Pelagianismul in formarea si reformarea Bisericii

de C. R. Biggs

Recent, predam o oră de Istoria Bisericii Vechi la şcoala de duminică din congregaţia mea. Când am ajuns la studierea lui Augustin şi Pelagius, am vrut să scriu un scurt rezumat despre viaţa lui Augustin şi miezul polemicii dintre el şi Pelagius. Îl ofer aici pentru oricine ar putea fi interesat să afle mai multe despre Augustin, cât şi pentru cei care doresc o recenzie a acestei importante dezbateri teologice despre care “încă se vorbeşte azi.”

Întru Hristos,
Pastor Biggs
———————————-

Pelagianismul în formarea şi reformarea Bisericii
Pe la mijlocul secolului al doilea, Biserica Creştină a dezvoltat Crezul Apostolic care conţinea doctrinele fundamentale, sau credinţele esenţiale ale Bisericii.

În secolul al patrulea, doctrinele despre Treime şi cele două naturi ale lui Hristos au fost stabilite la Consiliile din Niceea în 325 AD, Efes în 431 AD şi Calcedonia în 451 AD. Doctrina despre soteriologie totuşi, sau doctrina despre mântuire şi slavă nu au fost clar şi sistematic stabilită până la controversa dintre Augustin şi Pelagian din secolul al V-lea, în vest.

Aceste doctrine despre mântuire şi slavă vor continua să fie dezbătute în decursul istoriei bisericii, de-a lungul Bisericii Medievale, a Reformei şi până în prezent. În contrast cu aceste doctrine augustiniene despre păcat şi slavă, doctrina polemistă a pelagianismului va reapărea în multe forme pentru a provoca aceste învăţături biblice.
Cu toate că învăţăturile majore despre Dumnezeu şi Hristos fuseseră stabilite prin Consiliul de la Constantinopol (AD 381), ce nu fusese pe deplin edificat până la acea dată era întrebarea “Ce a îndeplinit Hristos prin viaţa şi moartea sa?” şi “Cum se aplică această lucrare a lui Dumnezeu la om?” Şi nu se va edifica până la biserica medievală, când Ispăşirea lui Hristos a fost pe deplin arătată, însă doctrina Mântuirii a început să fie mai bine conturată odată cu Sfântul Augustin, episcop de Hippo în Africa de Nord.

S-a spus de către marele istoric al bisericii din secolul al XIX-lea Philip Schaff, că istoria Bisericii dezvăluie multe dintre scrierile teologiei sistematice. Doctrinele despre Scriptură, Dumnezeu şi persoana lui Hristos sunt de temelie, apoi doctrinele despre om, starea sa şi relaţia cu Dumnezeu sunt ridicate pe această temelie doctrinară, fiind stabilite prin mărturii de-a lungul istoriei Bisericii timpurii.

Augustin din Hippo
Augustin s-a născut în Thagaste, din părinţi africani de origine berberi romanizaţi, pe 13 noiembrie 354 AD. A fost educat în Cartagina, un oraş nord african proeminent, fiind considerat o persoană intelectuală foarte importantă în lumea apuseană. A fost convertit la creştinism în 386 AD, după rugăciunile foarte devotatei sale mame Monica şi sub influenţa unui episcop intelectual pe nume Ambrose.
Înaintea convertirii sale, Augustin a avut o viaţă oarecum nechibzuită şi păgână, conform cărţii sale „Mărturisiri”. „Mărturisirile” lui Augustin nu sunt doar autobiografia sa, ci şi primul său tratat teologic, scris cu cinci ani înaintea începerii secolului al cincilea.

Din cauza educaţiei sale alese, Augustin înţelesese greşit scripturile Vechiului Testament înainte de convertirea la creştinism, la fel ca mulţi alţi oameni educaţi ai acestei perioade, ceva ca o adunătură de mituri ori “poveşti de femei bătrâne.” Înainte ca Augustin să devină creştin, s-a bălăcit în filozofiile păgâne şi în religia falsă numită maniheism.

Maniheismul respingea Vechiul Testament şi căuta raţiunea de a defini creştinismul ca opus al revelaţiei, iar asta l-a făcut foarte susceptibil faţă de această grupare, datorită asocierii sale cu raţiunea în general, şi cu platonismul în particular. S-a alăturat acestei secte eretice şi a făcut câţiva convertiţi timp de nouă ani, cât a rămas. În esenţă, maniheismul era un talmeş-balmeş de idei filozofice persane, indiene, budhiste şi greceşti care susţinea că există un Dumnezeu bun şi un Dumnezeu rău care coexistă laolaltă veşnic, ca lumina şi întunericul, binele şi răul etc. Binele şi răul erau gândite de maniheişti ca existând veşnic, iar Dumnezeul bun căuta ca lumina sa să fie cunoscută în acest întuneric (ei respingeau şi învăţătura revelaţiei din Vechiul Testament).

