărui alt episcop al acestei tabere. Denumirea Arian este dat de la numele unui singur om unei tabere care l-a precedat cu mult înainte. Este o practică catolică standard încercarea de a numi o biserică după nişte indivizi, astfel încât să întrerupă continuitatea. Acest truc este ajutat şi sprijinit de cultul personalităţii, care este endemic în SUA.

Diferenţa simplă şi fundamentală dintre trinitarianismul ortodox unitarianismul subordonat al Bisericii este:

Ambele încuviinţează că există un singur Dumnezeu. El nu derivă de undeva şi este de sine existent (Ex. 3:14). În comparaţie cu El, orice altceva este nimicnicie (Isa. 40:17; conf. Înţelepciune. 11:23). Dumnezeu este începutul şi sfârşitul tuturor lucrurilor (Isa. 48:12; conf. Apoc. 1:8). Toate celelalte lucruri sunt de la Dumnezeu Tatăl şi prin El şi astfel întru Hristos (Rom. 11:36; 1Cor. 8:6; Col. 1:16). Dumnezeu este suveranul absolut şi independent (Ps. 46:12; Isa. 44:24; Evr. 1:10). Catholic Encyclopedia (Vol. IV, articolul Creation – Creaţia, p. 471) spune Că aceste texte susţin, în mod echivalent, că Dumnezeu este creator al tuturor lucrurilor finite, este prea evident pentru a mai face alte comentarii. Dar textele nu sunt echivalente, aşa cum vom vedea.

Ambele consimt că Fiul este o zămislire a Tatălui.

Punctele de interes în chestiunea aceasta sunt:

1. Trinitarienii spun:

Fiul a fost veşnic existent ca Fiu al Dumnezeului Suprem. Zămislirea Sa nu implică un act de creaţie şi El era adevărat Dumnezeu din Dumnezeu cel adevărat (contrar cu Jn 17:3).

Dumnezeu a fost veşnic Tatăl şi Hristos a fost veşnic Fiul.

Ceilalţi fii ai lui Dumnezeu nu au fost zămisliţi de Tatăl în acelaşi fel, ca fiind consubstanţiali cu Tatăl. Nu există vreo dovadă în Scriptură pentru această afirmaţie şi referinţele sunt la filozofia lui Platon, Aristotel şi Plotinus pentru justificarea afirmaţiei. Distincţia nu a fost rezolvată până la Al Patrulea Consiliu Lateran din 1215.

După Augustin, timpul a început odată cu crearea oştii îngerilor. Aşa că este o deosebire implicită şi între naşterea Fiului şi crearea celorlalţi fii ai lui Dumnezeu din mulţimea îngerească. Această afirmaţie este necesară din cauza textelor privind începutul timpurilor.

Dacă Fiul nu a fost într-adevăr Dumnezeu, nu ar fi putut pretinde sau justifica reconcilierea cu Dumnezeu. Iarăşi, o afirmaţie care nu este justificată prin Scripturi, ci prin referinţe din Platon şi Aristotel.

2. Consiliile ulterioare au mai decretat:

Hristos nu a fost văzut în Vechiul Testament sau de vreun om anterior Întrupării.

Hristos nu este Îngerul lui Iehova, acel elohim din Vechiul Testament care i-a apărut lui Moise şi i-a înmânat legea la Sinai, deoarece nimeni nu l-a văzut pe Dumnezeu vreodată şi, ca atare, nu l-ar fi putut vedea pe Hristos, care este Dumnezeu.

Hristos este atotştiutor şi atunci când a spus că nu ştia despre anumite lucruri, era o afirmaţie retorică.

