Ieromonahul Patapios, „The Greek Orthodox Theological Review” (Recenzie Teologică Ortodoxă Greacă) vol. 43, n. 1-4, Brookline Massachussets 1998, p. 143-154
Este bine cunoscut pentru studenții Bisericii Bizantine că Sfântul Teodor Studitul, împreună cu adepții săi, au suferit tot felul de tratamente sălbatice din mâinile Statului pentru rezistența sa față de eroare și compromis în afacerile ecleziastice. O examinare atentă a corespondenței sale voluminoase este suficientă pentru a descoperi acest lucru. Dar în privința atitudinii lui față de cei care au fost la capătul primitor de persecuție din partea autorităților imperiale? Din aproape cinci sute de scrisori de acolo, au supraviețuit două în care el abordează problema de a trata mișcările eretice. Nici una dintre scrisoari nu a fost vreodată tradusă în limba engleză, și nici nu s-a dat o mare atenție opiniilor lui Sf. Teodor despre cei care stau în afara hotarelor Bisericii.
După ce a fost eliberat din a doua lui perioadă de exil în 811, Sf. Teodor a mijlocit la Împăratul Michael Întâiul Rangabe în două ocazii separate de a se abține din a-i ucide pe cei care erau, sau erau considerați a fi, duşmanii Imperiului. Voi începe cu descrierea acestor cazuri pe scurt, deşi pentru scopurile acestei lucrări, mă voi concentra asupra primului caz. După ce am pus persecuţia Paulicienilor în contextul său istoric, mă voi întoarce la o considerare a argumentelor lui Teodor împotriva aplicării pedepsei cu moartea pentru eretici.
În a lui Chronographia, Sf. Teofan Mărturisitorul povestește cum „din mare zel pentru Dumnezeu” Împăratul Mihai Întâi „s-a mișcat împotriva Maniheilor (acum cunoscuți ca Paulicieni) şi Athinganoi în Frigia şi Licaonia.” La recomandarea Patriarhului Nicephoros, „el i-a declarat pasibili de pedeapsa capitală.” Cu toate acestea, „mulțumită altor sfătuitori răi, el lasă pretextul pocăinței să tempereze acesta-aceștia capturați de erezie nu se pot pocăi.” Potrivit lui Teofan, acești sfătuitori au crezut în mod greșit că era ilegal ca preoții să folosească pedeapsa capitală pentru a suprima erezia. El citează episodul din Fapte în care Anania şi Safira mor când au fost mustrați de Apostolul Petru pentru că l-au mințit pe Dumnezeu şi au ispitit Duhul Lui, şi sugerează că cei care sunt opuşi față de folosirea forței împotriva „oamenilor care sunt absolut impuri în spirit şi în trup şi care se închină demonilor” sunt duşmani ai Apostolilor, şi de aceea ei sunt şi duşmani ai Bisericii (1).
În anul următor Krum, Khan al bulgarilor, care a avut o serie de câștiguri împotriva Imperiului Bizantin în regiunea Mesembria, a trimis un ambasador la împăratul Mihail, în care el a propus, printre altele, că „fugari din fiecare parte urmau să fie întorși la aceasta, chiar dacă ei au conspirat împotriva statului.” Încă o dată, Teofan dă vina pe anumiți „consilieri răi” pentru descurajarea împăratul de a accepta astfel de termeni de pace. Din evlavie falsă, prostie și dispreț pentru afacerile publice, ei „ai declarat că era nepotrivit să întoarcă fugarii,” citând ca mandat Biblic declarația lui Cristos: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afară. (2)
Athinganoi nu trebuie să ne rețină multă vreme. Ei erau o sectă Iudaizatoare, potrivit lui Sf. Teofan, în Frigia și Licaonia. El îi menționează prima dată în mod nefavorabil în legătură cu împăratul Nichifor Întâiul, pe care îl denunță ca un „prieten înfocat al Maniheilor și vecinii săi apropiați Athinganoi.” Aparent, Nichifor i-a invitat pe Athinganoi să sacrifice un taur, în scopul de a reprima o rebeliune făcută de de unul Bardanios. Teofan este exasperat de a raporta că membrilor acestei secte le-au fost acordate terenuri și li s-a permis să își desfășoare activitatea fără teamă (3).