După mutarea lui Augustin la Milano, el a început să respingă ideile şi filozofia maniheismului când a întâlnit un intelectual creştin pe nume Ambrose. Ambrose era episcop sau pastor în Milano. Augustin a studiat sub oblăduirea lui, învăţând cât de mult a putut după convertirea sa. Ambrose l-a convins despre trăinicia nu doar a Vechiului Testament, ci şi despre cea a Noului Testament, iar Augustin a fost botezat de marele pastor în 387 AD. Augustin s-a mutat înapoi în Africa de Nord după convertire şi moartea mamei sale Monica, unde a fost influenţat de rugămintea oamenilor din Hippo de a le fi episcop sau pastor.

“Împotriva donatiştilor”
Prima mare schismă a bisericii şi prima controversă cu care Augustin a avut de-a face a fost cea cunoscută ca controversa donatistă. Succint spus, donatiştii erau separatişti care credeau că ei sunt singura biserică adevărată şi că cea catolică, ori biserica universală, nu putea să fie aşa dacă nu încuviinţa învăţăturile donatiste. Donatiştii susţineau, de pildă, că împărtăşaniile nu puteau fi administrate dacă episcopul congregaţiei nu era o persoană potrivită pentru preoţie.

Donatiştii susţineau că efectul împărtăşaniei asupra enoriaşului se baza pe îndreptăţirea cu care episcopul o administra. Augustin a replicat spunând că “Împărtăşania este lucrarea lui Dumnezeu, nu a oamenilor. Prin urmare, nu depinde de caracterul celui ce o administrează.” Asta ca urmare a acestei credinţe a donatiştilor, construită pe declaraţia părintelui bisericii timpurii Ciprian: “Nu-L poţi avea pe Dumnezeu ca Tată, dacă nu ai Biserica ca mamă,” că dacă ei erau adevărata Biserică, oricine ar fi fost în afara zidurilor ei nu era creştin. Biserica era pură, iar ca atare oricine care nu era “îndreptăţit” nu ar fi trebuit să intre, şi în mod clar să nu administreze Împărtăşaniile slavei lui Dumnezeu.

Augustin a răspuns, în stilul său intelectual şi dintr-o poziţie protectoare ca episcop al congregaţiei sale, argumentând împotriva interpretării donatiste asupra Bisericii.

Augustin le-a spus că Hristos a folosit parabola cu grâul şi cântarul pentru a indica că adevărata Biserică poate avea “mulţi lupi înăuntru şi multe oi în afară.” El a mai subliniat că nu era o judecată dreaptă pentru nici un creştin să spună despre altul că este necredincios şi eretic dacă acela este gata să susţină crezurile şi să încuviinţeze învăţătura biblică de bază (adică Crezul Apostolilor şi catehismele).

Faimosul citat de la Augustin: “În cele esenţiale, unitate; în cele neesenţiale, libertate; în toate, indulgenţă” vine din scrierile „Împotriva donatiştilor” şi stabileşte învăţăturile Bisericii în ecleziastica lor, sau doctrina Bisericii de-a lungul perioadei medievale. Dezbaterea dintre Augustin şi donatişti a luat oficial sfârşit la Consiliul din Cartagina, din 411 AD, când donatiştii şi învăţăturile lor au fost condamnaţi de către Biserică.
A doua controversă majoră, cu care Augustin va avea de-a face ca episcop, a fost problema pelagianismul. Mulţi scolastici compară această dispută împotriva lui Pelagius cu Martin Luther şi Reforma din secolul al XVI-lea, datorită argumentelor folosite în argumentările teologice, precum păcatul originar, justificarea doar prin credinţă şi depravarea omului; ca să nu mai menţionăm faptul că Luther era călugăr augustinian înainte de reformare şi convertire.

Pelagius
Cine a fost Pelagius? Pelagius a fost un călugăr britanic, predicator foarte zelos, care fusese castrat de dragul împărăţiei cerurilor şi trecuse la un ascetism riguros. Dorea un trai de perfectă sfinţenie. În istoria creştinismului, el a ajuns să fie un eretic de seamă al bisericii, dar în scrierile de început ale sale era foarte ortodox şi căuta să menţină şi să susţină crezurile bisericii timpurii.

Pelagius a venit din Roma în Cartagina în anul 411 AD, în timp ce Augustin era departe, în timpul Consiliului din Cartagina. Îi învăţa pe oamenii din Africa de Nord o nouă latură a moralei şi vieţii cumpătate a traiului conform Evangheliei, pentru că fusese uluit de sărăcia moralei romane. Pelagius a fost în esenţă un moralist care gândea că învăţăturile lui Augustin, pe care le auzise predate şi predicate în Roma, diminuează slava şi îi îmboldesc pe oameni să ducă o viaţă după bunul plac, fără mult respect pentru poruncile lui Dumnezeu.

