O introducere in maniheism

Extras şi editat din “A reader in Manichaean Middle Persian and Parthian” („Un cititor despre maniheism în limbile mezo-persană şi partă)

de Mary Boyce

Abstract: Maniheismul este o religie gnostică originară din Persia-Babilonia, din secolul al III-lea AD. Fondatorul său a fost un persan de sorginte nobilă, pe nume Mani (ori Manes), cca.216-cca.276. Maniheismul a fost tratat mult timp ca o erezie creştină, dar a fost înţeleasă mai clar ca o religie independentă, schiţată din resurse diverse ale creştinismului, zoroastrianismului şi budismului.

Dinastia Sasanian a condus lumea iraniană mai mult de patru secole (224-651 AD), după cât se pare în mare strălucire şi glorie. Dar când Imperiul Sasanian a avut probleme cu arabii din deşert, însufleţiţi de noua evanghelie a Islamului, întreaga sa structură vastă şi măreaţă s-a fărâmiţat în scurt timp. Exista ceva esenţial greşit în sistemul politic din Iran încă de la începutul domniilor Sasaniene.

Ascunşi sub nemaipomenita măreţie şi marile realizări militare ale Sasanienilor zăceau germenii decadenţei. Pe tot parcursul celor patru veacuri de domnie sasaniană, zoroastrianismul a continuat să fie “religia oficială de stat”, dar istoricii au pomenit şi câteva “secte eretice”. Aparent acestea au fost suprimate, însă “ne lipseşte materialul necesar pentru a ne forma o judecată, deoarece triumful doctrinei ortodoxe a condamnat la uitare majoritatea opiniilor care se abăteau de la ea”. În pofida acestui triumf al ortodoxiei zoroastriene, rămâne faptul că un anumit număr de  “erezii” au fost formulate din timp în timp, iar două dintre ele au avut o reacţie favorabilă din partea maselor. O astfel de erezie a fost promulgată de către Mani chiar la începutul erei sasaniene iar cealaltă a fost “erezia” propovăduită de Mazdak pe la sfârşitul domniilor dinastiei Sasaniene. “Se poate sugera că simplul fapt al existenţei unor astfel de mişcări eretice precum maniheismul şi mazdakismul este un indiciu al acelor germeni ai decadenţei care au întunecat prăbuşirea finală a credinţei naţionale din Persia”.

Dinastia Sasanian a fost înfiinţată de Ardashir Papakan din casa de Sasan în anul 226 A.D. Ardashir a condus răscoala naţională împotriva luptelor fratricide şi a conducerii fără de religie a conducătorilor familiei Arsacid (neam part) din Iran. Conducătorii familiei Arsacid erau zoroastrieni cu numele, dar se gândeau mai mult la propria putere şi poziţie decât la ţara sau religia lor. Pe plan politic naţiunea a suferit în ochii întregii lumi, deoarece capitala ţării a fost cucerită şi prădată de romani de nu mai puţin de trei ori în decursul a o sută de ani. La această ruşine se adaugă căile “nereligioase” şi neortodoxe în care casa de Arsacid conducea, ceea ce i-a supărat teribil pe Ardashir şi pe înfocaţii lui adepţi. Ardashir a condus mişcarea naţională împotriva Arsacizilor, care, credea poporul, au condus ţara spre ruină şi dezastru. Provincia Pars (Persis) peste care stăpânea Ardashir a fost centrul şi punctul de coagulare a ceea ce mai rămăsese viu din vechea credinţă zoroastriană. Ardashir şi adepţii săi credeau că numai prin restaurarea vechii religii se putea face o domnie stabilă, iar oamenii au fost de acord. Înflăcărat de acest entuziasm, Ardashir a condus dubla mişcare pentru restaurarea credinţei străvechi a lui Zoroastru şi pentru stabilirea unei forme de guvernare ariene în ţară. Ardashir însuşi a fost preot, iar preoţia sa a fost moştenită de la o lungă linie de strămoşi. Întreaga naţiune s-a ridicat la chemarea sa, iar Ardashir a fost biruitor în ambele sale ţeluri. Iar la moartea sa din 242 A.D. a lăsat nou fondatul imperiu fiului său, Shapur I. Şi odată cu imperiul i-a lăsat şi următorul “testament” fiului său:

“Când monarhii cinstesc
Credinţa, atunci ea şi regalitatea sunt înfrăţite,
Pentru că ele îngemănate sunt, iar tu putea-vei spune:
‘O mantie poartă amândouă’. Credinţa nu rezistă
Fără tron, nici chiar domnia nu va sta
Făr’ de credinţă; ca două piese de brocart
Ele s-au împletit mereu
Pentru cei chibzuiţi….
Şi sunt trebuincioase una alteia, iar noi vedem perechea
Împreunată-n binefacere“.