Însemnările despre Biserica timpurie arată că nu era nici un punct de vedere legat de cult în privinţa îngerilor şi ei au fost rareori reprezentaţi în arta creştină până la Constantin. Cea mai veche frescă în care apare un înger este scena Bunei Vestiri (secolul al doilea) din cimitirul Priscillei (vezi Cath. Encyc., Vol. I, p. 485). Îngerul înaripat nu apare în arta dinaintea lui Constantin. Nu au fost niciodată reprezentaţi până nu a fost necesar din perspectiva istorică, dar nici atunci mereu (ibid.). Un porumbel s-a folosit pentru reprezentarea îngerului la botezul copiilor evrei, într-o frescă din secolul al treilea din cimitirul Priscillei. Într-o frescă din secolul al patrulea, despre acelaşi subiect, mâna lui Dumnezeu a fost înlocuită cu un mesager ceresc. Din vremea lui Constantin a un nou tip de îngeri cu aripi apare în arta creştină, fiind probabil bazat pe Victorii (ibid.) [statui ale zeiţei înaripate Victoria, nota trad.]. Cele mai vechi exemple existente de îngeri înaripaţi apar pe basoreliefurile din Cartagina şi o reprezentare în fildeş a lui Mihail, ambele din secolul al patrulea. Figurina (din British Museum) are un toiag într-o mână şi un glob cu o cruce în vârf în cealaltă. În secolul al cincilea vedem îngeri în preajma lui Hristos şi a Fecioarei Maria. Arcul de triumf al Mariei Mari arată un Gabriel înaripat plutind prin aer către Maria, care este înconjurată de îngeri înaripaţi însoţitori. În secolul al şaselea, lucrarea Hierachia coelestis de pseudo-Dionysius a jucat un rol important în zugrăvirea îngerilor. Până la acea dată, vederile asupra rangului şi funcţiunilor oştilor cereşti nu erau distincte în maniera în care suntem noi obişnuiţi să privim sau să gândim fiinţele lor sau funcţiile. Din acel moment, relativitatea îngerilor la Dumnezeu a fost reprezentată, dinspre Răsărit, conform diverselor grade ale funcţionarilor de la curte, care aduc omagiile lor Împăratului (Cath. Encyc., ibid., p. 485b). Literatura creştină timpurie, ca şi arta, conţine câteva referiri la îngeri. Opinia catolică în acest sens este că credinţa populară într-o multitudine de făpturi divine a creat necesitatea de a sublinia elocvent unitatea lui Dumnezeu (ibid.).

Dezvoltarea ideii referitoare la îngeri devine necesitate pentru a face o distingere pozitivă între fii lui Dumnezeu din mulţimile cereşti şi rolul şi funcţia lui Hristos, aşa cum au fost ele determinate din 381 la Consiliul din Constantinopol. De la Consiliul din Calcedonia rolul şi funcţiile fiilor lui Dumnezeu ca mesageri şi spirite oblăduitoare a fost diminuat la ideea că existenţa lor a fost denaturată şi cuvântul înger a încetat să fie o descriere a funcţiei unui fiu al lui Dumnezeu care execută un plan al lui Dumnezeu. A ajuns o entitate de sine stătătoare, cu o existenţă inferioară faţă de rolul perceput al lui Mesia cel ales. Această idee a servit la elevaţia hristologiei şi la strămutarea lui Hristos de la creaţie sub toate formele, în concordanţă cu dogma trinitariană. Această opinie nu era cea a bisericii timpurii, iar termenul înger era pur şi simplu văzut ca o funcţie a fiilor lui Dumnezeu. Acest argument reducător este cea mai mare problemă până astăzi în explicarea adevăratei cosmologii biblice începătorilor care nu au citit Biblia în întregime. Iustin Martirul (Apol. 1:6) spună că oştirea îngerilor buni era ţinută în cea mai înaltă venerare. Athenagoras se referă la îndatoririle oştilor cereşti loiale cărora Dumnezeu le-a încredinţat câteva sarcini, să se ocupe ei de elementele naturii, de ceruri şi de lume (Legatio x). În secolul al patrulea, Eusebius din Caesaria deosebea cultul atribuit lor şi închinarea cuvenită lui Dumnezeu (Demonstratio evang., III, 3). Pe la sfârşitul secolului al patrulea, Ambrozie din Milano recomanda rugăciunile către ei (Cath. Encyc., ibid.). Vedem astfel cum miezul doctrinei a penetrat creştinismul. Aceşti athanasieni au diminuat poziţia fiilor lui Dumnezeu, în relaţia lor cu Tatăl, la aceea a altor fiinţe în relaţie cu perceputa Treime.

În acelaşi timp ei au înfiinţat un cult care promova rugăciunea şi venerarea îngerilor şi a Mariei ca fiinţă reînviată. Doctrina despre transubstanţialitate din acest timp a strămutat oştirea îngerilor de la relaţia sa cu Dumnezeu, orientând-o către Trinitate. Cele mai vechi litanii din aceste timpuri venerau Treimea şi apoi pe Mihail (care înseamnă Cel asemeni lui Dumnezeu) şi pe Gabriel (însemnând Omul lui Dumnezeu) şi pe Maria (ibid.). Aceste distingeri pe care le vedem mai sus au ajuns fundamentale în divizarea dintre adevărata Biserică şi athanasieni sau (curentul principal) creştinism.

