de John T. Christian
Este regretabil faptul că majoritatea informațiilor cu privire la paulicieni vine de la dușmanii lor. Sursele noastre sunt duble. Una este cea a scriitorilor greci care a fost folosită de Gibbon la pregătirea istoriei sale strălucite de 54 de capitole. De atunci nu s-au mai adăugat multe din această sursă. Gibbon a suspectat otrava acestor scriitori care au prejudiciat faptele și a dezvelit multe din aceste erori, a fost totuși uneori indus în eroare. Nu a avut totalitatea informațiilor necesare expunerii istoriei corecte.
Cele 2 surse originale greci sunt Photius (Adv. recentiores Manichaeos, Ed. by Ch. Wolf,
Hamburg, 1772) și Petros Sikeliotes (Historia Manichaeorum qui Pauliciani dicunter Gr. et Lat. Ed. Matth. Raderus, Ingolstadt, 1604.)
Photius era un om abil, dar ca Patriarh de Constantinopol, era mai interesat de zdrobirea paulicienilor și înnegrirea caracterului lor decât de redarea corectă a istoriei practicilor și doctrinelor lor. Pentru a-și obține locul de patriarh, s-a făcut vinovat de multe cruzimi și nereguli. A fost excomunicat de Nicholas I în 682, ca uzurpator și un sinod l-a numit mincinos, uzurpator, patricid și eretic. A fost acuzat și de iregularități în viața publică. Este primul martor împotriva paulicienilor. Petros Sikeliotes era un nobil trimis de împăratul Basil să trateze cu paulicienii pentru schimbul de prizonieri și a rămas la ei 9 luni. Unii scriitori îl acuză de împrumutarea cărții de la Photius. Acesta este al doilea martor împotriva paulicienilor. [p.415]
Acești scriitori impută cele mai rele principii și practici paulicienilor, pe care îi descriu ca eretici. Istoricul Mosheim preferă candoarea lui Petros Sikeliotes și totuși Gibbon spune că cele 6 erori capitale ale paulicienilor sunt definite de Petros Sikeliotes cu pasiune (Gibbon, “The History of the Decline and Fall of the Roman Empire”, V). Mărturiile din astfel de surse trebuie primite cu atenție.
Adoua sursă de informații cu privire la paulicieni este armeană ca origine și a fost adusă la lumină recent și ilustrată. Era o carte veche a paulicienilor numită Cheia Adevărului, CA, menționată de Grigore Magstros, Duce de Mesopotamia, în sec. 11. Dar cartea s-a pierdut. Din fericire, Fred C. Conybeare, M. A., fost membru la colegiul universității Oxford este foarte interesat de chestiunile din Armenia. În 1891 a mers a doua oară în acea țară, în căutare de documente ilustrative ale istoriei antice a paulicienilor. A găsit o copie a CA la biblioteca sf. Sinod din Edjmiatzin. A primit o copie în 1893 făcută de diaconul Galourt Ter Mkherrsohian; și textul antic și traducerea engleză au fost tipărite de Conybeare în 1898 (Conybeare, “The Key of Truth, A Manual of the Paulician Church of John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433. Armenia”. Oxford, 1898.) el a însoțit textul cu date importante primite de la istoricii armeni și din alte surse. Aceasta este o sursă nouă și importantă de informații. Paulicienii își susțin cauza. Putem reconstrui istoria pauliciană.
Bisericile pauliciene aveau origine apostolică și au fost plantate în Armenia în primul secol. Prin Antiohia și Palmyra, credința s-a răspândit prin Mesopotamia și Persia; și în acele regiuni a devenit baza creștinismului Nestorian, care s-a răspândit în Turkestan, a invadat China, și este încă în Urmiah și India de sud. Din centre ca Edessa, Nisibis și Amida a mers de-a lungul [p.416] Taurus, din Cilicia până la Ararat, și dincolo de Araxes în Albania,pe văile sudice ale Caucazilor estici. Centrul pare să fi fost valea superioară a marelui Zab, unde era locul tradițional de martirizare Sf. Bartholomeu, la care armenii au trasat succesiunea episcopilor cantonului canton Siunig, la nord de Araxes. În Albania, Atropatene, i Vaspurakan la este de lacul Van, și în Moxoene, Arzanene, și Taraunitis la sud și vest, cum admit majoritatea istoricilor armeni vechi, creștinismul nu s-a plantat prin eforturile lui Grigore Iluminatul, ci era acolo cu mult înainte de el și avea origine apostolică, (Conybeare, “The Key of Truth”, VIII).
