Sectă eretică fondată în 144 A.D. la Roma de Marcion şi continuându-şi existenţa în Vest 300 de ani, iar în Est câteva secole mai mult, îndeosebi în afara Imperiului Bizantin. Ei respingeau scrierile Vechiului Testament şi gândeau că Hristos nu a fost Fiul Dumnezeului iudeilor, ci Fiul Dumnezeului cel bun, care era diferit de Dumnezeu din Vechiul Legământ. Ei au anticipat mai consistentul dualism al maniheismului şi au fost până la urmă absorbiţi în el. Cum au apărut chiar în copilăria creştinismului şi au adoptat de la început o organizare ecleziastică puternică, paralelă cu cea a Bisericii Catolice, ei au fost probabil cea mai periculoasă ameninţare pe care creştinismul a cunoscut-o vreodată. Subiectul va fi tratat în următoarele puncte:
I. Viaţa lui Marcion;
II. Doctrina şi disciplina;
III. Istoria;
IV. Schilodirea Noului Testament;
V. Scriitori anti-marcioniţi.
I. VIAŢA LUI MARCION
Marcion a fost fiul episcopului de Sinope din Pontus, născut cam în 110 A.D., evident + din părinţi bogaţi. El este descris ca un nautes, nauclerus, proprietar de vas, de către Rhodon şi Tertullian, scrieri efectuate la o generaţie după moartea sa. Epifanius (Haeres., XLII, ii) relatează că Marcion în tinereţe a ales să ducă o viaţă castă şi ascetă, dar, în pofida acestor atitudini, a căzut în păcat cu o tânără fecioară. În consecinţă, tatăl său, episcopul, l-a alungat din Biserică. El l-a implorat pe tatăl său pentru iertare, de ex. Să i se dea o pedeapsă ecleziastică, dar episcopul a fost ferm în refuzul său. Nefiind capabil să suporte batjocura şi dispreţul concitadinilor săi, a părăsit Sinope în secret şi a plecat la Roma. Povestea păcatului lui Marcion este respinsă de mulţi scolastici moderni (de ex. G. Krüger) ca fiind un zvon maliţios despre care se spune că ar proveni de la Epifanius; alţii văd în tânăra fecioară doar o metaforă a Bisericii, pe atunci tânăra mireasă a lui Hristos, pe care Marcion a siluit-o prin erezie, chiar dacă a avut preocupări intense pentru castitate trupească şi austeritate. Nici o acuzaţie de necurăţenie nu a fost adusă împotriva lui Marcion de cărturarii bisericeşti timpurii, iar austeritatea lui Marcion pare a fi încuviinţată ca fapt. Irenaeus susţine că Marcion a prosperat în timpul papei Anecitus (cca. 155-166) [invaluit sub Aniceto]. Chiar dacă această perioadă ar marca marele succes al lui Marcion la Roma, este sigur că el a ajuns acolo mai devreme, cam în 140 A.D, după moartea lui Hyginus, care a murit în acel an şi aparent înaintea ascensiunii lui Pius I. Epifanius spune că Marcion a căutat îngăduinţă în Biserica Romană, dar a fost refuzat. Motivul a fost că ei nu puteau admite pe cineva care a fost repudiat de propriul episcop fără o comunicare prealabilă cu autorităţile. Povestea a fost arătată în acest chip ca foarte improbabilă, implicând faptul că marea Biserică Romană s-ar dovedi incompetentă dacă ar călca peste decizia episcopului local din Pontus. Trebuie reţinut, oricum, că Marcion a ajuns la Rome sede vacante, “după moartea lui Hyginus”, iar un astfel de răspuns sună destul de natural pe buzele prezbiterilor, chiar fără a fi episcopi.
