Montanismul si Montanus

(Secolele al II-lea şi al III-lea, e.n.)

Montanismul, cunoscut şi ca Erezia Catafrigiană şi Noua Profeţie, a fost o mişcare eretică întemeiată de profetul Montanus care a apărut în Biserica Creştină din Frigia, Asia Mică, în secolul al II-lea. Ulterior s-a extins şi spre Vest, în principal în Cartagina, sub îndrumarea lui Tertullian, în secolul al III-lea. Era aproape dispărut în secolele al V-lea şi al VI-lea, cu toate că unele dovezi arată că supravieţuia undeva prin secolul al IX-lea.

Scrierile montaniste s-au pierdut. Sursele principale pentru istoria mişcării sunt „Istoria ecleziastică” a lui Eusebius, scrierile lui Tertullian şi Epifanius, precum şi inscripţiile, îndeosebi cele din Frigia centrală.

Se cunosc puţine despre Montanus. Înainte de convertirea sa la creştinism, se pare că era preot al cultului extatic al Cybelei, zeiţa mamă a fertilităţii. A apărut în Ardabau, un mic sat din Frigia, în anul 156 conform lui Epifanius, iar potrivit lui Eusebius, în 172. El a căzut în transă şi a început să “proorocească sub influenţa Duhului”. Pretinzând că este glasul Sfântului Duh, el a anunţat îndeplinirea făgăduielii din Noul Testament legată de Rusalii şi de iminenta A Doua Venire a lui Hristos. Curând i s-au alăturat două tinere femei, Prisca (ori Priscilla) şi Maximilla, care şi-au părăsit soţii şi au început să proorocească.

Afirmaţiile lor au fost scrise şi strânse laolaltă ca nişte documente sacre, similare cuvintelor proorocilor din Vechiul Testament sau pildelor lui Isus. Consemnări despre aceste oracole au supravieţuit, arătând în principal caracterul extatic al acestei forme de cuvântare, în care profetul nu vorbeşte în numele lui, ca fiinţă omenească, ci Duhul lui Dumnezeu este cel care glăsuieşte. Epifanius citează spusele lui Montanus, ‘Nu sunt un înger, nici sol, ci Eu, Domnul Dumnezeu, Tatăl, am venit’. Astfel de declaraţii erau şi mai impresionante în maniera în care erau prezentate. Conform lui Epifanius, o ceremonie se ţinea frecvent în bisericile din Pepuza, în care şapte fecioare, îmbrăcate în alb şi purtând torţe, intrau şi începeau să grăiască preziceri către congregaţie. El comentează că ‘ele manifestau un anume entuziasm care îi păcălea pe cei prezenţi, provocându-le lacrimi, ducându-i spre pocăinţă’.

Mişcarea s-a răspândit pe cuprinsul Asiei Minor. Inscripţii, unele dintre cele mai timpurii creştine din Asia Mică, au arătat că multe oraşe au fost aproape complet convertite la montanism. Frigia era, în mod tradiţional, un centru religios cu rituri tainice ale Cybelei şi al consortului ei Attis, ai căror adepţi se angajau în nişte dansuri frenetice. De aici Montanus şi acoliţii lui au început să fie numiţi frigieni sau catafrigieni. După ce entuziasmul iniţial s-a mai estompat, însă, discipolii lui Montanus se găseau mai mult în districtele rurale.

Principiul esenţial al montanismului era Paraclete, Duhul adevărului, pe care Isus îl făgăduia în Evanghelie, potrivit lui Ioan, şi se manifesta spre lume prin Montanus şi profeţii şi profetesele asociate cu el. La început, asta nu pare să tăgăduiască doctrinele bisericii sau să atace autoritatea episcopilor. Biserica aflase despre harul carismatic al unor profeţi.

