Aprinsul protest ridicat în Egipt împotriva lui NESTORIUS, susţinut de influenţa curţii, a fost dus aşa de departe încât acesta a dus la o reacţie puternică. Erezia Nestoriană a fost condamnată deoarece ea tindea să îl despartă pe Hristos în două fiinţe, una Dumnezeu şi cealaltă om, şi de a privi locuirea ultimei de către prima ca diferind în grad de locuirea de Divinitate, a patriarhilor şi profeţilor Vechiului Testament. Persecutarea crudă a lui Nestorius (care, deşi el a mers fără îndoială prea departe în unele din declaraţiile sale, a fost gata să califice multe dintre ele), tratamentul aspru al învăţatului şi sfântului Theodoret, şi a suprimării forţate a învăţăturii şcolii Siriene, a produs o mare indignare, şi atunci când împăratul Teodosius II a murit, şi a fost urmat în 450 de Marcian, reacţia împotriva Monofizitismului a izbucnit şi mai aprins ca o consecinţă a violenţei şi lungii durate a acelor măsuri de represiune. Cyril a murit în 444, şi a fost urmat de Dioscorus, un om de pasiuni egal de violente şi duh nemilos, dar de un mai puţin control de sine şi îndemn diplomatic. Cyril însuşi fusese vinovat de confundarea naturilor divine şi umane a lui Hristos atât de complet precum Nestorius fusese vinovat de divizarea lor, şi atâta timp cât el şi Teodosius II a supravieţuit, ceea ce a fost mai apoi condamnat ca erezia Monofizită era în urcare. Extremele se întâlnesc foarte frecvent, şi aceasta a susţinut nedrept faptul că Cyril, când el a insistat asupra supremaţiei personale a Logosului peste Omenire, a divizat de fapt Persoana lui Hristos aşa de mult cum a făcut şi Nestorius, când a învăţat că natura umană nu era nimic mai mult decât o anexă faţă de Dumnezeire (Dorner, On the Person of Christ [Despre Persoana lui Hristos], I. div. ii. pp. 67-71, unde totuşi, există o oarecare „confuzie de substanţă” în felul în care autorul tratează întrebarea referitor la dacă Dumnezeirea putea în sine să sufere durere, creşterea, sau diminuarea prin asocierea cu omenire).
Istoria Controversei. – Când Teodosius şi Cyril, cu ajutorul lui Rabbulas, s-au străduit împreună să reprime şcoala siriană în Răsărit, rezistenţa considerabilă a fost oferită. În 435 Cyril a început să-şi rezume atacurile sale asupra reputaţiei lui Diodorus şi Theodore. Chiar şi patriarhul Proclus [NESTORIUS] s-a străduit să modereze violenţa metodelor lui Cyril. John de Antiohia l-a informat pe ultimul că episcopii sirieni ar fi mai degrabă arşi decât să condamne pe marele lor învăţător Theodore. Împăratul a fost predominat spre a interzice ulterioare procedee, şi însăşi Cyril a găsit ca necesar să cedeze. Dar el a menţinut iritaţia prin a scrie un tratat asupra unicităţii Persoanei lui Hristos, faţă de care Theodoret s-a simţit legat să răspundă, aşa că deşi măsurile represive au fost abandonate, controversa a continuat. Dioscorus, succesorul lui Cyril, nu a fost înclinat să o lase să cadă. El a intrigat la Constantinopole şi a încurajat pe doi călugări 734 pe nume EUTYCHES, şi Barsumas să insiste asupra a ceva care se apropia foarte mult de absorbirea Umanităţii de către Dumnezeirea lui Hristos. Theodoret şi-a oferit încă o dată serviciile (447) cu Eranistes a sa (contribuabil al unui ospăţ de club), o lucrare în care el se lupta cu faptul că Logosul era atreptoV (neschimbător), asugcutoV (adică cele două naturi ale Sale erau incapabil de a fi confundate), şi apaqhV (adică Dumnezeirea era incapabilă de suferinţă). Dioscorus a scris apoi patriarhului Antiohiei acuzându-l pe Theodoret de