Originea Paulicienilor este încă o chestiune pentru dezbaterea erudită. Deşi credinţele lor au fost caracterizate de scriitori târzii precum Petru din Sicilia şi Patriarhul Fotie ca fiind Maniheene, ei de fapt au purtat o asemănare mai strânsă de cele ale lui Marcion. În orice caz, Paulicienii erau cu siguranţă o sectă dualistă. Punctul cardinal al învăţăturii lor era „distincția între Dumnezeul bun, domnul cerului şi creatorul sufletelor, care singurul trebuie să fie adorat, şi Dumnezeul rău, demiurgul, creatorul şi domnul lumii sensibile” (4). Astfel, ei au considerat că toată materia este rea. Ei au crezut că omenirea era căzută, dar au atribuit un final fericit la această cădere pe baza faptului că ea stârnise un răspuns plin de compasiune din partea unui Dumnezeu bun. Unii dintre ei au gândit că Cristos a fost înzestrat cu un trup ceresc, de vreme ce El nu putea să fi luat pe cineva de pe pământ, care era domeniul Dumnezeului rău. Alții au crezut că El a fost un înger trimis de Dumnezeul bun. În nici un caz, ei nu L-au recunoscut a fi Răscumpărătorul în orice asemănător cu sensul tradițional; ei L-au privit mai presus de toţi ca un învățător moral. Ei au respins toate sacramentele, în special Botezul şi Împărătășania. Totuşi, cel mai semnificativ pentru scopurile noastre, ei au refuzat să venereze Crucea, Sfinţii şi sfintele Ioane. În adevărata modă Marcionită, ei au respins cu totul Vechiul Testament. Din Noul Testament ei au acceptat Evangheliile şi Epistolele lui Sf. Pavel, deşi unii dintre ei eu fost dispuși să admită Epistolele Sfinţiților Iacov, Ioan şi Iuda, cât şi Faptele Apostolilor, la canonul lor al Scripturii.
Astfel de atitudini ca acestea, alături de opoziția lor față de orice fel de ierarhie ecleziastică, nu eu fost de natură să îndrăgească Paulicienii către autorităţile Bizantine. Cu toate acestea, Împăratul Constantin V Copronimul, care în 752 a izbutit în recapturarea teritoriilor din Theodosiopolis și Melitene de la Armeni şi i-a luat pe unii prizonieri, i-a recolonizat în Tracia cu trei ani mai târziu. Teofan notează că ei erau responsabili pentru răspânirea ereziei Pauliciană (5). Este posibil că ei au fost ulterior prinși în evenimentele din jurul celui de-al Șaptelea (Sinod Ecumenic). În 789 Împărăteasa Irina şi Patriarhul Tarasios a convocat un Sinod pentru a restaura venerarea Icoanelor, dar Episcopii au fost împiedicați să stea de către „trupele de cărturari, santinele şi restul gărzilor imperiale,” care „şi-au descoperit săbiile pentru a-i ataca pe episcopi şi pe stareți cu moartea” (6). Teofan nu face nici o referință explicită către Paulicieni la acest punct al relatării lui. Totuşi, în a treia sa Antirrhetic împotriva lui Constantin V Patriarhul Nichifor, el relatează că aceia care au fost înstrăinați sau au căzut în nenorocire au căutat o religie în care icoanele şi amintiri ale întrupării lui Cristos nu apăreau, şi astfel „ei au găsit una, care a apelat la ei pentru ceva vreme, vreau să spun necredinţa şi ateismul Maniheilor, care era în armonie cu opiniile lor şi le-a permis să facă aşa cum le-a plăcut” (7). Deşi Sf. Nichifor nu îi menționează pe Paulicieni în acest pasaj, Paul Lemerle argumentează că este „foarte sugestiv a ceea ce s-a întâmplat în vremea lui Irina” şi este de asemenea „lucrul cel mai clar referitor la relaţiiția, altfel foarte ocazională şi superficială, între iconoclasm şi Paulicianism, un fel de religie refugiu pentru cei care nu au mai putut profesa mai departe iconoclasmul şi au refuzat să profeseze iconodulia” (8).