Crezând în aceste lucruri, Ardashir a înfiinţat o teocraţie bine pusă la punct în Iran. El însuşi preot, el a urmat negreşit tot ceremonialul complicat prescris de credinţa sa, iar ca un credincios entuziast şi sincer şi-a făurit imperiul pe fundaţiile solide ale credinţei. Acest lucru este limpede înfăţişat pe monedele sale, ca de altfel pe toate monedele din perioada dinastiei Sasaniene. Pe reversul fiecărei monede vedem un altar al focului flancat pe fiecare parte de o figură umană complet înarmată. Una dintre ele reprezintă regalitatea, puterea seculară; iar cealaltă reprezintă pe Dasturan-Dastur (Marele Preot al imperiului), semnificând puterea duhovnicească. Aceştia sunt “cei doi fraţi”.

În statul teocratic înfiinţat de Ardashir I pândeau deja germenii ascunşi ai decadenţei. O astfel de constituire teocratică ar da în mod firesc o pondere deosebită preoţimii unei anumite religii, precum şi o importanţă deosebită unui anumit set de credinţe şi dogme. Achaemenianii au domnit peste un imperiu mult mai extins decât cel al Sasanienilor, dar politica lor religioasă a fost una de toleranţă faţă de diferitele religii ale supuşilor lor. Sasanienii, pe de altă parte, au căutat să obţină solidaritate şi unitate prin omogenitatea credinţei (măcar pentru majoritatea supuşilor) şi prin asigurarea unei poziţii înalte în stat a unei anumite credinţe şi a unui set de practici şi dogme religioase. Această poziţie favorizată a permis zoroastrianismului să aducă clerul zoroastrian în stadiul de a se crede un soi de “oameni aleşi” ai lui Dumnezeu şi încet, dar sigur în ei a lucrat un spirit de intoleranţă faţă de alte credinţe.

Este într-adevăr semnificativ faptul că prima înştiinţare a noii credinţe eclectice a lui Mani a fost făcută tocmai în ziua în care Shapur I, fiul şi succesorul fondatorului casei de Sasanian, a fost încoronat la Ctesiphon (20 martie, 242 A.D.).

Încă din timpul vieţii lui Mani şi în ţara sa de origine această nouă credinţă era “combătută şi afurisită la fel de violent de către zoroastrianismul ortodox pe cât a fost şi de creştinismul ortodox când s-a răspândit spre vest, în domeniile imperiale ale Romei”. Până la începutul secolului prezent (al XX-lea) după Hristos, toate informaţiile pe care le deţinem despre Mani şi învăţătura sa au fost din aceste două surse şi nu avem nimic altceva. Preoţimea zoroastriană l-a denumit “diavolul întrupat” şi “diavolul schilod” (pentru că era şchiop), iar cărturarii creştini au fost la fel de batjocoritori.

În 1902-1903, prima expediţie în regiunea Turfan din Asia Centrală a fost trimisă din Berlin şi a fost condusă de Gruenwedel şi Huth. Ea a fost urmată de o a doua în 1904, condusă de Le Coq, apoi o a treia condusă de Le Coq şi Gruenwedel. Ultima s-a desfăşurat între 1905 şi 1907 şi a rezultat în aducerea unui “veritabil tezaur” de fragmente maniheiste la Berlin. Aceste documente din Turfan includ fragmente din lucrările originale ale credinţei maniheiste, precum şi porţiuni considerabile ale cândva vastei literaturi manihiste. Sunt într-un dialect numit Pahlavi, din sogdiană, în turca veche şi chineză. Toate au fost descifrate şi editate şi traduse cu măiestrie, iar ele au limpezit considerabil chestiunea vieţii şi învăţăturilor lui Mani. De aici putem conchide că “Maniheismul nu a fost doar o ramură a zoroastrianismului într-un fel, şi părintele diferitor mişcări eretice în creştinism, ci a fost şi un element secular în viaţa religioasă a Asiei Centrale şi Răsăritene”.

