Saptamana 12 – Efes (431) si Nestorianismul

– Theodor din Mopseustia, Ioan Chrysostom, Chiril din Alexandria, Nestorius –

Lectură / Texte îndrumătoare : Lecturi: Studer. Trinity & Incarnation. Cap. 16; Kelly. Early Xian Doctrines. Cap 12.1-3; 11.6.

Chestiune de studiu:
Recapitularea chestiunilor din săptămânile precedente. De acum, trebuie să vă însuşiţi metodologia folosită la analizarea textelor pentru teologia lor despre Hristos.

Ioan Chrysostom

Omilia 11 – Despre Evanghelia după Ioan

“Şi Cuvântul s-a făcut Trup,” [a spus Ioan], “şi a sălăşluit printre noi.”

1. Declarând că acei ce L-au primit erau “născuţi întru Dumnezeu,” şi au devenit “copii ai lui Dumnezeu,” el adaugă cauza şi raţiunea acestei onori nemaipomenite. Prin faptul că “Cuvântul a fost făcut Trup,” vedem că Stăpânul s-a întruchipat sub formă de servitor. Pentru că a devenit Fiul omului, care era chiar Fiul lui Dumnezeu, cu scopul de a-i putea face pe copiii oamenilor să devină copiii lui Dumnezeu. Pentru că cel sus-pus când se însoţeşte cu cel umil nu îşi pătează deloc onoarea, în timp ce îl ridică pe celălalt din starea sa umilă; şi chiar aşa a fost şi în cazul Domnului. Nu şi-a diminuat cu nimic propria Sa natură prin această coborâre [kenosis], ci ne-a ridicat pe noi, care mereu am stat în dizgraţie şi întuneric, spre slava nemaipomenită. Cum ar fi, un rege, conversând cu interes şi bunătate cu un om sărman, nu se face de ruşine deloc, dar îl face pe celălalt remarcat de toţi şi ilustru. De altfel, în cazul demnităţii relative a oamenilor, interferenţa cu o persoană mai umilă nu-i dăunează cu nimic celui mai onorabil, mult mai puţin putând dăuna în cazul simplei şi binecuvântatei Esenţe care nu are nimic întâmplător, nu este subiect al ridicării sau decăderii, ci are toate calităţile bune statornice, stabilite pentru totdeauna. Astfel că atunci când auziţi că “Cuvântul s-a făcut Trup,” nu fiţi tulburaţi sau nelămuriţi, pentru că Esenţa nu s-a preschimbat în carne, (este o impietate să ne imaginăm aşa ceva) ci continuă să fie ce era, doar că a luat forma unui servitor.

2. Din ce motive foloseşte el exprimarea, “s-a făcut făcut”? Pentru a închide gura ereticilor. Pentru că pe atunci erau unii că toate circumstanţele of the Întrupării [economiei] erau o aparenţă, un fel de rol, o alegorie, iar pentru a înlătura această blasfemie, el a pus “s-a făcut”; dorind să arate astfel nu o schimbare de substanţă, (departe de el acest gând,) ci asumarea trupului. Pentru că atunci când (Pavel) spune: “Hristos ne-a izbăvit de blestemul legii, fiind făcut un blestem pentru noi,” nu vrea să spună că esenţa Lui s-a strămutat din slava Sa caracteristică luând forma unui lucru blamabil, (asta nici măcar diavolii nu şi-ar imagina-o, nici măcar cei mai săraci cu duhul, nici cei care şi-au ieşit din minţi, atâta impietate şi nebunie conţine,) aşa că (Sf. Pavel) nu spune asta, ci faptul că, luând asupra Lui blestemul pronunţat împotriva noastră, ne lasă în afara acestui blestem; aşa şi el [Sf. Ioan] spune că El “s-a făcut Trup,” nu schimbându-şi esenţa în carne, ci întruchipându-se sub înveliş de carne, esenţa Sa rămânând neatinsă.

3. Dacă ei spun că fiind Dumnezeu, El este omnipotent, putând astfel să se coboare la substanţa trupească, le vom răspunde că El este omnipotent atâta timp cât continuă să fie Dumnezeu. Dar dacă ar îngădui schimbarea, o schimbare spre inferior, cum ar mai putea fi Dumnezeu? Pentru că schimbarea este departe de acea natură simplă. Drept care proorocul a zis, ” Ele vor pieri, dar Tu vei rămâne; toate se vor învechi ca o haină; le vei schimba ca pe un veşmânt, şi se vor schimba. Dar Tu rămâi Acelaşi, şi anii Tăi nu se vor sfârşi…” [Ps 102.27 LXX.] Pentru că Esenţa este superioară tuturor schimbărilor. Nu există nimic mai bun decât El, către care am putea avansa şi atinge. Cum s[ spun mai bine? Nu, nu egal cu, nici m[car aproape ca El. Rămâne, deci, că dacă El se schimbă, trebuie să admită o schimbare spre mai jos; iar aşa ceva nu ar fi Dumnezeu. Dar să lăsăm blasfemia să se întoarcă în minţile celor care au lansat-o. Altminteri, pentru a arăta că el foloseşte exprimarea ” s-a făcut” doar ca voi să nu presupuneţi o simplă aparenţă, vedeţi în cele ce urmează cum edifică argumentul, alungând orice ipoteză greşită. Pentru că ce adaugă el? “Şi a sălăşluit printre noi.” Spunând nimic altceva decât “Nu vă imaginaţi nici un sens figurat de la ‘s-a făcut’; nu vorbesc despre nici o schimbare a acelei Naturi statornice, ci despre sălăşluirea şi aspectul luat de ea. Dar acel ce locuieşte nu poate fi la fel cu sălaşul în care stă, ci diferit; un lucru locuieşte într-un alt lucru diferit, altminteri nu ar mai locui; deoarece nimic nu poate locui în sine însuşi. Vrea să zic, diferit ca esenţă; deoarece printr-o uniune, printr-o convieţuire Dumnezeu Cuvântul şi Trupul sunt Unul, nu prin confundarea şi amestecarea substanţelor, ci printr-o uniune inefabilă certă … .

