“Au respins orice lucru extern în religie. Botezul înseamnă doar
Botezul Duhului. Comuniunea cu trupul şi sângele
lui Hristos este doar comuniunea cu cuvântul şi doctrina Sa.”
(Din “The History of The Christian Church” by Schaff, Vol. IV, pg.577)
Una dintre cele mai triste sarcini pe care un Creştini a trebuit să le facă a fost să citească ceea ce este intitulat “Istoria Bisericii”. Este şocant cât de repede a reuşit apostazia să pună în practică profesia Creştinismului, este peste crezul nostru. Spectrul ce vine să bântuie fiecare credincios în Hristos al Bibliei este sub forma unei întrebări: “Ce s-a întâmplat cu frumoasa biserică ce s-a născut la Pentecost?” Rumegarea prin paginile nesfârşite ale secolelor istoriei Bisericii seculare ne lasă frustraţi să găsim orice urmă de Creştinism viu. Nu ar trebui să spun că nu este aici. Mai degrabă, ar trebui să spun: “Istoria Bisericii” nu este în primul rând povestea bisericii lui Isus Hristos. Devine oribila istorie făcută de om, Babyloniană, Biserica păgână. Singura urmă de Creştinism adevărat poate fi găsită în vieţile celor ce au fost bântuiţi deseori de clericii papali.
Edward Gibbon, în lucrarea sa faimoasă “Declinul şi Căderea Imperiului Roman” a fost atât de uimit de caracterul şi integritatea urii şi dispreţului Creştinilor, ce erau numiţi “Paulicieni” de către “Biserica Imperială”, încât şi-a devotat un întreg capitol din al treilea Volum lor. El a indicat că ei au apărut în jurul anului 600 până în secolul al 14-lea, iar puţini au continuat până la sfârşitul secolului al 18-lea (paginile 301 & 310). Gibbon i-a considerat “primii reformatori” ce au “împrăştiat în Vest seminţele reformei” (pg. 302). Un lucru neobişnuit despre aceşti reformatori şi deasemenea ce a cauzat atât de multă persecuţie, a fost faptul că ei au respins toate formele de ritualism – inclusiv botezul şi Împărtăşania.
Cercetând acest grup de Creştini, am investigat standardele mai vechi ale “Istoriei Bisericii” cum ar fi Mosheim, Neander şi istoria Romano Catolică a Inchiziţiei de către Vacanard. Din lucrările lor, împreună cu cea a lui Gibbon, am pus împreună istoria “Paulicienilor” ce se numeau simplu “Creştini”. Evident după o asemenea perioadă lungă de timp aceşti Creştini erau numiţi multe lucruri. Ei deasemenea aveau diviziuni în mai multe grupuri, însă mereu au menţinut o asemănare de dezgust faţă de ritualism. Ei au apărut mai puternici în unele timpuri şi păreau că dispar în altele, doar ca să reapară în alte zone, în special mai târziu în Vest. De un singur lucru ne avertizează istoricii, să nu credem tot ce ne spune despre ei Biserica oficială. De exemplu Hurlbut, în populara sa “Istorie a Bisericii Creştine”, spune: “Privind la aceste secte şi aşa numitele erezii, apare o dificultate în a le înţelege din pricina că proprile lor scrieri au dispărut, iar noi suntem dependenţi de proprile noastre păreri despre cei ce au scris împotriva lor, şi erau fără îndoială prejudecaţi” (pagina 52).
Cred, că dacă ai fi cu adevărat “renăscut” şi deghizat prin simpla religie, vei găsi acest lucru unul dintre cele mai interesante poveşti pe care ai citit-o vreodată, în special din “Istoria Bisericii”.
O scurtă analiză a celor Şase Perioade ale “Istoriei Bisericii”
Unii istorici populari ai Bisericii au divizat Istoria Bisericii în şase perioade de bază. General vorbind, aceste perioade de timp cad în următoarele categorii:
1) “Biserica Apostolică”, din 30 – 70. Aceasta acoperă naşterea, creşterea şi dezvoltarea unei biserici timpurii sub conducerea Apostolului Pavel. Distrugerea Ierusalimului s-a petrecut în anul 70. Perioada dintre 70 până în 120-150 se numeşte “perioada de linişte”, iar istoricii spune deseori că biserica ce reapare după această vreme este diferită faţă de ce a fost la început.