Oricare ar fi adevărul implicării lor în Controversa Iconoclastică, se pare că Paulicienii s-au bucurat de o perioadă de tolerare relativă sub Împăratul Nichifor (9). În timpul acestei perioade, unul dintre liderii sectei, Sergios, care era motivat de un zel aproape evanghelic de a răspândi învăţăturile Paulicianismului, (10) „a făcut majoritatea călătoriilor sale misionare, aparent fără a fi perturbat” (11). Mai devreme am menționat că Teofan mai degrabă a pizmuit raportul relaţiilor Împăratului Nichifor cu Athinganoi. Se pare că în plus față de zelul lor religios, Paulicienii au fost cunoscuți pentru bravura lor militară (12), pe care ei au manifestat-o prin ajutorul dat lui Nichifor pentru a reprima revolta prin Generalul Bardanes Tourkos în 803 (13). Dar Teofan a legat această bunăvoință din partea lui Nichifor de a exploata energiile Paulicienilor cu reversele ulterioare suferite de Bizantini din mâinile lui Khan Krum al bulgarilor. „Aceasta a fost mânia lui Dumnezeu condamnând nebunia lui Nichifor; datorită acesteia, cele ce au părut a fi succesele sale (cu privire la care el s-a lăudat) s-au prăbușit rapid”. În acelaşi timp, „oamenii s-au oprit din a cenzura doctrinele rele ale ereziilor îngâmfate care se opuneau lui Dumnezeu: mulți Paulicieni, Athinganoi, Iconoclaștii, Tetraditoi” (14). Este pretins adesea faptul că eşecurile militare ale împăraților iconoduli au cauzat contra-reacţii iconoclastice. Aici, dacă Teofan este credibil, vedem un exemplu al unei astfel de contra-reacţii rezultând din concesii anterioare oferite către secte iconoclaste deschise precum Paulicienii. Teofan explică renașterea sentimentului iconoclast ca un rezultat întârziat al nemulțumirii divine față de neglijența imperială arătată spre duşmanii Bisericii.
După cum Paul Alexander spune aceasta, „decizia de a-i persecuta pe Paulicieni era înrudită, pe de o parte, cu înfrângerile Bizantului în timpul războiului împotriva bulgarilor şi, pe de altă parte, cu munca misionară foarte eficientă condusă de mișcarea Pauliciană sub unul dintre cei mai mari „învățători” ai săi, Sergios” (15). La această perioadă amenințarea pe care ei au făcut-o față de Imperiu a fost mai degrabă religioasă decât militară. Mai târziu în secolul nouă ei au devenit tot mai mult o problemă militară, în mare parte ca un rezultat al persecuţiilor aspre dezlănțuite împotriva lor (16).
Cam atât referitor la aspectele acestei chestiuni. Ce fel de justificări au fost propuse pentru a reacționa împotriva ereziei cu felul de duritate pe care Mihai Întâiul l-a folosit până când el a fost oprit de „sfătuitori răi” precum Sf. Teodor? După cum am văzut deja, Sf. Teofan îl laudă pe acest Împărat pentru marele său zel şi pietate, care face sens, dat faptul că Mihai era Ortodox în crezurile sale, şi probabil mai mult decât predecesorul său Nichifor (17). O dorință de a apăra Credinţa era cu siguranţă un motiv suficient pentru a întreprinde măsuri de constrângere împotriva dizidenților. Aceasta, totuşi, este cam atât de mult cât putem în mod legitim merge în încercarea de a socoti atitudinile autorităţilor. Alexandru arată că „cu excepția tratatelor împotriva Paulicienilor, literatura supraviețuitoare reflectă punctul de vedere al Anti-Maniheilor şi Iconofililor.” Ca un rezultat, „orice studiu al argumentării folosite de persecutori trebuie să fie bazat pe surse emanând de la victimele lor” (18). În cazul Paulicienilor avem Istoria Maniheilor de Petru din Sicilia. Dar această lucrare nu are multe de spus despre persecuţia sectei în a doua decadă a secolului nouă, şi încă mai puţin despre motivele pretinse pentru nevoia de a-i eradica. În afara unui pasaj scurt în Vita a lui Patriarhul Nichifor, suntem constrânși să ne bazăm în întregime pe Chronographia lui Sf. Teofan sii pe două scrisori ale lui Sf. Teodor. Dificultățile care sunt de întâlnit în analizarea deopotrivă a cursului de evenimente şi motivele care stau la baza lor, sunt arătate în mod clar de Venance Grumel, în trecerea lui în revistă a documentelor referitoare la istoria Patriarhatului din Constantinopole. Teofan menționează că Mihai a decretat pedeapsa cu moartea împotriva Paulicienilor „la porunca sfântului patriarh Nichifor şi a altor oameni pioși” (19). Textul recomandărilor (εἰσηγήσεις) făcute de Patriarh s-a pierdut. Totuşi, în Vita lui Sf. Nichifor de către Diaconul Ignație există o referință la o ἔγγραφος τόμος de Nichifor către Mihai, în care el informează Împăratul despre credințele şi practicile religioase ale evreilor, Frigienilor şi Maniheilor (20). Dar, aşa cum observă Grumel, Vita „nu vorbeşte despre pedeapsa cu moartea, ci spune simplu că Patriarhul a obținut interdicția de închinare publică” a acestor trei grupuri. Hagiograful „evită orice ar putea reaminti o ceartă a eroului său cu Studiții care au fost marii campioni ai Ortodoxiei” (21). Pentru partea lui, Teofan nu spune nimic despre evrei, în timp ce Teodor spune doar despre Paulicieni. Departe de referința la pedeapsa capitală în Teofan, singurele alte indicații ale sentinței imperiale cu moartea împotriva ereticilor sunt în Petru din Sicilia şi Sf. Fotie (22).