Mani era iranian prin naştere şi probabil a fost adus către creştinism. Tatăl său era un om cuviincios, considerabil învăţat şi cu tendinţe eclectice distinse în materie de religie şi mama sa era descendentă din nobili parţi, numele ei fiind dat în diferite variante: Mes, Utâchîm, Marmarjam şi Karossa.

Mani s-a născut prin 216 A.D. Undeva pe la douăzeci de ani a avut o viziune spirituală şi, inspirat de revelaţia divină, el a mers înainte spre a fi un nou profet. Strădania lui a fost să facă “o sinteză a elementelor din diferitele religii existente pentru a forma o nouă religie, eclectică în caracter, şi inspirată de firea propriului său entuziasm idealist, o religie care să nu fie delimitată de hotarele naţiunii, ci să fie universal primită. Cu alte cuvinte, aspiraţia lui Mani era să aducă lumea, Orient şi Occident, într-o uniune strânsă, printr-o credinţă combinată, bazată pe crezurile cunoscute în zilele sale”.

Învăţătura lui Mani este concepută ca o sinteză. El şi-a afirmat îndeosebi independenţa de Zoroastru, Budha şi Isus, pe care el îi vedea ca pe “pionieri ai dezvăluirii adevărului pe care el a venit să îl împlinească”. De la zoroastrianism el a luat doctrina luptei fundamentale dintre Spirit şi Materie, ca baze pentru soluţionarea problemei luptei dintre Bine şi Rău. În învăţăturile lui Budha el a găsit lecţiile esenţiale pentru a duce traiul, care ar fi trebuit acceptate de oamenii de pretutindeni. Iar în Isus el a recunoscut “idealul netăgăduit al vieţii”. El a mai adăugat la învăţăturile sale doctrine ale hinduismului, precum şi vechi credinţe babiloniene care supravieţuiseră până în vremea lui. Iar în învăţătura lui mai putem observa un puternic amestec de doctrine gnostice şi neo-platonice. Acest caracter eclectic al învăţăturii lui Mani a făcut ca ea să fie mai uşor de adoptat de orice persoană din orice religie, pentru că trebuiau doar să devină o sectă desprinsă din credinţa lor originală. Ca atare, învăţătura lui Mani a fost bine primită la început, şi chiar regele Shapur I i-a devenit prieten şi protector.

Dar această nouă învăţătură nu prea s-a potrivit cu ortodoxa şi retrograda preoţime zoroastriană. Opoziţia asupra părerilor lui Mani deveneau mai puternice cu fiecare zi şi în cele din urmă Shapur I a trebuit să-l sfătuiască pe Mani să părăsească ţara şi să plece în exil. Astfel că Mani a părăsit Iranul şi a rătăcit pentru mulţi ani prin aproape toată Asia Centrală, pătrunzând şi în est până către China. În timpul acestor ani de rătăcire el a dat forma finală învăţăturilor sale, care au fost astfel gata pentru a fi scrise. Crezul său s-a răspândit rapid prin Asia Centrală şi a avut un număr considerabil de adepţi printre chinezi. Credinţa sa a fost continuată în Est până prin secolul al XVII-lea după Hristos..

Mani a rămas în exil până la moartea lui Shapur I în 272 A.D. S-a întors în Iran şi a fost bine primit de succesorul lui Shapur, Hormazd I. Dar când Hormazd I a murit după o foarte scurtă domnie (272-273 A.D.) succesorul lui, Bahram I, şi-a arătat puternica antipatie faţă de Mani condamnându-l la o moarte oribilă. Adepţii săi au fost persecutaţi cu cruzime iar religia lui Mani a fost izgonită din întregul Imperiu Iranian. Aşa se face că adepţii săi au migrat spre apus şi miazăzi. Trecând prin Egipt, religia s-a răspândit de-a lungul întregii coaste de nord a Africii, iar de acolo a pătruns în Sicilia şi în Spania, răspândindu-se astfel în toată Europa. Pentru câteva secole a continuat să fie activă pe tot cuprinsul Europei, deghizată sub forma unor diferite secte “eretice” ale creştinismului. Un maniheist cât se poate de notabil a fost Sf. Augustin, care a intrat în această religie în tinereţe, înainte de a purcede la munca sa susţinută pentru Biserica lui Hristos. În Bulgaria maniheismul apare sub forma sectei lui Bogomil („cel iubit de Dumnezeu”), în Italia sub forma sectei Cathari, o alta „eretică”. Ultima semnalare a acestei religii se găseşte în rândul celor numiţi Albigensis din sudul Franţei, care au fost masacraţi fără îndurare de către ortodocşii şi catolicii de acolo.