2) “Biserica Persecutată”, din 70 – 313. Pentru mai bine de două sute de ani biserica a condus o persecuţie severă. Lupta cu influenţele păgâne a luat multe vieţi. Acest lucru a continuat până la “Edictul lui Constantin” în 313. Cu regret spun că o formă a Creştinismului s-a ridicat şi a început să fie foarte similară cu religia păgână. Defapt, a început să-şi construiască propria formă de temple şi sisteme de slăvire în competiţie cu sistemele şi templele păgâne.
3) “Biserica Imperială”, din 313 – 476. Aceasta acoperă perioada de timp de la edictul lui Constantin până la căderea Romei sub hoardele barbare ale Europei de Nord-est. În anul 313, Împăratul Constantin a eliberat un edict de toleranţă ce interzicea orice persecuţie împotriva Creştinismului. A făcut deasemenea Creştinismul ca religie favorită în Imperiul Roman. Constantin a mutat capitala Imperiului la Contantinopol şi deasemenea a declarat-o tronul Creştinismului. O catedrală imensă a fost construită pentru a marca încoronarea a ceea ce avea să devină Biserica de Est. Roma a refuzat să cedeze locul de lider al imperiului şi al Biserici unde era divizată în schismele de Est şi Vest. În timpul acestei perioade de timp lumea a fost “Creştinizată” prin sabie şi forţă. Amestecul Bisericii cu Statul era finalizat. Dezvoltarea totală a sistemului cleric, ierarhical a fost adoptată. Episcopul Romei a devenit liderul suprem al “Bisericii”.
4) “Biserica Medievală”, din 476 – 1453. Aceasta este cea mai lungă şi întunecată perioadă a bisericii. Este de asemenea cunoscută şi ca “Evul Mediu”. Hoardele barbarice ale Europei de Nord au adoptat Creştinismul la fel cum Creştinismul a adoptat obiceiurile păgâne. În timpul acesta, puterea Papală a crescut la maxim. Separarea Bisericii Catolice de Est a fost pregătită ferm. A existat deasemenea şi ridicarea marii puteri Mahommedane. Cruciaţii s-au grăbit să o respingă. Este admis de către toţi că multă corupţie a apărut în Creştinism. Spre sfârşitul acestei perioade de timp, Biserica Romano Catolică a început să formuleze sisteme pentru inchiziţia sa ticăloasă.
5) “Biserica Reformată”, din 1453 – 1648. Aceasta încadrează perioada de timp cunoscută ca “Reformare”, sau alăturarea grupurilor majore Protestante. S-a mutat prin Germania, Franţa, Elveţia, Anglia şi Scoţia. Liderii săi cunoscuţi erau Wicliffe, Tyndale, Luther, Zwingly, Calvin, Knox, etc. A fost marcată în primul rând de reîntoarcerea multor autorităţi ale Bibliei în locul tradiţionalismului religios.
6) Ceea ce este câteodată numită “Biserica Modernă” a apărut în jurul anului 1648 şi a continuat până în prezent. Aceasta a început ca o renaştere continuă a purităţii Biblice, însă sfârşeşte în raţionalism liberal. Mişcarea Puritană a Angliei s-a împrăştiat în America şi a fost urmată de o renaştere Wesleyană pe ambele continente, lăsând o influenţă adâncă asupra căreia viitoarea societate urma să fie construită. Totuşi, raţionalismul German a început să apară după revoluţia Franceză şi a preluat rapid, prin evanghelia liberală şi socialistă, influenţa de la începutul Reformei. În ultimul rând, a existat o criză veritabilă de culte şi secte ce au apărut în America, ce şi-au împrăştiat în timp influenţa asupra lumii.
Pe baza acestei istorii vom explora ridicarea a celor numiţi “Paulicieni”. Vom urmări ceea ce este cunoscut despre istoria, doctrina şi persecuţia lor în “Evul Mediu”. Voi cita extensiv din trei din aceste “Istorii”.
ORIGINEA ŞI DOCTRINA PAULICIENILOR
Declinul lui Gibbon şi Căderea Imperiului Roman, Vol. III, Paginile 302-305. “Sub nepotul lui Heraclius, în vecinătatea Samosatei, mai faimos pentru naşterea Lucienilor decât titlul de regat Syrian, un reformator s-a ridicat, respectat de către Paulicieni ca fiind mesagerul adevărului. În sălaşul lui decentă din Mananalis, Contantin a distrat un diacon ce s-a întors din captivitate Syriană, şi a primit inestimabilul dar al Noului Testament, ce era deja ascuns de vulgaritate de către prudenţii Greci, şi posibil de clerul Gnostic. Aceste cărţi au devenit măsura studiilor sale şi credinţa sa; iar Catolicii, ce disputau interpretarea sa, au acceptat că textul său este original şi sincer. Însă el s-a ataşat cu devotament scrierilor Sfântului Pavel: numele de Paulicieni este derivat de către duşmanii lor de la un învăţător necunoscut; însă eu sunt convins că ei vorbeau despre apostolul Gentililor.”
