Informaţii generale
Montanismul a fost o mişcare creştină apocaliptică care a apărut în secolul al doilea. Şi-a luat numele de la Montanus, un frigian care, la scurt timp după botezul lui ca şi creştin (156 sau 172 AD), susţinea că a primit o revelaţie de la Sfântul Duh pentru a face ceea ce el, ca profet reprezentativ al Duhului, ar fi condus biserica creştină spre stadiul ei final.
Ajutat de două femei, Maximilla şi Priscilla (ori Prisca), Montanus a întemeiat o sectă de entuziaşti care propovăduiau sfârşitul iminent al lumii, moralitatea austeră şi o severă disciplină de penitenţă. Ei interziceau căsătoria repetată, negau natura divină a bisericii şi refuzau iertarea păcatelor pe care persoanele le comiteau după botez. Montanus a chemat la o împuţinare a ierarhiei bisericeşti şi la o proorocire mai plină de har. El privea o viaţă de izolare şi contemplare a lumii ca pe singurul ideal creştin adevărat.
Montaniştii par să fi căutat reînnoirea bisericii din interior printr-o renaştere a entuziasmului religios care a marcat începuturile creştinismului. De prin secolul al III-lea, însă, ei au înfiinţat comunităţi separate în care femeile şi bărbaţii erau îngăduiţi întru presbiteriat şi episcopat. Tertullian a devenit unul dintre aderenţii acestei mişcări.
Ca mişcare duhovnicească şi carismatică, montanismul a reprezentat o ameninţare la adresa ierarhiei bisericeşti. În pofida unei serii de condamnări şi a continuei opoziţii din partea scriitorilor creştini ortodocşi, totuşi, montanismul nu a dispărut până prin secolul al VI-lea.
Agnes Cunningham
Bibliografie
J Pelikan, The Emergence of the Catholic Tradition (1971); H Von Campenhausen, Ecclesiastical Authority and Spiritual Power (1969).
Montanismul
Informaţii pe larg
Montanismul a fost o mişcare profetică apărută în Frigia, în Asia Mică Romană (Turcia) prin 172. A atras un număr mare de adepţi, îndeosebi în Răsărit, dar şi-a câştigat cel mai distins adept în Tertullian. După o perioadă de nesiguranţă, în special în Roma, a fost condamnat de sinoadele episcopilor în Asia şi pretutindeni. O sectă a mai subzistat în Frigia pentru câteva secole.
Principalele asociate ale lui Montanus, care erau recent convertite şi nu oficiaseră în biserică, erau profetesele Prisca (Priscilla) şi Maximilla. Ceea ce ei numeau “Noua Profeţie” era de fapt o chemare la pregătire pentru întoarcerea lui Hristos prin auzirea vocii lui Paraclete glăsuind, adesea la persoana întâi, prin profeticii săi purtători de cuvânt. Ei susţineau că urmează linia profeţiei creştine bine dovedită, în Asia, de Ioan în Apocalipsul, dar maniera lor extatică de exprimare a fost (cu falsitate) pretinsă să decurgă contra tradiţiei israelite şi a profeţiei creştine. Ei şi-au atras şi ostilitatea liderilor bisericii prin evidenţierea neobişnuită a femeilor, o cutezanţă care putea atrage martiriul, predicţiile lor pline de convingere asupra sfârşitului iminent (dovedit cu timpul a fi fals prin neîndeplinirea lui), sfinţirea unor obscure sate frigiene precum Pepuza ca fiind vestitori ai noului Ierusalim, precum şi ascetismul lor aspru care întrerupea căsătorii, prelungea postirea, şi îngăduia doar o dietă severă (xerofagie). Nimic strict eretic nu poate fi imputat montanismului. Orice legătură cu monarhianismul a fost întâmplătoare.
Deşi nici unul dintre oponenţii catolici nu s-a îndoit de constanţa profeţiei în cadrul bisericii, montanismul a erupt într-o vreme când consolidarea ordinii catolice şi conformării la tradiţia apostolică îi preocupa pe episcopi. Pretenţiile extravagante ale profeţilor, de vreme ce nu intenţionau să înlocuiască Noul Testament al Scripturii creştine, erau făcute pentru a ameninţa deopotrivă autoritatea episcopală şi pe cea scripturală. Recunoaşterea lui Paraclete în Noua Profeţie era borna lor de autenticitate.
Tertullian, a cărui rigoare religioasă a evoluat firesc către Noua Profeţie, a neglijat unele trăsături mai excentrice ale mişcării frigiene, punând accentul pe dezvoltarea eticii insuflată de Sfântul Duh întru împlinirea făgăduielilor lui Hristos în Ioan 14 – 16. “Marile lucruri” ce trebuiau să vină de la Paraclete erau standarde mai drastice de disciplină cerute de creştinii duhovnici, precum negarea unei a doua căsătorii a văduvilor sau iertarea, după botez, pentru păcatele grave. Contemporana lor, africana (din Cartagina) Perpetua a pătimit în urma unor întâmplări similare, îndeosebi martiriul fără teamă, ca dovadă a graţiei divine îmbelşugate a Sfântului Duh, pecetluită pentru ultimele zile. După cum şi Tertullian a spus, dacă ingeniozitatea diavolului creşte zilnic, de ce ar înceta lucrarea lui Dumnezeu să avanseze spre noi culmi? Noua Profeţie se pare că a pretins pentru sine un loc special în istoria mântuirii.
D F Wright
(Elwell Evangelical Dictionary)
Bibliografie
H von Campenhausen, Autoritatea ecleziastică şi puterea duhovnicească a Bisericii din primele trei secole, şi Formarea Bibliei creştine; D Powell, “Tertullianişti şi Catafrigieni,” VC 29; D F Wright, “De ce au fost condamnaţi montaniştii?” Them 2.
(courtesy of http://mb-soft.com/believe/txc/montanis.htm)