În Est, fortăreaţa maniheiştilor a fost regatul Uigurilor, iar acolo au fost înfloritori în mod paşnic, până ce Uigurii înşişi şi-au pierdut regatul. În China se pare că s-au stins treptat..

Principala doctrină a lui Mani priveşte lupta dintre Bine şi Rău. Asta se datorează, potrivit lui, existenţei Principiului Dualităţii de la începuturi, iar lupta se va desfăşura veşnic. Mani învăţa că Lumina era Spirit şi ca atare, “binele” şi că Întunericul era Materie, prin urmare “răul”. Mani a recunoscut trei “Ere” principale. Prima “Eră” înainte de apariţia universului vizibil, când Principiile Dualităţii erau separate complet. În a doua “Eră, cea prezentă, Întunericul s-a strecurat sub forma unor părţi mai mici în regiunea Luminii, rezultând astfel conflictul universal. A treia “Eră”, în care va avea loc sfârşitul definitiv, va aduce triumful final al Adevărului şi Luminii şi separarea completă, ca în prima “Eră”, a Tărâmului Luminii de Tărâmul Întunericului.

Însemnări despre viaţa lui Mani şi avântul bisericii lui

Mani s-a născut pe 14 aprilie, 216 d.Hr., în nordul Babilonului, care pe atunci forma o parte a provinciei Asoristan, în Imperiul Part. Tatăl său, Patteg ori Pattig, se spune că se trage din Hamadan. Mama sa, Maryam, era din familia Kamsaragan, care pretindea domnia cu casa regală partă, Arsacid. Numele lui Mani, unul destul de comun, este arameic, nu iranian.

Potrivit lui Ibn an-Nadim, Patteg a părăsit Hamadan pentru al-Madain din Babilon. Într-o zi, într-un templu pe care-l frecventa des, a auzit o voce ce venea din sanctuar,  cerându-i să renunţe la vin, carne şi legăturile cu femeile. Supunându-se acestei chemări, el a părăsit al-Madain pentru a se alătura unei secte cunoscute ca “Mughtasila” (“cei care se scaldă”). Mughtasila par să fi fost gnostici botezători, probabil adepţi ai lui Elchasaios. Mani însuşi se pare că a fost dus de tatăl său, fiind al patrulea copil, să trăiască printre ei.

Conform propriilor sale însemnări, păstrate de Ibn an-Nadim şi al-Biruni, Mani a primit, când era încă copil, o revelaţie de la un duh pe care l-a numit Geamănul, care l-a învăţat adevărurile profunde ale religiei sale. Asta se întâmpla probabil prin 228, la începutul domniei persanului Ardashir, care i-a înlăturat pe parţi. În ultimii ani ai domniei lui Ardashir, adică după vreo doisprezece ani mai târziu, Geamănul i-a apărut iar lui Mani şi i-a cerut să predice omenirii adevărul pe care l-a învăţat. Mani mai întâi le-a povestit acestea tatălui şi bătrânilor familiei; apoi a pornit pe mare, într-o călătorie de misionariat către India, adică spre Turan şi Makran (modernele Baluchistan şi Sind). Aici a avut succes în convertirea regelui din Turan şi a unui anumit număr din  supuşii săi. Probabil în 242, anul ascensiunii fiului lui Ardashir, Shapur I, Mani s-a întors pe mare la Pars, străbătând regiunea pe jos, ţinând predici, primite însă cu ostilitate. Din Pars a atins apoi Mesene, micul regat de la gurile Tigrului, iar apoi s-a întors acasă, în Babilon. A călătorit prin Babilon, predicând, a revenit în Pars, apoi în Media, întâmpinând destulă opoziţie; dar la un moment dat a reuşit să convertească la credinţa sa pe Peroz, fratele lui Shapur, care, potrivit lui Ibn an-Nadim, i-a înlesnit o audienţă la rege. Conform lucrării  maniheiste Kephalaia, Shapur l-a convocat pe Mani de trei ori din Ctesiphon, iar a treia oară l-a acceptat ca membru al curţii sale şi i-a îngăduit să-şi propovăduiască religia fără oprelişti prin toate ţinuturile.

