Nestorianism este doctrina creştină care susţine că Isus a existat ca două persoane, omul Isus şi divinul Fiu al lui Dumnezeu. Această doctrină este identificată cu Nestorie (c. 386- c. 451), Patriarh al Constantinopolului. Această viziune asupra lui Cristos a fost condamnată la Conciliul din Efes în 431 şi conflictul generat de aceasta a dus la schisma nestoriană, separând Biserica Asiriană Orientală de Biserica Bizantină.
Referinţele istorice la Nestorie vizează Biserica Asiriană Orientală, adesea descrisă ca nestoriană din cauză că a refuzat să renunţe la sprijinul oferit lui Nestorie şi să-l denunţe ca eretic. Cu toate acestea, Biserica Orientală nu învaţă nestorianismul, ci mai degrabă perspectiva lui Babai Cel Mare, şi anume că Cristos are două gnome (substanţe) care sunt neamestecate şi veşnic unite într-o singură parsopa (personalitate). După unele interpretări, originea acestei confuzii este în cea mai mare măsură istorică şi lingvistică: de exemplu, grecii aveau două cuvinte pentru „persoană” care s-au tradus sărăcăcios în limba siriană şi înţelesul acestor doi termeni nu era încă pe deplin aşezat în timpul vieţii lui Nestorie.
Nestorianismul îşi are originea în Biserica secolului 5 în urma unei încercări de a explica pe cale raţională şi de a înţelege întruparea Logos-ului divin, a Celei de a Doua Persoană a Sfintei Treimi, drept omul Isus Cristos. Nestorianismul învăţa că substanţa umană şi cea divină ale lui Cristos sunt separate şi că există două persoane, omul Isus Cristos şi Logos-ul divin, care locuiau în om. În consecinţă, nestorienii respingeau o asemenea terminologie ca „Dumnezeu a suferit” sau „Dumnezeu a fost crucificat”, fiindcă umanitatea lui Isus Cristos care a suferit este despărţită de divinitatea Sa. De asemenea, ei respingeau termenul Theotokos (Născătoare de Dumnezeu/ Mamă a lui Dumnezeu) în calitate de titlu dat Fecioarei Maria, sugerând în loc titlul de Christotokos (Născătoare de Cristos/ Mamă a lui Cristos), fiindcă în opinia lor Maria a dat naştere numai persoanei umane a lui Isus şi nu şi celei divine.
Nestorie
Nestorie (c.386–c.451) a fost un ucenic al lui Theodor din Mopsuestia în Antiohia Siriei şi ulterior Patriarh al Constantinopolului. El învăţa că aspectele uman şi divin al lui Cristos erau naturi distincte, nu unite. A predicat împotriva folosirii titlului de Mama lui Dumnezeu (Theotokos) pentru Fecioara Maria şi o numea numai Mama lui Cristos (Christotokos). De asemenea, el susţinea că Dumnezeu nu putea suferi pe o cruce, de vreme ce El este omnipotent. De aceea, pe cruce a murit natura umană a lui Cristos, şi nu cea divină.
Oponenţii săi l-au acuzat că l-a divizat pe Cristos în două persoane: ei susţineau că dacă propunem ideea că nu Dumnezeu Cuvântul a suferit şi a murit pe cruce, ci Isus omul, sau că Dumnezeu Cuvântul era omniscient în timp ce omul Isus avea cunoaştere limitată, atunci implicaţiile sunt că au existat două persoane distincte cu experienţe separate.
Nestorie a răspuns că el crede că Cristos a fost cu adevărat o singură persoană (în greacă: prosopon). Fiind contrazis de Chiril din Alexandria, Nestorie a fost condamnat la Conciliul din Efes în 431.