Biserica istorică armeană, Nestoriană, era un compromis între biserica romano-catolică niceană și creștinismul original, dar bisericile pauliciene reprezentau creștinismul primar. Aceste biserici din raza Taurus formau un mal circular în care curgea credința pauliciană, unde a rămas secole de unde s-au adăpat secole teologii greci din Constantinopol și alte centre (Bury, ed. Gibbon’s History of the Decline and Fall, VI. 543).
CA datează din sec. 8-12, se referă la paulicieni ca fiind de origine apostolică. Ea spune: biserica universală și apostolică învățată de la Domnul nostru Isus Hristos, este clară în Fapte și mai ales în tradiția Salvatorului, pe care o impune bisericii universale și apostolice, Marcu 16:15: mergeți în toată lumea și predicați evanghelia. Cine va crede, va fi botezat și va trăi și cine nu va crede, va fi judecat‘ (Ibid, 73). Alt pasaj este cel în care bisericile sunt declarate apostolice: să ne supunem umili bisericii sfinte universale și să-i urmăm lucrările cu un gând, o credință. primim taina Domnului Hristos și a Tatălui ceresc – pocăința și credința. aflăm de la Domnul despre biserica universală apostolică și stabilim în credință perfectă pe cei care nu au încă botezul (latinii, grecii, armenii, care nu sunt botezați încă) și nu au gustat trupul și sângele Domnului Hristos. Trebuie să-i aducem la credință, să se pocăiască, John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433, să se boteze (Conybeare, “The Key of Truth”, 76, 77). Astfel paulicienii susțineau originea apostolică și practica și că ei erau biserica universală apostolică.
Ei au declarat întotdeauna că sectele nu sunt membre ale bisericii universale a lui Dumnezeu: noi nu aparținem lor, ei s-au rupt demult de biserică și au fost excluși. aceasta este mărturia șui Grigore Magistros, A.D. 1458, a cărui istorie este una din principalele surse de informație armene. Paulicienii susțineau că aparțin bisericii adevărate și spuneau: suntem creștini. Ei susțin că au transmis mai departe credința adevărată, cum a făcut biserica catolică, ce a învățat de la Domnul Isus Hristos, și noi trebuie să face, ei învățau, cereau credință, pocăință, apoi botezul adulților și erau conștienți de păcatul original (Ibid, 91.)
Gregory de Narek, A. D. 987, spune că abatele de Kdjav și Mushel probabil guvernator de Kars, au fost satisfăcuți că credința pauliciană nu era străină de tradiția apostolică (părintele Basil Sarkisean, Manichaean Paulician Heresy, Venice, 1893.) ca doi oficiali învățați ca aceștia să susțină că paulicienii sunt o biserică apostolică cu tradiție apostolică validă, este important și interesant. Pe pagina următoare, Grigore de Narek [p.418] spune: așa sunt oamenii apostolici ai lui Muschel care îi găsește oameni ai credinței, anume că paulicienii erau singura biserică apostolică. Gregory de Narek face aluzie la credința lor când spune că ei au omis anumite lucruri: este mult divin și tot ce este apostolic este negat de ei și abolit. Poruncile divine de punere a mâinilor, așa cum apostolii au primit-o de la Hristos.
Faptul că paulicienii păstrau originea apostolică este susținut de mulți istorici armeni. O sursă greacă veche afirmă același lucr (Codex Scorialensis. Editat de J. Fredrich, Sitzungsberichte der Philos-Philil. Classe der k. b. Akademie der Wissenschaften zu München, 1896, heft i. vezi C. de Boor in Byzantische Zeitschrift, VII. 40 A. D. 1898).
Arhidiaconul Karapet (Die Paulikianer, 109. Leipzig,1893), are dreptate când observă că paulicienii nu sunt reformatorii bisericii grecești. Ei erau credincioși vechi, nu inovatori, ci dușmanii inovațiilor catolice despre botezul copiilor, imagini și picturi, mijlocirea sfinților, purgatoriu, pretențiile papale, tot ce este după Tertullian. Ei nu doreau lucruri noi, ci să păstreze ce aveau, lucrurile primare.
