Istoria protestantismului Partea 6
de Dr Clive Gillis
Pe lângă Valdenzii din cetatea lor munte de nepătruns din centrul Creştinismului Roman, alte comunităţi şi indivizi s-au ridicat menţinând o continuă mărturie pentru secolul al şaisprezecelea.
Paulicienii ocupă un loc similar în Est ca cel al Valdenzilor în Vest. Ei au fost o rămăşiţă pură a Bisericii antice din Est. Îndoiala a apărut în opiniile lor religioase, însă examinarea îndeaproape ne convinge că deşi erorile au fost impuse lor, ca un corp ei erau dedicaţi Căii Sfinte. Petrus Siculus, duşmanul lor de temut, este informatorul nostru. El i-a vizitat când erau în plină ascensiune, iar opinia lui dovedeşte cu siguranţă că Paulicienii au respins erorile de bază ale Bisericii Greceşti şi a celei Romane. El a eşuat în a le impune erezii.
Constantin din Samosata
În anul 653, un diacon din Syria s-a cazat la un Armenian pe nume Constantine lângă Samosata. Înainte de a se îndepărta, diaconul i-a prezentat gazdei sale o copie a Noului Testament. Constantin a studiat volumul sacru. O nouă lumină a curs în el, iar erorile Bisericii Catolice s-au arătat.
Constantin s-a separat de apostazie şi i-a atras pe alţii de partea sa. Ei l-au urmat în plecarea sa din biserica stabilită în Imperiul de Est. Ei au aderat la Scripturi în general, dar în particular la scrierile lui Pavel. “Eu sunt Sylvanus”, a spus Constantin, “iar voi sunteţi macedonieni”, sugerând apoi Evanghelia pe care o preda, iar ei au aflat că era cea a lui Pavel. De aici şi numele de Paulicieni. Asemenea titlu era adoptat cu greutate de eretici.
Aceşti discipoli s-au înmulţit. Rămăşiţele Nestoriene s-au refugiat în munţii din care Eufrat îşi are sursa, iar guvernul din Constantinopol a iniţiat persecutarea lor. Constantin, al cărui zel, consistenţă şi pietate au fost testate îndelung de munca celor douăzeci şi şapte de ani, a fost omorât cu pietre. Însă un lider mai puternic s-a ridicat imediat. Simeon, cel ce a comandat garda palatului la execuţie, a fost convertit pe deplin. Ca Pavel înainte de uciderea cu pietre a lui Stephen, el s-a apucat să predea ce a persecutat o dată. Simeon a sfârşit la fel ca Constantin.
Zelul sângeros al Theodorei
Pulicienii s-au înmulţit în secolul al optelea în ciuda anatemelor ecleziastice sprijinite de sabia statului. Pe parcursul secolului al optelea ei au continuat să înflorească. Venerarea imaginiilor a avut succes in biserica Greacă în vreme ce paulicienii se opuneau cu stricteţe practicii, rezultând în şi mai multă persecutare. La sfârşitul secolului, Sergiu, un mare lider, s-a ridicat. El avea un spirit misionar adevărat alături de o energie imensă. Petrus Sicului, duşmanul lor, înregistrează conversia lui Sergius în asemenea detalii încât a fost forţat să citeze dispreţuitele scripturi.
Timp de 34 de ani Sergius a predicat Evanghelia cu multe convertiri. Împăratul Leo, Patriarhul Nicephorus şi Împărăteasa Theodora i-au persecutat teribil. O sută de mii de Paulicieni au fost daţi prin foc şi sabie de către Theodora pentru că se opuneau şi distrugeau imaginiile idolatrizate. Zelul sângeros al Theodorei a aprins o flacără ce a consumat imperiul de est. Paulicienii ca şi Valdenzii, Husiţii şi Hunegoţii au fost nevoiţi să ia armele. În munţii dintre Sewas şi Trebizond, timp de treizeci şi cinci de ani (845-880), a fost război. Pe termen lung Paulicienii au trecut de la defensivă dreaptă la răzbunare fără scuză până când ce au fost într-un final împişi înapoi în munţii lor unde s-au bucurat de independenţă parţială şi şi-au păstrat credinţa.
Noua viaţă din Europa
Paulicienii au traversat Bosforul într-un final şi au migrat spre Europa. Nicio cronică nu însemnează dispersia lor. Faptul este atestat de către subita şi simultana apariţie a opiniilor lor în ţările vestice. Ei s-au incorporat în corpurile preexistente ale celor ce se opuneau Romei, Albigenii din sudul Franţei, şi alţii din alte părţi ale Europei, care revoltaţi de supersiţii, au început să-şi retragă paşii spre fântâniile de adevăr originale. Opiniile lor au fost în secret propagate în Roma, Milan şi regatele de dincolo de Alpi. A fost descoperit curând că multe mii de catolici romani, de toate rangurile şi sex, au îmbrăţişat heresia Manicheană. Din acest punct, Paulicienii au început să se combine cu toţi confesorii Adevărului. Spre aceştia ne întoarcem acum privirile.
Sudul Franţei
Când ne aruncăm ochii deasupra Europeri în secolele doisprezece şi treisprezece, atenţia noastră este irezistibil atrasă de sudul Franţei. Oraşe şi provincii răsar în revolta împotriva Bisericii Romei.
