Pelagianismul şi-a luat numele de la Pelagius şi desemnează o erezie a secolului al cincilea, care nega păcatul originar, precum şi slava creştină.
Viaţa şi scrierile lui Pelagius
Dincolo de episoadele principale ale controversei pelagiene, puţin sau mai nimic nu se ştie despre cariera personală a lui Pelagius. Abia după ce el şi-a luat adio de la Roma, în anul 411, sursele au devenit ceva mai abundente; dar din 418 în istorie este iarăşi linişte asupra persoanei sale. Aşa cum Sf. Augustin (De peccat. orig., xxiv) mărturiseşte, el a trăit în Roma “pentru o perioadă îndelungată”, iar noi presupunem că el a avut reşedinţa acolo cel puţin până la pontificatul papei Anastasius (398-401). Dar despre lunga sa viaţă înainte de anul 400 şi mai ales despre tinereţea sa, suntem cu totul în beznă. Chiar şi ţara lui natală este controversată. În vreme ce cei mai plauzibili martori, precum Augustin, Orosius, Prosper şi Marius Mercator sunt destul de expliciţi în a numi Britania ca ţară de baştină, el având se pare supranumele de Brito ori Britannicus. Ieronim (Praef. în Ieron., lib. I şi III) îl numeşte batjocoritor “scoţian” (loc. cit., “habet enim progeniem Scoticae gentis de Britannorum vicinia”), ca fiind “îndopat cu terci scoţian” (Scotorum pultibus proegravatus) suferă de o slabă ţinere de minte. Argumentând corect că “scoţienii” acelor zile erau de fapt irlandezi, H. Zimmer (“Pelagius în Irlanda”, p.20, Berlin, 1901) a înaintat motive temeinice în favoarea ipotezei că adevărata casă a lui Pelagius trebuie căutată în Irlanda, iar el a călătorit prin sud-vestul Britaniei către Roma. De statură înaltă şi destul de masiv (Ieronim, loc. cit., “grandis et corpulentus”), Pelagius era foarte educat, vorbea şi scria în latină la fel ca şi în greacă, fluent şi bine pregătit în teologie. Deşi călugăr şi, în consecinţă, devotat practicării ascetismului, el nu a fost vreodată cleric; pentru că şi Orosius şi papa Zosimus îl numeau simplu, “mirean”. Chiar în Rome el se bucura de o reputaţie de om auster, în timp ce Sf. Augustin îl numea chiar “om cucernic”, vir sanctus: cu Sf. Paulinus din Nola (405) şi alţi episcopi de seamă, a purtat o corespondenţă edificatoare, pe care a folosit-o mai târziu în propria apărare.
În timpul şederii la Roma, el a alcătuit câteva lucrări: “De fide Trinitatis libri III”, actualmente pierdută, dar lăudată de Gennadius ca “material de lectură indispensabil pentru studioşi”; “Eclogarum ex divinis Scripturis liber unus”, în importanta culegere de pasaje din Biblie bazată pe lucrarea lui Ciprian “Testimoniorum libri III”, din care Sf. Augustin a păstrat un număr de fragmente; “Commentarii in epistolas S. Pauli”, elaborată, fără îndoială, înainte de distrugerea Romei de către Alaric (410) şi cunoscută de Sf. Augustin în 412. Zimmer (loc. cit.) merită credit pentru redescoperirea în comentariul său despre Sf. Pavel a lucrării originale a lui Pelagius, care a fost, de-a lungul timpului, atribuită Sf. Ieronim (P.L., XXX, 645-902). O examinare mai amănunţită a lucrării sale, atât de brusc ajunsă celebră, pune în lumină faptul că ea conţinea ideile fundamentale pe care ulterior Biserica le-a condamnat ca “erezia pelagiană”. În ea, Pelagius nega starea primordială din paradis şi păcatul originar (cf. P. L., XXX, 678, “Insaniunt, qui de Adam per traducem asserunt ad nos venire peccatum”), insistând asupra firii concupiscente şi pe moartea trupului, punând actuala existenţă şi universalitatea păcatului pe seama exemplului rău pe care l-a dat Adam prin primul păcat. Cum toate ideile lui erau îndeobşte înrădăcinate în vechea filozofie păgână, în special în popularul sistem al stoicilor, mai degrabă decât în creştinism, el vedea tăria morală a voinţei omului (liberum arbitrium), forjată prin ascetism, ca fiind suficientă pentru a dori şi a obţine cel mai înalt ideal de virtute. Valoarea izbăvirii lui Hristos era, în opinia sa, limitată în principal la educare (doctrina) şi exemplu (exemplum), pe care Mântuitorul le pusese în balanţă ca contragreutăţi faţă de exemplul rău al lui Adam, în acest mod firea având abilitatea de a birui păcatul şi a câştiga viaţa veşnică fără ajutorul slavei. Prin justificare suntem, într-adevăr, curăţaţi de păcatele personale doar cu credinţa (loc. cit., 663, “per solam fidem justificat Deus impium convertendum”), dar această scuză (gratia remissionis) nu atrage şi împrospătarea interioară a sanctificării sufletului. Cât de mult această doctrină sola-fides ” a avut alt susţinător mai viguros înainte de Luther