4. Atunci, ce a fost tabernaclul în care El a locuit? Auziţi ce spune Proorocul; “Voi ridica din căderea lui cortul lui David” (Amos 9.11.). Era într-adevăr căzut, firea noastră a avut o decădere incurabilă, având nevoie doar de acea Mână atotputernică. Nu era vreo posibilitate de a-l ridica înapoi, pentru că nu acel ce l-a ridicat întâia oară l-a înălţat cu Mâna Sa şi l-a marcat prin Imaginea Sa, prin împrospătarea apei şi a Duhului. Şi luaţi aminte, vă rog, de teribila şi inefabila natură a tainei. El a sălăşluit în acest tabernaclu pentru totdeauna, deoarece s-a înveşmântat cu carne ca a noastră, nu pentru a o părăsi iar, ci pentru a o avea mereu cu El. Să nu fi fost astfel situaţia, să nu fi rânduit El lucrurile conform tronului Său regesc, să nu i se fi închinat lui toate oştile cereşti, îngeri, arhangheli, tronuri, principi, domnii şi puteri? Ce cuvinte, ce gânduri pot reproduce o aşa mare onoare, acordată seminţiei noastre, atât de minunată şi teribilă? Ce înger sau arhanghel? Nici unul, nicăieri, nici în ceruri, nici pe pământ. Pentru că atât de măreţe sunt lucrările lui Dumnezeu, atât de uimitoare şi minunate binefacerile Sale, încât o descriere precisă a lor depăşeşte nu doar limbajul oamenilor, dar chiar şi putinţa îngerilor.

5. Iată de ce ne vom întrerupe puţin şirul ideilor, păstrând liniştea; doar luându-vă această sarcină, de a-L răsplăti pe marele nostru Binefăcător restituindu-i ceva ce tot la noi se va întoarce, spre binele tuturor. Această restituire înseamnă să ne uităm cu mare luare aminte la starea sufletelor noastre. Pentru că şi asta este lucrarea bunătăţii Sale iubitoare, El, care nu are trebuinţă de spusele noastre pentru că este răsplătit atunci când noi ne îngrijim sufletul. Prin urmare, este un act de nesăbuinţă extremă, meritând mii de pedepse, dacă noi, când o asemenea cinste ni s-a acordat, nu vom contribui aşa cum putem, şi aşijderea, când binefacerile vor coborî asupra noastră prin contribuţia făcută de noi, mii de binecuvântări ne vor fi oferite. Pentru toate acestea, haideţi să-i înapoiem slava milostivului nostru Dumnezeu, nu numai prin vorbe, ci prin fapte mai ales, prin care putem avea apoi lucruri bune, pe care cu toţii le putem obţine prin slava şi bunătatea iubitoare a Domnului nostru Isus Hristos, prin care şi cu care, prin Tatăl şi Sfântul Duh, fie slava în vecii vecilor. Amin.

Nestorius

Predica lui Nestorius împotriva Theotokos (mamă a lui Dumnezeu)

a. Rasa omenească a fost dăruită cu zeci de mii de haruri când a fost blagoslovită cu un dar de cea mai mare însemnătate şi lesne de observat — întruparea Domnului. Omenirea este imaginea naturii divine; dar diavolul a terfelit această imagine şi a împins-o spre denaturare, dar Dumnezeu s-a îngândurat văzând aceasta, precum un rege meditând la propria-i statuie, şi i-a reînnoit înfăţişarea. Fără sămânţă bărbătească, el a zămislit prin Fecioară o fire ca a lui Adam (care şi el a fost creat fără sămânţă bărbătească) şi, prin intermediul unei fiinţe umane, a adus învierea rasei omeneşti. ” Căci,” spune Pavel, ” dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor ” [1 Cor 15.21].

b. Să-i lăsăm pe acei oameni să ia aminte la aceste cuvinte [ale lui Pavel], mă refer la cei ce, aşa cum am observat, sunt mai mereu printre noi cu întrebări de genul: “Este Maria Theotokos,” (adică purtătoarea sau mama lui Dumnezeu), “sau din contră, este anthropotokos” (adică purtătoarea sau mama unei fiinţe umane)?