Creștinismul cel mai vechi din Armenia, după istoricii ortodocși, avea centrul la Taron, casa apulicianismului. Biserica mamă armeană era la Ashtishat, nu departe de Mush, la sud de Taron. Pentru Vabirshapat, la nord de Ararat, Neapolisul roman, care era centrul bisericii Nestoriane, nu a devenit metropolă religioasă înainte de jumătatea sec. 5. (John T. Christian, “bisericile pauliciene,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)
Era o biserică la Edessa, vechiul Ur, din A. D. 202, și era probabil pauliciană. În 302 Teradattes, un rege armean și mulți nobili armeni au fost botezați de Grigore Iluminatul. Armenia a fost probabil prima națiune care a acceptat creștinismul. Acești creștini aveau o profundă reverență față de Cuvântul lui Dumnezeu și aveau vederi ortodoxe (Armenia și armenii, de Rev. T, C. Trowbridge. In The Newenglander, XXXIII., I. A. D. 1874).
Aristaces de Lastivert, care a fost martor ocular al multor evenimente descrise în istoria sa, A. D. 989-1071, și a fost un student atent al celor dinaintea lui, spune că Grigore Iluminatul era paulician și că biserica pauliciană se folosea de învățăturile lui (History of Arigtaces, cap. II: Venice, 1844). Aceeași afirmație este făcută de Gregory Magistros: noi suntem tribul lui Aram (Armenii) și suntem de acord cu ei în credință (MSS. În biblioteca Múnchen), au spus paulicienii.
În anii 630 – 640 vedem paulicienii din Albania, prin Ioan Filozoful, care îi numește paulicieni. El spune că ei nu practicau botezul, nu binecuvântau sarea, negau că preoția a dispărut de pe pământ. El spune că erau foarte antici. Secta, spune el, s-a ridicat în timpul apostolilor și a apărut la romani. Avem aici ecoul ideii că paulicienii erau biserica apostolică.
Povestea convertirii lui Constantin, A. D., 660, este interesantă. El a fost numit fondatorul paulicienilor. Cei care au urmat numai sursele grecești ale lui Photius și Sikeliotes au ajuns la această concluzie. Dar știm că nu are bază. Acest tânăr armeana adăpostit un diacon creștin care fugea de persecuțiile mohamedane. Ca răsplată, a primit o copie a NT. Aceste cărți au devenit măsura studiilor și regula credinței lui, spune Gibbon, și catolicii care neagă această interpretare, recunosc că textul este original. Dar el s-a atașat de scrierile și caracterul sf. Pavel [p.420] – numele paulicienilor este derivat de la un învățător necunoscut – dar sunt sigur că se bucurau de afinitatea cu apostolul neamurilor (Gibbon, “The Decline and Fall of the Roman Empire”, V. 386).
Constantin s-a simțit chemat să apere și să restaureze creștinismul primitiv, fiind impresionat de scrierile lui Pavel, a luat numele unuia din urmașii săi, Silvanus (C. Schmidt, Sehaff-Herzog Encyclopaedia, III. 1777); și bisericile fondate de el au primit numele congregațiilor primare. Oamenii erau numiți paulicieni de la apostolul Pavel (Schaff, History of the Christian Church, IV. 574). Aceste afirmații despre simplitatea apostolică a creștinilor acestora devotați spun mai multe despre maniera, obiceiurile și doctrinele lor decât multe volume de scrieri lăsate de dușmanii lor. Cu Pavel ca ghid, nu au fost departe de adevărul NT. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)
Prof. Wellhausen în viața lui Mohammed (Encyclopaedia Britannica, XVI. 571; a 9-a ediție) povestește despre baptiștii din deșertul siro-babilonian. Erau numiți sabieni, baptiști și practicau forme primare de creștinism. Făceau parte din linia creștină primară și nu au fost atinși în simplitatea lor. De la ei a derivat Mohammed multe.
Prof. Wellhausen spune: nu greșim să spunem că acești martori anonimi ai evangheliei, nemenționați în istoria bisericii, au împrăștiat sămânța din care a ieșit islamul. Acești creștini erau paulicienii.
Această mică istorie este greu de înțeles. Împărații au decis să alunge paulicienii. Ei s-au refugiat la mahomedani, unde au fost tolerați și unde credința lor a fost ortodoxă. Aflăm aceasta de la Ioan Filozoful. Arabii au provocat influența romană din 650 [p.421] în Armenia. Aceeași protecție a păstrat probabil paulicienii secole întregi. Este sigur că paulicienii erau sinceri cu arabii și mahomedanii i-au ajutat.
