Marcionismul este sistemul de credinţă dualist născut din învăţăturile lui Marcion din Sinope la Roma prin anul 144 CE (115 ani şi 6 luni de la Crucificare, conform însemnării lui Tertullian din Adversus Marcionem, xv).
Marcionismul reflectă o înţelegere diferită a rădăcinilor credinţei creştine faţă de cea ştiută în mod obişnuit astăzi. Pentru biserica timpurie, sursa celor mai persistente persecuţii ale creştinilor era din iudaism, iar ei au înţeles că teologia Vechiului Testament despre mânie era diferită de cea din Noul Testament despre iubire şi mântuire.
Marcion a profitat de acest conflict pentru a-şi propovădui crezul că un Demiurg, un dumnezeu rău, a creat universul. Aceasta este cheia pentru a-i înţelege pe anticii marcioniţi.
Marcionismul a fost denunţat ca erezie, scriindu-se împotriva lui; notabil este Tertullian, cu un tratat în cinci volume – Adversus Marcionem, scris prin 208. Oricum, criticile împotriva marcionismului au prevenit autorităţile, solicitându-se în Primul Consiliu din Niceea din 325, să se declare ce este eretic (vezi erezia) împotriva Bisericii. Scrierile lui Marcion s-au pierdut, deşi ele au fost citite în multe locuri şi trebuie să fi existat multe manuscrise. Chiar şi aşa, mulţi scolastici (inclusiv Henry Wace) susţin că este posibilă reconstruirea şi deducerea unei părţi însemnate a străvechiului marcionism prin ceea ce criticii, îndeosebi Tertullian, au scris referitor la Marcion.
Organizaţia ecleziastică cunoscută ca marcionism a început cu excomunicarea lui Marcion din Biserica Romană prin 144. Marcion era un creştin bogat din Pontus, fiul unui episcop; a ajuns la Roma prin anul 140, curând după revolta lui Bar Kokhba. Această răscoală, împreună cu alte războaie iudeo-romane (Marea Răscoală a iudeilor şi Războiul Kitos), furnizează un context istoric al întemeierii marcionismului.
Marcion şi-a folosit bogăţia, care i-a fost returnată după ce a donat-o Bisericii Romane, penru a fonda o organizaţie ecleziastică. Aceasta a devenit rivală celeai a Bisericii Romane. Marcionismul a continuat în Vest pentru încă 300 de ani, însă ideile marcioniste au persistat mult mai mult timp.
Organizaţia s-a menţinut în Est pentru încă vreo câteva secole, îndeobşte în afara Imperiului Bizantin, în zone care mai târziu vor fi dominate de maniheism. Nu este accidental: Mani se crede că a fost un mandaean, iar mandaeanismul este legat de marcionism în câteva feluri. De pildă, atât mandaeanismul, cât şi marcionismul sunt caracterizate de credinţa într-un demiurg. Organizaţia marcionistă este astăzi dispărută, pe când mandaeanismul nu.
Un episcop hirotonisit din Sinope, Asia Minor, Marcion declara că creştinismul era distinct de şi în opoziţie cu iudaismul. Nu era nimic nou pentru biserica şi contemporanii săi. Într-adevăr, un mare număr de părinţi ai bisericii timpurii atacaseră iudaismul; de exemplu, Sf. Ioan Chrysostom credea că iudeii “se închină diavolului.” Marcion a mers chiar mai departe. Mai întâi, el a respins întreaga Biblie în afară de Evanghelia lui Luca. Mai apoi, el a adoptat credinţa în doi dumnezei. Unul era bun; celălalt era dumnezeul iudeilor şi era rău, dar a creat totuşi universul.
Premisa marcionismului este că multe din învăţăturile lui Hristos cu ceea ce acum este numit Vechiul Testament. Marcion a adunat scripturile tradiţionale iudaice, şi le-a juxtapus împotriva pildelor şi învăţăturilor lui Hristos, într-o lucrare intitulată Antitezele. Sursa lui Marcion pentru pildele şi învăţăturile lui Hristos a fost Evanghelia lui Luca, pe care Marcion o numea simplu – Evanghelia. Asta nu doar că a omis toate profeţiile despre venirea lui Hristos, ci a avut şi alte implicaţii teologice seriose. Merită menţionat faptul că Marcion a republicat Evanghelia lui Luca pentru a elimina din ea orice influenţe iudaice.
Marcion a mai scris şi Apostolicon, care era alcătuit din 10 epistole tradiţionale ale lui Pavel, pe care iarăşi le-a republicat pentru a strămuta orice influenţe iudaice din ele. Evreii şi Epistolele Pastorale par să nu fi fost incluse, iar Laodiceenii s-a folosit în locul Efesenilor. La compilarea acestor texte, Marcion a redactat ceea ce este, probabil, primul canon al Noului Testament consemnat.
Marcioniţii susţineau că dumnezeul cunoscut ca YHVH este inconsecvent, gelos, mânios şi pornit spre genocid. Lumea materială creată de el este imperfectă, un loc al suferinţei; dumnezeul care a făurit o astfel de lume este un demiurg cârpaci sau maliţios. În credinţa marcionită, Isus nu este Mesia; persoana pe care iudeii religioşi o anticipau ca şi cuceritor şi lider politic. Mai degrabă, conform marcioniţilor, Hristos a fost trimis de Elohim — un dumnezeu sau o comunitate de dumnezei priviţi ca fiind mai puternici decât YHWH. Rolul lui Hristos era de a-l dezvălui pe supremul Dumnezeu al luminii şi gândirii curate, diferit ca şi caracter de YHWH. Acest Dumnezeu suprem este considerat de marcioniţi ca fiind liber de patimă şi mânie, binefăcător în întregime; Hristos fusese trimis să-i conducă pe credincioşi dincolo de supunerea faţă de limitatul, mâniosul YHWH.