c. Are Dumnezeu mamă? … Să fie oare Pavel mincinos când spune despre dumnezeirea lui Hristos, “fără de tată, fără de mamă, fără genealogie” [Evrei 7.3]? Maria, dragii mei, nu a dat naştere Dumnezeului Suprem … . O creatură nu-l poate produce pe Cel ce nu este de creat. Tatăl nu doar că l-a zămislit pe Dumnezeul Logos (Cuvânt) prin Fecioară (pentru că “la început a fost Cuvântul” cum spune Ioan). O creaţie nu-l poate produce pe Creator, însă ea a dat naştere fiinţei umane, instrument al Dumnezeului Suprem. Sfântul Duh nu l-a creat pe Dumnezeul Logos (deoarece ceea ce “s-a născut din ea este Duhul Sfânt” [Mt 1.20]). În schimb, Duhul apărut din Fecioară a făcut un templu pentru Dumnezeul Logos, un templu în care Acesta a locuit.

d. Mai mult, Dumnezeul întrupat nu a murit; El l-a însufleţit pe cel în care a fost întrupat. … Dumnezeu a văzut firea ruinată, iar puterea Dumnezeului Suprem a luat-o sub oblăduirea Sa. Dumnezeu a sălăşluit un timp în ea, rămânând însă ceea ce era El din totdeauna, şi a ridicat această fire din ruine. … Pavel reaminteşte tot ce s-a întâmplat cândva, că fiinţa [divină] a devenit întrupată şi că statornicia dumnezeirii întrupate este mereu menţinută după uniune.

Răspunsul lui Nestorius la a doua scrisoare a lui Chiril

a. Pentru a gândi drept, examinaţi ceea ce s-a spus mai îndeaproape [la Niceea], şi veţi afla că grupul hărăzit al duhovnicilor nu a spus că Dumnezeul Suprem este trecător ori că Dumnezeul Suprem, care este la fel de etern precum Tatăl, abia s-ar fi născut, sau că cel care a ridicat templul ce fusese năruit s-a zămislit singur …

b. “Mai credem,” [Niceea] a spus, “în Domnul nostru Isus Hristos, cel dintâi Fiul al Lui.” Observaţi cum mai întâi toţi stabilesc, ca temelii, titlurile comune pentru dumnezeire şi omenesc—”Domnul” şi “Isus” şi “Hristos” şi “cel dintâi” şi “Fiu” —iar apoi construiesc pe ele învăţătura despre devenirea Lui ca om şi patima şi învierea Lui; ori altfel, odată ce titlurile care semnifică şi sunt comune ambelor naturi sunt puse ca fundament, lucrurile care decurg pentru calitatea de Fiu şi pentru cea de Domn nu sunt împărţite, iar lucrurile definitorii din cadrul calităţii unitare de Fiu nu sunt periclitate de presupuneri sau confuzie.

c. Pavel a fost chiar el un destoinic al acestei chestiuni. El se referă la actul divinului de a deveni om, iar odată ce pomeneşte despre patimă, el poziţionează mai întâi titlul de Hristos, titlu care este, după cum am spus, comun celor două naturi, iar apoi introduce cuvintele corespunzătoare fiecăreia din cele două naturi. Ce anume spune el? “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Hristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.” [Fil 2.5-8]. Şi deoarece aminteşte despre moarte, şi cineva ar putea presupune că acel Logos este efemer, introduce cuvântul “Hristos” pentru că este termenul care semnifică efemerul şi nepieritorul într-o persoană unitară, rezultând că Hristos poate fi numit, fără nici un risc, deopotrivă efemer şi nepieritor —nepieritor ca Dumnezeu şi trecător prin natura trupului.

d. … Pretutindeni în Scriptură, de câte ori se menţionează dispensa izbăvitoare din partea Domnului, ce ni se arată este naşterea şi suferinţa nu a divinului, ci a omenescului lui Hristos, astfel că pentru a vorbi într-o manieră mai concisă, Sfânta Fecioară este numită Mamă a lui Hristos [Christotokos], şi nu Mamă a lui Dumnezeu [Theotokos]. … [Asta se poate vedea în Scriptură] Mii de alte afirmaţii avertizând rasa omenească să nu se gândească că dumnezeirea Fiului este un lucru nou, sau susceptibil de patimi trupeşti, ci, în schimb, carnea care unită naturii lui Dumnezeu.

e. De aceea Hristos se denumeşte pe Sine deopotrivă Domn şi fiu al lui David. El spune: “Ce credeţi voi despre Hristos? Al cui fiu este?” “Al lui David”, I-au răspuns ei. Şi Isus le-a zis: “Cum atunci David, fiind insuflat de Duhul, Îl numeşte Domn, când zice: “Domnul a zis Domnului Meu: “Şezi la dreapta Mea, până voi pune pe vrăjmaşii Tăi sub picioarele Tale?”‘” [Mat 22.42-44]. Pentru că El este în întregime fiu al lui David, potrivit trupului, dar Domn potrivit dumnezeirii. Prin urmare trupul este templul dumnezeirii Fiului, un templu unit cu dumnezeirea printr-o conjugare completă şi divină, astfel că natura dumnezeirii se asociază cu lucrurile ce ţin de trupesc, trupul fiind astfel înnobilat şi demn de minunile relatate în Evanghelii.