decât Pelagius” şi astfel, în particular, concepţia protestantă a credinţei, ca punct de reper, a apăsat pe umerii lui multe secole înaintea lui Luther, după cum Loofs (“Realencyklopädies fur protest. Theologie”, XV, 753, Leipzig, 1904) crede, probabil că necesită o investigare mult mai amănunţită. În rest, Pelagius nu avea să anunţe nimic nou prin doctrina sa, odată ce antinomiştii din timpul Bisericii Apostolice de început erau deja familiari cu “justificarea doar prin credinţă” (compară cu JUSTIFICARE); pe de altă parte, mândria lui Luther de a fi primul care proclamă doctrina trăiniciei credinţei, poate foarte bine să aibă o opoziţie. Oricum, Pelagius insista în mod expres (loc. cit. 812), “Ceterum sine operibus fidei, non legis, mortua est fides”. Dar comentariul despre Sf. Pavel este tăcut asupra unui punct important al doctrinei, adică semnificaţia botezului copiilor, care presupunea faptul că credinciosul era mai mult decât lămurit şi conştient de existenţa păcatului originar şi la copii.
Pentru a explica psihologic întreaga direcţie de gândire a lui Pelagius, nu este suficient să ne întoarcem la idealul omului înţelept, creionat de el după principiile etice ale stoicilor şi pe care viziunile sale erau centrate. Trebuie să mai ţinem cont şi de legăturile lui apropiate cu grecii, dezvoltate chiar dacă nu le-a conştientizat, o înclinaţie care, la prima vedere, pare scuzabilă. Cea mai gravă greşeală el şi restul pelagienilor au căzut, a fost că nu s-au supus deciziilor doctrinare ale Bisericii. În timp ce latinii au reliefat vinovăţia mai degrabă decât pedepsirea ei, ca trăsătură principală a păcatului originar, grecii, pe de altă parte (chiar şi Chrysostom) au pus accentul pe pedeapsă mai mult decât pe vină. Theodor din Mopsuestia a mers chiar mai departe în tăgăduirea posibilităţii vinovăţiei originare şi, consecvent, a caracterului de pedeapsă al morţii trupului. Pe lângă asta, în acel timp, doctrina slavei creştine era pretutindeni vagă şi nedefinită; chiar şi Occidentul era convins de nimic altceva decât că un soi de asistenţă era necesară pentru mântuire şi ea era dată neîngrădit, în timp ce natura acestei asistenţe era cam puţin înţeleasă. În Răsărit, mai mult decât atât, ca o compensare la răspândirea fatalismului, puterea morală şi libertatea voinţei erau pe atunci foarte puternic sau chiar prea puternic indicate ca slavă asistentă, vorbindu-se de ea mai frecvent decât despre slava anticipată (vezi SLAVA). Datorită intervenţiei Sf. Augustin şi a Bisericii o mai mare claritate a fost treptat atinsă în problemele acestea controversate, iar primul impuls a fost dat în direcţia unei dezvoltări mai atente a dogmelor despre păcatul originar şi slavă.
Pelagius şi Caelestius (411-415)
O influenţă deosebită asupra progresului ulterior al pelagianismului a fost prietenia pe care Pelagius legat-o la Rome cu Caelestius, un jurist (probabil italian) de sorginte nobilă. Eunuc prin naştere, însă fără a avea aptitudini rele, Caelestius s-a impus pe calea ascetismului prin entuziasmul lui pentru viaţa monastică, iar prin capacitatea sa ca şi călugăr, a năzuit să convertească maximele practice învăţate de la Pelagius în principii teoretice, pe care le-a propagat cu succes în Roma. Sf. Augustin, în vreme ce-l acuza pe Pelagius de tăinuire, falsitate şi viclenie, îl numea pe Caelestius (De peccat. orig., xv) nu doar “incredibil de volubil”, ci şi deschis la inimă, consecvent şi deschis în relaţiile sociale. Chiar dacă intrigile lor, secrete sau făţişe, nu au trecut neobservate, cei doi prieteni nu au fost molestaţi de cercurile oficialităţilor romane. Dar situaţia s-a schimbat când, în 411 ei au părăsit pământul ospitalier al metropolei, care a fost jefuit de Alaric (410), şi au plecat pe mare spre Africa de Nord. Când au acostat pe coasta de lângă Hippo, Augustin, episcop al acelui oraş, era absent, fiind acaparat de disputele donatiste din Africa. Ulterior, el l-a întâlnit pe Pelagius în Cartagina de câteva ori, fără a ajunge, totuşi, la relaţii mai călduroase. După o scurtă şedere în nordul Africii, Pelagius a călătorit în Palestina, în timp ce Caelestius a încercat să devină prezbiter în Cartagina. Însă planul i-a fost dat peste cap de către diaconul Paulinus din Milano, care i-a remis episcopului, Aurelius, un memoriu în şase puncte despre Caelestius – poate că extrase din lucrarea pierdută a acestuia, “Contra traducem peccati” – fiind catalogat ca eretic. Acele puncte sunt următoarele:
Chiar dacă Adam nu păcătuia, el ar fi murit.