“Prin Evanghelile şi Epistolele Sfântului Pavel, credinciosul său discipol a investigat crezul Creştinismului Primitiv; şi, oricare ar fi succesul, un cititor Protestant v-a lăuda spiritul său de observaţie.”
“Obiectele ce au fost transformate de magia superstiţiei au apărut în ochii Paulicienilor în culorile sale adevărate şi originale. O imagine creată fără mâini era lucrarea comună a unui artist muritor, al cărui talent, lemul şi pânza ar trebui să-i fie îndatorate pentru valoarea lor binemeritată. Relicvele miraculoase erau o grămadă de oase şi cenuşă, destituite de viaţă sau virtute, sau de relaţie, poate, cu persoana căreia i-au fost atribuite. Adevărata cruce era o bucată de sunet sau timbru ros; trupul şi sângele lui Hristos, o bucată de pâine şi un pocal de vin, darurile naturii şi simbolurile bunăvoinţei. Mama lui Dumnezeu a fost degradată din onorurile ei cereşti şi virginitate imaculată; iar sfinţii şi îngerii nu mai erau solicitaţi să exercite meditaţia în rai şi slujba pe pământ. În practica, sau cel puţin în teorie, lucrurilor sacre, Paulicienii înclinau spre respingerea tuturor obiectelor de slăvire, iar cuvintele Evangheliei erau, în judecata lor, botezul şi comuniunea credincioşilor.”
“Învăţătorii Paulicieni erau deosebiţi doar prin numele lor Scriptural, prin titlul modest de Fraţi-pelerini, prin austeritatea vieţilor, zelului sau cunoştiinţelor lor, ţi creditul unor daruri extraoridnare ale Duhului Sfânt. Însă nu erau capabili de a dori sau cel puţin obţine avere şi onoruri de la prelaţii Catolici; acemenea mândrie anti-Creştină ce au cenzurat-o cu acreală… Noua secta era împrăştiată peste provinciile din Asia Minoră spre vest de Eufrat; şase dintre principalele lor congregaţii au reprezentat bisericile cărora Pavel şi-a adresat epistolele.”
MAI MULTE DESPRE DOCTRINA ŞI VIAŢA LOR,
Neander’s Church History, Volumul III, Paginile 263 – 287
“Ei vroiau să refacă viaţa şi manierele bisericii la simplicitatea apostolică. Au menţinut acest lucru prin multiplicarea ritualurilor externe şi ceremonii în biserica dominantă, adevărata viaţă a religiei a intrat în declin. Au combătut înclinaţia de a se baza pe efectele magice ale formele externe, în particular pe lucrurile sacre. Întradevăr, au mers atât de departe pe acestă parte până când au reuşit să respingă în totalitate sărbătorirea lucrurilor sacre. Au susţinut faptul că nu a fost intenţia lui Hristos de a institui botezul prin apă ca pe un decret perpetuu, ci prin botez el s-a referit doar la botezul prin Duh, deoarece prin învăţăturile sale el a comunicat, ca apă vie, pentru purificarea în totalitate a naturii umane. La fel au susţinut şi ei că a mânca trupul şi a bea sângele Domnului a constat doar în simple uniune vitală cu el prin doctrinele sale, cuvântul său, ce erau adevăratul trup şi sânge. Nu erau pâine şi vin, ci cuvintele sale, ce aveau să fie la fel pentru suflet, cum sunt pâinea şi vinul pentru trup, pe care le-a numit trupul şi sângele său.”