Chiril din Alexandria

Epistola lui Chiril către Nestorius (cu 12 anateme)

1. Când Mântuitorul nostru a spus limpede: “Cel ce îşi iubeşte mama sau tatăl mai mult decât pe Mine, nu mă merită: şi nici acela care îşi iubeşte fiul sau fiica mai mult decât pe Mine, nu mă merită,” ceea ce avea să devină pentru noi: pentru ce cucernicia noastră este cerută, nu pentru a-L iubi pe Hristos Mântuitorul mai mult decât orice? Cine ne va putea ajuta în Ziua Judecăţii, sau ce fel de scuză vom găsi pentru că am tăcut atâta vreme, cu privire la blasfemiile tale împotriva Lui? Dacă îţi faci rău singur, prin propovăduirea şi susţinerea unor astfel de lucruri, poate că ar fi mai puţin important; însă ai indignat întreaga Biserică, şi ai răspândit în rândul mulţimii seminţele unei noi şi stranii erezii. Şi nu numai la cei de acolo [adică Constantinopol]; ci şi la cei de pretutindeni [unde scrisorile ţi-au fost trimise]. Cum am putea de acum încolo, în aceste împrejurări, să ne mai apărăm pentru tăcerea noastră, sau cum am putea să nu ne amintim că Hristos a zis: “Să nu credeţi că am venit pentru a aşterne pacea pe pământ: nu am venit pentru a arăta pacea, ci o sabie. Pentru că eu vin pentru a-l întoarce pe om împotriva părintelui său, iar pe fiică împotriva mamei.” Pentru că dacă s-a vătămat credinţa, atunci să se piardă şi cinstea cuvenită părinţilor, aşa firavă cum e, fie chiar şi legea iubirii frăţeşti între copii şi fraţi să se piardă, fie ca moartea să fie mai bună pentru cucernici decât pentru cei vii; “atunci ei vor câştiga negreşit învierea,” aşa cum este scris.

2. Ia aminte, aşadar, cum noi, împreună cu sfântul sinod întrunit în măreaţa Romă, condus de cel mai sfânt şi mai cuvios frate şi duhovnic, Episcopul Celestin, îţi mărturisim prin această epistolă, sfătuindu-te să te abţii de la aceste dogme anapoda şi deşucheate, pe care le susţii şi le înveţi, şi să primeşti dreapta credinţă, înmânată bisericilor încă de la început prin sfinţii apostoli şi evanghelişti, care “au fost martori pe viu, şi vestitori ai Cuvântului.” Şi dacă sfinţia ta nu se va gândi la asta conform rânduielilor din scrierile fraţilor noştri de binecuvântată amintire şi a prea cucernicului preot, Celestin, Episcop al Bisericii Romei, fi sigur că nu vei mai fi luat în seamă de noi, nici nu vei mai găsi loc în rândul preoţilor şi episcopilor lui Dumnezeu. Pentru că nu ne este cu putinţă să trecem cu vederea bisericile astfel tulburate, oamenii scandalizaţi, dreapta credinţă dată la o parte, iar turma împrăştiată de tine, care trebuie să îi izbăveşti, dacă suntem cu adevărat adepţii dreptei credinţe, şi păstrători ai devotamentului sfinţilor părinţi. Şi suntem în comuniune cu toţi acei laici şi clerici întăriţi de sfinţia ta în numele credinţei; pentru că nu este drept ca aceia ce au reuşit a găsi credinţa dreaptă să sufere de pe urma alegerii tale; pentru că ei fac bine, spre deosebire de tine. Acest lucru l-ai menţionat în epistola pe care i-ai scris-o sfinţiei sale, preotului Celestin din măreaţa Romă.

3. Dar nu ar fi de ajuns pentru cucernicia ta să ne mărturiseşti numai simbolic credinţa lăsată cândva de Sfântul Duh la marele şi sfântul sinod ţinut la Niceea: pentru că nu le-ai susţinut şi interpretat corect, ci mai degrabă parşiv; chiar dacă mărturiseşti cu glasul forma cuvintelor. Dar în schimb, în scris şi prin jurământ, trebuie să mărturiseşti şi că anatemizezi acele dogme nesfinte şi murdare ale tale, şi că vei grăi şi crede ceea ce noi toţi, episcopi, dascăli şi conducători ai oamenilor din Vest şi din Est, susţinem. Sfântul sinod al Romei şi noi toţi încuviinţăm epistola scrisă către sfinţia ta de Biserica Alexandriei, ca fiind dreaptă şi fără de pată. Am adăugat la ea propriile noastre scrisori şi ceea ce va fi necesar să predici şi să susţii, precum şi ce va trebui să eviţi. Aceasta este credinţa Bisericii Catolice şi Apostolice pe care toţi episcopii ortodoxiei, deopotrivă de la răsărit şi apus, o încuviinţează:

4. “Noi credem într-un Dumnezeu, Tatăl Atotputernic, Făcătorul tuturor celor văzute şi nevăzute, şi în Domnul Isus Hristos, întâiul născut Fiu al lui Dumnezeu, prunc al Tatălui Său, din aceeaşi esenţă ca şi Tatăl; Dumnezeu din Dumnezeu, Lumină din Lumină, Domn peste Domni, născut, nu făcut, fiinţă din aceeaşi substanţă cu Tatăl, din care toate lucrurile au fost create, cele din ceruri şi cel de pe pământ. Cine, pentru noi, oamenii, şi pentru izbăvirea noastră, a coborât aici şi s-a întrupat, fiind făcut om? El a suferit, iar apoi s-a ridicat iar într-a treia zi. S-a înălţat către ceruri, de unde se va întoarce să-i judece deopotrivă pe cei vii şi pe cei morţi. Aceia care zic că a fost un timp când El nu exista, şi, înainte de a fi întâiul Fiu că nu exista deloc, că a fost creat şi că înainte nu existase, or sau că ar fi făcut din altă substanţă sau esenţă; şi că Fiul lui Dumnezeu a fost capabil de schimbare sau denaturare; aceste lucruri Biserica Catolică şi Apostolică le anatemizează.”