Numărul paulicienilor a crescut constant și au atras atenția dușmanilor lor. În 690 Constantin, liderul lor a fost omorât cu pietre din porunca împăratului și succesorul lui a fost ars în 690. Împărăteasa Theodore a instituit o persecuție în care 100000 de paulicieni din Armenia greacă au murit.
Paulicienii sec. 19 s-au revoltat împotriva dușmanilor lor, l-au alungat pe Michael III și au stabilit în Armenia statul liber Teprice. Aceasta este o zonă cunoscută la 70 de mile sud est de Sivas pe râul Chalta. Locuitorii aveau libertate de opinie (Evans, Historical View of Bosnia, 30). Din capitala acestui stat liber, numit Teprice, a plecat un grup de misionari pentru a converti triburile slavonice din Bulgaria, Bisnia și Serbia, la credința panficiană. Acest lucru este confirmat de Petros Sikeliotes. Au avut succes – mulți locuitori ai statului liber au migrat în statele independente atunci de dincolo de controlul împăratului. Statul Tepricea durat 150 de ani când a fost cucerit de Saraceni. În jurul lor erau persecuții – ei au pierdut 10000 de membrii sub domnia Theodorei.
Baptiștii au avut libertate religioasă când au avut oportunitatea. Conybeare, vorbind de paulicieni, remarcă: sistemul lor era ca al catharilor europeni, ca idee de bază, străină de persecuție, starea de membru depindea de botez, voluntar, al credincioșilor adulți. într-o astfel de biserică nu exista obligarea celor care nu doresc [p.422] John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433. Din contră, scopul era asigurarea că inima candidatului era câștigată . cel mai rău rezultat al botezului copiilor este că biserica avea membrii mecanici, ceea ce a dus la persecuții. (Conybeare, “The Key of Truth”, XII). Biserica lui Hristos nu a persecutat niciodată.
În anul 970, împăratul John Tzminisces, a transferat unii paulicieni în Tracia și le-a dat libertate religioasă și ei i-au fost loiali (Schaff-Herzog Encyclopaedia, III, 1777). La începutul sec. 8, doctrina lor s-a răspândit în Europa și principiile lor au fost introduse și în pământ străin.
La Albigensi, în sudul Franței, paulicienii s-au implantat adânc, dar au păstrat legătura cu frații din Armenia. Credința paulicienilor a trăit în Languedoc, de-a lungul Rinului, ca creștinismul catharilor și de-a lungul Waldensilor. În Reformă, acest cathasism despre care CA și ritualul cathar din Lyon ne dau informații că era particular anabaptiștilor și creștinilor unitarieni. (Conybeare, “The Key of Truth”, X).
Au fost persecutați de papi și urmele literare despre ei au fost distruse. Dar adunările vizibile ale paulicienilor sau Albigeois, au fost arse și rămășița însângerată a scăpat prin fugă, s-a ascuns sau s-a conformat catolicilor, în stat, în biserică, dar s-a păstrat o rămășiță a discipolilor lui Pavel, care a protestat împotriva tiraniei Romei, a îmbrățișat Biblia ca regulă de credință, [p.423] și au purificat crezul de teologia gnostică (Gibbon, “The Decline and Fall of the Roman Empire”, V. 398).
Mulți istorici pe lângă Gibbon, ca Muratori și Mosheim, privesc paulicienii ca antemergătorii Albigensilor și ca aceeași cu ei. Ultimul citat adesea, este Prof. Fred C. Conybeare, de la universitatea din Oxford, o autoritate în lumea vorbitoare de engleză despre literatura creștină veche. El afirmă că adevărata linie de succesiune este la baptiști: biserica a aderat mereu la ideea regenerării spirituale în botez, deși prin botezarea bebelușilor a abandonat esența baptiștilor. Semnificația botezului lui Isus, prezentată de Pavel și evangheliști a fost pierdută din vedere de bisericile ortodoxe. Auzim multe discuții azi despre validitatea ordinelor – englez, latin, oriental. Studentul istoriei bisericești se miră că nici unul din acești controversaliști nu a întrebat dacă umblă după umbre, dacă au porunci reale pe care le păstrează. Diferitele secte ale evului mediu, cunoscute ca creștini, păstrau botezul în forma sa primară și refuzau botezul copiilor (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.) făcut de biserica ortodoxă sau persecutarea bisericilor și aveau dreptate cu privire la doctrină și tradiție. Bisericile mari au pierdut demult botezul real, nu pot deci avea sacramente, preoți, nici creștinism. Dacă re-intră în creștinism, trebuie să se reabiliteze nu față de Roma sau Constantinopol, ci față de cercuri mici de creștini, din est, care nu au pierdut niciodată continuitatea botezului. Aceștia sunt paulicienii din Armenia, secta Bogomil de lângă Moscova, ai cărei membrii se numesc creștini, baptiștii adulți dintre sirienii din valea Tigrului de sus (cei ce practică botezul adulților [p.424]) și poate Bopelikanii, menoniții și marile comunități baptiste din Europa. Condamnarea bisericilor ortodoxe poate părea dură, dar nu scapă de ea. Continuitatea botezului era mai importantă în primele secole ale bisericii decât continuitatea altor porunci, așa importantă încât și botezul ereticilor era recunoscut valid. Succesiunea episcopilor era importantă deoarece episcopul era pus să supravegheze integritatea ritualului religios.