Păcatul lui Adam l-a afectat doar pe el, nu rasa umană.
Copiii nou-născuţi sunt în aceeaşi situaţie ca a lui Adam înaintea decăderii.
Întreaga rasă umană nici nu moare din cauza păcatului lui Adam sau a morţii lui, nici nu se ridică din morţi prin învierea lui Hristos.
Legea mozaică este un bun ghid către rai, ca şi Evanghelia.
Chiar şi înainte de venirea lui Hristos au existat oameni fără de păcat.
Din cauza acestor doctrine, care în mod clar conţin chintesenţa pelagianismului, Caelestius a fost convocat în faţa unui sinod la Cartagina (411); însă el a refuzat să le retracteze, afirmând că moştenirea păcatului lui Adam era o problemă deschisă şi ca atare tăgăduirea ei nu era erezie. Ca rezultat, nu numai că a fost exclus de la hirotonisire, ci şi cele şase teze ale sale au fost condamnate. Şi-a declarat intenţia de a face apel la papa din Roma, dar fără a-şi mai aplica planul, a plecat la Efes în Asia Mică, unde a fost hirotonisit ca preot.
Între timp, ideile pelagiene au infestat o arie vastă, în special în jurul Cartaginei, astfel că Augustin şi alţi episcopi au fost chemaţi să adopte o rezoluţie împotriva lor, prin predici şi dialoguri private. Îndemnat de prietenul său Marcellinus, care “zilnic îndura cele mai supărătoare dezbateri cu semenii dezorientaţi “, Sf. Augustin a scris, în 412, faimoasele lucrări: “De peccatorum meritis et remissione libri III” (P. L., XLIV, 109 ş.cl.) şi “De spiritu et litera” (ibid., 201 ş.cl.), în care el afirmă existenţa păcatului originar, necesitatea botezului nou-născuţilor, imposibilitatea unei vieţi fără păcat, precum şi necesitatea unei slave lăuntrice (spiritus), în opoziţie cu slava exterioară a legii (litera). Când, în 414 au apărut zvonuri dinspre Sicilia despre aşa numita “Definitiones Caelestii” (reconstituită prin Garnier, “Marii Mercatoris Opera”, I, 384 ş.cl., Paris, 1673), despre care se spunea că ar fi opera lui Caelestius, fiindu-i şi trimisă, el a publicat îndată (414 ori 415) o replică, “De perfectione justitiae hominis” (P. L., XLIV, 291 ş.cl.), în care a demolat iarăşi iluzia posibilităţii unei complete libertăţi faţă de păcat. Din bunătate, dar şi pentru a recâştiga pe cei debusolaţi mai sârguincios, Augustin, în lucrările lui, nu i-a menţionat pe nume niciodată pe cei doi autori ai ereziei.