5. Urmând în toate mărturisirile sfinţilor părinţi (Sfântul Duh vorbind prin ei), şi urmând ţelul părerilor lor, şi continuând cum se cade, într-un fel regesc, noi mărturisim că numai Cuvântul născut al lui Dumnezeu, născut şi având aceeaşi substanţă ca şi Tatăl, Adevărat Dumnezeu din Dumnezeul Adevărat, Lumină din Lumină, prin El fiind făcute toate lucrurile, cele din cer şi cele de pe pământ, coborându-se întru izbăvirea noastră, făcându-se pe El fără de faimă, a fost întrupat şi s-a făcut om; adică, luând carne de la Sfânta Fecioară, din pântecul acesteia, El s-a supus naşterii pentru noi, devenind om dintr-o femeie, fără a renunţa la ceea ce este; dar chiar dacă a luat formă de carne şi sânge, a rămas ceea ce era, Dumnezeu în esenţă şi adevăr. Nici noi nu spunem că trupul Lui s-a preschimbat în natura divinităţii, nici că natura nepieritoare a Cuvântului lui Dumnezeu a fost dată la o parte pentru natura trupească; pentru că El este neschimbat şi de neschimbat, fiind acelaşi mereu, potrivit Scripturilor. Pentru că deşi văzut ca şi prunc în scutece, deşi a stat în pântecul Sfintei Fecioare, el a rânduit toată creaţia ca Dumnezeu, şi a fost părtaş la domnie cu Cel ce l-a zămislit, pentru că Dumnezeu este fără cantitate şi dimensiune, şi nu poate fi mărginit.

6. Mărturisind că Cuvântul s-a făcut în trup şi potrivit esenţei Sale, Îl adorăm pe Fiu şi Domnul nostru, Isus Hristos: nu-L împărţim pe Dumnezeu de om , nici nu-i separăm în părţi, chiar dacă cele două naturi s-au întâlnit în El doar prin consfinţirea demnităţii şi autorităţii (pentru că asta este doar o idee şi nimic altceva), nici nu dăm separat numele de Hristos Cuvântului lui Dumnezeu şi acelaşi nume, separat, unui alt om născut din femeie; ci noi cunoaştem un singur Hristos, Cuvântul de la Dumnezeu Tatăl cu al Său trup. Deoarece ca om a fost miruit ca şi noi, chiar dacă El însuşi e cel ce dă Duh acelora ce sunt vrednici, potrivit celor spuse de binecuvântatul Ioan Evanghelistul.

7. Dar noi nu spunem că Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în el ca şi om oarecare născut din Fecioara Neprihănită, ca nu cumva Hristos să fie privit ca om purtător de Dumnezeu; deoarece chiar dacă Cuvântul a trăit printre noi, se spune şi că în Hristos “sălăşluia trupeşte toată deplinătatea lui Dumnezeu”; dar noi înţelegem că şi-a luat trup, nu numai aşa cum a sălăşluit şi în sfinţi, dar putem preciza că sălăşluirea în el era potrivit egalităţii. Însă fiind făcut ca un întreg şi nu convertit în carne, El şi-a făcut întruparea în aşa fel încât putem spune că şi sufletul omului o face în trupul lui.

8. Aşadar unul singur este Hristos, deopotrivă Fiu şi Domn, nu ca şi cum un om ar fi obţinut o alăturare cu Dumnezeu ce constă în unitatea doar a demnităţii sau doar a autorităţii. Pentru că nu egalitatea onorurilor este cea care uneşte cele două naturi; pentru că astfel şi Petru şi Ioan, care erau egali ca onoruri unul cu celălalt, fiind amândoi apostoli şi sfinţi discipoli [până aici, ca şi cum ar fi fost unul], totuşi doi nu înseamnă unul. Nici noi nu înţelegem prin modul de alăturare că ar fi o amestecare, pentru că nu ar fi suficient pentru o unitate a naturii. Nici măcar potrivit participării relative, căci aşa cum şi noi suntem alăturaţi Domnului, după cum este scris “suntem acelaşi Duh cu El.” Mai degrabă am critica termenul de “îmbinare” [ori “alăturare”] ca nefiind suficient de elocvent asupra unităţii. Însă noi pe Cuvântul lui Dumnezeu nu-L numim Tată, Dumnezeu, nici Domn al lui Hristos, cel puţin dacă nu-l despărţim în două pe Hristos, Fiul şi Domnul, căzând astfel în blasfemie, numindu-L Dumnezeu şi Domn al Lui Însuşi. Deoarece Cuvântul lui Dumnezeu, aşa cum am mai spus, a fost făcut hipostatic unul în trup, fiind totuşi Dumnezeul tuturor şi domnind peste toate; dar nu este propriul Său sclav, nici propriul Domn. Pentru că este prosteşte, sau mai degrabă impietate, să gândeşti sau să spui astfel. Pentru că El a spus că Dumnezeu era Tatăl Său, chiar dacă el era de natură dumnezeiască, şi de substanţă dumnezeiască. Dar nu putem fi ignoranţi că în timp ce El a rămas Dumnezeu, a devenit şi om şi supus al lui Dumnezeu, potrivit legii date pentru firea omenească. Dar cum ar fi putut El ajunge Dumnezeul sau Domnul lui însuşi? În consecinţă, ca om, şi în privinţa umilinţei sale, se poate spune că El este egal cu noi, ca supus al lui Dumnezeu; în acest fel, el intră sub puterea Legii, deşi ca Dumnezeu el a rostit Legea şi a fost Dătătorul Legii.