Cât de rău și-au făcut episcopii datoria: după sec. 3 au înțeles și ei, se vede din creșterea neverificată din anul 300 A. D., din abuzul ritualului botezului. (Conybeare, The History of Christmas in The American Journal of Theology).
Un lucru este cert că în Italia, Franța, de-a lungul Rinului, paulicienii și Albigensii nu aveau nici o diferență de doctrină și practică. Scriitorii declară că era o succesiune de biserici și de interese. S-a atestat că la începutul sec. 11, erau numeroși în Lombardia și Isurbia, mai ales în Milan, în Italia; și au călătorit în Franța, Germania și alte țări și prin sfințenia lor au câștigat multe suflete. În Italia erau numiți Paternes și Cathari și în Germania, Gazari. În Franța erau numiți Albigensi. Erau numiți bulgari, mai ales în Franța, deoarece unii veneau din Bulgariași mai erau numiți Boni Homines, oameni buni (Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, II 200-203). Dușmanii lor îi alungau pentru pioșenia lor. O succesiune de astfel de oameni se găsește în evul mediu.
Scriitorii greci [p.425] Photius și Sikeliotes, spun că paulicienii aparțin sectei Manichaeane. Acești eretici susțineau că universul a fost creat de diavol. Acuzația adusă paulicienilor a fost repetată de mulți scriitori. De aceea au fost numiți eretici. Dar era și un puritanism viguros la ei într-o vreme în care creștinismul grec degenerase în curtea superstițiilor de la Constantinopol. Probabil nu a existat un corp mai pur evanghelic .
Partida catolică era ostilă partidei Manes și i-a denunțat ca și când ar fi fost prieteni întrupați. Eusebius a vorbit de Manes ca barbar și nebun. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433), diabolic și furios (Eusebius, “The Church History”, 316). A fost ușor de creat prejudecăți împotriva paulicienilor prin denunțarea lor ca fiind Manichaeani.
CA afirmă că nu erau Manichaeans (p. 48). Nu sunt indicații că paulicienii au trecut dincolo de dualismul NT, după care (Ioan 12:31 și 14:30) Satan este liderul lumii, sau cum a spus Pavel (2 Cor. 4:2), dumnezeu lumii. Anxietatea morbidă a lui Augustine și a părinților, înainte și după el, pentru a anula forța acestor texte în confruntarea lui Marcion și a Manichaeanilor, a ridicat suspiciunea că ultimii își bazau dualismul pe Pavel și a patra evnghelie. În confruntarea ereticilor, părinții ortodocși nu au scrupule. Toți au două greutăți în geantă, una mai grea și una mai ușoară, și în relațiile lor cu ereticii o foloseau pe ultima (Conybeare, “The Key of Truth”, XLIV). Este sigur că paulicienii nu au trecut de scripturi în acest subiect.
Photius care i-a acuzat de marcionism, admite că ei și-au declarat disprețul față de Marcion, și doctrina lui (Photius, contra Manichaeos, lib. I. 17, 56, 65). Mosheim spune: este sigur că nu erau Maniehaeani originali (Mosheim, Institutes of Ecclesiastical History, [p.426] II. 103). Gibbon spune că Mosheim a cântărit această mărturie cu judecata și candoarea sale obișnuite. (Gibbon, “The History of the Decline and Tall of the Roman Empire,” V. 385 note), și adaugă mărturia lui: paulicienii condamnă memoria și opiniile sectei Manichaeane și se plâng de nedreptatea care le aplică acel nume (Ibid, 386).
