Pelagianismul derivă, ca denumire, de la Pelagius, care a trăit în secolul al cincilea A.D. şi a fost profesor în Roma, cu toate că era britanic prin naştere. Este o erezie care abordează natura omului. Pelagius, a cărui nume de familie era Morgan, gândea că oamenii au capacitatea de a îndeplini poruncile lui Dumnezeu prin exercitarea libertăţii voinţei umane, independent de slava lui Dumnezeu. Cu alte cuvinte, libera voinţă a unei persoane este pe de-a întregul capabilă să-L aleagă pe Dumnezeu şi /sau să facă bine sau rău fără ajutorul intervenţiei divine. Pelagianismul spune că firea omului este bună, la bază. Astfel ea neagă păcatul originar, doctrina conform căreia noi am moştenit o fire păcătoasă de la Adam. El spunea că Adam şi-a făcut rău doar sieşi, când a decăzut, iar toţi descendenţii săi nu au fost afectaţi de păcatul lui Adam. Pelagius susţinea că o persoană este născută cu aceeaşi puritate şi virtuţi morale ca cele ale lui Adam, atunci când a fost făcut de Dumnezeu. El afirma că oamenii îl pot alege pe Dumnezeu prin exercitarea liberului arbitru şi a gândirii raţionale. Slava lui Dumnezeu, atunci, ar fi doar un ajutor prin care indivizii ar veni către El.
Pelagianismul nu reuşeşte să priceapă firea omului şi slăbiciunile lui. Suntem păcătoşi prin firea noastră (Efes. 2:3; Psalm 51:5). Cu toţii am păcătuit deoarece am intrat în lume prin Adam: “De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit…” (Rom. 5:12, NIV). Mai mult, Romani 3:10-12 spune, “Nu este nici un om neprihănit, nici unul măcar; 11 Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu; 12 Toţi s-au abătut, şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.” Aşadar, suntem incapabili de a face voia lui Dumnezeu (Rom. 6:16; 7:14). Am fost afectaţi de căderea lui Adam, contrar învăţăturii lui Pelagius.
(courtesy of www.carm.org)
ARTICOLE ADIȚIONALE LA ACEST SUBIECT:
Pelagianismul – sectă creştină eretică apărută în secolul 5 provocând concepţiile lui Sf. Augustin despre har şi predestinare. Doctrina a fost avansată de celebrul călugăr şi teolog Pelagius (c.355–c.425). Probabil el s-a născut în Anglia. După ce a studiat dreptul Roman şi retorica şi mai târziu teologia în Anglia şi Roma, el a predicat în Africa şi în Palestina, atrăgând adepţi capabili, cum ar fi Celestius şi Julian din Eclannum.
Pelagianismul: Religia omului natural – de Michael S. Horton. Cicero a observat despre civilizaţia sa că oamenii le mulţumesc zeilor pentru prosperitatea lor naturală, dar niciodată pentru virtutea lor, pentru că aceasta este ceea ce fac ei. Teologul de la Princeton, B. B. Warfield a considerat Pelagianismul „reabilitarea acelei viziuni păgâne despre lume,” şi a concluzionat cu claritatea caracteristică, „Fundamental, există doar două doctrine ale mântuirii: că mântuirea este de la Dumnezeu, şi că mântuirea este de la noi înşine. Prima este doctrina comină creştinismului; ultima este doctrina păgânismului universal.”
Pelagius: Către Demetrias – de Deacon Geoffrey o Riada. Puţini dintre oamenii bisericeşti au fost aşa de răuvoitori ca şi Pelagius în Creştinismul din vest. Pentru circa 1.500 de ani, tot ceea ce se ştia despre teologia călugărului britanic a reieşit din ceea ce au spus oponenţii săi despre el – şi atunci când oponenţii cuiva sunt aşa de eminenţi ca Augustin şi Jerome, şansa unei bune audienţe nu este prea mare. În consecinţă, era destul de uşor să se afişeze tot felul de erezii dăunătoare pe pragul uşii lui Pelagius.
Pelagius – deşi se cunoaşte foarte puţin despre el decât că a venit din Anglia şi personal a jucat un rol important în modelarea caracterului creştinismului Celtic. Deşi era un preot, Pelagius a fost un călugăr Celtic şi un conducător spiritual foarte respectat deopotrivă de laici cât şi de clerici. Ceea ce este înregistrat despre comportamentul său indică moştenirea sa Celtică. El a crezut cu fermitate în individ – în voinţa sa liberă şi în capacitatea sa de a se îmbunătăţi pe sine ca o fiinţă spirituală.