Nestorianism; şi atunci când Theodoret s-a apărat cu temperament şi moderaţie, indicând că el i-a condamnat pe cei care au denunţat termenul de qeotokoV şi au divizat Persoana lui Hristos, şi apelând la autoritatea lui Alexander, Athanasius, Basil şi Grigore, Dioscorus şi-a încurajat călugării săi să-l anatemizeze pe Theodoret în mod deschis în biserică (448). Prin decretul imperial lui Theodoret i s-a ordinat să-şi ţină eparhia lui, şi să nu determine sinoadele să fie convocate la Antiohia sau în altă parte. Tocmai atunci s-a ţinut un sinod la Constantinopole (448), sub patriarhul Flavian (care l-a urmat mai târziu pe Proclus, şi care este uneori confundat cu Flavian de Antiohia, care a murit c. 408), pentru expedierea afacerii generale, şi Eusebius, episcop de Dorylaeum în Frigia, a adus o plângere împotriva stareţului Eutyches ca unul care tulbură pacea publică. Flavian i-a poruncit acestuia să-l viziteze pe Eutyches; căci Eutyches, ca şi Dalmatius, câştigase mare credit pentru pietate prin a nu-şi părăsi niciodată celula sa. Eusebius a fost de acord să facă aceasta, şi Eutyches, când a fost convocat, a refuzat să vină. Când a aflat că avea să fie condamnat pentru nesupunere, el a venit, dar a adus o mare adunare de călugări, notabili, şi chiar soldaţi în trenul său. Prin aceste mijloace el şi-a asigurat o întoarcere sigură către mănăstirea sa, dar adversarii săi au continuat să-l atace, şi să-l acuze de numirea Trupului lui Hristos Trupul lui Dumnezeu, şi cu afirmarea că acesta nu era omoousion cu alte trupuri. Când a fost întrebat, el a negat faptul că Domnul nostru deţinea două naturi după întruparea Sa. Prin urmare el a fost destituit şi excomunicat. Partida lui Eutyches a făcut apel la intriga curţii, şi împărăteasa Eudocia a reuşit să-şi destituie cumnata sa Pulcheria, care îl favoriza pe Flavian, de toată influenţa sa cu împăratul, Eutyches a cerut apoi un nou proces, dar deşi împăratul i-a admis cererea sa, Flavian a refuzat să revizuiască propoziţia. Eutyches apoi, bazându-se pe suportul lui Dioscorus şi a împăratului, precum şi pe cel al lui Leo din Roma, al cărui predecesor l-a condamnat pe Nestorius, a apelat la un conciliu ecumenic. Dar el a încercat să-şi asigure securitatea sa prin a declara consimţirea sa de a mărturisi cele două naturi într-un singur Hristos, dacă Dioscorus şi Leo din Roma ar fi cerut aceasta. Flavian a dorit ca materia să rămână aşa cum era stabilită la Constantinopole, dar el a fost respins, şi un sinod a fost numit la Efes în 449.
Din acest sinod Dioscorus, nu Flavian, a fost numit preşedinte, şi Flavian a fost prezent mai degrabă ca o persoană acuzată decât ca un judecător. Violenţa arătată acolo de către Dioscorus şi partida sa a determinat ca acesta să fie respins în mod universal de biserica Catolică. Acesta a primit numele de Sinod al Borfaşilor, sau Sinodul Tâlhar (Latrocinium), pe care îl are de când s-a stăvilit. Prin înşelătorie şi tumult episcopi au fost forţaţi să declare că exista doar o singură natură în Hristos, şi patriarhul Flavian a fost aşa de aspru mânuit la conciliu încât el a murit la scurt timp după injuriile pe care le-a primit. Flavian şi Eusebius de Dorylaeum au fost destituiţi. Domnus de Antiohia a cedat protestului, în ciuda avertizărilor lui Theodoret, dar şi el a fost apoi destituit. Theodoret a fost exilat în mănăstirea în care fusese crescut. În cadrul a câteva luni, totuşi, situaţia a suferit o mare schimbare. Teodosius a murit (450), şi a fost urmat de Marcian. Noul împărat se căsătorise anterior