Învățații armeni nu ezită să contrazică aceste povești pline de prejudecăți ale grecilor, că paulicienii erau Manichaeani. Aceasta este poziția lui Ter Mkttschain Karapet (Die Paulikianer im Byzantinischen in Armenian, Leipzig, 1893. See also Zeitschrift fúr Kirchengeschichte, October, 1895), C. Schmidt spune: paulicienii nu erau o ramură a Manichaeanilor cum au spus Photius, Petras Sikeliotes, și alți autori moderni (Schaff-Herzog Encyclopaedia, III, 1777).
J. Friedrich remarcă corect că asocierea cu Marcion se datorează schematicii religioase care în sec. 7 și următoarele a stabilit toate formele de dezacord de la ortodoxia dominantă la influența Manichaeană. Manichaeanismul era în acele zile bete noire al ortodocșilor catolici: cum este masoneria astăzi (Friedrich, Der ursprünghiüche bei Georgios Monachos nur theilweise erhaltenen Bericht über die Paulikianer. In Sitzungsberichte der Philos. Philol, Classe der k. b, Akademie der Wissenschaften zu München, 1896. Heft. i).
Conybeare a început investigațiile cu deplina convingere că apulicienii erau manicheni și a terminat-o deplin convins că nu erau. După ce a găsit CA, a spus: prima mea impresie este una de dezamăgire. M-am așteptat să găsesc o carte marcionită sau manichenă cel puțin, dar în afară de puțina folosire a VT, nu am găsit nimic despre aceste erezii vechi. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433. [p.427]) numai în vara lui 1896 la cererea urgentă a lui Darwin Swift, care venise la mine pentru informații despre istoria manechismului în America, m-am întors la ea, am tradus-o în engleză, cu speranța că îi va ajuta cercetările.
Acum am înțeles cine erau de fapt paulicienii. Tot ce scriseseră despre Photius, Petros Sikeliotes, și alți scriitori greci, care îi descriu ca manecheni, doar induce în eroare cititorul. Am realizat că am dat peste o fază în istoria bisericii creștine, așa de veche că și amintirea ei este încețoșată. (Conybeare, “The Key of Truth”, V. vi).
Aceste fapte descoperite, înregistrate de Conybeare, au modificat învățătura lumii cu privire la paulicieni. Acum se admite liber că nu erau maneceni.
Prof. J. B, Bury, A. M., LL.D., profesor de greacă la universitatea Dublin, spune despre documentul paulician: liturghia modifică considerabil vederile noastre despre natura care nu a avut nimic a face cu marcionismul. (Bury, Ed. Gibbon’s “Decline and Fall of the Roman Empire”, VI. 543; London, 1898).
Maniohaeanii susțineau că diavolul a creat lumea, paulicienii susțineau că Dumnezeu a creat-o. CA spune: Tatăl ceresc, adevăratul Dumnezeu a creat cerurile cu tot ce cuprind și pământul cu tot ce cuprinde (Conybeare, “The Key of Truth”, 79, 114). Paulicienii sunt astfel liberi de orice urmă de erezie și se arată că ei respectau numai doctrinele NT.
Întorcându-ne la doctrinele și practicile paulicienilor, găsim că ei foloseau des Biblia, VT este mai rar citat decât NT, dar nu este respins de ei, ci este numit Carte inspirată de Dumnezeu. Nici o sursă armeană nu acuză paulicienii de respingerea VT. Grigore Magistros spune: ei citează [p.428] evanghelia și apostolii (MSS. în München Library). Dușmanii lor au apelat la NT canonic împotriva paulicienilor pe care ei spuneau că îl cred (Codex Schorialensis, XV.). Photius a presupus că ei au primit tot NT. Cuvântul lui Dumnezeu era regula lor supremă de credință și practică.
Ei nu aveau ordine clericești care să-i distingă de laici, prin modul de viață, îmbrăcăminte sau alte lucruri, nu aveau concilii sau instituții similare. Învățătorii lor erau egali. După Paul de Taron, ei susțineau că episcopul nu are mai multă onoare ca preotul. Predicatorii nu se distingeau de laici prin drepturi și prerogative (Photius, contra Manichaeos, I. 31, 32).