A devenit în curând limpede, totuşi, că profeţia montanistă era una nouă. Adevăraţii profeţi nu îşi induceau deliberat, cum făcea Montanus, un soi de intensitate extatică şi o stare de pasivitate, susţinând apoi că vorbele rostite erau glasul Duhului. A devenit limpede şi că pretenţia lui Montanus de a avea o revelaţie finală a Sfântului Duh implica faptul că se putea adăuga ceva la învăţătura lui Hristos şi a apostolilor şi astfel, ca urmare, Biserica trebuia să accepte o revelaţie stranie.

Credinţa în A Doua Venire iminentă a lui Hristos nu era limitată doar la montanişti, dar prin ei a căpătat o formă specială, care a dat activităţilor lor caracterul unei deşteptări populare. Ei credeau că Noul Ierusalim (Apocalipsul 21) urma să descindă în curând pe Pământ, pe locul micii localităţi frigiene Pepuza. Profeţii şi mulţi adepţi au mers acolo, iar multe comunităţi creştine au fost aproape abandonate.

Convins că sfârşitul lumii era foarte aproape, Montanus a instituit o moralitate riguroasă pentru purificarea creştinilor şi desprinderea lor de poftele lumeşti. Noul ascetism includea renunţarea la căsătorie (schimbată mai târziu cu acceptarea unei singure căsătorii), postirea sârguincioasă, păstrarea fecioriei, dorinţa pentru martirizare, precum şi afilierea unei penitenţe stringente pentru iertarea păcatului. În contrast cu sectele gnostice din est, care şi ele se pretindeau a fi o iluminare de elită, doctrina originală a lui Montanus a evitat principiile sofisticate şi speculaţiile mistice, intenţionând, la început, să fie o deşteptare spirituală prin noua profeţie în cadrul creştinismului ortodox. Pe de o parte, el a cinstit tradiţia prin susţinerea bazelor biblice ale credinţei creştine şi acceptarea temelor apocaliptice (despre sfârşitul lumii) ale ei. Pe de altă parte, el a reacţionat împotriva uniformizării unui creştinism organizat ierarhic, care nu ar fi îngăduit exprimarea unor aspiraţii religioase individuale. Criticile oficiale legate de Montanus şi mişcarea sa, au subliniat prin urmare expresia extatică neortodoxă a noii profeţii şi neglijarea conducerii date de divinitate episcopilor. O caracteristică supărătoare pentru unii membri ai Bisericii era admiterea femeilor în poziţii religioase de conducere.

Când a devenit evident că doctrina montanistă era un atac asupra credinţei catolice, episcopii din Asia Minor sau întrunit în sinoade şi în cele din urmă i-au excomunicat pe montanişti, probabil prin anul 177. Montanismul a devenit apoi o sectă separată, având locul de conducere în Pepuza. A menţinut preoţia creştină obişnuită, în care a impus însă ranguri superioare de patriarhi şi asociaţi care erau probabil succesorii primilor profeţi montanişti. În vest, cel mai ilustru convertit a fost Tertullian, în Cartagina; dar s-a estompat ca importanţă pe la începutul secolului al cincilea. A continuat în Răsărit până la înăsprirea legislaţiei de către împăratul Iustinian I (527-565), care a distrus-o în mod dramatic, deşi unele rămăşiţe au supravieţuit până în secolul al IX-lea.

Privind canonul Noului Testament, erezia montanistă a pricinuit dezvoltarea unei mari neîncrederi a Bisericii asupra tuturor scrierilor recente cu caracter profetic. Nu doar că acest sentiment a tins să discrediteze alte câteva apocalipsuri care se poate să mai fi fost, în diverse ramuri ale Bisericii, în încercarea lor de a se înfiinţa, însă chiar şi Apocalipsul lui Ioan a ajuns uneori sub un nor de suspiciuni, dat fiind că a fost folositoare pentru susţinerea ‘Noii Profeţii’.

Textul de mai sus a fost luat din Encyclopedia Britannica

(courtesy of http://www.meta-religion.com/World_Religions/Christianity/Articles/History/montanism.htm)