cu Pulcheria, care a reuşit să-şi recâştige influenţa sa peste împăratul mort înainte de moartea lui, şi care deja a onorat rămăşiţele patriarhului martirizat Flavian cu un funerar public. Episcopii care s-au dezonorat prin supunerea lor însetată faţă de decretele „Sinodului Tâlhar” – „cameleonii”, aşa cum îi numeşte Theodoret – acum s-au dezonorat pe ei înşişi şi mai mult printr-o retractare bruscă. Leo, care a trimis reprezentanţi la Efes, învăţase deja de la ei adevărata istorie a procedeelor de acolo. Unul dintre ei, Hilary diaconul, a făcut un protest formal împotriva acelor procedee. Hilary a luat de asemenea cu el de la Efes apelul lui Flavian pentru o reaudiere a cazului în Italia. Leo de acum a determinat, dacă era posibil, să decidă asupra întrebării. La fel ca în controversele Ariană ca şi în cea Nestoriană şi Monofizită, Apusul a expus o capacitate marcată pentru cuprinderea punctelor proeminente ale întrebării în discuţie, pe care Răsăritul le-a eşuat adesea să le înţeleagă în consecinţa gustului ei pentru subtilităţile metafizice. Însăşi Leo era un om „de caracter puternic, de un curaj de neintimidat, şi de înţelegere clară, practică”, deşi „mult mai îndemânatic în întrebările liturgice decât în cele teologice” (Dorner). El nu era în nici un caz potrivnic faţă de întocmirea din aceste controverse un mijloc pentru creştere şi prestigiu al eparhiei sale. Socrate (H. E. vii. 7, 12) a remarcat referitor la folosirea pe care patriarhii Romei şi a Alexandriei o făceau în această perioadă despre toate oportunităţile de adăugare a importanţei lor secular. Prin urmare, Leo a ţinut câteva sinoade la Roma în care decretele „Sinodului Tâlhar” au fost respinse. Şi chiar înaintea adunării acelui sinod el a scris sărbătorita sa scrisoare către Flavian care, deşi reprimată la Efes, a fost mai apoi recitită la Calcedon, şi acceptată ca o declaraţie clară a doctrinei transmisă de la început în biserică. El s-a folosit de acum de apelul lui Flavian la el pentru a procura adunarea unui conciliu la Roma. Dar împăratul era prea politic ca să poată permite aceasta, şi a trimis scrisori ca conciliul să fie ţinut la Nicea. Astfel de răscoale serioase, totuşi, au izbucnit acolo încât împăratul a rezolvat în cele din urmă să îl adune la Calcedon, în partea opusă a Bosforului către Constantinopole, unde el putea mult mai uşor să prevină tulburările. Acolo s-au adunat 630 de episcopi. Leo pretindea acum că aceasta nu numai că era contrat obiceiului eclesiastic 735, dar şi derogatoriu faţă de demnitatea sa, ca el să poată fi prezent la conciliu. El a pretins mai apoi să exercite preşedinţia sa prin cei cinci delegaţi ai săi, însă pretenţia sa nu a fost admisă, şi Anatolius, noul patriarh de Constantinopole, a fost asociat cu absentul Leo în oficiul de preşedinte. Delegaţii lui Leo au protestat împotriva lui Dioscorus că i s-a permis să stea cu fraţii săi patriarhi, considerând însăşi imputaţiile serioase sub care stătea el, şi au declarat că dacă nu se adera la cererile lor, ei se vor retrage de la conciliu. Ar trebui marcat în trecere că prezenţa şi acţiunea delegaţilor lui Leo dispune obiecţiile unor teologi şi istorici care au fost făcute împotriva caracterului ecumenic al sinodului. Eusebius de Dorylaeum cerea acum ca petiţia sa împotriva lui Dioscorus să fie citită. Aceasta a fost pusă în următorii termeni (so Evagr. H. E. ii. 4): „Am fost greşit de Dioscorus; credinţa a fost eronată; episcop Flavian a fost ucis, şi, împreună cu mine, destituit pe nedrept cu el. Daţi