“Porunceşte cum ţi-e voinţa; şi pune chezăşie pentru ce ai poruncit.” Augustin

Problema cu reputaţia sa în istorie a fost legată de doctrina sa despre soteriologie. Conform teologiei ortodoxe, Pelagius face greşeli fatale în teologia despre mântuire. El a scris: “Virtutea pe care o obţii singur este bunul suprem, care este urmat de răsplată” sau ca teză de bază: “Justificarea prin chiar faptele bune ale persoanei.”

Dezbaterea dintre Augustin şi Pelagius a început când Pelagius a abordat un citat din „Mărturisirile” lui Augustin: ” Porunceşte cum ţi-e voinţa; şi pune chezăşie pentru ce ai poruncit.” Asta însemnând că avem nevoie să-I cerem lui Dumnezeu abilitatea de a îndeplini ceea ce El porunceşte (asta implică faptul că Dumnezeu ne dă dorinţa de a face aşa ceva, precedându-ne astfel faptele). Vom mai vedea această învăţătură augustiniană mai târziu în istorie, în timpul Reformei, când Luther scrie ceva asemănător în „Supunerea faţă de Voinţă” către Desiderius Erasmus din Rotterdam.

Luther a spus mai târziu, în timpul Reformei, “Noi nu putem veni către Hristos, până ce Tatăl nu ne dă această capacitate,” bazându-se pe scrierile lui Pavel în Efeseni, Capitolele 1 şi 2, şi pe Cartea lui Ioan, Capitolul 6.

Obiecţia avută de Pelagius împotriva lui Augustin era “Cum ar putea Dumnezeu să ne poruncească să facem ceva dacă am fi incapabili să facem ce ne porunceşte?” Pelagius răspundea astfel: “Dumnezeu nu ne porunceşte să facem ceva ce am fi neputincioşi să facem….Dacă trebuie să fac, înseamnă că pot.” Această problemă a fost legată şi de înţelegerea sa în ceea ce priveşte păcatul originar.

Poziţia lui Pelagius faţă de păcatul originar este afirmată astfel: “Adam este creat muritor şi ar fi murit chiar dacă nu păcătuia niciodată.” Augustin a spus: “Adam a fost creat bun şi onest, era fericit şi în comuniune cu Dumnezeu…Adam nu ar fi murit dacă nu păcătuia, însă a fost pus la încercare şi când a dat greş, depravarea sa a fost transmisă odraslelor sale de-a lungul istoriei, astfel că Vechiul şi Noul Testament vorbesc despre depravarea omului de la Geneză până la Apocalips.” (Geneza 6; Psalm 51; Ier. 17:9; Ioan 6:44; Mat. 15; Efe.1; Romani 3:11-23). “Adam a căzut într-o stare de decădere totală şi deznădăjduită, a cărei sfârşit specific este moartea veşnică.” – Augustin

Augustin i-a argumentat lui Pelagius că Adam a fost “posse peccare,” “posse non peccare.” El avea abilitatea de a păcătui şi pe cea de a nu păcătui înainte de cădere, dar odată ce a căzut în nesupunere, moartea a venit spre Adam prin păcatul său (Gen.3; Romani 5:12-21). Adam a fost pus la încercare şi ales de Dumnezeu să reprezinte rasa omenească, astfel că datorită eşecului şi nesupunerii faţă de Dumnezeu, urmaşii lui Adam sunt născuţi în păcat(Ps. 51), cu incapacitatea de a nu păcătui.

Augustin gândea că omul încă are voinţă liberă (liberium arbitrium), dar voinţa sa este încătuşată de firea păcătoasă şi nu poate face ce este dumnezeiesc, ci doar ce omul decăzut doreşte, asta nefiind convergent către Dumnezeu (Romani 8:9; 1 Cor. 2; Ioan 6:44).

Augustin scria: “Adam a căzut într-o stare de decădere totală şi deznădăjduită, a cărei sfârşit specific este moartea veşnică.” Mulţi teologi ai Bisericii vor consimţi această doctrină pronunţată de Augustin, iar aceste doctrine augustiniene vor fi repetate în scrierile Sf. Toma Aquino în lucrarea „Summa Theologiae”, în cea a lui Luther „Supunerea faţă de Voinţă” şi în a lui John Calvin „Instituţiile religiei creştine”.

Păcatul originar, potrivit lui Augustin nu a fost primul păcat comis de Adam în grădina Edenului, ci consecinţa nesupunerii sale, sau lipsa binelui, condiţia păcătoşeniei care este comună omenirii de la alungarea din rai – o depravare inerentă, moştenită şi starea care face imposibil pentru om să nu păcătuiască. A fost o pierdere a libertăţii, adică pierderea adevăratei libertăţi morale, aşa cum a definit-o Augustin.