Marcionismul nu este identic, dar este legat de diverse credinţe numite per ansamblu gnosticism. În diferite surse, Marcion este adesea trecut în rândul gnosticilor, dar conform Oxford Dictionary of the Christian Church (ediţia a 3-a.), “este limpede că el ar fi stârnit puţină simpatie cu speculaţiile lor mitologice” (p. 1034). În 1911 Henry Wace afirma: “O faţă bisericească modernă s-ar întoarce de la visurile valentinianismului într-un dispreţ tăcut; dar nu ar fi putut refuza să discute problema ridicată de Marcion, căci dacă există o astfel de opoziţie legată de diferitele aspecte privitoare la cuvântul lui Dumnezeu, nu poate proveni totul de la un singur autor.” O primă diferenţă între marcioniţi şi gnostici era că gnosticii îşi bazau teologia pe o înţelepciune tăinuită (cum ar fi, de pildă, Valentinius găsit în Scrisorile lui Pavel) pe care ei pretindeau că o deţin, în vreme ce Marcion şi-a bazat teologia pe conţinutul Scrisorilor lui Pavel şi spusele scrise ale lui Isus — cu alte cuvinte, un argument din scripturi, Marcion definind ce a fost din scripturi şi ce nu. Cristologia marcioniţilor era la bază docetică, negând natura omenească a lui Hristos.
Marcionism arată influenţa filosofiei elenistice asupra creştinismului, prezentând o critică moralistă a Vechiului Testament privit din unghiul platonismului. secta îi putea conduce pe alţi creştini la introducerea unei exprimări formale a credinţelor în liturghia lor (vezi Crezul) şi la formarea unui canon autoritar al Scripturii propriu, producând astfel un canon de actualitate al Noului Testament, susţine Adolf Harnack.
Potrivit unei remarci a lui Origen (Comentariu despre Evanghelia lui Matei 15.3), Marcion “a interzis interpretările alegorice ale scripturii”. Tertullian a dezbătut aceasta în tratatul său împotriva lui Marcion, cum a menţionat Henry Wace:
Continuăm povestea spunând că el le-a cerut presbiterilor romani să explice textele, “Un copac bun nu poate zămisli fructul răului,” şi “Nici un om nu ia o bucată din haina nouă pentru a petici pe cea veche” texte din care el a dedus că lucrurile în care se regăseşte răul nu pot proveni de la Dumnezeul cel bun, iar ca atare religia creştină ar putea să nu aibă nimic în comun cu cea iudaică. Respingând explicaţiile oferite de presbiteri, el şi-a îndepărtat oportunitatea de a ameninţa cu o schismă biserica lor.
Tertullian, laolaltă cu Epifanius din Salamis, au obiectat şi ei că Marcion a avut la îndemână evangheliile lui Matei, Marcu şi Ioan, folosind-o numai pe a lui Luca. Tertullian a citat din Luca 6:43-45 (un copac bun nu zămisleşte fructul răului) şi Luca 5:36-38 (nimeni nu ia o bucată dintr-o haină nouă pentru a petici una veche ori nu pune vinul nou în burdufuri vechi), pentru a teoretiza că Marcion voia să redobândească învăţăturile autentice ale lui Isus. Irenaeus afirma, “Izbăvirea [lui Marcion] va fi obţinută doar de acele suflete care au învăţat doctrina lui; în timp ce trupul, fiind luat încă de pe pământ, este incapabil de a se alătura izbăvirii.” Tertullian a atacat şi el această opinie în De Carne Christi.
Hippolytus a consemnat şi el că fantasmagoricul (şi docetistul) Hristos al lui Marcion era “înfăţişat ca om, deşi nu era om ” şi că nu ar fi murit cu adevărat pe cruce.[15] Oricum, Ernest Evans, la editarea acestei lucrări, observa:
Aceasta s-ar putea să nu fie tocmai convingerea lui Marcion. A fost cu siguranţă Hermogenes (cf. Tertullian, Adversus Hermogenem) şi probabil şi alţi gnostici şi marcioniţi, care au susţinut că rigiditatea acestei chestiuni explică multele imperfecţiuni ale lumii.
Din cauza respingerii Vechiului Testament ce îşi are originile în Biblia iudaică marcioniţii sunt priviţi de unii creştini ca fiind antisemiţi. Într-adevăr, cuvântul marcionism este uneori folosit în timpurile moderne pentru a desemna tendinţele antiiudaice în bisericile creştine, îndeosebi când astfel de tendinţe sunt văzute ca reziduuri supravieţuitoare ale anticului marcionism. De exemplu, pe site-ul său de web, Biserica Tawahedo din Etiopia se pretinde singura biserică creştină complet curată de marcionism. Pe de altă parte, Marcion nu le-a pretins creştinilor să fie Noul Israel ai Teologiei Înlocuirii, nici nu a încercat să folosească scripturile ebraice pentru a-şi susţine opiniile. Marcion însuşi nu pare să fi fost antisemit.
Marcion se crede că a impus o moralitate severă acoliţilor săi, dintre care unii au suferit persecuţii. În particular, el a refuzat să îi reprimească pe cei care s-au dezis de credinţă sub persecuţie romană. Alţii dintre adepţi, cum ar fi Apelles, au creat propriile secte cu învăţături derivate.
(courtesy of http://timothyministries.org/theologicaldictionary/references.asp?theword=Marcionism)
