Paulicienii – scurt istoric

În jurul anului 653, un grup de oameni religioşi s-a evidenţiat in Armenia, sub numele de Paulicieni. Un om pe nume Constantine a locuit in oraşul Mananalis, în Armenia. Un prizonier printre sarazini, in Siria, după ce şi-a obţinut libertatea, se întorcea acasa prin acest oraş, şi s-a oprit câteva zile la casa lui Constantin. Avea cu el manuscriptele celor patru Evanghelii, şi epistolele lui Pavel, pe care i le-a dat lui Constantin pentru ospitalitatea sa. Se pare că acest musafir straniu era un membru şi diacon al bisericii Creştine. De când Constantin a devenit obişnuit cu aceste scrieri sfinte, el nu mai studia nicio altă carte, şi în curând a devenit învăţătorul doctrinei lui Hristos şi a apostolilor săi. El a devenit foarte ataşat de scrierile lui Pavel, şi a susţinut doctrina acelui apostol cu mult zel. Cei ce s-au adunat în jurul său, şi au fost împărţiţi în biserici, au primit numele de Paulicieni de la doctrina susţinută de acest învăţător influent. “Caracterul distinct al doctrinei Paulicienilor a fost refuzul slăvirii Maicii Maria, sfinţiilor şi crucii, negarea prezenţei materiale a lui Hristos în eucarist, şi aserţia unui drep liber de a căuta în scripturi.” Este regretabil că scrierile şi vieţile slujitorilor lor eminenţi au fost pierdute în totalitate, fiind distruse de duşmanii lor, Catolicii, ce i-au persecutat ca eretici.

Constantin şi-a luat numele de Sylvanus, şi a predicat cu mult succes. Pontus şi Cappadocia, regiuni recunoscute pentru Creştinism, au fost din nou binecuvântate cu Evanghelia prin eforturile lui. Corpul lui Hristos din Armenia s-a alăturat Paulicienilor, iar influenţa lor s-a împrăştiat cu un succes remarcabil. Se spune că principiile lor au fost propagate până ţi la Roma. Bisericile au fost formate de ei după planul şi modelul bisericilor apostolice, iar scopul lor evident a fost de a aduce profesia Creştină la simplicitatea sa iniţială. Grupul Catolic a devenit alarmat de progresul acestor opinii noi şi au încercat prin argumente dure să-i atragă pe aceşti adepţi credincioşi ai unei evanghelii pure într-o alianţă cu ei şi o abandonare a principiilor lor sacre. Eşuând în asta, Împăratul Grec a început să-i persecute sever. Simeon, un ofiţer grec, l-a pus pe Sylvanus (Constantin) în faţa adepţilor săi, şi le-a comandat acestpra să-l omoare cu pietre ca un preţ pentru iertarea lor. Doar unul dintre ei a putut arunca o piatră în liderul lor spiritual. Toţi ceilaţi s-au întors şi au aruncat pietrele din mâini. Acest adept, Justus, l-a omorât pe devotatul slujitor.

Într-un final, Simeo a fost uimit de dedicarea Paulicienilor pentru religia lor, şi s-a hotărât să examineye argumentele lor, astfel fiind convins că au dreptate. A renunţat la onoruri şi avere, iar în anul 692 a devenit un învăţător zelos, succesorul lui Constantin Sylvanus, în sfârşit sigilându-şi mărturia cu sânge.

În timpul celui de-al optelea secol, aceţti oameni au fost persecutaţi sever de împăraţii Romei. În 795, Împăratul Nicephorus i-a reinstaurat la privilegiile lor civile şi religioase, în acea vreme ei schimbându-şi larg opinile şi devenind destul de puternici în Est. În 811, legile de persecuţie au fost reînoite şi impuse cu o furie dublă. Pedeapsa capitală era aplicată asupra celor ce refuzau să se întoarcă în sânul “bisericii”. Aceste decrete i-au făcut pe Paulicieni să reziste, iar puterea lor a fost de a sugera politica de a le fi permis să se bucure de linişte şi slăvire în felul lor.

În 845, Împărăteasa Theodora a dat decrete severe împotriva lor, ce au fost executate cu o cruzime de neimaginat. Se spune că o sută de mii din ei au fost ucişi în timpul aceste persecuţii. Ca rezultat, ei au devenit oarecum împrăştiaţi, însă spiritul de independenţă nu a fost subminat. Se spune că în conjuctură cu barbarii sarazini, ei au menţinut un război cu naţiunea grecească timp de o sută cincizeci de ani. Aflăm că au existat într-un număr mare în diferite părţi ale Europei în timpul secolului unsprezece. Dacă am crede ce au scris duşmanii lor despre ei, este admis că au susţinut unele naţiuni eronate, însă putem admira zelul lor împotriva bisericii Catolice, ce a devenit coruptă în această perioadă. Este foarte straniu că istoricii Protestanţi, ce au denunţat Biserica Romană Catolică ca fiind anti-hristos, “Omul Păcatului” şi “Fiul Pierzaniei”, ce învaţă că mereu au existat cei ce s-au sustras de la practicile ei ticăloase încă din al doile secol şi nu ar avea nicio legătură cu ea, urmăresc istoria bisericii lui Hristos prin linia ei descendentă, astfel acceptând-o ca fiind biserica lui Hristos încă de la prima divizare până la Reformare în secolul şaisprezece – o perioadă de o mie trei sute de ani! Cât de absurd! Întrebarea se ridică o dată, De ce s-au aruncat în absurditatea contradicţiei? Răspunsul este evident. Pentru a accepta gruparea Ana-baptistă, după cum au fost numiţi în această perioadă, pentru a fi adevăraţii succesori ai bisericii apostolice, ar trebui să distrugă imediat cererile lor şi să admită cererea făcută astăzi de Baptiştii Primitivi. Aşadar, ei aleg să se contrazică singuri, decât să admită cererile juste ale unei “secte ce este încă peste tot vorbită de rău”.

(courtesy of http://www.carthage.lib.il.us/community/churches/primbap/Paulicians.html)