Mai mult, este evident că Marcion era deja un episcop consacrat. Un mirean nu ar fi putut avea polemici despre scripturi cu prezbiterii, cum a făcut el, nici nu ar fi putut ameninţa la scurt timp după sosirea sa: “Voi împărţi Biserica voastră şi îi voi pricinui o împărţire lăuntrică, care va dura de-a pururi”, cum se spune că ar fi făcut Marcion; un mirean nu ar fi putut fonda o vastă şi pretutindeni răspândită instituţie, a cărei trăsătură principală era că a fost episcopică; la un mirean nu s-ar fi făcut referiri cu mândrie, timp de secole, de către discipoli ca fiind primul lor episcop, o pretindere netăgăduită de nici unul din adversarii lor, chiar dacă multe şi cuprinzătoare lucrări s-au scris împotriva lor; un mirean nu ar fi fost permanent alungat de Biserică fără speranţe de reconciliere din partea propriului tată, nici în urma rugăminţilor stăruitoare, pentru păcatul desfrâului, nici după ce a devenit obiectul batjocurii concitadinilor săi păgâni, dacă e să acceptăm povestea lui Epifanius. Un mirean nu ar fi fost dezamăgit că nu a fost numit episcop la scurt timp după sosirea într-un oraş al cărui episcopie era vacantă, cum se spune că a fost Marcion la sosirea sa în Roma după moartea lui Hyginus.
Această poveste a fost menţionată ca o culme a absurdităţii şi aşa ar fi, dacă am fi ignorat faptul că Marcion a fost episcop, iar conform lui Tertullian (De Praeser., xxx) el a făcut comunităţii romane un dar de două sute de mii de sesterţii curând după sosirea sa. Acest dar extraordinar de 1400 lire (7000 dolari), o sumă enormă pentru acele vremuri, poate fi pusă pe seama primei pasiuni pentru credinţă, dar este şi firească, ţinând cont de speranţa lui. Banii s-au întors la dânsul după ruptura sa de Biserică. Şi asta este ceva mai firesc, dacă a fost făcută ca o condiţie tacită, decât dacă ar fi fost dintr-o caritate nemaipomenită şi foarte curată. În fine, semnalarea că Marcion, la sosirea sa în Roma trebuia să procedeze la sau să reînnoiască confesiunea de credinţă (Tert., “De Praeser.,” xxx,; “Adv. Mar.”, I, xx; “de carne Christi”, ii) se potriveşte firesc cu supoziţia că a fost episcop, dar ar fi, după cum G. Krüger a subliniat, nemaiauzit aşa ceva la un mirean.
Putem să luăm ca verosimil, aşadar, faptul că Marcion a fost episcop, probabil un asistent sau ajutor al tatălui său la Sinope. Căzând în dizgraţia tatălui său el călătoreşte la Roma, unde, fiind un navigator sau proprietar de vas şi un voiajor renumit, se prea poate să fi fost cunoscut şi unde averea şa i-a adus influenţă şi poziţie socială. Dacă Tertullian presupunea că a fost admis în Biserica Romană şi Epifanius că i-a fost refuzată primirea, cele două afirmaţii pot fi uşor conciliate dacă înţelegem fosta sa apartenenţă sau confesiune, apoi o ulterioară aprobare a cererii sale. Prestigiul său episcopal a fost menţionat de cel puţin doi cărturari timpurii, care vorbeau despre el astfel: “din episcop a ajuns la apostat” (Optatus of Mileve, IV, v), şi despre adepţii săi ca fiind denumiţi după un episcop în loc să fie numiţi creştini după Christ (Adamantius, “Dial.”, I, ed. Sande Bakhuysen). Marcion se spune că ar fi întrebat prezbiterii romani despre explicaţia din Mat., ix, 16, 17, pe care el este evident că voia să o priceapă ca exprimând incompatibilitatea Noului Testament cu cel Vechi, dar pe care ei au interpretat-o în sensul ortodox. Ruptura sa finală de Biserica Romană a avut loc în toamna lui 144, pentru care marcioniţii au numărat 115 ani şi 6 luni de la timpul lui Hristos până la începutul sectei lor. Tertullian vorbeşte cu asprime despre o sută şi ceva de ani. Marcion pare să fi avut o cauză comună cu Cerdo (q.v.), un gnostic sirian, care era la Roma în vremea aceea; dar ca doctrina sa să fi fost derivată din cea gnostică pare improbabil. Irenaeus relatează (Adv. Haeres., III, iii) că Sf. Policarp, întâlnindu-se cu Marcion în Roma a fost întrebat de acesta: „Ne recunoşti?” şi a răspuns: „Te recunosc ca primul născut al lui Satan.” Această întâlnire trebuie să fi avut loc pe la 154, la acea vreme Marcion având o activitate intensă şi plină de succes, drept care Sf. Iustin Martirul în prima sa Apologie (scrisă pe la 150), descrie erezia lui Marcion ca răspândită pretutindeni. Acei şase ani par să fi fost un timp prea scurt pentru un succes aşa de răsunător şi ei credeau că Marcion fusese activ în Asia Minor cu mult timp înainte de a veni la Roma. Clement din Alexandria (Strom., VII, vii, 106) îl numeşte cel mai vechi contemporan al lui Basilides şi Valentinus, dar dacă e aşa, el trebuie să fi fost un om de vârstă mijlocie când a venit la Roma, iar o propagandă anterioară în Est nu este imposibilă. Faptul că Cronica lui Edessa plasează începutul marcionismului în 138, susţine puternic această ipoteză. Tertullian menţionează în 207 (data scrierii sale Adv. Marc., IV, iv) că Marcion a făcut penitenţă şi a acceptat ca o condiţie a reprimirii sale în Biserică că trebuie să aducă înapoi la turmă pe cei ce s-au rătăcit, însă moartea l-a împiedicat să facă acest lucru. Data exactă a morţii sale nu este cunoscută.