“Cum ar putea Dumnezeu să ne poruncească să facem ceva dacă am fi incapabili să facem ce ne porunceşte?” – Pelagius

Pelagius i-a argumentat lui Augustin că Dumnezeu nu ne-ar porunci în Lege să trăim într-un anume fel dacă nu ne-ar fi dat şi capacitatea de-a o face. El i-a scris lui Augustin că Adam l-a reprezentat doar pe Adam şi că omul nu poate fi trimis la judecată din cauza altcuiva. “Păcatul lui Adam a dat un anumit exemplu rău, pe care [omul] s-a repezit să-l urmeze. De aceea aproape toţi au nevoie să fie îndreptaţi…dar după botez omul are deplina putere şi datoria de a păstra legea divină.”

Acest crez îl duce logic pe Pelagius la concluzia că justificarea prin ispăşirea făcută de altul nu poate fi adevărată, deoarece un alt om nu poate primi pedeapsa pentru păcatele altcuiva.

Omul este responsabil pentru păstrarea legii şi pentru rezistarea faţă de păcat prin el însuşi. Păcătoşenia evidentă din om, din creaţia decăzută, trebuie să aibă o abilitate de a nu păcătui, oamenii tind către păcat doar pentru că suntem născuţi într-o societate în care răul predomină. Oamenii se nasc inocenţi, însă societatea, care este rea, pare să îi domine şi să-i înrăiască. Augustin l-a întrebat: “Cum poate societatea să fie rea când este alcătuită din oameni care nu sunt depravaţi, pentru că societatea nu ar trebui să fie rea, ci bună, dacă oamenii se nasc buni.”

Pelagius aducea mult cu Socrate în privinţa învăţăturii sale despre educaţie şi cunoaştere ca fiind temelia virtuţii. Problemele morale pot fi soluţionate şi răul poate fi îndepărtat prin educaţie, ar spune Pelagius.

Augustin a răspuns că noi doar am sfârşi ca fiinţe sofisticate şi educate şi că omul este prin firea lui păcătos şi decăzut şi numai Slava lui Dumnezeu poate face ca inima rea a omului să fie bună. Augustin definea răul, mai degrabă decât ignoranţa, ca absenţă a binelui, a dumnezeiescului.

Pelagius a spus că Hristos a venit pentru a educa omul şi a-i aduce cunoaşterea despre Dumnezeu şi despre condiţia sa. Moartea Sa a fost doar un exemplu de răutate a păcatului, mai curând decât o ispăşire indirectă în care virtutea lui Hristos se aplică oamenilor Săi.

În 418A.D. a fost ţinută o conferinţă la Cartagina, în Africa de Nord, iar Pelagius a fost condamnat în Consiliul din Cartagina, care era mai degrabă un consiliu teritorial decât unul ecumenic. În decursul controversei şi-au găsit locul acolo trei episcopi – pastori diferiţi. În mod ironic, acesta a fost un moment semnificativ care a întărit poziţia episcopului – pastor al Romei când a intrat în consiliul teritorial şi şi-a pus pecetea pe aprobarea condamnării lui Pelagius (deşi, privind în urmă la acest incident putem aprecia just supravegherea providenţială a lui Dumnezeu asupra Bisericii Sale chiar dacă această acţiune a episcopului a fost mai târziu folosită în mod păcătos la întărirea puterii Episcopului – Pastor al Romei).

Augustin a scris că omenirea este o mulţime a păcatului (missa perditionis). El a fost ceea ce teologii Bisericii au numit un adevărat teolog pavelian. Un teolog protestant de la Princeton chiar a spus despre Augustin: “Ne-a dat Reforma din secolul al XVI-lea, datorită accentului pe care l-a pus pe slava lui Dumnezeu întru mântuire.” El şi-a construit fundamentul pe apostolul Pavel care a scris “nu este nimeni virtuos, nimeni…nimeni care-L caută pe Dumnezeu sau face bine…” din Epistola către Romani din Noul Testament.

Marea poruncă a lui Dumnezeu, potrivit lui Hristos, era: “Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea, mintea şi inima, şi să-ţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi.” Augustin credea că cel mai mârşav şi ticălos dintre păcate era necredinţa, adică ” Să-L urăşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată puterea, mintea şi inima, şi să-ţi urăşti aproapele ca pe tine însuţi.”

Augustin se referea la faptul că dacă omul este păcătos, iar cea mai mare poruncă era aceasta, atunci a nu respecta această poruncă, în absenţa binelui, era marele rău al omenirii, dovedind incapacitatea de a face într-adevăr bine şi a-L cinsti pe Dumnezeu.