instrucţiuni ca petiţia mea să fie citită”. Aceasta a fost citită prin urmare. Eusebius este declarat mai departe de Evagrius (ii. 2) că l-a acuzat pe Dioscorus către împărat că a produs în mod personal daune din care a murit Flavian. Dioscorus a fost convins că a suprimat scrisoarea lui Leo către Flavian la „Sinodul Tâlhar”; el a fost destituit; episcopii destituiţi de el – Theodoret şi Ibas printre ei – au fost reinstalaţi; şi scrisoarea lui Leo către Flavian a fost acceptată de conciliu în mijlocul strigătelor puternice de „Petru a vorbit prin Leo; Cyril şi Leo învaţă asemănător”. Dioscorus a fost destituit, dar li s-a dat permisiune episcopilor egipteni să-şi suspende subscrierea lor la Faptele sinodului până ce noul lor patriarh a fost consacrat. Eutyches a fost şi el condamnat. Procedeele conciliului au fost în mod hotărât tumultuose. Într-o zi Theodoret a fost huiduit de episcopii egipteni; în ziua după ce Dioscorus s-a întâlnit cu o recepţie similară din partea episcopilor sirieni. Unii dintre laicii care erau prezenţi drept reprezentanţi ai împăratului au remarcat în mod deschis indecenţa unui astfel de comportament din partea episcopilor. Tratamentul venerabilului Theodoret a fost în special dizgraţios. Motivul pentru care el a fost huiduit a fost refuzul său de a-l anatemiza pe Nestorius până ce acesta a avut o oportunitate de explicare a poziţiei sale, deşi aceasta era poziţia acceptată eventual de biserica Catolică în mare – anume, respingere deodată a doctrinei celor două hypostases, şi doctrina singurei naturi, în Hristos. Doar ca o consecinţă a intervenţiei împăratului primirea lui Theodoret de către conciliu a fost asigurată.
Rezoluţia propusă prima dată sinodului nu a fost adoptată, aceasta fiind considerată prea favorabilă faţă de partida lui Dioscorus. Delegaţii romani au ameninţat să părăsească conciliul dacă scrisoarea lui Leo nu era acceptată ca o declaraţie autoritară de doctrină. Dacă nu se făcea aceasta, ei au anunţat că întrebarea trebuia să fie rezolvată la Roma. În timp ce multe puncte de importanţă legate de relaţiile dintre bisericile Răsăritului şi ale Apusului au rămas nerezolvate, în special întrebarea despre statutul patriarhului de Constantinopole, câţiva din prelaţii Răsăritului s-au temut de prelungirea acestor dispute care ar rezulta din retragerea reprezentanţilor lui Leo. Prin urmare, deşi cu nu prea mulţi preoţi energici, scrisoarea lui Leo a fost recunoscută, la cererea împăratului, şi o definire a doctrinei în acord cu acea scrisoare a fost trasată. Sinodul a recunoscut mai întâi crezul enunţat la Nicea (325), şi apoi forma lărgită a acestuia adoptat la Constantinopole (371). Că un astfel de crez a fost promulgat de fapt la Constantinopole a fost disputat târziu. Dar o mare parte a evidenţei care exista în 451 a dispărut, şi se pare a fi din greu de sigur a conclude din tăcerea scriitorilor contemporani că 630 de episcopi la Calcedon au fost informaţi greşit într-un punct aşa de vital. Sinodul a continuat să condamne bolboroselile zadarnice (kenofwniaV) ale acelora care au negat faţă de Fecioară titlul de qeotokoV, precum şi al acelora care, pe de altă parte, au afirmat o confuzie şi un amestec (sugcusin kai krasin) în Hristos, sub ridicola impresie că ar putea fi o singură natură (constând) din Trupul şi Divinitatea din El, şi care, în consecinţă a (acestei) confuzii, a recurs la sugestia minunată că natura divină a Singurului-născut era capabilă de suferinţă. După ce a acceptat în mod format tratatul lui Leo referitor