II. DOCTRINA ŞI DISCIPLINA
Trebuie să facem o distincţie între doctrina lui Marcion şi aceea a adepţilor săi. Marcion nu era un visător gnostic. El dorea un creştinism disociat şi neprofanat de asocierea cu iudaismul. Creştinismul era pur şi simplu Noul Legământ. Întrebările abstracte despre originea răului sau esenţa Dumnezeului suprem îl interesau puţin, dar Vechiul Testament era scandalos pentru credincios şi o piatră de încercare pentru cei rafinaţi şi educaţi prin brutalitatea şi cruzimea lui, aşadar Vechiul Testament trebuia înlăturat. Cele două mari obstacole din calea lui trebuiau îndepărtate prin măsuri drastice. Trebuia să justifice existenţa Vechiului Testament şi a justificat-o prin postularea unei a doua divinităţi, un demiurg, care era un dumnezeu, într-un fel, dar nu Dumnezeul suprem; el era drept, neabătut de la dreptate, avea calităţi bune, însă nu era dumnezeul cel bun, care a fost Tatăl Domnului nostru Isus Hristos. Relaţia metafizică dintre aceşti doi dumnezei l-a încurcat un pic pe Marcion; de emanaţie divină, aeonii, syzygii, s-au opus veşnic principiului binelui şi răului, el nu ştia nimic. Se prea poate că a fost aproape maniheist în practică, dar în teorie nu a atins consistenţa absolută aşa cum a făcut Mani o sută de ani mai târziu. Marcion a trebuit apoi să justifice acele pasaje din Noul Testament se refereau la cel Vechi. A eliminat cu fermitate toate textele care contraveneau dogmei sale; de fapt, el a creat propriul său Nou Testament admiţând numai o evanghelie, o mutilare a Sf. Luca, şi un Apostolicon conţinând zece epistole ale Sf. Pavel. Manita Sf. Pavel a căzut pe umerii lui Marcion în lupta sa cu iudaiştii. Catolicii din vremea sa nu erau decât iudaiştii din secolul precedent. Evanghelia curată a lui Pavel a devenit denaturată şi Marcion, nu întâmplător, a afirmat că până şi apostolii de bază, Petru, Iacob, şi Ioan au înşelat aşteptările. Iubeşte să vorbească despre “falşi apostoli”, şi îşi lasă ascultătorii să deducă singuri cine erau aceştia. Odată ce Vechiul Testament a fost complet înlăturat, Marcion nu a mai dorit vreo schimbare. El îşi face Biserica Noului Testament la fel de plauzibilă ca şi Biserica Catolică, consistentă prin profundul ei puritanism. Prima descriere a doctrinei lui Marcion provine de la Sf. Iustin: “Cu ajutorul diavolului, Marcion a pus umărul în fiecare ţară la blasfemierea şi refuzul cunoaşterii Creatorului întregii lumi ca fiind Dumnezeu”. El recunoaşte un alt dumnezeu, care, deoarece este mai măreţ în esenţă (decât creatorul lumii sau Demiurgul) a făcut fapte mai măreţe decât acesta din urmă (hos onta meizona ta meizona para touton pepikeni). Dumnezeul suprem este hagathos, drept şi îndreptăţit. Dumnezeul cel bun este numai iubire, dumnezeul inferior este o cale spre mânie. Gândit a fi sub Dumnezeul cel bun, totuşi un dumnezeu drept, ca făcător al lumii, are sfera sa independentă de activitate. Ei nu sunt în opoziţie precum Ormusz şi Ahriman, însă Dumnezeul cel bun intervine în favoarea oamenilor, pentru că doar el este atotştiutor şi atotputernic şi ţine la îndurare mai mult decât la pedeapsă. Toţi oamenii sunt într-adevăr creaţi de Demiurg, dar ca alegere specială el a menit poporul iudeu ca fiind al său şi astfel a devenit Dumnezeul iudeilor.