Între timp Pelagius, care şezuse în Palestine, nu a stat degeaba; unui nobil roman cucernic, numit Demetrias, care la venirea lui Alaric a fugit în Cartagina, i-a scris o epistolă care încă există (în P. L., XXX, 15-45) şi în care şi-a inoculat iarăşi principiile stoice despre energiile nelimitate ale firii. Mai mult, a publicat în 415 o lucrare, acum pierdută, “De natura”, în care a încercat să îşi probeze doctrina în faţa autorităţilor, apelând nu doar la scrierile lui Ilarie şi Ambrozie, ci şi la lucrări mai vechi ale lui Ieronim şi Augustin, ambii fiind încă în viaţă. Cel din urmă a replicat neîntârziat (415) prin tratatul “De natura et gratia” (P. L., XLIV, 247 ş.cl.). Ieronim, însă, căruia elevul lui Augustin, Orosius, un preot spaniol, i-a explicat personal pericolul noii erezii, şi care a fost mâhnit de severitatea cu care Pelagius i-a criticat comentariile asupra Epistolei către Efeseni, a gândit că a sosit timpul pentru a replica; a făcut asta prin scrisoarea sa către Ctesiphon (Ep. cxxliii) şi prin apreciata “Dialogus contra Pelagianos” (P. L., XXIII, 495 ş.cl.). El a fost asistat de Orosius, care, fără a sta pe gânduri, îl acuzase pe Pelagius la Ierusalim de erezie. După asta, episcopul Ioan de Ierusalim “l-a îndrăgit nespus” (Sf. Augustine, “Ep. clxxix”) pe Pelagius şi l-a primit în ospeţie în acel timp. El a convocat, în iulie 415, un consiliu al diocezei pentru investigarea acuzaţiei. Procedura a fost îngreunată de faptul că Orosius, partea acuzatoare, nu înţelegea greaca şi a angajat un interpret nu tocmai destoinic, în timp ce partea acuzată, Pelagius, era capabil să se apere în limba greacă şi să-şi susţină ortodoxia. Oricum, potrivit unor însemnări personale (scrise la finele lui 415) de Orosius (Liber apolog. contra Pelagium, P. L., XXXI, 1173), părţile contestatare au consimţit cel puţin să lase judecata finală la toate chestiunile pe seama latinilor, odată ce atât Pelagius cât şi adversarii lui erau latini, şi să invoce o decizie din partea lui Inocenţiu I; între timp a fost impusă liniştea asupra ambelor tabere.
Însă lui Pelagius i s-a dat doar un scurt răgaz. Deoarece chiar în acelaşi an, episcopii gali, Heros din Arles şi Lazarus de Aix, care, după înfrângerea uzurpatorului Constantin (411), au renunţat la eparhii şi au plecat în Palestina, i-au expus problema episcopului Eulogius de Caesarea, iar acesta l-a convocat pe Pelagius în decembrie, 415, în faţa unui sinod din 14 episcopi, ţinut la Diospolis, învecinat cu Lydda. Însă norocul i-a surâs iar ereticului. Despre proceduri şi problemele abordate suntem excepţional de bine informaţi din însemnările Sf. Augustin, “De gestis Pelagii” (P. L., XLIV, 319 ş.cl.), scrise în 417 şi bazate pe documentele de la sinod. Pelagius s-a conformat chemării, însă principalii acuzatori, Heros şi Lazarus, nu au reuşit să vină, unul dintre ei fiind împiedicat de boală. Şi cum şi Orosius, ridiculizat şi persecutat de episcopul Ioan de Ierusalim, s-a îndepărtat, Pelagius nu a mai întâlnit o opoziţie personală, el găsindu-şi în acelaşi timp un avocat dibace în diaconul Anianus din Celeda (conf. Hieronym., “Ep. cxliii”, ed. Vallarsi, I, 1067). Punctele principale ale petiţiei au fost traduse de un intepret greacă şi citite doar în rezumat. Pelagius, câştigând bunăvoinţa adunării citindu-le unele scrisori private ale episcopilor de seamă, printre ele şi una a lui Augustin (Ep. cxlvi) – a început să explice şi să desfiinţeze diversele acuzaţii. Astfel că de la acuzaţia că el a afirmat posibilitatea unei vieţi fără păcate total dependentă numai de liberul arbitru, s-a exonerat spunând că, din contră, el cere ajutor de la Dumnezeu (adjutorium Dei) pentru ea, iar prin asta că nu se referă la nimic altceva decât la slava creaţiei (gratia creationis). Despre alte doctrine de care a fost acuzat, el a spus că, formulate aşa cum erau în plângere, ele nu proveneau de la el, ci de la Caelestius, el respingându-le la rândul său. După audiere, nu a mai rămas nimic de făcut pentru sinod decât să retragă acuzaţiile la adresa apărătorului şi să-l declare ca demn de comuniune cu Biserica. Răsăritul vorbise deja de două ori şi nu găsise nimic de blamat la Pelagius, deoarece el şi-a ascuns adevăratele sentimente în faţa judecătorilor.