la conformitatea faţă de această declaraţie, decretul a continuat să declare că Isus Hristos era „Perfect în Dumnezeire şi Perfect în Omenire, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat; că El era posedat de un suflet raţional (logikhV) şi trup, de aceiaşi substanţă (omoousion) cu Tatăl conform Dumnezeirii Sale, şi din aceiaşi substanţă referitor la Omenirea Sa”; şi că El trebuie să fie „recunoscut ca existând în două naturi, fără confuzie, fără schimbare, indivizibil, şi inseparabil (asugcutwV, atreptwV, adiairetwV, acwristwV), distincţia naturilor nefiind în nici un fel înlăturată de uniunea lor, ci mai degrabă specialitatea (idiothV) fiecărei naturi fiind păstrată, unindu-se (suntrecoushV) într-o singură Persoană (proswpon) şi un singur hypostasis, nici divizat şi nici separat în două Persoane, ci fiind unul şi acelaşi Fiu, Singurul-născut, Dumnezeu Cuvântul, Domnul Isus Hristos”. Nu poate fi nici o îndoială de faptul că decizia astfel promulgată era una sănătoasă, şi că, în timp ce Leo nu a eşuat să remarce în mod pertinent mai mult de odată, doctrinele condamnate la cele două concilii de la Efes şi Calcedon indicau două stânci pe care doctrina despre Hristos putea să fie naufragiată. „Biserica Catolică”, continuă el să spună, „nu ar putea învăţa Umanitatea lui Hristos aparte de adevărata sa Dumnezeire, şi nici Divinitatea Sa fără adevărata Sa Umanitate” (Letter to Flavian, c. 5). Cu toate acestea el nu s-a simţit constrâns, aşa cum observă Dorner, să explice „relaţiile interne ale color două naturi”. Aceasta a fost, şi a rămas, un mister pe care intelectul uman nu a putut să-l descurce. Tot ceea ce a trebuit el să spună era acele propoziţii particulare care, când sunt enunţate de teologi prea îndrăzneţi, erau în conflict clar cu învăţătura expresă a Cuvântul lui Dumnezeu 736, şi tinde prin urmare să conducă greşit omenirea în puncte esenţiale faţă de mântuirea lor. Recepţia generală al via media enunţat de conciliu, accentuat la cele două concilii ulterioare ţinute la Constantinopole, nu lasă nici o îndoială a faptului că aceasta reprezintă mintea Creştinismului în acest punct. Această concluzie este mai apoi accentuată de faptul că, deşi unele comunităţi Nestoriane şi Monofizite continuă să existe, chiar şi ele nu sunt doritoare să aibă comuniune cu cei care primesc doctrinele promulgate de conciliu referitor la întrebările în discuţie.
Rezistenţa împotriva decretelor conciliului de la Calcedon a fost cu toate acestea chiar mai formidabil decât cele împotriva Efesului, şi comunităţile care încă mai există care sunt separate de biserică ca mare în privinţa întrebării decretelor de la Calcedon sunt mult mai numeroase, puţin împrăştiate, şi mult mai complet organizate decât cele chemate la existenţă de decretele din Efes. Totuşi aceasta poate fi cu greu atribuit caracterului mai inofensiv al Monofizitismului, deoarece ca fapt obligaţiile apărate de Dioscorus şi Eutyches au fost împinse către extreme şi mai mari şi mai puţin atent de calificate decât cele exprimate de teologi aşa de competenţi ca Theodore de Mopsuestia şi Theodoret de Cipru. Supravieţuirea, în forme atât de deplin organizate, de Monofizitism se pare mai degrabă că este datorită ruperii imperiului Roman, şi a declinului progresiv al puterii sale politice, precum şi răspândirea Mahomedanismului în Nordul Africii şi Armenia. În ambele cazuri încercarea de traducere a ideilor greceşti în dialectul sirian şi egiptean a fost un motiv adiţional pentru lunga continuare a controversei.