Perspectiva sa teologică se limitează la Biblie, lupta sa cu Biserica Catolică pare o bătălie între texte şi nimic mai mult. Vechiul Testament este îndeajuns de adevărat, Moise şi proorocii sunt mesagerii Demiurgului, Mesia iudaici vor veni cu siguranţă şi vor rândui o împărăţie milenară pentru iudei pe pământ, însă mesia iudaici nu au nimic de a face cu Hristos al lui Dumnezeu. Nevăzutul, indescriptibilul Dumnezeu cel Bun (aoratos akatanomastos agathos theos), mai înainte necunoscut creatorului la fel ca şi creaţiilor sale, s-a arătat pe Sine în Hristos. Cât de mult admite Marcion o Treime de persoane în supremul Dumnezeu nu se ştie; Hristos este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu, dar el este şi simplu “Dumnezeu” fără alte calificative; de fapt, evanghelia lui Marcion începea cu cuvintele: “Într-al cincisprezecelea an al Împăratului Tiberius Dumnezeu a coborât în Capharnaum şi a dat învăţături despre Sabaturi”. Oricât de îndrăzneaţă şi capricioasă ar fi această manipulare a textului evangheliei, este până la urmă o mărturie splendidă că, în cercurile creştine ale primei jumătăţi ale celui de-al doilea secol, divinitatea lui Hristos era o dogmă centrală. Pentru Marcion, totuşi, Hristos era Manifestarea lui Dumnezeu, nu Întruparea Lui. Cristologia sa este aceea a docetismului (q.v.), respingând inspirata copilărie a Mântuitorului, de fapt, orice fel de copilărie a lui Hristos; Mântuitorul lui Marcion este un “Deus ex machina” despre care Tertullian spunea în derâdere: “Brusc un Fiu, brusc Trimis, brusc Hristos!” Marcion nu admitea nici o proorocire a Venirii lui Hristos totuşi; profeţii iudei preziseseră numai mesia iudei, iar aceşti mesia iudei încă nu apăruseră. Marcion a folosit povestea celor trei îngeri, care au mâncat, au mers, şi au vorbit cu Avraam chiar dacă nu aveau trup uman adevărat, ca pe o ilustrare a vieţii lui Hristos (Adv. Marc., III, ix). Tertullian spune (ibid.) că atunci când Apelles şi adepţii lui Marcion au început să creadă că Hristos chiar avea un trup adevărat, nu prin naştere ci mai degrabă alcătuit din elemente, Marcion ar fi preferat să accepte chiar şi o naştere presupusă decât un trup adevărat. Dacă asta a fost o batjocură a lui Tertullian sau o schimbare reală în sentimentele lui Marcion, asta nu o putem şti. Pentru Marcion materia şi carnea nu sunt cu adevărat răul ca esenţă, ci lucruri demne de dispreţ, o creaţie oarecare a Demiurgului, şi era greu de crezut ca Dumnezeu să le fi făcut chiar El însuşi. Viaţa lui Hristos pe pământ a fost un contrast continuu faţă de conducerea Demiurgului. Unele dintre aceste contraste sunt stabilite cu isteţime: Demiurgul a lăsat urşi pentru a devora copiii pentru distracţii obraznice (Regii) – Hristos i-a rugat pe copii să vină la El şi El i-a mângâiat şi binecuvântat; Demiurgul, prin legea sa, i-a declarat pe leproşi necuraţi şi i-a alungat – dar Hristos i-a atins şi i-a vindecat. Patima prezumtivă şi moartea lui Hristos au fost lucrarea Demiurgului, care, ca răzbunare pentru abolirea legii iudeilor de către Hristos l-a oferit iadului. Dar chiar şi în iad Hristos a triumfat asupra Demiurgului prin predici către duhurile din fundul iadului, apoi prin Învierea Sa. El a găsit adevărata Împărăţie a Dumnezeului cel Bun. Epifanius (Haer., xlii, 4) spune că marcioniţii credeau că în adâncul iadului Hristos le-a adus mântuire lui Cain, Core, Dathan şi Abiron, Esau, şi neamurilor străine, dar i-a lăsat în damnare pe toţi sfinţii Vechiului Testament. Acest lucru se poate să fi fost susţinut de unii marcioniţi în secolul al patrulea, dar nu era învăţătura lui Marcion însuşi, care nu avea tendinţe Antinomian. Marcion a negat învierea cea trupească, “deoarece carnea şi sângele nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu”, şi a negat a doua venire a lui Hristos pentru a judeca pe cei vii şi pe cei morţi, pentru că Dumnezeu cel bun, fiind numai bunătate, nu îi pedepseşte pe cei care îl resping; El doar îi lasă în seama Demiurgului, care îi va trimite în focul cel veşnic.