9. Noi luăm aminte şi cum spunem despre Hristos: “Mă închin la cel înveşmântat în numele celui ce l-a înveşmântat, iar în numele celui nevăzut, mă închin la cel pe care îl văd.” Ar fi groaznic să spunem, legat de asta, ceva cum ar fi: “Cel care a luat asupra sa, la fel ca şi cel care i-a dat asupra-i, poartă numele de Dumnezeu.” Pentru că aceste spuse îl divid pe Hristos iarăşi în două, şi îl pune pe om separat de El şi la fel, pe Dumnezeu separat de El. Deoarece spunând asta se neagă făţiş Unitatea, potrivit căreia unul nu este adulat prin celălalt, nici Dumnezeu nu există amestecat cu celălalt; ci Isus Hristos este considerat a fi Unul, Cel dintâi născut Fiu, pentru a fi cinstit cu o singură adoraţie laolaltă cu trupul său.

10. Noi mărturisim că El este Fiul, întâiul născut al lui Dumnezeu Tatăl, şi singurul născut Dumnezeu; şi totuşi, potrivit naturii sale, el nu a fost subiect al suferinţei, cu toate că a suferit pentru noi prin trup, conform Scripturilor, şi chiar dacă nepieritor, totuşi în Trupul Său crucificat el a avut propria suferinţă trupească; şi, prin slava lui Dumnezeu, El a avut parte de moartea tuturor: El şi-a încredinţat trupul pentru asta, chiar dacă prin firea sa El era viaţa şi învierea, dar astfel făcând El a biruit moartea prin puterea sa de nedescris, mai întâi prin propriul trup, devenind astfel întâiul născut din morţi, primul dintre cei ce dorm. Şi El a deschis astfel drum pentru natura omului de a-şi câştiga neprihănirea, prin slava lui Dumnezeu (aşa cum am spus), el a avut parte de moarte ca fiecare om, iar după trei zile s-a ridicat din morţi, învingând iadul. Deşi altminteri se spune că învierea din morţi s-a făcut prin intermediul omului, totuşi noi înţelegem că acel om anume era Cuvântul lui Dumnezeu, iar puterea morţii a fost biruită prin El, şi că El va veni la sfârşitul vremurilor ca Unic Fiu şi Domn, întru slava Tatălui, pentru a judeca îndreptăţit lumea, cum este scris.

11. Vom adăuga neapărat şi următoarele. Proclamând moartea, aceea a cărnii, a întâiului născut Fiul al lui Dumnezeu, care este Isus Hristos, mărturisind învierea Sa din morţi, şi înălţarea Lui la ceruri, noi oferim Ofrande fără de Sânge în biserici, la fel şi slujbele mistice, şi sunt sfinţite, unde se primeşte Trupul Sfânt şi Sângele Nepreţuit al lui Hristos Mântuitorul nostru. Şi nu ca trup obişnuit o primim; Doamne fereşte: nici ca om sanctificat şi alăturat Cuvântului prin uniunea rânduită, sau ca fiind sălăşluit de dumnezeiesc, ci ca adevărat izvor de viaţă şi trup al Cuvântului însuşi. Deoarece el este Viaţa, potrivit naturii sale ca Dumnezeu, iar atunci când a vieţuit în Trup, a fost şi atunci Dătător de viaţă, aşa după cum ne-a spus: “Adevăr vă spun vouă, mâncaţi din Trupul Fiului Omului şi beţi din Sângele Lui.” De ce ne-am gândi că este trupul unui om ca noi (cum ar putea trupul unui om să fie de la sine dătător de viaţă?), când de fapt este doar al celui ce a devenit Fiu al Omului. Pe lângă asta, ce ne spune Evanghelia că Mântuitorul a spus despre El, să nu-L împărţim în două ipostaze ori persoane [prosopa]. Pentru că nici El, unul şi singurul Hristos, nu trebuie gândit ca o persoană dublă, chiar dacă sunt două şi diferite, căci el le-a alăturat într-o uniune indivizibilă, pentru că aşa cum toţi ştim, un m nu este dublu chiar dacă este alcătuit din suflet şi din trup, ci este unul cu ambele lucruri. Aşadar, dacă e să gândim corect, vom trimite dumnezeiescul şi umanul în aceeaşi persoană.