O controversă violentă a izbucnit deodată, şi s-a organizat o schismă, urmată de tulburări violente. Dar este notabil faptul că Dioscorus dispare din istorie după destituirea lui. Adversarii lui nu s-au supus la aceleaşi severităţi ca cele sub care a fost pedepsit Nestorius. El avea motiv să fie mulţumitor că cinstitul şi blândul Theodoret era liderul oponenţilor săi, şi nu durul, intolerantul şi neînduplecatul Cyril. Marcian a reuşit să restaureze ordinea. Dar la moartea sa tumulturi proaspete s-au ridicat. Un patriarh rival, Timotheus Aelurus, a fost numit, şi Proterius, care l-a urmat pe Dioscorus, a fost ucis. Noul împărat, Leo, l-a destituit pe Timotheus. Dar schisma a continuat. Împăratul Zeno apoi (482) a enunţat faimoasa sa HENOTICON, în care, în timp ce Nestorius şi Eutyches erau anatemizaţi, 12 capitole (sau secţiuni) din lucrările lui Cyril au fost acceptate. Dar maniera lui Zeno de viaţă nu evoca nici un entuziasm, şi Phipoxenus – în mod favorabil cunoscut nouă ca patronul versiunii Philoxeniene-Siriacă a Scripturilor – „Petru croitorul”, şi Severus, au organizat o formidabilă partidă Monofizită în Siria, Egipt, şi Constantinopole. Iustinian, împărat din 527-565, a făcut cel mai mult pentru a susţine decretele de la Calcedon, în timp ce consoarta sa, aşa cum preferă să o pună anumiţi istorici, mârşava, Theodora, a făcut tot ce a putut pentru a-şi contracara soţul ei, în instanţa unor intrigatori eclesiastici care au reuşit să se tină în confidenţa ei. Rezultatele ei au fost de a încuraja Monofizitismul, şi acea formă de credinţă creştină înrădăcinată în Armenia, Mesopotamia, Egipt şi în final în Abyssinia. Biserica Coptică (cuvântul Coptic este din punct de vedere etimologic acelaşi ca Egiptean) a rămas ca un trup separat în Egipt până în prezent. Maroniţii din Armenia formează o altă comunitate care îşi datorează existenţa sa controversei Monofizită. Monofiziţii îşi numesc oponenţii lor ortodocşi Melchiţi, pe motivul că ei au acceptat opiniile lor din partea guvernării civile şi a capului său, împăratul; în timp ce ortodocşi au atribuit oponenţilor lor numele de Iacobiţi, de la Iacob de Edessa, un răspânditor al părerilor Monofizite.
Este necesar să urmăm în detaliul complet istoria schismei Monofizite. Aceasta rămâne doar pentru a menţiona că o reacţie ce datează de la condamnarea celor „Trei Capitole” enunţate în Monotheletism, sau declaraţie unei singure voinţe în Hristos. Această controversă a dus la convocarea unui al şaselea conciliu ecumenic la Constantinopole în 680, în care Monotheletismul a fost condamnat, după ce a fost anatemizat la Roma, sub Martin I, în 649. Comuniunea dintre Răsărit şi Apus a fost ruptă pentru ceva vreme în această privinţă, şi papa Honorius, ca şi predecesorii săi Liberius şi Vigilius, au căzut în suspiciunea de erezie în cursul controversei. Dar decizia conciliului menţionat mai sus a restaurat comuniunea întreruptă, şi relaţiile mai prietenoase dintre Răsărit şi Apus au continuat să subziste pentru mai sus de 300 de ani. Biserica Coptică, persecutată mai întâi de sora sa ortodoxă, şi apoi de către Mahomedani, a menţinut în mod îndărătnic o existenţă precară şi asuprită din secolul al 6lea şi până în prezent. Aceasta a încetat practic să fie heterodoxă, şi în 1843 Propunerile pentru uniune cu biserica Ortodoxă aveau să fie aduse în efect, dar când Guvernarea Musulmană a auzit de ele, patriarhul Coptic a fost invitat să ia cafea cu un proeminent oficial al Guvernului, şi a mers acasă pentru a muri otrăvit. De la ocuparea britanică din 1882 biserica Coptică a început să iasă din lunga sa perioadă de depresie. Laicii coptici au devenit educaţi şi bogaţi. Deşi erau doar a şaptea parte din populaţie, ei datorează o cincime din proprietatea lor ţării. Unul dintre ei a devenit prim-ministru – primul ministru coptic pentru o lungă perioadă de timp – dar din nefericire a fost ucis într-o izbucnire de fanaticism politic şi religios devreme în 1910. Deşi clericul coptic este încă ignorant şi fanatic, şi patriarhul bătrân refuză să facă vreun pas spre educarea lor mai bună, laicii au smuls o permisiune de la el pentru numirea unui anumit număr de laici autorizaţi să dea instrucţiune la co-religioşii lor referitor la religia creştină. Laicii educaţi sunt în mod categoric prietenoşi faţă de biserica Anglicană. Două misiuni către copţi au fost trimise în ultimii ani din Anglia, una în 1843 şi alta în ultima decată a secolului al 19lea. Nici una dintre ele nu a avut succes, şi Copticilor 737 li s-ar admite pentru viitor să continue reformele mult trebuite din sistemul lor în felul lor. Maroniţii din Liban au rămas aparte faţă de biserica Ortodoxă a Răsăritului până în prezent, dar influenţa politică franceză din Liban din 1860 a determinat un număr considerabil dintre ei să se alăture bisericii Romei. Biserica din Abyssinia, deşi Liturghia sa prezintă anumite urme a erelor mai pure de Creştinism, a căzut în multe superstiţii şi corupţii. Cu toate acestea biserica a avut suficientă vitalitatea pentru a pretinde reprezentarea în cadrul numeroaselor biserici şi denominaţii care se adună acum în leagănul Creştinismului, şi nu cel mai puţin impunător edificiu religios de a fi văzut la Ierusalim este biserica Abyssiană.