“Fără îndoială ei au considerat confuzia împreună a Creştinilor, Evreilor şi elementelor politice ca fiind cauza corupţiilor bisericii dominante; ei vroiau să aducă înapoi simplicitatea bisericii Apostolice; prin urmare s-au calificat drept biserica Catolică, Creştini, distingându-se de profesanţii religiei de stat Romane. Ei s-au chinuit să urmeze calea simplă a apostolilor… şi au evitat cu atenţie orice semăna cu ritualurile Evreieşti sau păgâne. Prin urmare nu şi-au numit niciodată locurile de adunare temple, fapt ce ar fi sugerat imaginea templelor Evreieşti sau păgâne… Ei au recunoscut-o ca aparţinând esenţei ciudate a Creştinismului, că a avut ca scot să lege o frăţie a vieţii între oamenii de toate rangurile şi clasele, netolerând o distincţie ca cele deja existente între cleric sau prepţi şi laici. Ei avut printre ei, este adevărat, persoane ce administrau oficii ecleziastice, însă acestea ca şi retul erau doar membrii ai comunităţii. Ei nu erau diferiţi de restul nici prin îmbrăcăminte, nici printr-un alt semn.”
“Este evident de a remarcat totuşi, că mica bază se poate pune ce asemenea acuzaţii venind din gurile adversarilor. Asemenea rapoarte rele legate de întâlnirile religioase ale sectelor ce sunt eretice, sunt întâlnite în orice an al bisericii… În mod cert este că doctrina Pauliciană, ca un întreg, nu doar necesita, dar impunea un spirit dur şi strict din punct de vedere moral.”
“Ei susţineau în mod special autoritatea apostolului Pavel; iar epistolele sale au fost considerate de ei ca fiind principala sursă a cunoştiinţelor doctrinelor Creştine… Persecutările timpurii ale sectei Paulicienilor i-au sporit împrăştirerea; a avut tendinţa, în particular, de a se extinde mai departe dincolo de limitele Imperiului Roman de Est, în districtele unde a întâlnit o recepţie favorabilă de la mulţi inamici formidabili ai imperiului, Sarazinii; la fel a fost rezultatul atunci când aceste persecuţii au fost reînviate şi au devenit mult mai violente şi extreme, de către zelul fanatic al împărătesei Theodora, propagând doctrinele bisericii. Ofiţerii militari au fost trimişi în districtele din Armenia, pentru ai extermina pe Paulicieni; mulţi au fost spânzuraţi, decapitaţi, înecaţi, iar proprietăţile confiscate. Numărul victimelor ale acestei crime a fost nu mai puţin de o sută de mii.”
DIN GURA PERSECUTORILOR LOR
THE INQUISITION, A Critical And Historical Study Of The Coercive Power Of The Church,
by E. Vacandard, Translated from the Second Edition by Bertrand L. Conway, C.S.P.,
First edition, Feb., 1908, The Paulist Press, New York, N.Y., Nihil Obstat: Thomas J.
Shahan, S.T.D., Imprimature: John M. Farley, D.D., Archbishop of New York, Pages 50-55.
(Gândind că orice ar justifica persecutarea acestor persoane dacă ar fi ştiut că aceşti oameni propagau împotriva Bisericii Romei, autorii unuia dintre cele mai îngrozitoare măcele anunţate ca lumea să aude ce au spus şi crezut aceşti Paulicieni direct împotriva “Bisericii”)
“Catharanii (cei “puri” – alt nume dat Paulicienilor, la fel ca Puritanii ce au venit în America) sau erezie Albigeniană – caracterul său anti-Catolic şi antisocial. În timp ce Papii Alexander III, Lucius III şi Innocent III, adoptau asemenea măsuri drastice, erezia Catharană prin creşterea sa rapidă a cauzat o alarmă împrăştiată prin Creştinism. Să încercăm să obţinem mai multe detalii despre acest caracter, înainte de a descrie Inchiziţia, ce era destinată pentru a-l distruge. Erezia dominantă a perioadei era erezie Albigeniană sau Cathriană, fiind relatată cu Manicheismul Orental prin Paulicieni… În al zecelea secol, Împărăteasa Theodora, ce îi detesta pe Paulicieni, i-a masacrat pe o sută de mii dintre ei; Împăratul Alexis Comnenus (în jurul anului 1118), i-a persecutat pe Bogomili în aceeaşi manieră. Mulţi, aşadar, din ambele secte s-au dus în Europa de vest, unde s-au stabilit în sfârşit, începând să se împrăştie.”