Superficial se pare că toate opoziţiile împotriva Romei s-au stins. Fiecare secol ce urma a adâncit fundaţiile şi a mărit limitele Bisericii Romane, până când dominaţia ei părea de neegalat. Însă a fost în acest moment când puterea ei a început să decline, deşi ea se va ridica mai înaltă terminându-şi cariera. Decadenţa ei a început deja, iar căderea ei, deşi amânată, nu poate fi oprită. Cum să se lupte? În orice caz, a o ataca acum, situată printre regii săi vasali şi naţiuni ascultătoare, cu siguranţă ar fi adus distrugerea.
Versiunea Romană
Cauzele mişcării au fost într-o operaţie silenţioasă încă de pe vremea lui Polzcarp şi Irenaeus, cănd apostolii au înfiinţat Creştinătatea în umbrele Alpilor. Sute de mii de martiri era încă amintiţi peste o mie de ani. În Alpii Cottian şi în provinciile Languedoc, protestul străvechi a lui Vigilantius nu a fost uitat. Iar acum versiunea Romanică a Noului Testament a fost scoasă la iveală. Oamenii ce au stat în întuneric au văzut o lumină puternică.
Aceasta a fost ca o a doua dăruire a Revelaţiei Divine către naţiuni. Traducerea lui Jerome, Vulgate, deşi întreţinută, era în Latină. Acum, o limbă moartă, până şi preoţii deabia ştiu să o citească. Au posedato, dar nu ştiau nimic de conţinuturile sale bogate în ilumnare. Acum naţiunile Europei de Sud pot citi, fiecare în limba în care s-a născut, măreţele lucrări a lui Dumnezeu.
Peter Valdes sau Waldo, negustorul bogat din Lyons, care a fost principalul om ce a mişcat producerea variantei Romantice a bibliei, a supravegheat aducerea minunii oamenilor atunci când această lumină a căzut asupra lor.
Costul Scripturilor
Nu trebuie să ne imaginăm o difuziune rapidă a Bibliei. Fiecare copie era produsă cu atenţie prin stilou; preţul ei corespundea cu timpul şi munca depusă pentru a o produce. Trebuia să fie cărată pe distanţe lungi, câteodată de convoaie încete şi nesigure; şi, nu în ultimul rând, trebuia să întâlnească edictele unei ierarhii ostile.
În să existau şi avantaje. Dificultăţiile au făcut ca cartea să aibă un impact mai mare asupra oamenilor care o citeau, adevărurile ei făcând o impresie mai profundă asupra minţilor lor. Cuvântul lui Dumnezeu s-a evidenţiat sublim din fabulele cu care s-au hrănit. Conştiinţa a simţit că un lucru mai măreţ decât omul vorbea prin paginile acelea. Fiecare copie a ajutat sute de cititori.
Creştinii au lucrat fără oprire pentru a depăşii lipsa tipăririi mecanice. Biblia a fost cântată de către trubaduri şi menestreli. A fost recitată în ceremonii. Iar acestea i-au codus pe oameni spre o şi mai mare difuzie. Trubadurii, barzii şi mai mult decât ei, Biblia, erau cei trei misionari ce traversau sudul Europei. Discipolii erau mai mulţi: congregaţii erau formate: baronate, oraşe, provincii, toate s-au alăturat mişcării. Se părea ca şi cum Reformarea era aproape. Însă nu încă. Roman nu şi-a umplut cupa; şi nici naţiunile Europei nu au gustat acea demonstraţie pe care o primeau, distrugerea libertăţii, învăţăturii, ordinii, pentru a-i induce în a se alătura mişcării de a o distruge.
Foc şi sabie
Din Roma, Papa Innocent III a ghicit deasemenea caracterul şi problema acestei mişcări. El a a chemat oamenii persecuţiei. Adepţi în armură, prelaţi nobili, ce mânuiau pe rând sceptrul şi sabia, baroni şi conţi ambiţioşi şi cu dorinţa de a-şi mări domeniile, şi oameni de rând ce vroiau să împrăştie fanaticismul lor sălbatic asupra veciniilor lor, persoane pe care le urau şi ale căror bunuri le doreau, s-au adunat la chemările Pontifului. Focul şi sabia au îndeplinit lucrarea de exterminare imediat.
Unde înainte erau provincii vesele, oraşe înfloritoare şi numeroase, virtuase şi ordonate populaţii, acum era un deşert negru. Pentru nu a apărea anumite urmări ale acestei descinderi negre, Innocent III a înfiinţat tribunalul Inchiziţiei. În spatele soldaţiilor Crucii mărşăluiau călugării Sf. Dominic, şi ce a scăpat de sabia unuia a pierit la tortura altuia.
În una dintre acele tragedii, nu mai puţin de o sută de mii de oameni au pierit. Zone întinse erau complet moarte: toţi au fost ucişi prin sabie. Munţi de ruine şi cenuşă marcau locaţiile unde au fost cândva oraşe şi sate. Însă această violenţă s-a întors, într-un final, împotriva puterii ce a folosit-o. Nu a stins mişcarea, ci a făcut-o să-şi întărească rădăcinile, să răsară iar şi iar, de fiecare dată cu tot mai multă vigoare şi asupra unor zone tot mai extinse, până când într-un final s-a văzut clar că Roma, prin aceste acţiuni, se pregătea de triumful Protestanismului, iar pentru since de o cădere puternică.
(courtesy of http://www.ianpaisley.org/article.asp?ArtKey=paulicians)