Referitor la disciplină, principala diferenţă constă în respingerea căsătoriei, de ex. el botează doar pe cei care nu au fost căsătoriţi: virgini, văduvi, celibatari şi eunuci (Tert., “Adv. Marc.”, I, xxix); toţi ceilalţi rămânând catechumeni. Pe de altă parte, absenţa divizării dintre catechumeni şi cei botezaţi, în credinţa marcionită, i-a şocat pe creştinii ortodocşi, dar a fost apărată cu vehemenţă de Marcion care a apelat la Gal., vi, 6. Conform lui Tertullian (Adv. Marc., I, xiv) el folosea apă pentru botezare, îşi miruia credincioşii cu ulei şi dădea lapte şi miere catechumenilor şi astfel, până aici a păstrat practicile ortodoxe, spune Tertullian, toate aceste lucruri sunt “elemente neânsemnate ale Creatorului.” Marcioniţii trebuie să fi avut posturi în exces dacă au provocat ridiculizarea de către Tertullian in his Montanist days. Epifanius spune că ei posteau sâmbăta în spiritul opoziţiei faţă de Dumnezeul iudeilor, care a făcut Sabatul ca zi a înveselirii. Acesta poate fi, totuşi, doar un obicei apusean adoptat de ei.
III. ISTORIE
Soarta marcionismului a fost să rătăcească aproape imediat, odată ce ideile fondatorului erau doar simple gnosticisme. Creatorul sau Dumnezeul iudeu al lui Marcion era prea inconsistent şi ilogic ca şi concept, el era inferior Dumnezeului cel bun, fiind şi independent; el era drept, însă nu tocmai bun; scrierile sale conţineau adevărul şi totuşi trebuiau înlăturate; el a creat toţi oamenii şi nu le-a hărăzit răul, totuşi ei nu trebuiau să i se închine şi să îl slujească. Adepţii lui Marcion au căutat să fie ceva mai logici, ei au postulat trei principii: binele, cel drept şi cel rău, care se opunea primelor două; sau numai un principiu, dumnezeul cel drept ca fiind o creaţie oarecare a lui Dumnezeu cel bun. Prima opinie a fost susţinută de Syneros şi Lucanus sau Lucianus. Despre primul nu ştim nimic în afară de menţionarea sa în Rhodon; despre al doilea avem ceva mai multe informaţii, iar Epifanius a dedicat un întreg capitol combaterii sale. Atât Origen cât şi Epifanius, oricum, păreau să cunoască secta lui Lucanus doar din auzite; se pare, prin urmare, că a şi dispărut spre finele secolului al treilea. Tertullian (De Resur., Carn., ii) spune că Lucanus l-a întrecut chiar şi pe Marcion în negarea învierii, nu doar a celei trupeşti, ci şi a sufletului, admiţând numai învierea unei tertium quid (pneuma ca opus al lui psyche?). Tertullian spune că a avut în vedere învăţătura lui Lucanus când a scris “De Anima”. Este posibil ca Lucanus să fi învăţat despre metempsihoza sufletului; conform lui Epifanius unii marcioniţi ai zilelor sale au susţinut-o. Chiar dacă mica sectă a lui Lucanus s-a stins după puţin timp, doctrina cuprinsă în cele trei principii a fost sprijinită mult timp de marcioniţi. În timpul Sf. Hippolytus (cca. 225) a fost susţinută de un asirian numit Prepon, care a scris în apărarea ei o lucrare numită “Bardesanes armeanul” (Hipp., “Adv. Haer.”, VII, xxxi). Adamantius în al său “Dialog” (vezi mai jos) introduce o probabil fictivă doctrină marcionistă a celor trei principii, iar Epifanius o reliefează, evident, ca fiind doctrina marcionistă predominantă a zilelor sale (374). Doctrina Singurului Principiu, în care dumnezeul iudeu este o creaţie, a fost sprijinită de celebrul Apelles, care, deşi cândva discipol al lui Marcion însuşi, a devenit mai mult un gnostic decât un marcionit. El a fost însoţit de o fată pe nume Philumena, un soi de clarvăzătoare cu apucături spre