Despre aceasta, paulicienii au spus: să ne întoarcem la calea exprimată deja , este necesar ca mijlocul să fie liber de vină, înainte de a-i da autoritatea preoției sau episcopatul (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.), apostolatul, conducerea, alegerea. Pentru acestea nu este nici unul mai mare decât altul, dar ca mijlocitorul Isus, s-a alăturat aleșilor, spunând în Luca 26:26, ‘voi să nu fiți așa, cine vrea să fie mare, să fie slujitorul tuturor. (Conybeare, “The Key of Truth”, 105). Lucrătorii erau aleși de oameni.
Paulicienii se luptau pentru simplitatea vieții apostolice. Se opuneau închinării la imagini practicată de biserica catolică. Obiectele transformate de superstiții, erau în ochii paulicienilor reale. Lucrări omenești, a căror valoare este pânza și uleiul cu care au fost pictate. Osemintele moaștelor erau oase și cenușă, fără viață și fără relație cu persoana căreia îi erau atribuite. [p.429]. coroanele erau bucăți de lemn. Trupul și sângele lui Hristos erau pâine și vin. Mama lui Dumnezeu nu avea onoruri cerești sau virginitate. Sfinții și îngerii nu mijloceau (Gibbon, “The Decline and Fall of the Roman Empire”, V. 387).
Nu suntem surprinși că găseau în evanghelie, misterul ortodox al Trinității. Gibbon spune: în loc să mărturisească despre natura umană și suferințele lui Hristos, ei erau amuzați de un trup ceresc care a trecut printr-o virgină ca apa printr-un tub, cu o crucificare fantastică care exclude răutatea evreilor. (Ibid, 388). Dacă asta era adevărata lor părere, atunci nu era diferită de credința baptiștilor născuți în Germania și Anglia. Cercetările au dovedit însă că între anabaptiștii cu această vedere, ei credeau în natura umană a lui Isus. Același lucru este valabil și la paulicieni. Dar mărturia aceasta nu are baze bune. Ea slujește scopului unui catolic. Istoricii lor au mereu la îndemână o acuzație de erezie împotriva tuturor creștinilor care nu au forma lor de închinare.
Cu privire la botez și Cină, Gibbon spune: în practică sau teorie, paulicienii înclinați să anuleze obiectele vizibile și botezul și Cina erau pentru credincioși. (Ibid, 388). Deci, respingeau puterea mistică și salvatoare a botezului. Harmenopoulos, un călugăr bizantin afirmă că bogomilii practicau botezul primit de la paulicieni, dar nu îi atribuiau virtuți (Arthur J. Evans, Historical Views of Bosnia, A. D. 1876). Mai spune că ei practicau unica imersiune a adulților. [p.430]
știm acum din CA că paulicienii practicau botezul și Cina, dar respingeau sacramentele bisericii romano-catolice. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.) Avem explicația lui Aristaces, că paulicienii respingeau poruncile bisericii care au corupt botezul, messa, crucea, postul. Ei respingeau poruncile care au corupt botezul în forma sa primară, evanghelică. Respingeau botezul copiilor și formau unica biserică de creștini reali rămasă în lume. Așa spune Aristaces. Neînțelegerea era naturală în absența cunoașterii depline a paulicienilor, după CA. Arhidiaconul Karapet Ter Mkrvschian presupune că paulicienii au renunțat la botez și la sistemul sacerdotal. (Conybeare, “The Key of Truth”, XLVII). Ei negau dogma harului sacramental.
Vederile baptiste dominau la paulicieni. Aceste biserici păstrau o simplitate așa de rigidă a ritualurilor încât provocau ridiculizarea din partea oficialilor bisericii armene. Era aceeași concepția pauliană despre Cină cu accentul pus pe absența ierarhiei, aceeași descriere a apostolului sau lucrătorilor, aceeași succesiune apostolică.
Ei susțineau că oamenii trebuie să se pocăiască și să creadă, apoi, la maturitate să se boteze, pentru a fi admiși în biserică. Este evident, observă Mosheim, că respingeau botezul copiilor. Paulicienii sau bogomilii botezau și rebotezau prin imersiune, spune Robinson. Venema spune că ei susțineau că copiii nu trebuie să fie botezați până la 9 ani de înțelegere. Dr. Peter Allix, [p.431] care a devenit doctor în divinitate la Oxford și Cambridge, spune: așa ar fi luat anabaptiștii drept manecheni, pentru că condamnau botezul copiilor. (Allix, The Ecclestical History of the Ancient Churches of Piedmont, Oxford 1821).