Augustin scria că mulţi văd păcate şi nelegiuiri odioase precum crima, adulterul şi alte păcate vizibile, dar cea mai mari şi odioase nelegiuiri sunt cele care nu sunt vizibile, adică necredinţa sau nesocotirea poruncilor lui Dumnezeu. Nu a fost vina lui Dumnezeu că omul a păcătuit împotriva lui, deoarece omul a fost testat într-un mediu perfect în grădina Edenului, în împrejurări perfecte, dar cu mutabilitate, capacitatea de schimbare: posse peccare, capacitatea de a păcătui dacă decide să o facă, firea sa în acel moment fiind neutră.

Omul se naşte acum sub o condiţie care-l împiedică ă se supună pe deplin lui Dumnezeu (sau pierderea libertăţii: libertatea morală), putând astfel să facă binele fundamental şi să păstreze marea poruncă; ca atare, doar Dumnezeu, prin slava Sa poate oferi capacitatea de a nu păcătui. Dumnezeu oferă această slavă unui anumit număr de oameni din cadrul Bisericii, aşa cum a făcut cu Israel, o naţiune aparte a Vechiului Testament (Deut. 7:7).

Augustin a arătat clar că Dumnezeu porunceşte ceea ce omul nu poate să facă din cauza căderii omului în păcat şi mizerie. Augustin susţinea asta datorită firii înnăscute şi a voinţei libere de a face doar ce e rău şi nu dumnezeiesc, astfel că omul a fost prin natura sa un obiect al mâniei, aşa cum Pavel arăta în Epistola către Efeseni (Capitolul 2), şi în Epistola către Romani (Capitolele 3 şi 8).

Evanghelia ne învaţă că toţi păcătoşii la care Hristos a venit pentru” a-i elibera pe înrobiţi” prin ducerea unei vieţi perfect în loc de cea a unui păcătos, şi murind, luându-şi mânia lui Dumnezeu asupra Lui, altminteri nevinovat, şi aplicând virtutea sa unor anumiţi oameni. Augustin a scris: “…meritele bune ale omului sunt daruri ale lui Dumnezeu, astfel că atunci când prin ele se obţine recompensa vieţii veşnice, este pur şu simplu slavă oferită pentru slavă.”

Augustin a fost numit teolog al slavei în istorie datorită scrierilor sale în soteriologie (sau studierea mântuirii) şi stabilirea unei poziţii ortodoxe despre dăruirea slavei de către Dumnezeu omului păcătos. El nu a negat niciodată voinţa liberă a omului; mai curând a stabilit-o. A negat că, conform învăţăturii apostolului Pavel şi a lui Hristos, omul era incapabil de a fi total slobod în virtute; aşadar, el nu are capacitatea de a trăi perfect virtuos. Omul era totuşi liber, însă liber de a face ceea ce e rău. Prin slava lui Dumnezeu, şi prin infuzia de iubire de la Sfântul Duh (Rom. 5), înrobitul va alege ceea ce Îl mulţumeşte pe Dumnezeu, “nu numai cu scopul de a cunoaşte, prin manifestarea slavei, ceea ce trebuie făcut, ci mai mult decât atât, prin harul dat de slavă, ei pot face cu dragoste ceea ce cunosc.”

Potrivit învăţăturii lui Hristos din Predica de pe Munte, un copac poate fi şi bun, şi rău la rădăcini. Cunoşti copacul după fructele pe care le dă, ori pentru a face o analogie la om: cel ce e născut din carne este carne şi cel ce e născut din duh este duh. Pavel a scris că omul este în vrăjmăşie cu Dumnezeu, decăzut şi sub mânia lui Dumnezeu, copil al diavolului. Augustin îşi conchide argumentul pentru această declaraţie “Porunceşte cum ţi-e voia; şi împlineşte ce ai poruncit,” subliniind că dacă Pelagius nu este de acord cu el, nu este de acord cu învăţăturile lui Hristos. Hristos ne învăţa că “nici un om nu poate veni către E, până ce nu este lăsat de Tatăl,” “fi desăvârşit aşa cum Tatăl meu din ceruri este desăvârşit,” “Duhul dăruieşte viaţă, carnea nu dă nimic…fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 6; Mat.5).

Pelagianismul este oficial condamnat, ca învăţătură bisericească, în aprilie 418 AD, prin împăratul apusean Honorius. Pelagienii au fost exilaţi, pentru susţinerea acestor doctrine nebiblice. În mai 418, Consiliul din Cartagina a declarat că Adam a devenit muritor prin păcat, că copiii trebuie botezaţi pentru dezlegarea de păcatul originar, că slava era necesară pentru traiul cel drept şi că neprihănirea este imposibilă în această viaţă.

Biserica a emis o circulară, întărind această opinie sau doctrină augustiniană şi condamnând pe plan internaţional înţelegerea pelagiană a păcatului originar. Pelagius a murit undeva înainte de anul 420 AD, însă învăţătura lui nu s-a stins odată cu el. În pofida faptului că această învăţătură a fost condamnată, ea a fost propagată postum în continuare de studenţii săi.