magie, care pretindea că are viziuni frecvente cu Hristos şi Sf. Pavel, apărând sub forma unui băiat. Tertullian o numeşte pe această Philumena prostituată, acuzându-l pe Apelles de desfrâu, însă Rhodon, care îl cunoştea personal pe Apelles, îl caracterizează ca “venerabil în conduită şi ca etate”. Tertullian îl atacă deseori în scrierile sale (“De Praeser.,” lxvii; “Adv. Marc.,” III, g. 11, IV, 17) şi a scris chiar o lucrare împotriva lui: “Adversus Apelleiacos”, care din nefericire s-a pierdut, ea fiind văzută de Sf. Hippolytus şi Sf. Augustin. Unele fragmente din Apelles au fost colecţionate de A. Harnack (mai întâi în “Texte u. Unters.”, VI, 3, 1890, iar apoi ibid., XX, sau noul ser., V, 3, 1900), care a scris “De Apelles Gnosi Monarchica” (Leipzig, 1874), chiar dacă Apelles a repudiat cu emfază pe cei doi dumnezei ai lui Marcion şi a afirmat “Un Dumnezeu bun, un Început, şi o Putere de nedescris.” (akatanomastos).
Acest “Sfânt şi bun Dumnezeu din ceruri”, potrivit lui, nu lua aminte la lucrurile de dedesubt, ci a creat un alt dumnezeu care a făcut lumea. Nici acest dumnezeu-creator nu este nu este singura emanaţie a Supremului Dumnezeu; există şi un înger de foc ori dumnezeu de foc (“Igneus Praeses mali” potrivit lui Tertullian, “De Carne”, viii) care corupea sufletele oamenilor; există un dumnezeu iudeu, un dumnezeu al legii, care probabil ar fi scris Vechiul Testament, despre care Apelles susţinea a fi un fals. Posibil, totuşi, ca dumnezeul focului şi dumnezeul legii să fi fost doar manifestări ale dumnezeului creator. Apelles a scris o lucrare vastă numită Syllogismoi pentru dovedirea lipsei de plauzibilitate a Vechiului Testament, din care Origen citează un fragment caracteristic (In Gen., II, ii). Antidocetismul lui Apelles a fost pomenit ca mai sus. Despre alţi adepţi ai lui Marcion se cunosc doar numele. Marcioniţii au diferit de creştinii gnostici prin aceea că ei gândeau că este nelegiuire să îşi nege religia în timpuri de persecuţie, rivalizând într-un chip nobil cu catolicii în a-şi vărsa sângele în numele lui Hristos. Martirii marcioniţi nu sunt rar pomeniţi în lucrarea lui Eusebius “Istoria Bisericii” (IV, xv, xlvi; V, xvi, xxi; VII, xii). Numărul şi influenţa lor par să fi fost întotdeauna mai mici în vest decât în est, iar în vest curând ei au pierit. Epifanius, totuşi, consfinţeşte că în răsărit în 374 A.D. ei au înşelat ” un mare număr de oameni” şi au fost găsiţi, “nu doar în Roma şi Italia, ci şi în Egipt, Palestina, Arabia, Siria, Cipru şi Tebaida şi chiar în Persia”. Iar Theodoret, episcop de Cyrus în provincia Eufratului între 423 şi 458, în scrisoarea sa către Domno, patriarh al Antiohiei, aminteşte cu îndreptăţită mândrie cum a convertit o mie de marcioniţi în dioceza sa răzleţită. Nu departe de dioceza lui Theodoret, lângă Damasc, a fost descoperită o inscripţie a unei biserici marcionite, arătând că în. 318-319 A.D marcioniţii aveau libertate de credinţă (Le Boss and Waddington, “Inscr. Grec.”, Paris, 1870). Constantin (Eusebius, “Vita”, III, lxiv) a interzis toate închinările marcionite publice şi private . Chiar dacă paulicienii sunt mereu încadraţi de adversarii lor la maniheişti, şi chiar dacă adopţia lor a principiilor maniheiste par de netăgăduit, totuşi, potrivit lui Petrus Siculus, care a trăit printre paulicieni (868-869) în Tibrike şi ca atare este un martor credibil, fondatorul lor, Constantin Armeanul, la primirea Evangheliei lui Marcion şi a Apostoliconului de la un diacon din Siria, a