Pelagianismul în formarea şi reformarea Bisericii – C. R. Biggs – În secolul al patrulea, doctrinele despre Treime şi cele două naturi ale lui Hristos au fost stabilite la Consiliile din Niceea în 325 AD, Efes în 431 AD şi Calcedonia în 451 AD. Doctrina despre soteriologie totuşi, sau doctrina despre mântuire şi slavă nu au fost clar şi sistematic stabilită până la controversa dintre Augustin şi Pelagian din secolul al V-lea, în vest. (courtesy of http://www.reformationtheology.com)
Pelagius şi pelagianismul – Dincolo de episoadele principale ale controversei pelagiene, puţin sau mai nimic nu se ştie despre cariera personală a lui Pelagius. Abia după ce el şi-a luat adio de la Roma, în anul 411, sursele au devenit ceva mai abundente; dar din 418 în istorie este iarăşi linişte asupra persoanei sale. Aşa cum Sf. Augustin (De peccat. orig., xxiv) mărturiseşte, el a trăit în Roma “pentru o perioadă îndelungată”, iar noi presupunem că el a avut reşedinţa acolo cel puţin până la pontificatul papei Anastasius (398-401). Dar despre lunga sa viaţă înainte de anul 400 şi mai ales despre tinereţea sa, suntem cu totul în beznă. (courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/11604a.htm)
Semipelagianismul – O doctrină a harului apărată de călugării de la Sud de Gaul şi dimprejurul oarşului Marseilles după 428. Aceasta ţintea spre un compromis între cele două extreme ale pelagianismului şi augustinismului, şi a fost condamnată ca erezie la Conciliul Ecumenic de la Orange în 529 în urma unor dispute care s-au întins de-a lungul a peste o sută de ani. Denumirea de semipelagianism nu a fost cunoscută nici în antichitatea creştină şi nici în Evul Mediu; în aceste vremuri se obişnuia să se desemneze vederile celor din Marseilles pur şi simplu cu expresia „rămăşiţe ale pelagienilor” (reliquiae Pelagianorum), expresie pe care o găsim şi în operele Sf. Augustin (Ep. Ccxxv, n. 7, în P.L., XXXIII, 1006). (courtesy of www.newadvent.org)
AUGUSTIN & CONTROVERSA PELAGIANĂ – de Benjamin B. Warfield. Era inevitabil ca energia Bisericii în realizarea intelectuală şi definirea doctrinelor sale în relaţiile dintre ele, să fie îndreptată spre partea obiectivă a adevărului creştin. Controversele principale din primele patru secole şi definiţiile doctrinelor care au rezultat, cu privire la natura lui Dumnezeu şi persoana lui Hristos; şi până ca aceste întrebări teologice şi Hristologice să fie stabilite definitiv, Biserica putea să îşi întoarcă atenţia spre partea mai subiectivă a adevărului. Intre timp, ea a purtat în sânul ei o recunoaştere deplină, una lângă alta, a libertăţii adevărului, a consecinţelor rele ale căderii şi a necesităţii harului pentru mântuire. Scriitorii individuali sau chiar partide diferite din Biserică, ar putea expune o tendinţă de a accentua unul sau altul dintre elementele care au alcătuit acest depozit de credinţă care era moştenirea comună a tuturor.
Augustin şi Pelagius – de R. C. Sproul. „Augustin este cel care ne-a dat Reforma.” Aşa a scris B. B. Warfield în evaluarea sa a influenţei lui Augustin asupra istoriei bisericii. Nu numai faptul că Luther a fost un călugăr Augustinian, sau faptul că Calvin l-a citat pe Augustin mai mult decât orice alt teolog, este ceea ce a provocat remarca lui Warfield. Mai degrabă, faptul că Reforma a fost martorul triumfului final al doctrinei lui Augustin despre har asupra moştenirii viziunii Pelagiane despre om.
Captivitatea Pelagiană a Bisericii – de R. C. Sproul. La scurt timp după ce Reforma a început, în primii câţiva ani după ce Martin Luther a pus cele Nouăzeci şi Cinci de Teze pe uşa bisericii la Wittenburg, el a tipărit câteva broşuri scurte având o diversitate de subiecte. Una dintre cele mai provocatoare a fost intitulată The Babylonian Captivity of the Church (Robia Babiloniană a Bisericii).
UN TRATAT DESPRE NATURĂ ŞI HAR, ÎMPOTRIVA LUI PELAGIUS – de Augustin. El începe cu o afirmaţie despre ceea ce trebuie cercetat referitor la natură şi har; el arată că natura, ca fiind propagată din firea lui Adam cel păcătos, ne mai fiind ceea ce l-a făcut la început Dumnezeu să fie – credincioasă şi sănătoasă – necesită ajutorul harului pentru ca aceasta să fie răscumpărată de la mânia lui Dumnezeu şi să fie regulată pentru perfecţionarea neprihănirii: că greşeala penală a naturii duce la cea mai dreaptă retribuţie: în timp ce harul nu este remis la nici o deşertăciune a noastră, ci este oferit în mod graţios; şi cei care nu sunt eliberaţi de el sunt condamnaţi de-a dreptul.