Unele opinii despre paulicieni sunt adunate de la un sinod ce a avut loc în Arras, în 1025, de Gerard, episcop de Cambray și Arras. Unul, Gundulphus, Paulician, a fost condamnat: învățase doctrinele în Italia, care fuseseră duse de discipolii lui la dioceza de Liege și Cambray în țările de jos (Jean Eue d’Archery, Veterum aliquot Seri portum Spicilegiam, XIII). Doctrina lor s-a răspândit din Italia în Olanda și aveau mulți discipoli. Erau foarte pioși, așa spun dușmanii lor. Oamenii credeau în sfințenia lor și aveau mulți urmași. câștigau convertiți prin farsa bunătății și puritatea credinței.
Paulicienii susțineau: legea și disciplina primite de la Stăpânul nostru nu sunt contrare evangheliei sau instituțiilor apostolice. Disciplina aceasta constă în părășirea lumii, alungarea carnalului, munca cu mâinile proprii, nu trăirea din mila altora, ajutarea celor persecutați. aceasta nu era apărare. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)
Cu privire la botez au replicat: dacă unn sacrament este ascuns în botez, forța este luată din 3 cauze: viața repobată a lucrătorilor nu-și permite salvarea persoanelor botezate, păcatele sunt reluate ulterior în viață, și o voință și o credință și o mărturie nu aparțin unui copil care nu cunoaște credința și este ignorant de salvare, care nu este dorită [p.432] nu cunoaște regenerarea, sau mărturia de credință (Allix, The Ecclesiastical Churches of Piedmont, 104).
Mai este o mărturie de credință atribuită paulicienilor A. D. 1024, care declară: la începutul creștinismului nu se botezau copiii și părinții lor nu practicau un astfel de lucru. Recunoaștem că botezul este în apă și splă sufletele de păcate (Mehrning, Der heiligen Tauff Historie, A. D. 1647, II. 738).
CA cere ca persoana care se botează să fie adult, cum a predicat Ioan: întâi li se predică, apoi sunt învățați, apoi se pocăiesc, apoi cred, apoi sunt curățați de păcate (Conybeare, the “Key of ‘Truth”, 72). Catechism pentru creștini atașat la CA poruncește: la început se bucură de credință, apoi se botează (Ibid, 118).
Istoricii armeni afirmă că paulicienii respingeau botezul copiilor. Grigore de Narek, A. D. 987, spune că ei învățau pe alții că este vorba de o baie în apă. (Sarkisean, Manichaean Paulician Heresy).
Grigore Magistros, A D. 1058, spune că anumiți episcopi recomandă să se ridice în mijlocul lor un bazin și ei botează peste 1000 de paulicieni. Magistros declară că erau anabaptiști și practicau rebotezarea.
Acestemărturii dovedesc că paulicienii nu botezau copiii, ci adulții prin imersiune. Botezul era prin scufundare în apă o dată, iar grecii o făceau de 3 ori. Sunt multe dovezi despre forma botezului în Armenia, prin imersiune. Macarus, Patriarh al Ierusalimului, A. D. 331 – 335, [p.433] scrie armenilor cu privire la botez că era administrat de 3 ori prin imersiune, îngropând în apă persoana. (Library of the Mechitarist Fathers of Vienna. Mss. Cod. Arm. No. 100). Este un ritual din sec. 12 atribuit lui Isaac Catolic de Armenia care atribuie practica paulicienilor. John Otzun, A. D. 718, vorbește despre paulicienii care urcă în baptisier (Otzun, Opera, 25. Venice, 1834). Spune cum mahomedanii încercau să-i oprească de a se boteza în râuri curgătoare. (John T. Christian, “The Paulician Churches,” Review & Expositor 7.3 (July 1910): 414-433.)
Practica constantă a bisericii orientale era imersiunea. Rev. Nicholas Bjerring spune: botezul este făcut uneori în biserici, alteori în case particulare, cum este nevoie. Este administrat prin scufundarea copilului sau adultului de 3 ori. (Bjerring, The Officers of the Oriental Church, XII. New York, 1884). Apoi descrie ceremonia imersiunii. Așa făceau paulicienii unica imersiune, cum indică scripturile.
(courtesy of http://www.friendsofsabbath.org/Further_Research/History%20of%20the%20Sabbatarian%20Movement/paulician_christian.pdf)
The article is now Public Domain and can be freely distributed and copied.
Prepared for the Web in January 2009 by Robert I Bradshaw.
http://www.medievalchurch.org.uk/