înmânat-o adepţilor săi, care de la început au primit-o ca pe Biblia lor şi au îndepărtat orice scrieri ale lui Mani. Combaterea marcionismului de către arhiereul armean Eznik în secolul al cincilea arată că marcioniţii erau încă numeroşi în Armenia la acea vreme (Eznik, “Respingerea sectelor”, IV, Ger. tr., J. M. Schmid, Vienna, 1900). Ermoni susţine că descrierea lui Eznik asupra doctrinei lui Marcion încă mai reprezintă forma antică a acesteia, însă nu este încuviinţată de alţi scolastici (“Marcion dans la littérat. Arménienne” in “Revue de l’Or. Chrét.”, I)
IV. MUTILAREA NOULUI TESTAMENT
Numele lui Marcion apare proeminent în discutarea a două chestiuni importante, aceea a Crezului apostolilor, şi aceea a Canonului din Noul Testament. Se susţine de către scolasticii mai recenţi că Crezul apostolilor a fost schiţat în Biserica Romană ca opoziţie la marcionism (cf. F. Kattenbusch, “Das Apost. Symbol.”, Leipzig, 1900; A.C. McGiffert, “The Apostle’s Creed”, New York, 1902). Trecând peste asta, atitudinea lui Marcion faţă de Noul Testament trebuie explicată mai departe. Doctrina sa de căpătâi a fost opunerea Vechiului Testament celui Nou, iar această doctrină el a ilustrat-o amplu în marea sa lucrare (pierdută), Antithesis, ori “Contraste”. Totuşi, pentru a face contrastul perfect el a trebuit să omită mult din scrierile din Noul Testament şi să manipuleze restul. El a luat doar o evanghelie din cele patru şi a acceptat numai zece epistole ale sf. Pavel. Evanghelia lui Marcion s-a bazat pe canoanele Sf. Luca cu omiterea primelor două capitole. Textul a fost restaurat cît mai mult posibil de Th. Zahn, “Geschichte d. N.T. Kanons”, II, 456-494, din toate sursele disponibile, îndeosebi Epifanius, care făcuse o culegere de 78 de pasaje. Modificările lui Marcion constau îndeosebi în omisiuni din text. Modificările mai neînsemnate sunt cam aşa: “Ţie îţi mulţumesc, Tată, Dumnezeu al cerurilor şi pământului” schimbat în “Îţi mulţumesc, Tată, Domn al cerurilor”. “Nesăbuit şi împietrit la inimă cel ce crede tot ce au spus profeţii”, schimbat în “Nesăbuit şi împietrit la inimă cel ce crede în tot ce v-am spus eu.” Uneori uşoare adăugări sunt făcute: “L-am găsit pe acesta stricând poporul nostru” (acuzare a iudeilor înainte de Pilate) primeşte adaosul: “şi distrugând legea şi proorocii.” Un proces similar a urmat cu Epistola Sf. Pavel. Prin omiterea unei singure prepoziţii Marcion a întors textul în favoarea doctrinei sale, în Efes., iii, 10: “taina care de la începutul lumii a fost ascunsă de Dumnezeu cel care a creat toate lucrurile” (omiterea lui en înainte de theo). Oricât de isteţ ar fi fost făcute modificările, catolicii au continuat să-l preseze pe Marcion chiar şi cu texte pe care el le-a reţinut în Noul Testament al său, datorită unei continue nevoi de modificări. Epistolele Sf. Pavel pe care el le-a primit au fost, mai întâi, Galatenii, pe care el le-a considerat un pilon pentru marcionism, apoi Corintenii I şi II, Romanii I şi II, Tesalonenii, Efesenii (pe care, însă, el i-a cunoscut sub denumirea de Laodicieni), Colosenii, Filipenii şi Filimon. Epistolele pastorale, Epistolele catolice, evreieşti, precum şi Apocalipsul, şi Faptele, au fost excluse. Recent, De Bruyne (“Revue Benedictine”, 1907, 1-16) a relevat un bun caz pentru supoziţia că scurta prefaţă la epistolele lui Pavel, care cândva erau atribuite lui Pelagius şi altora, sunt scoase din Biblia marcionită şi presărată cu titluri catolice pentru epistolele lipsă.