“Catharismul era în mare parte o erezie negativă; nega doctrinele, ierarhia şi slăvirea Bisericii Catolice, la fel ca şi drepturile esenţiale ale Statului. Aceşti neo-Machieni au negat că Biserica Romană reprezenta Biserica lui Hristos. Papii nu erau succesorii Sfântului Petru, ci mai degrabă succesorii lui Constantin. Sfântul Petru nu a venit niciodată la Roma. Relicvele ce erau venerate în basilica Contantiniană, erau oasele cuiva care a murit în secolul al treilea; nu erau relicvele Prinţului Apostolilor. Constantin a sancţionat din păcate această fraudă, prin oferirea pontifului Roman un domeniu imens, împreună cu prestigiul ce acompaniază autoritatea temporală. Cum poate cineva să recunoască sub insignă, mantie purpurie şi coroana succesorilor lui Silvestru, pe un discipol de-al lui Isus Hristos? Hristos nu a avut nici un loc unde să-şi pună capul, în timp ce Papii trăiau într-un palat! Hristos a refuzat domenii în lume, în timp ce Papii le-au luat! Ce are curtea Romană cu setea ei pentru bogăţii şi onoruri, în comun cu evanghelia lui Hristos? Aceşti arhiepiscopi, cardinali, arcdeaconi, călugări, canoane, Dominicani şi Friars Minor erau doar Fariseii din trecut! Preoţii au lăsat asupra oamenilor credincioşi povere grele, iar ei înşişi nu i-au atins cu vârful degetelor; ei primeau taxă de la moşii şi oameni; ei fugeau după moştenirile văduvelor; toate practicile pe care Hristos le-a condamnat la Farisei.”
“Şi totuşi, pe deasupra, au îndrăznit să persecute sufletele bune care, prin viaţa lor pură, au încercat să realizeze ideea perfectă propusă de Hristos! Aceşti persecutori nu erau adevăraţii discipoli ai lui Isus. Biserica Romană era femeia Apocalipsei, îmbătată cu sângele sfinţilor, iar Papa era Anticristul.”
“Lucrurile sacre ale Bisericii erau doar imaginaţie…”
“Botezul cu apă era pentru ei doar o ceremonie goală, la fel de nevaloroasă ca şi botezul lui Ioan… Duhul Sfânt, prin Care sufletul este purificat de păcat…”
“A fost inadmisibil de a imagina că Hristos doreşte să schimbe pâinea şi vinul în Trupul Său în Eucharist. Catharii au considerat transubstinenţa ca fiind cea mai rea abominaţie… Toţi au căzut de acord în a-i denunţa pe Catolici pentru îndrăzneala de a cere să ia parte la Trupul lui Hristos, ca şi când Hristos ar putea intra în stomacul unui om; sau ca şi cum Hristos s-ar fi expus pe El însuşi pentru a fi devorat de şoarece şi şobolani.”
“Catharii, negând prezenţa reală a lui Isus Hristos în Eucharist, au respins sacrificiul Maselor. Dumnezeu, conform lor, a respins toate sacrificiile. El nu ne-a învăţat prin profetul său Osee: Doresc milă şi nu sacrificiu.”
“Ei nu au slăvit într-o clădire imensă numită biserică – un cuvânt ce ar trebui să fie aplicat în exclusivitate adunării sfinţilor.”
“Catharii, în ura lor pentru pietatea Catolică, s-au adunat împotriva venerării imaginilor, în special a crucii. Imaginile şi statuetele sfinţilor nu erau nimic altceva decât idoli, ce trebuiau distruşi. Crucea pe care a murit Isus ar trebui urâtă decât slăvită.”
(Astfel Inchiziţia Romei a crezut despre sine că sunt justificaţi de a persecuta în moduri oribile pe aceşti Creştini. Iar eu, unul, cred că totul a început aici!)
PREZENŢA LOR CONTINUĂ ÎN VEST
Neander’s Church History, Vol. III, Paginile 556, 589 & 600
“Astfel Paulicienii şi alte secte deşi suprimate, au continuat să prospere în Armenia până la mijlocul secolului al unsprezecelea; iar din acest punct ei s-au împrăştiat în alte regiuni, în special în provincii adiacente imperiului Roman, în mare parte pentru a scăpa de violenţa persecutărilor şi din dorinţa de a înmulţii numărul convertiţilor la doctrina lor. În timp ce respingeau botezul exterior, părea că resping deasemenea şi sărbătorirea exterioară a cinei Domnului; probabil înţelegând că cina Domnului înseamnă comuniunea spirituală şi simbolică cu Hristos, la fel ca pâinea vieţii ce a venit jos din cer.”