Efectul general al controverselor despre Persoana lui Hristos – Nu ar fi ieşit din loc, în concluzie, să ne străduim să ajungem la o estimare a influenţei acelor prelungite şi amare controverse asupra istoriei bisericii creştine. Pe suprafaţa această influenţă apare nefavorabilă. Nu numai că biserica lui Hristos a fost ruptă în secţiuni antagoniste care se urau reciproc una pe alta, dar un Creştinism divizat a căzut ca victimă uşoară către invadatorul Mahomedan. Teologia apuseană, când a fost destituită de echilibrul permis de caracteristicile mai pur intelectuale predominante în Răsărit, s-a cristalizat într-un pământ îngrăşat roman. Nu numai scrisorile rivale au remediat acest rău, şi descoperim că însăşi teologia post-reformei nu a scăpat cu desăvârşire de lunga dominaţie a formelor pure Apusene de gândire. Dar a ne opri aici ar fi ceva superficial şi unilateral. Efectul acestor prelungite controverse au fost fără îndoială de a clarifica confuzia care de mult exista în mintea creştină despre relaţiile celor trei persoane (sau distincţii) din Trinitate, şi a celor două naturi ale singurului Hristos. Cel două tendinţe de conflict care lucrau în ereziile Nestoriană şi cea Monofizită erau (1) dispoziţia de a diviza Răscumpărătorul în două fiinţe separate, unite una faţă de alta pentru scopul de mântuire al lui Dumnezeu de mântuire, şi (2) dispoziţia ori (a) de a face din Răscumpărător o Fiinţă compusă din alte două fiinţe, Dumnezeu şi Om, fiind El Însuşi nici una şi nici alta, sau (b) de a privi Umanitatea lui Hristos ca înghiţită de Divinitatea Sa. Dintre aceste două forme a doctrinei Monofizite prima este în modul ultim de neconceput. O Fiinţă Infinită şi una finită nu se pot uni într-o a treia fiinţă, care nu este nici una şi nici alta. A doua părere, deşi în sine în nici un fel de neconceput, s-a simţit că contrazice afirmaţiile definite ale Scripturii despre natura uniunii dintre Dumnezeu Cuvântul şi Omul Hristos Isus, şi prin urmare este inadmisibil. Controversa, urmată de marea virulenţă pentru circa un secol şi jumătate, s-a încheiat prin stabilirea definită a unui mijloc dintre cele două extreme, anume, că Hristos consta din două naturi separate, Dumnezeirea şi Omenirea, îmbinate într-o singură Personalitate sau Individualitate, adică o sursă ultimă de gândire şi acţiune. Nu că exista doar o singură minte, sau o singură voinţă, în Personalitatea de la baza acestor două naturi, dar că acţiunea voinţei de mai jos era reţinută în anumite limite, şi determinate în mod ultim de sancţiunea Voinţei Divine şi Mai Înaltă. Dacă se permitea teologului să vorbească despre un communicatio idiomatum (transfer de atribute), aceasta nu implica nici o confuzie şi nici o extindere a celor două naturi, nici o absorbire a uneia de (sau în) cealaltă. Fiecare rămâne separată şi completă. Dar unele atribute ale unei naturi se poate spune că s-au transferat la cealaltă, prin motivul unirii inseparabile a ambelor într-o Singur Persoană (upostasiV sau proswpon). Astfel, cum este uneori cazul, dacă de Dumnezeu se spune că suferă sau moare, nu trebuie presupus că Dumnezeirea, aşa cum este ea, este capabilă de suferinţă sau de moarte. Expresia este doar permisibilă în consecinţa uniunii inseparabile a Dumnezeirii şi