Nu s-a întâmplat până la Al Patrulea Consiliu Lateran din 1215, din punct de vedere al poziţiei avute de dualişti în rândul catharienilor albigensieni, ca Biserica Romană să declare că îngerii au fost creaţi (spre deosebire de Hristos, care nu a fost creat) şi că oamenii au fost creaţi după ei (decretul Firmiter; conf. Cath. Encyc., articolul Îngerul, Vol. I, p. 476). În ebraică, desigur, e simplu că cuvântul malak, din rădăcina lak, înseamnă cel ce pleacă sau cel trimis, adică mesager. Îngerul prezenţei Sale se află în Isaia 63:9 şi LXX îl denumeşte pe Mesia drept Înger al Marelui Sfat. Aquinas declară că îngerii nu erau co-eterni cu Dumnezeu, ci creaţi ex nihilo. În acest fel, Aquinas menţine deosebirea dintre Hristos şi ceilalţi fii ai lui Dumnezeu. De la Tauler (d. 1361) şi contemporanii săi, urmează clasificarea dionysiană a duhurilor.

Închinarea

Noţiunea de închinare este procesul de acordare a onorurilor. Se aplică conform rangurilor. Este adresată direct lui Dumnezeu şi, în acest sens, este închinarea superioară absolută în adorare. Această închinare suverană, latria, i se cuvine numai lui Dumnezeu (Cath. Encyc., Vol. XV, articolul Închinarea, p. 710). Când închinarea (dulia; hyperdulia pentru Maria) este adresată altora, este în mod indirect către Dumnezeu, dar adresată lor din punct de vedere al relaţiei lor cu Dumnezeu. Ambele forme sunt derivate de la conceptul de omagiu, proskuneo ori prosternare – din greacă. Astfel, în sens biblic, omagiul adus lui Hristos şi aleşilor decurge din relaţia lor cu Dumnezeu. În acest sens, deosebirea dintre trinitarianism şi unitarianism este că acest omagiu întru Hristos este din privinţa relaţiei sale cu Tatăl şi de un tip secundar – în vreme ce, trinitarienii îl menţin ca pe un cult latria, în care Hristos este în fapt Dumnezeu, aşa cum şi Tatăl este Dumnezeu.

Deosebiri protestante

Deosebirile dintre trinitarianismul catolici şi cel protestant sunt constante şi adiţionale argumentelor de mai sus. Protestantismul are două puncte de vedere. Unul este cel al lui Luther care adoptă doctrina susţinută de Biserică cu mult înaintea lui, anume acea Sola Scriptura, sau Biblia numai, ca autoritate. Biserica Anglicană şi altele acceptă Consiliile ca fiind valide, până la cel din Calcedonia din 451 şi ca atare, sunt mânjite doctrinar în acelaşi fel ca şi catolicismul roman, dar într-o măsură mai mică. Biserica Luterană nu urmează această doctrină a lui Luther – altminteri ar fi restaurat mai multe din adevărurile originare decât o fac în fapt. Harnack susţine că creştinismul a ajuns contaminat politeism şi a adoptat numeroase practici păgâne (Das Wesen des Christentums, Berlin, 1900, pag. 126,137-138,148). În esenţă, aceasta a fost disputa dintre curentul principal al bisericii şi Biserica lui Dumnezeu de-a lungul veacurilor.

Binitarianismul, care şi el este subiect al acestor argumentări, este o altă diversiune incoerentă care nu stă în picioare potrivit logicii şi, ca atare, nu a supravieţuit ca doctrină într-un mod serios.