Continuarea şi finalul controversei (415-418)
Noua achitare a lui Pelagius nu a reuşit să stingă tulburarea şi alarmarea în Africa de Nord, unde Orosius s-a pregătit în 416 cu scrisori de la episcopii Heros şi Lazarus. Pentru a para lovitura, trebuia făcut ceva decisiv. În toamna anului 416, 67 de episcopi din Africa Proconsulară s-au adunat într-un sinod la Cartagina, care a fost prezidat de către Aurelius, în timp ce 59 de episcopi din provincia ecleziastică Numidia, de care aparţinea şi Episcopia Hippo, a Sf. Augustine, a ţinut un sinod în Mileve. În ambele locuri, doctrinele lui Pelagius şi Caelestius au fost iar respinse ca fiind contradictorii credinţei catolice. Oricum, în scopul de a asigura pentru deciziile lor “autoritatea Bisericii Apostolice”, ambele sinoade i-au scris lui Inocenţiu I, cerând sancţiunea supremă a acestuia. Şi pentru a-l impresiona mai mult despre gravitatea situaţiei, cinci episcopi (Augustine, Aurelius, Alypius, Evodius, Possidius) au scris o epistolă comună, în care detaliau doctrina despre păcatul originar, botezul nou-născuţilor şi slava creştină (Sf. Augustin, “Epp. clxxv-vii”). În trei epistole separate, datate 27 ian., 417, papa a răspuns scrisorilor sinodale din Cartagina şi Mileve, la fel ca şi celor cinci episcopi (Jaffé, “Regest.”, ed a 2-a., nn. 321-323, Leipzig, 1885). Pornind de la principiul că rezoluţiile sinoadelor provinciale nu au forţă efectivă până ce nu sunt aprobate de autoritatea supremă a Bisericii Apostolice, papa a rânduit învăţătura catolică despre păcatul originar şi slavă, excluzându-i pe Pelagius şi Caelestius, despre care i s-a spus că au respins aceste doctrine, din sânul Bisericii până ce le va veni mintea la cap (donec resipiscant). În Africa, unde decizia a fost primită cu o nedisimulată bucurie, întreaga controversă era privită acum ca închisă, iar Augustin, pe 23 septembrie 417, a anunţat de la amvon (Serm., cxxxi, 10 în P. L., XXXVIII, 734), “Jam de hac causa duo concilia missa sunt ad Sedem apostolicam, inde etiam rescripta venerunt; causa finita est”. (Două sinoade au scris Bisericii Apostolice despre această problemă; răspunsurile au venit; chestiunea s-a lămurit.) Dar se înşela; problema nu era încă lămurită.
Inocenţiu I a murit pe 12 martie, 417, şi Zosimus, grec prin naştere, i-a urmat. În faţa tribunalului său, întreaga chestiune pelagiană era acum redeschisă şi discutată în toate aspectele ei. Acest prilej s-a ivit datorită declaraţiilor atât a lui Pelagius cât şi a lui Caelestius, remise Bisericii Romane pentru a se justifica. Cu toate că deciziile anterioare ale lui Inocenţiu I au alungat orice îndoieli despre chestiunea în sine, totuşi chestiunea persoanelor implicate era indecisă. Au susţinut Pelagius şi Caelestius într-adevăr aceste teze condamnate ca eretice? Simţul dreptăţii al lui Zosimus îi interzicea să pedepsească pe cineva cu excomunicarea înainte de a fi pe deplin convins de greşeala aceluia. Şi dacă se luau în considerare paşii recenţi ai celor doi, îndoielile care se puteau ivi în acest moment nu erau în întregime fără temei. În 416 Pelagius a publicat o nouă lucrare, acum pierdută, “De libero arbitrio libri IV”, care prin frazeologie părea să fie convergentă către concepţia augustiniană a slavei şi botezului infantil, chiar dacă în principiu nu abandona punctul de vedere de la începuturi al autorului. Vorbind de slava creştină, el admitea nu doar o revelaţie dumnezeiască , ci şi un soi de slavă lăuntrică, adică o iluminare a minţii (prin slujbe, citirea Bibliei etc.), adăugând, totuşi, că cea din urmă nu servea la a face faptele bune posibile, ci doar facilita îndeplinirea lor. Despre botezul infantil el afirma că trebuie făcut în aceeaşi formă ca şi în cazul adulţilor, nu pentru a curăţa copilul de vreun păcat originar real, ci pentru a-i asigura intrarea în “împărăţia lui Dumnezeu”. Copiii nebotezaţi, gândea el, după moarte vor fi excluşi din “împărăţia lui Dumnezeu”, dar nu şi de la “viaţa veşnică”. Această lucrare, împreună cu o mărturisire de credinţă, care încă există, şi care poartă mărturia supunerii sale copilăreşti, Pelagius le-a trimis la Roma, cerând umil, în acelaşi timp ca eventualele inadvertenţe să fie corijate de cel care “sprijină credinţa şi biserica lui Petru”. Toate acestea îi erau adresate lui Inocenţiu I, despre a cărui moarte Pelagius încă nu auzise. Caelestius, de asemenea, care între timp îşi schimbase reşedinţa din Efes la Constantinopol, însă fusese alungat de către episcopul Atticus, anti-pelagian, s-a pus pe fapte penru propria reabilitare. În 417 el a mers la Roma personal şi a lăsat la picioarele lui Zosimus o mărturie de credinţă detaliată (Fragmente, P. L., XLV, 1718), în care îşi afirma credinţa în toate doctrinele, “de la Treimea unui singur Dumnezeu până la învierea morţilor” (conf. Sf. Augustin, “De peccato orig.”, xxiii).