12. a. Deoarece, ca Dumnezeu, el spune despre sine: “Acel ce m-a văzut pe Mine, l-a văzut pe Tatăl,” şi “Eu şi Tatăl suntem una,” noi considerăm natura sa dumnezeiască nepieritoare, iar conform ei, El este una cu Tatăl prin identitatea esenţei —”Imaginea şi chipul şi strălucirea slavei Sale.” Dar cum nu a dispreţuit trăsăturile sale omeneşti, el a spus: “Dar acum căutaţi să mă omorâţi, un om care v-a spus adevărul.” Din nou, recunoaştem că el este Cuvântul lui Dumnezeu din identitatea şi asemănarea cu Tatăl şi din împrejurările omenescului Său. Deoarece dacă trebuie să credem că fiind prin natura sa Dumnezeu, el a devenit trup, ceea ce ar fi ca un om hărăzit cu un suflet raţional, ce motiv ar putea avea cineva să se ruşineze de aceste spuse despre el, care i se potrivesc ca om? Pentru că dacă el ar respinge cuvintele care i se potrivesc ca şi om, cine ar mai crede că a devenit om ca şi noi? Şi dacă el s-a umilit coborându-se voluntar la un nivel inferior, pentru noi, de ce ar mai respinge cineva aceste spuse ale sale?

b. Ca atare, toate cuvintele care se află în Evanghelie trebuie aplicate la O Persoană [prosopon], la o ipostază a Cuvântului întrupat. Fiindcă Domnul Isus Hristos este unul, potrivit Scripturilor, altminteri fiind numit “Apostol şi Mare Preot al credinţei noastre,” oferind întru Dumnezeu şi Tatăl mărturisirea de credinţă pe care i-o facem, iar prin El şi lui Dumnezeu Tatăl şi Sfântului Duh. Şi nici unui alt om, în afară de El, nu îi dăm numele de preoţie şi de “Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni,” şi de Împăciuitor. De aceea El a mai spus: “Sacrificiu şi ofrande de ars nu veţi face; ci un trup aţi pregătit pentru mine: în ofrande de ars şi sacrificii pentru păcate nu veţi găsi plăcere. Atunci am spus, Doamne, eu vin să îţi împlinesc voia, Dumnezeule.” În numele nostru El şi-a oferit trupul ca dulce mireasmă, şi nu pentru sine; pentru că ce ofrandă sau sacrificiu ar fi fost necesare pentru el, care ca Dumnezeu, există deasupra oricăror păcate? Fiindcă “toţi au păcătuit şi degrabă ajung la nevoie de slava lui Dumnezeu,” astfel că noi am ajuns predispuşi la decădere, iar firea omenească a căzut în păcat, dar nu şi El (şi deci vom ajunge la nevoia de slava Lui).

c. Cum ar mai putea cineva să aibă îndoieli că adevăratul Miel a murit pentru noi şi în numele nostru? Iar a spune că El s-a oferit pe sine pentru sine şi pentru noi, nu poate nicidecum să scape de acuzaţia de impietate. Pentru că el nu a făcut niciodată vreo greşeală, nici nu a păcătuit. Ce ofrandă să fi făcut pentru sine, atunci, dacă nu a avut păcate pentru care să facă sacrificii? Dar când a vorbit despre Duh, El a spus: “El mă va slăvi.” Dacă judecăm drept, nu vom spune că Hristos şi Fiul au nevoie de altă slavă primită de la Sfântul Duh; pentru că nici mai mare, nici deasupra lui nu este Duhul. Fiindcă chiar dacă Duhul este aceeaşi esenţă, ne gândim la esenţă prin ea însăşi, aşa cum şi Duhul nu este Fiul; dar nu este nici diferit de El; pentru că este numit Duhul Adevărului şi Hristos este Adevărul, şi este dat de El, aşa cum este dat şi de la Dumnezeu Tatăl. Atunci când Duhul a înfăptuit miracole prin mâinile sfinţilor apostoli, după înălţarea Domnului nostru Isus Hristos la ceruri, el l-a slăvit pe Domn. Deoarece se crede că cel ce lucrează prin propriul său Duh este Dumnezeu, aceasta fiind natura Lui. Aşadar, spune: “El va primi ce este al Meu, şi vă va arăta vouă.” Dar noi nu spunem că Duhul este puternic şi înţelept prin ceva ce împarte cu altul; pentru că este desăvârşit şi nu are nevoie de nimic. Deoarece El este Duhul Puterii şi Înţelepciunii Tatălui (şi al Fiului), el este evident Putere şi Înţelepciune.

13. Şi deoarece Neprihănita Fecioară l-a adus prin trupul ei pe lume pe Dumnezeu întrupat, dar potrivit firii Lui, din acest motiv o mai numim şi Mamă a lui Dumnezeu, dar nu ca şi cum Cuvântul şi-ar fi început existenţa prin trup.

14. Deoarece “La început a fost Cuvântul, şi Cuvântul era Dumnezeu, şi Cuvântul era cu Dumnezeu,” iar el este Făcătorul timpurilor, veşnic ca şi Tatăl, şi Creator al tuturor; dar, cum am spus deja, odată ce s-a unit hipostatic în natura umană din pântecele Fecioarei, supunându-se naşterii ca şi om, nu pentru că ar fi avut neapărat nevoia de naştere în natura Sa, în acea vreme şi în aceste vremuri de pe urmă ale lumii, ci pentru a putea binecuvânta începutul existenţei noastre, această vreme care trimite trupurile pământeşti la moarte, îşi putea pierde puterea pe viitor prin naşterea sa trupească dintr-o femeie. Iar asta: “În chinuri veţi zămisli pe lume copii,” fiind strămutată prin El, a arătat adevărul celor spuse de profet, “Moartea i-a înghiţit pe toţi, şi iarăşi Dumnezeu a şters orice lacrimă de pe toate feţele.” Din această cauză noi yicem că el a obţinut, fiind chemat şi binecuvântat, căsătoria, în Caana din Galilea, căsătoria cu toţi apostolii sfinţi, aşa cum a fost rânduit. Am fost învăţaţi să susţinem aceste lucruri de sfinţii apostoli şi evanghelişti, şi de toate Scripturile lăsate de la Dumnezeu, şi în spiritul mărturisirilor sfinţilor părinţi.