Deja am văzut cum Teofan încearcă să justifice aplicarea pedepsei capitale pentru Paulicieni. El pretinde că, aceia care au negat că clerul a avut dreptul să recurgă la astfel de măsuri pentru a suprima erezia, erau opuşi față de Sfânta Scriptură în fiecare privință, dar el citează doar exemplul lui Anania şi Safira pentru a susține această pretenție. Datorită insuficienței surselor existente de partea extremiștilor nu știm ce alte pasaje au fost folosite pentru a justifica pedeapsa cu moartea în acest caz. Astfel că noi trebuie să ne întoarcem spre Sf. Teodor pentru a afla cealaltă parte a istoriei.
Prima din cele două scrisori în chestiune a fost schisă cândva între 815 şi 818 către unul Leo, un negustor în parfumuri. Teodor era deja în exil pentru a treia oară, ca un rezultat al reînnoirii iconoclasmului de către Împăratul Leo al Cincilea, Armeanul. Adresându-se lui Leo ca un „zelot înflăcărat,” el observă „ce fel de foc este cel care arde Biserica lui Dumnezeu, în mod evident hrănit de combustibilii anteriori.” El atribuie învălmășeala prezentă din Biserică cu privire la venerarea Icoanelor, „ceremoniei de căsătorie adultere” înfăptuită de Constantin al Șaselea, care a dus la controversa Moechiană, la „persecuţii, închideri, exiluri şi cutremure” care au avut loc la trezirea căsătoriei ilicite, la evenimentele din jurul controversei mai timpurii Simoniace (23), şi în final la ceea ce s-a întâmplat în cazul Paulicienilor. În legătură cu afacerea Simoniacă el indică faptul că „Biserica nu este obişnuită să se apere pe sine prin intermediul biciuirilor, exilurilor şi întemnițărilor” (24). El apoi afirmă că „legea ecleziastică nu aduce cuțitul, sabia sau biciurile împotriva nimănui; pentru că toţi cei care iau sabia de sabie vor pieri” (25). Ca şi Teofan, el îşi bazează pe viziunile sale pe Scriptură, dar el nu crede că clerul ar trebui să folosească vre-un fel de forță, ca să nu mai vorbim de pedeapsa capitală, împotriva ereticilor.
Viziunile lui Sf. Teodor despre acest subiect apart mult mai clar dintr-o scrisoare către Episcopul Teofil din Efes, unul dintre puținii Ierarhii Iconoduli din acea vreme. Această scrisoare este datată cândva între 821 şi moartea lui în 826. Teodor începe prin înregistrarea disperării sale față de creșterea certurilor şi disensiunilor printre apărătorii sfintelor Icoane, dar se decide să apere adevărul aşa cum îl vede el. Teofil scrisese evident o scrisoare către unul dintre prietenii de luptă ai lui Teodor, Atanasie, în care el a luat Studitul pentru a-l însărcina să sfătuiască următoarele: „nici că Maniheii ar trebui ucişi, nici că ei nu ar trebuie să fie uciși.” Nu este în întregime clar de ce chestiunea este alcătuită în acești termeni. Cu siguranţă ar fi făcut mai mult sens să i se reproșeze lui Teodor că a sfătuit ca ei să nu fie ucişi. Probabil el încerca să adopte o poziție de neutralitate. În orice caz, următoarele cuvinte sugerează că Sf. Teodor a fost clar împotriva uciderii Maniheilor, adică, a Paulicienilor: „dar dacă noi am fi făcut o concesie în această privință, noi mă fi făcut cea mai măreață şi mai nobilă faptă” (26).
Teodor găsește garanția Scripturală pentru poziția lui în Pilda cu Grâul şi Neghina. Către slujitorii care întreabă dacă ei ar trebui să adune neghina care a fost semănată în câmpul de grâu de către duşman, proprietarul răspunde că ei nu trebuie să facă aceasta, ca nu cumva în culegerea neghinei ei să smulgă de asemenea şi grâul cu aceasta. Deopotrivă grâul şi neghina ar trebui lăsate să crească împreună până la recoltă (27).