Foarte mulţumit de această credinţă catolică şi supunere, Zosimus a trimis două scrisori diferite (P. L., XLV, 1719 ş.cl.) către episcopii africani, spunând că în cazul lui Caelestius, episcopii Heros şi Lazarus au procedat fără circumspecţia cuvenită, iar la Pelagius aşijderea, deoarece s-a dovedit prin recenta sa confesiune de credinţă că nu s-a abătut de la adevărul catolic. Cît despre Caelestius, care atunci se afla în Roma, papa i-a însărcinat pe africani fie să îşi revizuiască vechea sentinţă, fie să îi dovedească erezia în prezenţa sa (a papei) în decursul a două luni. Porunca papală a lovit Africa ca o torpilă. În mare grabă, a fost convocat un sinod la Cartagina, în noiembrie 417, scriindu-i-se şi lui Zosimus, rugându-l imediat să nu abroge sentinţa pe care predecesorul lui, Inocenţiu I, a pronunţat-o împotriva lui Pelagius şi Caelestius, până ce aceştia nu îşi vor fi mărturisit crezul în necesitatea unei slave interioare pentru toate gândurile, vorbele şi faptele bune. Cel puţin, Zosimus s-a oprit. Printr-o altă scrisoare din 21 martie 418, el îi asigura că încă nu s-a pronunţat definitiv, dar că va trimite spre Africa toate documentele privitoare la pelagianism pentru a deschide calea unei judecări noi, complete. Ca urmare a poruncii papale, s-a ţinut pe 1 mai, 418, în prezenţa a 200 de episcopi, faimosul Consiliu din Cartagina, care iarăşi a etichetat pelagianismul ca erezie în opt (sau nouă) canoane (Denzinger, “Enchir.”, a 10-a ed., 1908, 101-8). În oridnea importanţei, acestea ar fi, pe scurt:
Moartea nu a venit la Adam dintr-o necesitate fizică, ci prin păcat.
Copiii nou-născuţi trebuie botezaţi în numele păcatului originar.
Confirmarea slavei nu doar că atrage iertarea păcatelor trecute, ci oferă şi asistenţă pentru evitarea viitoarelor păcate.
Slava lui Hristos nu numai că deschide calea întru cunoaşterea poruncilor lui Dumnezeu, ci conferă şi putere de voinţă şi de îndeplinire a lor.
Fără slava lui Dumnezeu nu este doar mult mai dificil, ci absolut imposibil de a face fapte bune.
Nu din umilinţă, ci întru adevăr trebuie să mărturisim că suntem păcătoşi.
Sfinţii pomenesc rugămintea Duhovnicilor noştri, “Iartă-ne nouă păcatele”, nu doar pentru alţii, ci şi pentru ei înşişi.
Sfinţii s-au pronunţat cu aceeaşi rugăminte nu doar din simplă umilinţă, ci şi întru spiritul adevărului.
Unele codice conţinând un al nouălea canon (Denzinger, loc. cit., nota nr. 3): Copiii care mor fără de botez nu ajung într-un “loc de mijloc” (medius locus), odată ce neprimirea botezului îi exclude şi de la “împărăţia cerurilor” şi de la “viaţa veşnică”.
Aceste canoane clar glăsuite, care (cu excepţia ultimului) ulterior au ajuns articole de credinţă legate de Biserica universală, au dat lovitura de moarte pelagianismului; mai devreme sau mai târziu el va sângera de moarte.