“Deşi prin metodele acelor secte de au venit din Est, multe erori au fost împrăştiate mulţimii, totuşi influenţa lor a fost în unele aspecte avantajoasă. Ei au trezit oamenii ignoranţi şi neintstruiţi, ce erau îndrumaţi greşit de preoţi incompetenţi de a pune esenţa religiei în ceremonii rotunde, un interes mult mai aprins legat de spiritualitate, i-au chemat în ideea undei vieţi divine, prezentându-le religia mai mult ca pe o existenţă interioară, de vreme ce acest lucru era tendinţa Paulicienilor, ce i-a făcut mai familiari cu Scripturile; deoarece există un mic dubiu că prin căile Paulicienilor, translatarea anumitor porţiuni ale Scripturilor circulau deja printre oamenii simpli. Şi când oamenii s-au trezit, au vorbit de experienţa religioasă proprie, combătând adiţiile străine la Biblia Creştină în doctrina bisericii, astfel ei putând argumenta din învăţăturile lui Hristos şi ale apostolilor, fiind mai simplu de observat, cât de superiori se puteau dovedi împotriva clerului ignorant şi incompetent. Oamenii pot admira astfel, văzând oameni simpli şi needucaţi, cum reuşesc după ce au primit asemenea doctrine să-i aducă la tăcere pe oamenii bisericii.”
CONCLUZIONÂND ISTORIA PAULICIENILOR,
Gibbon’s Decline And Fall Of The Roman Empire, Vol. III, Paginile 310 &312.
“Trei drumuri diferite ar putea să-I introducă pe Paulicieni în inima Europei… Sub stindardul Bizantin, Paulicienii erau deseori transportaţi în provincile Greceşti din Italia şi Sicilia: în pace şi război ei erau ascunşi printre străini şi nativi, iar opiniile lor erau împrăştiate în secret în Roman, Milano şi regatele dincolo de Alpi. În curând a fost descoperit că mii de Catolici de fiecare rang şi sec, au îmbrăţişat erezia Manicheană; iar flăcările ce au consumat doisprezece canoane în Orleans a fost primul act de persecutare.”
“Adunările vizibile ale Paulicienilor sau Albigenilor, erau exterminate prin foc şi sabie; iar rămăşiţele au scăpat prin zbor, ascunziş, sau conformitate Catolică. Însă spiritul invincibil pe care l-au avut încă a trăit şi respirat în lumea vestică. În stat, în biserică, până şi în mănăstire, o succesiune a discipolilor lui Pavel era păstrată, ce protestau împotriva tiraniei Romei, îmbrăţişând Biblia ca pe o regulă a credinţei, purificându-şi crezul de toate viziunile teologiei Gnostice.”
“Un filozof, ce calculează unghiul meritului lor şi valoarea reformării lor, va întreba prudent din ce articole de credinţă, deasupra sau împotriva motivului nostru, au eliberat ei Creştinii; deoarece asemenea eliberare este fără îndoială un beneficiu atâta timp cât este compatibil cu adevărul şi evlavia. După o discuţie vom putea să fim surprinşi de timiditate decât scandalizaţi de libertatea primilor noştrii reformatori.”
“Paulicienii moderni (la vremea scrierii lui Gibbon) şi-au pierdut orice urmă a originii lor; iar religia lor este disgraţiată de slăvirea crucii, şi practica sacrificiului, pe care unii captivi l-au importat din sălbăticia Tartară.”
REMARCI CONCLUDENTE
De Jack W. Langford
Se zice că ultima generaţie de Paulicieni nu a realizat şi apreciat adevărurile preţioase pentru care strămoşii lor au murit. Acest lucru se întâmplă deseori. Quakerii moderni nu apreciază prea mult luptele şi învăţăturile începuturilor lor. Metodiştii moderni nu au nici o idee în ce au crezut şi ce au practicat Ioan, Charles Wesley şi George Whitefield.
Un lucru este clar, fiecare generaţie de Creştini trebuie să facă proprii adevărurile lui Isus Hristos! Evidenţa istorică că multe generaţii de credincioşi au realizat ministerul distinctiv al lui Pavel şi l-au urmat ca pe Hristos (I Cor. 11:1), şi au ajuns să practice adevăratul Creştinism în timpul lor, este revigorantă pentru sufletul meu. Mă ajută să realizez că ajutându-l pe Hristos, nu contează în ce ceas negru şi sumbru, va merita totul, atunci când îl vom întâlni faţă în faţă.
(courtesy of http://www.separationtruth.com/resources/Paulicians+new.pdf)