La acest punct în scrisoarea lui, Sf. Teodor a recurs la predici exegetice din Evanghelia lui Sf. Matei scrise de Sf. Ioan Gură de Aur: „şi că El i-a numit pe eretici neghina, în mod evident deopotrivă pe cei din acel timp cât şi pe cei care vor veni mai târziu, adică, toţi ereticii, haideți să ascultăm de Gură de Aur interpretând chiar acest punct” (28). Proprietarul, adică, Cristos Stăpânul, le-a interzis slujitorilor să adune neghina „pentru a împiedica să apară războaiele, şi sângele şi junghierea. Pentru că nu este drept să dai la moarte ereticii, pentru că un război inevitabil ar fi adus în lume” (29). Sf. Teodor apoi continuă citatul său din Gură de Aur: „Ce altceva vrea să spună El prin ca nu cumva să scoateți şi grâul împreună cu neghina decât aceasta, că dacă voi veți lua armele şi îi veți înjunghia pe eretici, mulți dintre sfinţi trebuie din necesitate să fie înjunghiați împreună cu ei?” (30) El adaugă că „aceasta s-a întâmplat chiar în vremurile noastre; pentru că vărsarea de sânge şi înjunghierea au umplut lumea noastră şi mulţi dintre sfinţi s-au dus în acelaşi timp” (31).
Este interesant să notăm că Teodor nu citează comentariul lui Sf. Ioan în întregime. El omite observaţia lui că, dacă ereticii sunt în mod incurabil îmbolnăviți, pedeapsa îi va ajunge din urmă în final fără a-i răni pe cei Credincioşi, şi că de aceea, este mai bine să așteptăm anotimpul potrivit, ca să lăsăm natura să îşi urmeze cursul ei, aşa cum era. El de asemenea, eşuează să ia în considerare punctul lui Gură de Aur că neghina are potențialul de a deveni grâu, adică, în final ereticii se pot pocăi de erorile lor, dacă li se dă timp. „De aceea, el nu ne interzice să îi verificăm pe eretici, să oprim gurile lor, să eradicăm libertatea lor de vorbire, şi de a dizolva adunările şi confederațiile lor, dar El ne interzice să îi ucidem şi să îi junghiem” (32). După cum vom vedea din ceea ce urmează, Sf. Teodor aduce mai clar decât Sf. Ioan ideea că ereticii ar trebui mai degrabă învățați decât pedepsiți. El nu apără nici măcar felurile de măsuri represive pe care Sf. Ioan le face concesie către cei care sunt în autoritate. Acesta poate fi motivul de ce el nu include acest pasaj din predica lui Sf. Ioan.
Teodor merge chiar mai departe decât Sf. Ioan în următoarea secțiune din scrisoarea lui: „Şi ce spunem noi despre a nu permite ca ereticii să fie ucişi? Nici nu ne este dat măcar să ne rugăm împotriva lor.” El citează dintr-o epistolă a lui Sf. Dionisie în care Areopagitul povestește o istorisire avertizantă despre Apostolul Carpos, care s-a rugat împotriva ereticilor ca ei să fie înlăturați din viață (33). Teodor adaugă că „noi nu ar trebui să ne rugăm împotriva ereticilor, ci pentru ei, după cum Domnul a indicat în timpul Pătimirii Lui, când El a spus către propriul Său Tată: Tată, iartă-le păcatul lor; pentru că ei nu știu ceea ce fac” (34).
Sf. Teodor îl citează pe Areopagitul din nou puţin mai târziu în scrisoare când el menționează pasajul din Evanghelia lui Sf. Luca, în care ucenicii îi cer lui Cristos să poruncească să cadă foc din Cer şi să consume un sat Samaritean. Oamenii din acest sat nu s-au pregătit să-L primească pe Cristos, şi astfel ucenicii au gândit că ei meritau să fie distruși, după cum au fost Samaritenii distruși prin porunca lui Ilie (35). Sf. Dionisie explică faptul că „ucenicii nu i-au fost pe placul lui Isus când El a auzit aceste exemple, de vreme ce pe acea vreme ei nu erau părtași ai Duhului amabil şi bun. Pentru că Întemeietorul tainelor le-a spus să învețe cu blândețe pe cei care erau opuși față de învăţătura lui Dumnezeu; El a spus că este necesar pentru cei care sunt în ignoranță să fie învățați, nu pedepsiți” (36). Ca o confirmare mai departe a ceea ce spune Dionisie, Sf. Teodor citează un pasaj din Epistola către Filadelfieni a lui Sf. Ignație: „Noi trebuie să urâm pe cei care îl urăsc pe Dumnezeu şi risipesc pentru că sunt duşmanii Lui, dar noi nu trebuie să îi persecutăm sau să îi lovim, aşa cum fac națiunile care nu îl cunosc pe Dumnezeu” (37). El amplifică aceasta cu remarca, deoarece noi nu trebuie să îi lovim, încă mai puţin nu trebuie să îi ucidem.