Datorită continuării acestor învăţături în sânul Bisericii, în sfârşit, condamnarea oficială a pelagianismului a venit în 431 AD, la Al Treilea Consiliu General din Efes. Pelagianismul a fost astfel condamnat de consiliile bisericeşti în Răsărit şi Apus şi a fost condamnat de mai multe consilii bisericeşti decât orice altă erezie din istorie.
Semipelagienii respingeau doctrina lui Augustin despre predestinare şi slava irezistibilă.

În istoria subsecventă condamnării „oficiale” a pelagianismului, acesta continuă să subziste în mici secte din trupul ortodox al lui Hristos. Erau aceia din biserica ortodoxă care credeau că pelagianismul era o erezie, însă nu încuviinţau pe deplin soteriologia lui Augustin. Aceşti “semipelagieni”, cum erau denumiţi, respingeau doctrina lui Augustin despre predestinare şi slava irezistibilă. Ei gândeau că aceste două concepte neagă responsabilitatea omului sau voinţa liberă a acestuia.

În 529 AD, un om pe nume Caesarius (cca. 469-542), călugăr din sudul Franţei şi mai apoi episcop de Arles, a ţinut un sinod în Orania, care ulterior a fost aprobat de papa Bonifaciu al II-lea (530-532) (lucru foarte important pentru acest mic sinod). Acest sinod a pus capăt formal controversei pelagiene, dar practic pelagianismul va continua sub formă de semipelagianism.

Semipelagianismul, care devine popular în secolul al şaselea, afirmă: Slava este o precondiţie exterioară pentru mântuire, contrastând cu pelagianismul pur care spunea că omul are capacitatea de a obţine mântuirea fără o precondiţie a slavei.

Semipelagianismul este un sistem sinergetic soteriologic şi susţine că omul cooperează cu slava pe care Dumnezeu i-o dă înainte de convertirea lui, iar el are puterea de a alege slava, ceea ce este în dezacord cu Augustin. Semipelagienii, pentru a se alinia teologic cu învăţătura clară a lui Hristos şi Pavel despre păcătoşenia omului, au scris că omul nu era mort în starea lui firească, ci bolnav şi avea nevoie de o formă a slavei şi de ajutor de la Dumnezeu ca precondiţie de mântuire.

Oricum, chiar dacă omul este decăzut şi bolnav, el încă are o insuliţă de virtute lăuntrică pentru a alege ajutorul lui Dumnezeu. Pentru a se acorda cu clasica predestinare (pentru că asta era poziţia oficială a Bisericii în acel timp şi o învăţătură clară în scrierile lui Pavel) ei susţineau că Dumnezeu ştie dinainte, ori prevede, cine va alege această slavă, şi că Dumnezeu, pe această bază, în spaţiu şi timp va întări şi îndreptăţi pe aceşti oameni.
Semipelagienii au respins doctrina lui Augustin despre predestinare şi slavă irezistibilă.

În anul 529A.D. Biserica a condamnat semipelagianismul la Consiliul (sau Sinodul) din Orania ca fiind eretic. Doctrina lui Augustin despre păcat şi slavă a fost adoptat ca antropologie, sau învăţătură despre păcătoşenia omului, de Biserica Apuseană. Cei mai importanţi conducători ai Bisericii au rămas adepţi, în mare parte, sistemului antropologic augustinian pentru două sau trei secole după Augustin. Ei au consimţit opinia lui Augustin în poziţia sa clasică că Dumnezeu nu ar alege oamenii după decizia lor de a face binele, deoarece ei niciodată nu ar alege să facă astfel, nefiind capabili.

Sistemul doctrinei augustiniene a ajuns cunoscut ca semi-augustinianism deoarece neagă doctrina predestinării absolute sau particulare. Papa Bonifaciu a subliniat declaraţia, după ce şi-a dat acordul: “Chiar şi începutul unui gând de faptă bună şi de credinţă este dăruit de slava anticipată, în vreme ce semipelagianismul a lăsat deschisă o cale spre Hristos fără slava de la Dumnezeu.” Aşa se face că Biserica a fost obligată să susţină această doctrină a slavei anticipate, aşa cum se stabilise. Doctrina semiaugustiniană a fost prezentată spre finele acestei perioade de către Grigore cel Mare, care reprezenta sistemul augustinian moderat.

Augustinianismul moderat al lui Grigore va fi unul de mare influenţă asupra teologiei medievale şi a majorităţii Bisericii Medievale, însă augustinianismul strict îşi are acoliţii săi prin Bede, Alcuin şi Isidora de Sevilla. Cei care ţineau la învăţătura augustiniană strictă vor ţine şi la slava irezistibilă şi la predestinare. Aceste doctrine vor fi reprimate în perioada medievală timpurie, devenind proeminente iarăşi în controversa Gottschalk din secolul al IX-lea, iarăşi reprimate, pentru a reveni apoi în învăţăturile lui Wycliff şi Hus, precursori ai Reformei.