Conciliul a susţinut că Cristos este o singură persoană şi că Fecioara Maria este mama lui Dumnezeu. Pronunţarea condamnării în cadrul Conciliului a avut ca rezultat schisma nestoriană şi separarea Bisericii Asiriene Orientale de Biserica Bizantină [1]. Cu toate acestea, nici Conciliul din Efes nu a putut rezolva disputa şi Biserica Bizantină a fost curând după aceea împărţită din nou în ceea ce priveşte întrebarea dacă Cristos a avut una sau două naturi, ceea ce a dus la schisma calcedoniană.
Implicaţiile Cristologice
Învăţătura lui Nestorie poate avea consecinţe importante care au de-a face cu soteriologia şi teologia Euharistiei.
Concepţia că nu întreaga persoană a lui Isus a murit pe cruce părea că erodează o afirmaţie a Apostolului Pavel dintr-o epistolă care spune „Şi dacă Cristos n-a înviat, atunci într-adevăr este zadarnică propovăduirea noastră şi este zadarnică şi credinţa voastră.” (1 Corinteni 15.14)
În timpul Reformei Protestante, când unele grupări au negat Prezenţa Reală, au fost acuzate de reînvierea schismei lui Nestorie.
Implicarea Bisericii Asiriene Orientale
Chiril din Alexandria s-a străduit din greu să-i îndepărteze de la putere pe Nestorie şi pe adepţii acestuia. Cu toate acestea, în lumea vorbitoare a limbii siriene, Theodor din Mopsuestia se bucura de mare apreciere şi condamnarea ucenicului său, Nestorie, nu a fost primită bine. Li s-a oferit refugiu urmaşilor săi. Împăraţii persani sassanizi, care se găseau într-un război constant cu Bizanţul, au văzut această situaţie ca o oportunitate de a-şi arăta loialitatea faţă de supuşii lor creştini şi au sprijinit schisma nestoriană:
• Ei le-au asigurat nestorienilor protecţie. (462).
• L-au executat pe adeptul Bizantului Catholicos Babowai care a fost înlocuit de episcopul nestorian al Nisibis Bar Sauma (484).
• Când împăratul bizantin a închis Şcoala de la Edessa din cauza tendinţelor sale nestoriene, ei au permis transferul ei în oraşul persan Nisibis. (489).
La Nisibis, şcoala a devenit încă şi mai faimoasă decât la Edessa. Principalele autorităţi teologice ale şcolii fuseseră întodeauna Theodor şi învăţătorul său Diodor din Tars. Din nefericire, puţine din scrierile lor au supravieţuit. Scrierile lui Nestorie însuşi au fost adăgaute curriculumului şcolii de la Edessa-Nisibis abia în 530, la scurt timp înainte ca Al Cincilea Conciliu (Sinod) Ecumenic din 553 să-l condamne pe Theodor din Mopsuestia drept predecesorul lui Nestorie.
La sfârşitul secolului 6 şcoala a trecut printr-o criză teologică când directorul Henana din Adiabene a încercat să-l înlocuiască pe Theodor cu propria doctrină, care îl urma pe Origene. Babai cel Mare (551-628), care era şi şeful neoficial al Bisericii la acea vreme şi care înviase mişcarea monastică asiriană, l-a repudiat şi, în proces, a scris Cristologia normativă a Bisericii Asiriene, bazată pe Theodor din Mopsuestia.
O mică parte din lucrarea lui Babai este disponibilă în traducere în limba engleză. Cartea Uniunii (The Book of Union) este principala lucrare despre Cristologie care a supravieţuit. În ea, el explică că Cristos are două gnome (substanţe) care sunt neamestecate şi veşnic unite într-o singură parsopa (personalitate). Aceasta, şi nu nestorianismul, este învăţătura Bisericii Asiriene.