Între timp, îndemnată de africani (probabil printr-un anume Valerian, care a ajuns să deţină o poziţie influentă în Ravenna), puterea laică s-a amestecat şi ea în dispută, împăratul Honorius, printr-o ordonanţă din 30 aprilie, 418, din Ravenna, alungând toţi pelagienii din oraşele Italiei. Dacă Caelestius evadase la cele auzite din faţa lui Zosimus, de care era acum legat, “fugind din Roma” (Sf. Augustin, “Contra duas epist. Pelag.”, II, 5), sau dacă a fost printre primele victime ale decretului imperial de exil, nu se poete concluziona bine din sursele avute. În privinţa vieţii sale ulterioare, aflăm că în 421 el a bântuit din nou prin Roma sau prin preajmă, dar a fost alungat a doua oară printr-o hotărâre imperială (conf. P. L., XLV, 1750). Se mai relatează că în 425 petiţia lui pentru o audienţă la Celestin I a avut ca rezultat o a treia alungare (conf. P. L., LI, 271). S-a gândit atunci să se refugieze în orient, unde îl vom găsi mai târziu. Pelagius nu poate fi inclus în sfera decretului imperial de exil din Roma. Pentru că la acea vreme el locuia, fără doar şi poate, în Orient, odată ce, prin vara anului 418, el comunica cu Pinianus şi soţia acestuia, Melania, care trăiau în Palestina (conf. Card. Rampolla, “Santa Melania giuniore”, Roma, 1905). Dar asta este ultima informaţie pe care o deţinem despre el; probabil că a murit în orient. Primind documentele de la Consiliul din Cartagina, Zosimus a trimis tuturor episcopilor din lume a sa faimoasă “Epistola tractoria” (418) din care, din păcate, doar câteva fragmente ne-au parvenit. Această scrisoare deschisă papală, un document lung, este o relatare a întregii “causa Caelestii et Pelagii”, din ale căror lucrări se dau din abundenţă citate, de unde reiese o nevoie categorică de condamnare a pelagianismului ca erezie. Afirmaţia că fiecare episcop din lume a fost obligat să confirme această circulară prin propria semnătură, nu se poate dovedi, este mai probabil ca episcopilor să li se fi cerut să trimită la Roma o încuviinţare scrisă; dacă un episcop refuza să semneze, era înlăturat din eparhie şi alungat. Un al doilea ordin, mai aspru, dat de împărat pe 9 iunie 419, adresat episcopului Aurelius de Cartagina (P. L., XLV, 1731), a dat o putere sporită acestei măsuri. Triumful lui Augustin era complet. În 418, situaţia fiind clarificată asupra întregii controverse, el a scris împotriva ereticilor ultima mare lucrare, “De gratia Christi et de peccato originali” (P. L., XLIV, 359 ş.cl.).
Disputele Sf. Augustin cu Iulian din Eclanum (419-428)
Prin măsurile viguroase adoptate în 418, pelagianismul a fost cu adevărat condamnat, dar nu nimicit. Printre 18 episcopi din Italia care au fost exilaţi din cauza refuzului de a semna decretul papal, Iulian, episcop de Eclanum, un oraş din Apulia, acum deşert, a fost primul care a protestat împotriva actului “Tractoria” al lui Zosimus. Cu o aleasă educaţie şi destoinic în filozofie şi dialectică, el şi-a asumat conducerea în rândul pelagienilor. But Însă a lupta pentru pelagianism nu însemna a lupta împotriva lui Augustin. Disputa literară a izbucnit brusc. Probabil că Iulian însuşi a fost cel care l-a denunţat pe Sf. Augustin ca damnator nupitarum către influentul comes Valerian din Ravenna, un nobil care era fericit în căsnicie. Pentru a contracara acuzaţia, Augustin a scris, la începutul anului 419, o apologie, “De nuptiis et concupiscentia libri II” (P. L., XLIV, 413 ş.cl.) şi i-a trimis-o lui Valerian. Imediat după (419 ori 420), Iulian a replicat printr-o replică ce ataca prima parte a lucrării lui Augustin şi a intitulat-o “Libri IV ad Turbantium”. Însă Augustin a respins atacul în faimoasa sa replică, scrisă în 421 ori 422, “Contra Iulianum libri VI” (P. L., XLIV, 640 ş.cl.). Când două circulare pelagiene, scrise de Iulian şi care biciuiau “părerile maniheiste” ale anti-pelagienilor, ajunse în mâinile sale, el a atacat energic (420 sau 421) într-o lucrare, dedicată lui Bonifaciu I, “Contra duas epistolas Pelagianorum libri IV” (P. L., XLIV, 549 ş.cl.). Fiind plecat din Roma, Iulian a găsit (nu mai târziu de 421) un loc de refugiu în Cilicia cu Theodor din Mopsuestia. Aici el şi-a dat toată osteneala în elaborarea unei lucrări extinse, “Libri VIII ad Florum”, care a fost în totalitate dedicată respingerii celui de-al doilea volum al lui Augustine, “De nuptiis et concupiscentia”. Deşi alcătuită la puţin timp după anul 421, nu a ajuns la cunoştinţa Sf. Augustine până în 427. Răspunsul acestuia, care citează argumentele lui Iulian propoziţie cu propoziţie şi le respinge, a fost complet doar odată cu cel de-al şaselea volum, de unde şi este citat în literatura patristică drept “Opus imperfectum contra Iulianum” (P. L., XLV, 1049 ş.cl.). O consemnare clară despre pelagianism, care reliefează puternic opiniile diametral opuse ale autorului, a fost oferită de Augustin în 428, în capitolul final al lucrării sale, “De haeresibus” (P. L., XLII, 21 ş.cl.). Ultimele scrieri ale lui Augustin, publicate după moartea sa (430) nu mai erau îndreptate împotriva pelagianismului, ci a semipelagianismului.