Anatemele lui Chiril în opoziţie cu Nestorius

1. Dacă cineva refuză să mărturisească că cel numit Emmanuel este în adevăr Dumnezeu, iar astfel că Sfânta Fecioară este Mamă a lui Dumnezeu, fiindcă ea a dat naştere în felul trupesc Cuvântului lui Dumnezeu făcut trup; atunci să primească anatema.

2. Dacă cineva refuză să mărturisească că Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl este unit în ipostază cu trupul, fiind un Hristos cu propriul Său trup, acelaşi fiind deopotrivă Dumnezeu şi om, atunci să primească anatema.

3. Dacă cineva, în cazul lui Hristos, care este unul, împarte ipostazele Sale după uniune, îmbinându-le doar prin alăturarea care se potriveşte demnităţii, independenţei ori prerogativelor, şi nu mai degrabă prin potrivirea conformă uniunii naturilor, atunci să primească anatema.

4. Dacă cineva împarte între cele două persoane sau ipostaze expresiile folosite în scrierile evangheliştilor şi apostolilor, fie că se vorbeşte prin sfinţii lui Hristos ori că El vorbeşte despre Dânsul, şi le aplică pentru unul ca fiind considerat aparte de Cuvântul lui Dumnezeu, iar pentru celelalte ca fiind numai ale divinităţii şi ale Cuvântului lui Dumnezeu Tatăl, atunci să primească anatema.

5. Dacă cineva îndrăzneşte să afirme că Hristos este un om care-L poartă pe Dumnezeu, şi nu că este Dumnezeu în adevăr, şi Fiu, şi prin natura Sa, conform cu faptul că Cuvântul s-a făcut trup, având sânge şi carne la fel ca şi noi, atunci să primească anatema.

6. Dacă cineva cutează să spună că Cuvântul lui Dumnezeu Tatăl era Dumnezeul sau Domnul lui Hristos, în loc să mărturisească că El era deopotrivă Dumnezeu şi om, Cuvântul făcându-se trup conform Scripturilor, să primească anatema.

7. Dacă cineva spune că lui Isus i-a fost insuflată viaţă ca om de către Dumnezeu Cuvântul, şi că i s-a acordat slava celui dintâi născut ca altuia decât lui Dumnezeu Cuvântul, atunci să primească anatema.

8. Dacă cineva îndrăzneşte să spună că omul ridicat trebuie adulat împreună cu Cuvântul Dumnezeirii, şi slăvit cu El, şi cu El laolaltă să fie numit Dumnezeu, în loc ca printr-un singur act de închinare să-l cinstească pe Emmanuel şi să-l preamărească într-un imn de laudă, prin aceea că el este Cuvântul făcut trup, atunci să primească anatema.

9. Dacă cineva spune că unicul Domn Isus Hristos este slăvit prin Duh, folosind puterea ce lucrează prin El ca pe o putere străină, şi primind de la Duh capacitatea de a lucra împotriva duhurilor necurate, şi să îşi înfăptuiască minunile printre oameni, în loc să zică că Duhul este chiar al Lui, şi prin el şi-a împlinit minunile, atunci să primească anatema.

10. Sfânta Scriptură spune că Hristos este Mare Preot şi Apostol al credinţei noastre, şi s-a oferit pe sine, în numele nostru, ca o mireasmă minunată către Dumnezeu Tatăl nostru. Dacă, aşadar, spune că el, Cuvântul lui Dumnezeu, nu a fost uns Marele Preot şi Apostol al nostru atunci când s-a făcut trup şi om după înfăţişarea noastră, ci că era altfel, altul decât el însuşi, fiind doar un om născut din femeie; ori dacă cineva spune că El s-a oferit în numele Său propriu şi pentru El, în loc să spună că în numele nostru a făcut-o şi pentru noi; pentru că El neavând păcat, nu trebuia să se jertfească pentru el însuşi, atunci acela să primească anatema.

11. Dacă cineva mărturiseşte nu că trupul Domnului este dătător de viaţă şi propriu însuşi Cuvântului lui Dumnezeu, ci că este al altuia decât El, unit însă cu El în demnitate, totuşi fiind doar sălăşluit de dumnezeire; şi nu aşa cum ar trebui, dătător al vieţii, deoarece aparţine Cuvântului care orânduieşte tot ce este viu pe lume, atunci să primească anatema.

12. Dacă cineva mărturiseşte nu că Cuvântul lui Dumnezeu a suferit prin trup, şi a fost crucificat prin trup, şi a simţit moartea prin trup, şi că a reînviat primul din morţi, aşa precum şi este viaţă şi dătător de viaţă, ca Dumnezeu, atunci să primească anatema.

(courtesy of http://individual.utoronto.ca/jskira/christology451old/syllabus-christology451-12.html)