Omenirii lui Hristos într-o singură Personalitate. Aceiaşi precauţie trebuie ţinută în minte când se spune de Binecuvântata Fecioară ca qeotokoV. Dumnezeu nu poate fi adus în această lume aşa cum este adus omul. Cu toate acestea Cuvântul Divin şi Omul Hristos Isus sunt în mod inseparabil una. Nu trebuie pierdut un alt punct din vedere. În controversele Nestoriană şi Monofizită cuvântul Hypostasis este aplicat Minţii şi Voinţei Personale care separă Fiinţa indicat astfel de oricare altă instanţă. Dar când, ca în controversa Ariană, cuvântul Hypostasis este aplicat aşa-ziselor Persoane din Dumnezeire, aceasta nu este folosit pentru a indica sursele separate de gândire şi acţiune, dar este întrebuinţat pentru a denot anumite distincţii eterne declarate în Sfintele Scripturii că există în cadrul Dumnezeirii, unt poate exista doar o singură Minte şi Voinţă. Noi mărturisim că singura prerogativă a Tatălui este de a origina, a Fiului de a dezvălui, a Duhului de a călăuzi, direcţiona, inspira. Dar toate aceste prerogative co-există în mor armonios în El, Care este deasupra tuturor, şi prin toate, şi în noi toţi. Deciziile celor patru mari concilii ecumenice sunt astfel o mărturie dreaptă faţă de faptul că biserica, de la început şi până acum, a învăţat în mod consistent că Isus Hristos era (1) alhqwV (truly), (2) telewV (completely), (3) adiairetwV (indivizibil), and (4) asugcutwV (fără confundare [a naturii]) Cuvântul, sau Fiul Dumnezeului Etern, Care în ultimele vremuri, „pentru noi oamenii şi mântuirea noastră”, a luat asupra Lui trupul nostru, şi s-a manifestat pe Sine lumii „în forma unui rob”, şi că cele două naturi ale Sale au rămas separate şi necombinate. Şi astfel, fiind deodată Dumnezeu Perfect şi Om Perfect, El poate, nu numai de a reconcilia Dumnezeu şi Om, şi de a distruge împărăţia păcatului în ultimul, dar poate în final să ne prezinte, reconciliaţi şi salvaţi, ca perfecţi şi fără vină înaintea lui Dumnezeu Tatăl al nostru al tuturora.
Bibliografie – Autorităţile noastre sunt aproape aceleaşi ca cele date sub NESTORIUS. Nu mai avem nevoie de ajutorul lui Socrate, dar Evagrius este însufleţit, şi în general clar, deşi adesea foarte credul. El acceptă în mod implicit deciziile de la Efes şi Calcedon, şi despre ultimul el dă un sumar detailat şi atent. Scrisorile lui Theodoret, şi colecţia celorlalte scrisori a altor oameni de marcă în ziua sa, găsite în multe ediţii 738 ale lucrărilor sale [NESTORIUS] sunt pline de informaţii despre controversa Monofizită. În ultimele vremi Monofizitismul se pare că nu a atras atenţia scriitorilor la aceiaşi extindere ca şi Nestorianismul. Nu există nici o lucrare din prima care să corespundă acelora a lui Assemani şi Badger despre ultima. Neander, Dorner, Canon Bright, şi, mai recent, Bethune Baker sunt la fel de folositori aici ca şi la Nestorianism. Canon Bright a tradus şi a editat Predicile lui Leo despre Întrupare. Gieseler este straniu de scurt despre controversa din secolul al 5lea, dar are mai multe informaţii asupra dezvoltărilor sale mai târzii. Lucrarea lui Wigram Intro. to the Hist. of the Assyrian Church (S.P.C.K. 1910) [Introducere în Istoria Bisericii Asiriene] are câteva capitole despre dezvoltările târzii ale Monofizitismului în Răsărit.