Răspândirea „nestorianismului”
Biserica Asiriană a produs mulţi misionari zeloşi, care au călătorit şi propovăduit de-a lungul Persiei şi Asiei Centrale şi de Est în secolele 7 şi 8. De asemenea, în acest timp mulţi învăţaţi nestorieni, odată scăpaţi de bizantini, s-au aşezat în Gundishapur, Persia şi Muharraq în Bahrain, aducând cu ei multe texte filosofice, ştiinţifice şi literare greco-romane. Creştinismul nestorian a ajuns în China în 635 şi rămăşiţele lui pot fi văzute şi astăzi în oraşele chinezeşti ca Xi’an. Aproximativ în acelaşi timp, creştinismul nestorian a pătruns şi în Mongolia, ajungând în cele din urmă până în Coreea. Stâlpul nestorian (în engl. The Nestorian Stele) întemeiat în 7 ianuarie 781 în capitala de atunci Chang’an, descrie introducerea creştinismului în China dinspre Persia în timpul domniei lui Tang Taizong.
Comunitatea creştină a întâmpinat ulterior persecuţii din partea împăratului Wuzong din Tang (domnia între 840-846). El a suprimat toate religiile străine, inclusiv budismul şi creştinismul, care apoi au decăzut brusc în China. Un călugăr sirian care a vizitat China câtva decenii mai târziu a descris multe biserici aflate în ruine.
Nestorianismul a fost activ în mod special în secolul 12, fiind religie de stat în Kidans în timpurile lui Elyui Dashi. Era de asemenea una dintre cele mai răspândite religii din imperiul lui Ghenghis Khan.
Biserica a experimentat o trezire semnificativă în timpul dinastiei Yuan. Marco Polo în anii 1200 şi alţi scriitori medievali occidentali indică multe comunităţi nestoriene care au rămas în China şi Mongolia; totuşi, în mod cert nu au fost la fel de vibrante ca în timourile lui Tang. Comunităţile par să se fi epuizat din cauza ostilităţilor din partea dinastiei Ming. Moştenirea misionarilor rămâne să fie găsită încă în bisericile asiriene din Iraq, Iran şi India.
Există dovezi din hadith că Muhammad a avut legături cu creştini nestorieni. De un interes deosebit sunt similarităţile între raka’ah musulmană, sau ritualul rugăciunii, şi genoflexiunile efectuate de nestorieni în timpul lui Lent.
Nestorianismul modern
Pe lângă Biserica Asiriană Orientală şi Biserica nestoriană din Orient şi din străinătate, unele organizaţii protestante şi reformate tolerează sau menţin doctrine care pot fi numite nestoriene, în mod special doctrina că Fecioara Maria este în principal mama „umanităţii lui Cristos” şi negarea faptului că ea ar putea fi văzută ca mama Fiului lui Dumnezeu. Mai mult, doctrina Oneness Pentecostal susţine că Dumnezeu există în mod simultan ca omul Isus (Fiul lui Dumnezeu) şi ca Dumnezeu Tatăl (invizibil, transcendent, Spirit). Aceasta este considerată probabil cea mai extremă formă de nestorianism fiindcă declină doctrina Trinităţii. Adepţii Oneness Pentecostal nu sunt în comuniune cu nici o altă ramură (protestantă sau ortodoxă) a creştinătăţii.
Sistemul metafizic New Age de theosofie învaţă o doctrină nestoriană în ceea ce-L priveşte pe Isus Cristos (a se vedea Benjamin Creme [guru Theosofic])
Bibliografie
• BAUM, Wilhelm and WINKLER, Dietmar W (2003 January 1st). Biserica Orientală: scurtă istorie (The Church of the East: A Concise History), London: Routledge. ISBN 0-415-29770-2. Google Print, editată 2005 July 16.
• Nestorie şi nestorianismul în enciclopedia catolică (Nestorius and Nestorianism at the Catholic Encyclopedia)
• Lev N. Gumilev. Poiski vymyshlennogo tsarstva (în ruseşte, “În căutarea împărăţiei mitice”). Moscow, Onyx Publishers, 2003. ISBN 5-9503-0041-6.
(courtesy of http://en.wikipedia.org/wiki/Nestorianism)