Spre finalul scrisorii lui, Sf. Teodor tratează două exemple de Sfinţi din trecut care fuseseră forțate ca obiecții față de abordarea lui mai îngăduitoare față de tratamentul ereticilor. Sf. Simeon din Muntele Minunat aparent a recomandat unui monarh să ia măsuri de pedepsire împotriva unei națiuni care junghia poporul creştin. Teodor răspunde că el însuși îl îndeamnă acum pe Împărat să facă la fel, „să facă război cu Scitieni şi Arabi, care înjunghie poporul lui Dumnezeu, şi să nu îi cruțe. În cazul din urmă razboiul este împotriva duşmanilor, dar în cel dintâi caz el este împotriva ereticilor care sunt supuşi ai Imperiului” (38). Cât despre cazul lui Sf. Ioan Postitorul, Patriarhul din Constantinopole, Teodor neagă faptul că el a poruncit ca magicienii să fie înțepați, fiind de opinia ca mai degrabă el să permită aceasta: „căci ei erau criminalii, împotriva cărora cei de la putere ar trebui să fie împiedicați de a pune în practică legea Romană; ei nu poartă sabia în zadar… ei sunt răzbunători peste cel care face răul” (39). El concluzionează această secțiune a scrisorii prin susținerea că „cineva nu ar trebui să le permită să o folosească împotriva celor pentru care Domnul a interzis aceasta; pentru că deşi este permis pentru cei care stăpânesc peste trupurile noastre să îi pedepsească pe cei prinși în fărădelegi trupești, nu este permis pentru ei să îi pedepsească pe cei care păcătuiesc în chestiuni spirituale. Aceasta aparține celor care stăpânesc peste suflete, a căror mijloace de corecție sunt excomunicările şi alte penalități” (40). Cu alte cuvinte, Sf. Teodor crede că este perfect acceptabil pentru cei în autoritate să folosească forța şi chiar violența împotriva duşmanilor Imperiului şi împotriva supușilor din Imperiu care comit delicte grave. Dacă ereticii merită pedeapsa capitală, de aceea, depinde de statutul lor civic. Paulicienii evident au căzut în cadrul granițelor Imperiului în timpul domniei lui Mihai Întâiul. Aceasta a fost un lucru norocos pentru ei, de vreme ce Teodor a fost în stare să îl convingă pe Împărat să înceteze să îi mai dea la moarte.
Sf. Teodor concluzionează scrisoarea lui către Episcopul Teofil cu următoarele cuvinte: „am spus cu îndrăzneală către al nostru Prea Binecuvântat Patriarh că Biserica nu se răzbună pe sine prin sabie (şi el a fost de acord), şi către Împărații care au comis junghierea, celor dintâi, „Dumnezeu nu a fost mulțumit de o astfel de junghiere,” şi celor din urmă, care au cerut o apărare pentru junghiere, „mai curând capul meu va fi înlăturat decât să consimt la aceasta” (41).
Cât despre soarta Paulicienilor după ce Teodor a mijlocit cu succes pentru ei, se pare că persecuţia severă s-a răspândit spre ei prin Leo al Cincilea şi Mihai al Doilea, în timp ce alții, sub conducerea carismaticului Sergios, au întemeiat un stat independent pe Eufratul de sus, care se întinde în cadrul teritoriului Arab. Până acum ei au devenit o amenințare serioasă față de Imperiu, şi aceasta este posibil să fi condus spre acțiunea dură luată împotriva lor de către Împărăteasa Teodora la începutul anilor 840. (42) În lumina combativității militare ulterioare a Paulicienilor, este interesant să speculăm ce fel de politică ar fi recomandat Sf. Teodor către stăpânitorii de mai târziu din Bizanț să adopte împotriva lor.
Ca o notă de subsol istorică, gândesc că este vrednic să adăugăm că peste un secol mai târziu Patriarhul Teofilact din Constantinopole a scris o scrisoare către Împăratul Petru din Bulgaria în care el l-a sfătuit să se reține din a aplica pedeapsa cu moartea asupra Bogumililor, care şi-au asumat mantia religioasă a Paulicienilor. După ce au admis că legile civile ale creştinilor prescriu pedeapsa capitală pentru eretici, „în sepc când ei văd răul că se târăște în sus, avansând, şi cauzând daune multor oameni,” el cu toate acestea spune Regelui că el, ca un om al Bisericii, nu permite şi nu poate permite aceasta, „în cazul în care ei privesc la o convertire a pocăinței, fie toţi fie unii dintre ei, şi Dumnezeu, Care singurul iubeşte omenirea şi este milostiv, îi vindecă pe toţi” (43). Se pare că nota de precauție şi moderație introdusă de Sf. Teodor în secolul anterior nu a dispărut din politica clericală Bizantină.