În Reforma din secolul al XVI-lea, aceste doctrine augustiniene ale slavei vor fi proclamate din locuri publice de către călugărul augustinian numit Martin Luther. Cel mai mare argument al lui Luther era că Roma din timpul secolului al XVI-lea s-a întors de la adevăratele învăţături ale sistemului soteriologic augustinian şi a devenit în mod esenţial pelagiană în doctrine.

Deşi Roma l-a condamnat pe Luther ca eretic în 1521, el a continuat să spună că nu el este cel ce s-a întors de la învăţătura bisericii ortodoxe, ci mai degrabă chiar majoritatea bisericii. El a pretins că se întoarce la cele ce erau cu adevărat învăţăturile ortodoxiei Bisericii Catolice.

Contrar la ceea ce mulţi protestanţi şi catolici deopotrivă credeau despre Martin Luther, el nu a vrut o Reformă serioasă a Bisericii în sensul unei schimbări drastice în privinţa Sacramentelor, liturghiei sau chiar a papalităţii. El a vrut de fapt întoarcerea la învăţăturile lui Augustin, îndeosebi la doctrinele despre slavă întru izbăvire. Lucru care a început prin vânzarea de indulgenţe de către un om numit Johann Tetzel şi pe care Luther l-a văzut ca pe vânzarea de mântuire a devenit cea mai mare schismă din Biserica Creştină care s-a petrecut vreodată.

Luther vedea păcatul originar şi decăderea firii omului ca fiind inima Evangheliei. El a văzut că Legea nu a fost făcută astfel încât omul să i se poată conforma din propria putere şi să urmeze exemplul lui Hristos în locul celui al lui Adam, ci Legea îl conduce pe om către Hristos deoarece el ar fi incapabil să ducă un trai perfect.

După Dieta de la Worms din 1521, Reforma a început, însă mişcarea a devenit limitată în 1524, când cauza lui Luther a devenit un partid în loc ca el să ajungă un lider naţional german. Prima dintre separările Reformării a fost făcută de către umanişti, care aveau un apreciat lider numit Desiderius Erasmus. Erasmus nu putea fi de acord cu doctrina lui Luther despre justificarea omului numai prin credinţă, care era concluzia soteriologiei sale augustiniene. Erasmus credea că Luther nega voinţa liberă şi l-a provocat pe Luther la începutul lui 1524.

Luther şi-a început polemica cu Desiderius Erasmus din Rotterdam, un călugăr care era numit “impecabil latinist” şi un “om al literelor” datorită marii sale abilităţi intelectuale. Erasmus era convins că biserica din zilele sale era superstiţioasă, coruptă şi plină de greşeli, dar din cauza puterii Bisericii acelor timpuri din istorie, nu a cutezat să părăsească biserica, însă a scris multe tratate împotriva anumitor practici.

O frază populară a fost lansată, “că Erasmus a ouat un ou pe care Luther l-a clocit.” Datorită măiestriei sale în limba greacă, Erasmus a publicat un Testament Grecesc în 1516. Lectura în greacă, mai degrabă decât traducerea latină a Bibliei, l-a adus pe Luther la multe concluzii doctrinare ca profesor în Wittenberg, Germania. Erasmus a pornit spre o mare renaştere în această perioadă, datorită întoarcerii la sursele ori „ad fontes” la literatura creştină şi greacă pe care a tradus-o.

Mai mult decât Pelagius în secolul al cincilea, Erasmus a dorit o mare revigorare a moralei şi eticii în Biserică. În această privinţă, Luther şi Erasmus erau de acord, Biserica îşi pierduse veşmintele morale şi avea nevoie de îmbunătăţiri. Erasmus credea că Umanismul clasic şi educaţia vor aduce această reformă şi că oamenii erau ignoranţi în privinţa surselor iniţiale ale filozofiei şi teologiei; Biserica avea nevoie să fie îndrumată. Luther nu agrea ideea că educaţia era problema . Spunea că a mers adânc în explicarea inimii omului şi a denaturării de care chiar şi cei din cadrul Bisericii sunt capabili, fără slava lui Dumnezeu.

Luther a conchis, ca şi călugăr augustinian, că a fost josnic gândind că Dumnezeu ar putea vreodată să-l justifice doar pentru cunoaşterea propriului său păcat. El a spus că prin intrarea în mănăstirea augustiniană, chiar dacă s-a retras din societate în speranţa scăpării de influenţele rele lumeşti, a descoperit că răul era în inima sa.