Biserica şi închinarea

Hristos a întemeiat o singură Biserică cu un singur Domn, o credinţă, un baptism şi un Dumnezeu Tată al tuturor (Efe. 4:5-6). Acest baptism reprezintă întreaga închinare, care ar trebui să fie doar una singură, adresată aceluiaşi Dumnezeu prin acelaşi Hristos (Cath. Encyc., articolul Worship – Închinarea, ibid.). Această credinţă nu s-a schimbat şi Biserica încă se închină aceluiaşi Dumnezeu şi Tată al tuturor. Dumnezeu este titular al închinării, ca o chestiune de dreptate şi virtute, care nu este un act opţional al creaţiei Lui (Cath. Encyc., op. cit.). Dreptatea şi virtutea au acelaşi cuvânt (tsedek) în limba ebraică. Închinarea în particular sau chiar cea individuală în public nu sunt de ajuns. Societatea ar trebui să Îl onoreze şi creştinii să se strângă în public pentru a se închina Lui şi pentru a-L slăvi şi a-I mulţumi (ibid.).

Montaniştii din secolul al doilea au pornit un cult al închinării la Sfântul Duh, deoarece ei se aşteptau ca Sfântul Duh să vină în locul fiilor şi să vestească o evanghelie mai desăvârşită. Această idee a fost reprimată, dar a dus la ţinerea celui de Al Patrulea Consiliu din Roma, în 380, în care Papa Damasus a condamnat pe oricine neagă că Sfântul Duh trebuie adulat întocmai ca Tatăl şi ca Fiul (ibid., p. 711). Astfel că în anul următor, (381) la Consiliul din Constantinopol, Sfântul Duh a fost adăugat Dumnezeului Suprem ca şi Treime, dar poate nu cu atâta succes cum le-ar fi plăcut cappadocienilor. Asta formează următoarea mare deosebire dintre Biserică şi trinitarianism.

Catolicii afirmă (ibid.) că Hristos a observat cu atenţie toate prescripţiile din închinarea iudaică (inclusiv sabaturile şi zilele de post) pentru că o abatere într-un anume punct sau în altul trebuie cu siguranţă să fi stârnit un protest ale cărui ecouri se vor fi păstrat în evanghelii. Singurul astfel de protest era privitor la metoda şi nu la faptul ceremoniei Sabatului.

Adevărata Biserică

Sistemul bisericesc principal a încercat să îngroape orice urmă a unei Biserici continue în opoziţie cu doctrina lor. Însemnările istoriei şi doctrinele sunt inexacte datorită neînţelegerilor indivizilor implicaţi şi a secretelor ţinute de Biserică sub persecuţie. Biserica Catolică a persecutat Biserica lui Dumnezeu timp de secole. În 1179, Al Treilea Consiliu General Lateran a interzis biserica numită Vallenses începând cu acel an. Papa Lucius al III-lea a emis o Bulă de excomunicare la Verona, în 1184, pentru că Biserica decretase că supunerea era faţă de Dumnezeu şi nu faţă de om, şi refuzase să renunţe la credinţă. O conferinţă generală a fost ţinută între Biserică şi catolici în 1191, fiind urmată de o a doua la Parmiers în 1207. În 1192 episcopul Otto de Toul a ordonat ca toţi waldensienii să fie aduşi în lanţuri în faţa tribunalului episcopal. În 1194, Alphonso al II-lea de Aragon a ordonat alungarea lor din domeniul său şi a interzis să li se dea adăpost sau hrană. Consiliul din Genova (1197) a confirmat aceste prevederi şi a ordonat moartea prin ardere împotriva Bisericii. De atunci, au încercat să nimicească sau să suprime Biserica prin orice modalitate posibilă. Existenţa sectelor eretice contemporane a încâlcit problema identificării, iar istoria catolică este pur şi simplu eronată în încercarea ei de a restrânge Biserica la Peter Waldo şi la secolul al doisprezecelea şi de a bagateliza doctrinele şi efectele ei (vezi broşurile The General Distribution of the Sabbath-keeping Churches şi The Role of the Fourth Commandment in the Historical Sabbath-keeping Churches of God (No. 170)).

Hristos are o singură Biserică – chiar dacă sub diverse conduceri ori activităţi, după cum şi Pavel spunea (1Cor. 12:6). Acea Biserică nu a încetat să activeze sau să-şi schimbe doctrinele de bază în două mii de ani. Biserica Catolică vrea ca oricine să creadă că ea este trupul. Această pretenţie este falsă. Hristos nu şi-a început lucrarea în secolul acesta, nici nu şi-a schimbat opiniile. Hristos este acelaşi ieri, astăzi şi întotdeauna. Noi suntem adevăraţii moştenitori ai credinţei acordate cândva sfinţilor (Iuda 3).

(courtesy of http://www.ccg.org/english/s/p185.html)