Ar fi probabil anacronic să concluzionăm, în baza acestei investigații, că Sf. Teodor a fost un campion al drepturilor umane, totuşi mai puţin decât un pacifist. El a fost cu siguranţă dispus să recunoască Statului dreptul, chiar datoria, să zdrobească invadatorii străini. Totuşi, el a crezut clar că dizidenții religioși care au trăit în cadrul granițelor Imperiului ar trebui să fie convinși mai degrabă decât forțați să îşi abandoneze credințele şi practicile lor eronate. Contrar lui Sf. Teofan, el a respins emfatic ideea că clerul a avut vre-o treabă în recomandarea împăratului să aplice pedeapsa cu moartea asupra ereticilor. El de asemenea a negat faptul că, corecția ereticilor era responsabilitatea Statului. A fost de datoria Bisericii să aplice orice sancțiuni canonice a văzut ea potrivite pentru a pedepsi pe cei aflați în eroare. Venind de la unul care a suferit atât de mult precum a experimentat-o el de la autorităţile imperiale pentru apărarea lui a Canoanelor şi a Icoanelor, această atitudine de moderație este cu atât mai mult impresionantă.
________________________________________
Note
(1) 495, trans. Harry Turtledove, The Chronicle of Theophanes (Philadelphia: University of Pennsylvania Press, 1982), pp. 174-175.
(2) 497-498, ibid., pp. 176-177. Referința e la Sf. Ioan 6:37.
(3) 488,ibid., p. 169.
(4) R. Janin, “Pauliciens,” in Dictionnaire de Theologie Catholique, vol. XII. 1 (Paris: Librairie Letouzey, 1933), col. 57.
(5) 429, ibid., p. 118. Potrivit lui Milan Loos, o „mişcare care în mod concordant astfel a aruncat întregul sistem de dogmă, închinare şi organizare a bisericii a fost obligată să intre în conflict cu statul Bizantin, care a fost prea [întocmai] strâns implicat cu biserica Ortodoxă. Fără îndoială când iconoclasmul a fost la înălțimea lui, sub Constantin al Cincilea, persecuţia Paulicienilor a fost slăbită” (Dualist Heresy in the Middle Ages [Prague: Academia, 1974], p. 36). Steven Runciman afirmă că împărații iconoclaști trebuie să fi simțit simpatie pentru Paulicieni şi chiar Constantin al Cincilea a ținut viziuni sugerând o origine Pauliciană (The Medieval Manichee : A Study of the Christian Dualist Heresy [Cambridge: Cambridge University Press, 1947], pp. 38-39).
(6) Theophanes462, ibid., p. 146.
(7) PG 100, 501BC.
(8) “L’histoire des Pauliciens d’Asie Mineure d’après les sources grecques,” Travaux et Memoires 5 (1973), p. 80.
(9) Dacă noi credem relatarea lui Teofan despre Nichifor, atunci noi trebuie să credem că Împăratul aproape că s-a alăturat ereziei Paulicienilor (Pavlos E. Niavis, The Reign of the Byzantine Emperor Nicephorus I (AD 802-811) [Athens: Historical Publications St. D. Vasilopoulos, 1987], p. 116).
(10) Potrivit lui Runciman, „Odată convertit, el s-a aruncat în mișcare; şi sub călăuzirea lui Paulicianismul a ajuns să înflorească. Scrisorile lui au inelul adevărat al misionarului. Din est până în vest, din nord până în sud m-am grăbit, predicând Evanghelia lui Cristos, cutreierând cu picioarele mele” (Medieval Manichee, p. 36).
(11) Lemerle, “L’histoire des Pauliciens,” p. 80.
(12) J.M.Hussey citează „combativitatea lor agresivă şi natura lor închis-împletită a comunităților lor” (The Orthodox Church in the Byzantine Empire [Oxford: Clarendon Press, 1986], p. 157). Potrivit lui G.H. Huxley, „Împărații înțelepți au prețuit calitățile de luptă ale Paulicienilor în loc să îi înstrăineze” (“The Historical Geography of the Paulician and Tondrakian Heresies,” in Medieval Armenian Culture [ Chico, CA : Scholars Press, 1983], p. 82).
(13) Niavis, Reign, p. 116.