Mulţi istorici ai Bisericii au comparat disputa lui Luther cu Erasmus de Rotterdam cu scrisorile lui Augustin către Pelagius din perioada 412-416 AD. Multe din opiniile lui Augustin sunt întărite de Luther şi multe păreri ale lui Pelagius sunt expuse de Erasmus. „De Servo Arbitrio”, sau „Supunerea faţă de voinţă”, este numele cărţii scrise de Luther împotriva lui Erasmus. Stilul lucrării este într-o nuanţă foarte medievală; sarcasmul limbajul colorat sunt folosite ca “apelativ,” în contrast cu scrisorile afectuoase ale lui Augustin care a arătat un respect deosebit şi atitudine faţă de Pelagius. Luther considera „Supunerea faţă de voinţă” ca fiind cea mai mare realizare teologică a vieţii sale.

Într-o depeşă către Spalatin din 1516, Luther remarca că îl consideră pe Augustin cel mai mare cărturar exeget şi pe Ieronim, al doilea. Erasmus credea că ordinea este inversă şi a urmat interpretarea lui Ieronim despre scrierile lui Pavel legate de justificarea prin fapte, împotriva cărora apostolul scrisese. A fost de fapt o condamnare a justificării prin datina ceremonioasă exteriorizată.

Luther credea că Apostolul Pavel ne învaţă că orice efort sau contribuţie făcută de om pentru propria sa mântuire sunt fapte de justificare, deci prin urmare condamnabile. El consimţea din toată inima soteriologia augustiniană strictă, pentru că Augustin amplifica slava lui Dumnezeu. Dacă o persoană se schimbă, atunci şi numai atunci vor urma şi faptele bune.

Luther înţelegea că păcatul originar şi firea decăzută a omului sunt miezul evangheliei. Credea că Legea nu a fost făcută pentru ca omul să se poată conforma ei prin propriile puteri şi să urmeze exemplul lui Hristos în loc de cel al lui Adam, ci că Legea îl conducea pe om către Hristos deoarece el era incapabil să ducă o viaţă desăvârşită.

Dacă ar fi discutat cu Pelagius în loc de Erasmus, el ar fi putut replica afirmaţiei acestuia: “Dacă Dumnezeu porunceşte, atunci eu am capacitatea de a mă supune.” Luther ar fi răspuns „nu poţi pricepe slava, sau pe Dumnezeul slavei, fără a pricepe incapacitatea omului; denaturarea din inima lui, dorinţa pentru rău, fuga de Dumnezeu şi de cele sfinte în care omul cade.

Având o părere foarte bună despre puterile fireşti ale omului, cineva trebuie să aibă şi o părere mai modestă despre solicitările morale ale persoanei lui Dumnezeu.

Erasmus a scris că omul ajunge la mântuire atunci când / dacă, independent de Dumnezeu, el realizează nişte fapte care merită răsplată. Pe această bază, izbăvirea vine către om ca răspuns al lui Dumnezeu la ceea ce omul a înfăptuit. Erasmus a încercat să sublinieze caracterul firav al puterii omului, dar în realitate a adoptat o poziţie de pelagian în orice fel, doctrinar. Luther replică scriind că Având o părere foarte bună despre puterile fireşti ale omului, cineva trebuie să aibă şi o părere mai modestă despre solicitările morale ale persoanei lui Dumnezeu.

Luther îşi conchide argumentele enunţând motivul fundamental pentru care orice formă de pelagianism, pur ori semipelagianism, nu poate fi adevărată: omul decăzut, în condiţia sa firească, nu poate înfăptui nimic decât păcat, el este membru al împărăţiei Satanei şi toate faptele sale sunt sub influenţa Satanei. Raţiunea sa (ratio) este oarbă; voinţa sa (volutas) este ostilă lui Dumnezeu; el vrea doar să păcătuiască, iar alegerea sa (arbitrium) este aşadar întotdeauna păcătoasă. Nici o posibilitate de merit nu există pentru el; prin urmare, tot ceea ce face este motivat de păcătoşenie şi merită dreapta judecată a lui Dumnezeu.

Ideea unei fapte meritorii, ca faptă independentă, care nu este în vreun fel cerută de Dumnezeu de la om, sau întreprinsă de Dumnezeu în om este imposibilă. Orice abilitate de a vrea ceva ca păcătos trebuie alungată de om prin fapte bune făcute aparte de Dumnezeu, în teoria pelagiană, iar Luther gândea că nu pot exista astfel de fapte în universul lui Dumnezeu, deoarece toate evenimentele sunt întreprinse prin voinţa Sa nestrămutată şi suverană. Această dezbatere consistentă despre păcatul originar şi incapacitatea omului conchide către doctrina lui Augustin şi Luther despre predestinare.

(courtesy of http://www.reformationtheology.com/2007/07/pelagianism_in_the_formation_and_reformation_of_the_church-_c_r_biggs.php)