V. SCRIITORI ANTI-MARCIONIŢI
(1) Sf. Iustin Martirul (150) se referă la marcioniţi în a sa primă Apologie; el a mai scris şi un tratat special împotriva lor. Acesta, însă, menţionat de Irenæus ca Syntagma pros Markiona, s-a pierdut. Irenaeus (Haer., IV, vi, 2) citează un scurt pasaj din Iustin conţinând propoziţia: “Nu l-aş fi crezut nici pe Însuşi Dumnezeu dacă El l-ar mărturisi pe oricare altul decât Creatorul”; ca şi, V, 26, 2.
(2) Irenaeus (c. 176) a intenţionat să scrie o lucrare specială de respingere a lui Marcion, dar nu şi-a îndeplinit vreodată scopul (Haer., I, 27, 4; III, 12, 13); el îl menţionează pe Marcion, totuşi, de foarte multe ori în marea sa operă îndeosebi împotriva Ereziei III, 4, 2; III, 27, 2; IV, 38, 2 sq.; III, 11, 7, 25, 3.
(3) Rhodon (180-192) a scris un tratat împotriva lui Marcion, dedicat lui Callistion. Acum nu mai există, dar este pomenit de Eusebius (H. E. V, 13) care dă câteva citate.
(4) Tertullian, principala noastră sursă de informaţii, a scris “Adversus Marcionem” (cinci volume) în 207, şi face referiri la Marcion în câteva din lucrările sale: “De Praescriptione”, “De Carne Christi”, “De Resurrectione Carnis” şi “De Anima”. Lucrarea sa împotriva lui Apelles s-a pierdut.
(5) Pseudo-Tertullian, (posibil Commodian. Vezi H. Waitz, “Ps. Tert. Gedicht ad M.”, Darmstadt, 1901) a scris un lung poem împotriva lui Marcion în versuri neregulate hexametrice, care acum este valoros. Pseudo-Tertullian (posibil Victorinus din Pettau) a mai scris şi un scurt împotriva tuturor ereziilor (c. A.D. 240) care de asemenea există.
(6) Adamantius – fie că este un personaj real sau doar un pseudonim – este incert. Dialogul său “De Recta in Deum Fide”, a fost adeseori atribuit lui Origen, dar este dincolo de orice îndoială că nu este el autorul. Lucrarea a fost probabil alcătuită pe la 300 A.D.. A fost iniţial scrisă în greacă şi tradusă de Rufinus. Este o combatere a marcionismului şi valentianismului. Prima jumătate este îndreptată împotriva marcionismului, care este apărat de Megethius (care sprijină cele trei principii) şi Marcus (care apără două). (Berlin ed. Părinţilor, de Sande Bakhuysen, Leipzig, 1901).
(7) Sf. Hippolytus din Rome (c. 220) vorbeşte de Marcion în a sa “Respingerea tuturor ereziilor”, cartea VII, cap. 17-26; şi X, 15)
(8) Sf. Epifanius a scris opera sa împotriva ereziilor în 374, şi este a doua sursă principală de informare prin cap. xlii-xliv). Este de nepreţuit pentru reconstruirea textului Bibliei lui Marcion, deoarece dă 78 şi apoi 40 pasaje din Noul Testament al lui Marcion care diferă de al nostru şi adaugă o scurtă combatere în fiecare caz în parte.
(9) Sf. Ephraem (373) menţine în mai multe din scrierile sale o polemică împotriva lui Marcion, cum ar fi în “Comentariu despre Diatesseron” (J.R. Harris, “Fragments of Com. on Diates.”, London, 1895) şi în “Metrical Sermons” (Roman ed., Vol II, 437-560, and Overbeek’s Ephraem etc., Opera Selecta).
(10) Eznik, un arhiereu armean, sau posibil episcop de Bagrawand (478) a scris “Respingerea sectelor”, a cărei Cartea IV este o combatere a lui Marcion. Tradusă în germană, J.M. Schmid, Vienna, 1900.
(courtesy of http://www.newadvent.org/cathen/09645c.htm)