(14) 496, op. cit., p. 175.
(15) “Religious Persecution and Resistance in the Byzantine Empire of the Eighth and Ninth Centuries: Methods and Justifications,” Speculum 52 (1977), p. 245.
(16) Ibid., p. 253.
(17) Pe de altă parte, Paul Alexander citează texte hagiografice care proslăvesc evlavia lui Nichifor şi concluzionează că „printre contemporanii săi Nichifor a avut reputația de a nu fi un general şi administrator extrem de capabil, ci de asemenea un creştin Ortodox” (The Patriarch Nicephorus of Constantinople [Oxford: Clarendon Press, 1958], pp. 72-73).
(18)”Religious Persecution and Resistance,” p. 253.
(19)495, op. cit., p. 174: ” ἀποφηνάμενος ταῖς Νικηφόρου, τοῦ ἁγιωτάτου πατριάρχου, καί ἄλλων εὐσεβῶν εἰσηγήσεσιν ” .
(20) PG100:69BC.
(21) Les Regestes desActes du Patriarcatde Constantinople, vol. I, fasc. II (Chalcedon [ Kadikoy ]: Socii Assumptionistae, 1936), no. 384.
(22) PG 104:1301A (Peter); PG 102:77A (St. Photios ).
(23) La al Șaptelea (Sinod Ecumenic) a fost atât de mult dezacord între cei care au susținut o interpretare strictă a Canoanelor şi cei care erau pregătiți pentru a fi mai flexibili cu privire la felul în care să trateze cu acei Episcopi care au plătit bani pentru slujbele lor în timpul primului val de iconoclasm.
(24) Ep . 94 (Ep. 23 in Nova Patrum Bibliotheca VIII.1, ed. J. Cozza – Luzi (Rome 1871), p. 21) ed. Georgios Fatouros, Theodori Studitae Epistulae, vol. II (Corpus Fontium Historiae Byzantinae 31.2; Berlin: W. de Gruyter, 1992), p. 214.
(25) Citatul este din Sf. Matei 26:52.
(26) Ep. 455 (Ep. II.155 in Migne, PG 99: 1484 AB), Fatouros p. 654.
(27) Sf. Matei 13: 24- 30.
(28) Ep . 455 (PG99: 1481D) Fatouros, p. 654.
(29) Homilies on the Gospel according to St. Matthew 46. 1 (PG 58: 477). (Predici cu privire la Evanghelia după Sf. Matei)
(30) ibid. 46.2.
(31) Ep. 455, ibid.
(32) Homilies on St. Matthew, ibid.
(33) Haideți să îl ascultăm pe Domnul din nou, spunând către Sfântul Carpos, aşa cum este indicat prin vocea atot-înțeleaptă a lui Dionisie: ‘Lovește-Mă de acum înainte; căci sunt pregătit încă o dată să sufăr pentru mântuirea oamenilor, şi aceasta este plăcut Mie, atât timp cât alți oameni nu păcătuiesc. Dar vezi dacă este bine pentru tine să schimbi locuința în prăpastie cu șerpii pentru cea cu Dumnezeu şi cu îngerii buni care iubesc omenirea’” (ibid. Citatul provine din Sf. Dionysios ‘ Epistle 8.6 [PG 3:1100C]).
(34) Sf. Luca 23:34.
(35) Sf. Luca 9:54; 4 Împăraţi 1:9-12.
(36) Ep. 8.5; PG 3- 1096 C .
(37) Philadelphians 3:5 [versiunea lărgită]; PG 5:821B. Paul Alexander sugerează că acest pasaj este o interpolare de la sfârşitul secolului 4 de către un eretic necunoscut, fie Apolinarian fie Arian („Religious Persecution and Resistance,” („Persecuţia Religioasă şi Rezistența”) p. 254).
(38) Ep. 455 (PG 99:1485B), Fatouros, p. 647.
(39) Romani 13:4.
(40) Ep. 455, ibid.
(41) ibid.
(42) Runciman, Medieval Manichee, pp. 39-40. Potrivit unor cronicari, aproape 100,000 de Paulicieni au pierit sub Teodora, dar nu există nici un mod de a corobora acest număr.
(43) Ivan Dujcev, “L’epistola sui Bogomili del patriarca costantinopolitano Teofilatto,” in Melanges Eugene Tisserant, vol. II (Studi e Testi 232; Citta del Vaticano: Biblioteca Apostolica Vaticana, 1964), p. 89.
(courtesy of http://apostoliki-diakonia.gr/en_main/catehism/theologia_zoi/themata.asp?cat=patr&main=EH_texts&file=11.htm)