După moartea lui Theodor din Mopsuestia (428), Iulian din Eclanum a lăsat pământul ospitalier al Ciliciei şi în 429 îl găsim, în mod neaşteptat, în campania tovarăşilor de exil, episcopii Florus, Orontius şi Fabius, la curtea patriarhului Nestorius din Constantinopol, care era dornic să-i sprijine pe fugari. Tot aici, în 429, Caelestius apare iar ca protégé (protejat) al patriarhului; este ultima sa apariţie în istorie; de aici încolo toate urmele lui se pierd. Însă episcopii exilaţi nu s-au bucurat prea mult de protecţia lui Nestorius. Când Marius Mercator, un laic şi prieten al Sf. Augustin, care era pe atunci prezent în Constantinopol, a auzit de maşinaţiunile pelagienilor în oraşul imperial, a compus, spre finele lui 429, a sa “Commonitorium super nomine Caelestii” (P. L., XLVIII, 63 ş.cl.), în care arăta viaţa dezmăţată şi caracterul eretic al anturajului lui Nestorius. Rezultatul a fost că împăratul Theodosius al II-lea a dat un decret pentru alungarea lor, în 430. Când Consiliul Ecumenic din Efes (431) a repetat condamnarea pronunţată în Vest (conf. Mansi, “Concil. collect.”, IV, 1337), pelagianismul a fost zdrobit în Est. Conform plauzibilei relatări din Prosper de Aquitania (“Chronic.” ad a. 439, in P. L., LI, 598), Iulian din Eclanum, simulând căirea, a încercat să reintre în posesia fostei sale eparhii, un plan pe care Sixtus al III-lea (432-40) l-a zădărnicit în mod temerar. Anul morţii sale este nesigur. Se pare că s-a stins din viaţă în Italia între 441 şi 445, sub domnia lui Valentinian al III-lea.
Ultimele urme de pelagianism (429-529)
După Consiliul din Efes (431), pelagianismul nu a mai tulburat Biserica Greacă, astfel că istoricii greci ai secolului al cincilea nici măcar nu pomenesc ceva despre controversă sau numele ereticilor. Însă erezia a continuat să mocnească în Vest şi s-a stins foarte încet. Principalele centre erau Galia şi Britania. Despre Galia ni se spune că un sinod, desfăşurat probabil la Troyes în 429, a fost convocat pentru a lua măsuri împotriva pelagianismului. Au fost trimişi episcopii Germanus de Auxerre şi Lupus de Troyes în Britania pentru a lupta cu erezia galopantă, care primea un puternic sprijin din partea celor doi ucenici ai lui Pelagius, Agricola şi Fastidius (conf. Caspari, “Scrisori, tratate şi predici din ultimele două secole ale antichităţii ecleziastice”, pp. 1-167, Christiana, 1891). Aproape un secol mai târziu, Ţara Galilor era centrul intrigilor pelagiene. Pentru că preacucernicul arhiepiscop David de Menevia a participat în 519 la Sinodul de la Brefy, îndreptându-şi atacurile împotriva pelagienilor ce locuiau acolo, a fost apoi făcut Primate de Cambria, el convocând un alt sinod împotriva lor. În Irlanda lucrarea lui Pelagius “Comentariu despre Sf. Pavel”, descrisă la începutul acestui articol, a fost întrebuinţată mult timp după aceea, cum se dovedeşte prin multe citări irlandeze din ea. Chiar în Italia pot fi găsite urme, nu numai în Dioceza din Aquileia (conf. Garnier, “Opera Marii Mercat.”, I, 319 ş.cl., Paris, 1673), ci şi în Italia Centrală; deoarece aşa-numitul “Liber Praedestinatus”, scris pe la 440 poate chiar în Roma, nu poartă atât de mult pecetea semipelagianismului, cât pe cea a pelagianismului (conf. von Schubert, “Der sog. Praedestinatus, ein Beitrag zur Geschichte des Pelagianismus”, Leipzig, 1903). O consemnare mai detaliată despre această lucrare va fi de găsit în articolul PREDESTINARIANISM. Nu înainte de Al Doilea Sinod din Orania (529) pelagianismul şi-a dat ultima suflare în Vest, cu toate că întrunirea şi-a aţintit deciziile în primul rând împotriva semipelagianismului.
(courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/11604a.htm)