Potrivit lui Alexandru din Lycopolis, Mani, ca membru al curţii lui Shapur, l-a însoţit pe rege într-una din campaniile sale romane, fie împotriva lui Gordian III (242-44) ori a lui Valerian (256-60). Conform Kephalaia, Mani a petrecut mulţi ani în prezenţa lui Shapur, şi mulţi ani predicând “cu rezultate rodnice” în Persia şi regiunea partă, până la Adiabene şi la ţinuturile vecine frontierei cu Roma. Se pare că, la fel ca predicarea, profetul practica şi medicina şi lecuia bolnavi. Cu ceva timp înainte de anul 262 el a mai convertit un frate de-al lui Shapur, numit Mihrshah, rege în Mesena.

Între 244 şi 261, pe vremea când Mani se afla în Weh-Ardashir (o parte din al-Madain), el a trimis o misiune în Egipt, condusă de Adda şi Patteg, care anterior fusese şi la “Roma”. (Probabil că acest Patteg era chiar tatăl lui Mani.) Această misiune, care a avut un succes considerabil, a ajuns până în Alexandria. Altă misiune, trimisă de profet din Hulwan (pe drumul de la Babilon către Hamadan) a fost condusă de Ammo, care a fost însoţit de un prinţ Arsacid. Ammo a pătruns departe spre nord-estul imperiului, spre Parthia şi Marv şi chiar dincolo de ele. Acolo a fondat comunităţi, şi a convertit pe conducătorul din Waruch (modernul Gharch). A treia misiune, condusă de Adda şi Abzaxya, în 261-62, a convertit printre creştinii din Karkuk. Fără îndoială, au mai fost multe alte misiuni despre care nu s-a păstrat vreo informaţie.

În vremea morţii lui Shapur, probabil prin 273 A.D., maniheismul pare să fi fost bine stabilit în tărâmurile sale, chiar dacă religia de stat continua să fie zoroastrianismul. Mani s-a retras în Babilonia pe timpul scurtei domnii, de numai un an, a fiului lui Shapur, Hormizd I; dar la un timp după succesiunea la tron a fratelui lui Hormizd, Vahram Iel a călătorit în jos, către Tigru, vizitându-şi comunităţile, şi atingând Hormizd-Ardashir (Ahwaz), gândită a fi o aşezare a provinciilor nord-estului  imperiului. Acest lucru i s-a interzis, şi s-a întors la Mesena, de unde a călătorit spre Tigru, către Ctesiphon. De acolo el a vizitat Kholassar, unde i s-a alăturat regele vasal Bat, un alt convertit de sânge regal. Atunci i-a parvenit porunca de a se prezenta la curtea lui Vahram de la Beth-Lapat (Gundeshapur). Aici s-a confruntat cu ostilitatea preoţilor zoroastrieni, iar după o audienţă neplăcută la rege, a fost întemniţat, în lanţuri grele. A murit după 26 de zile de captivitate, probabil în 277 d. Hr. 

Istoria ulterioară a bisericii maniheiste în Iran şi în răsărit

După moartea lui Mani, conducerea bisericii sale a fost disputată de doi dintre adepţii ăi, Sisinnios şi Gabriabos. Cel dintâi a avut succes, conducând comunitatea până la martiriul său din 191-2. Succesorul lui, Innaios, se pare că a câştigat toleranţă pentru maniheişti, care a durat până la noile persecuţii din timpul domniei lui Hormizd II. Se cunoaşte puţin despre biserică din restul perioadei dinastiei Sasanian, exceptând faptul că a îndurat multe persecuţii sângeroase din partea zoroastrienilor, şi că puterea ei s-a concentrat treptat dincolo de Oxus, după graniţa de nord-est a Iranului. Către sfârşitul secolului al VI-lea, comunitatea transoxiană şi-a declarat independenţa, sub Shad-Ohrmizd, un lider babilonian. Sub numele de denawari, şi-au menţinut autonomia până la începutul secolului al optulea, când această schismă administrativă a dispărut, domnia conducătorului babilonian Mihr (cca. 710-40) fiind acceptată în Asia Centrală.

Deşi comunitatea maniheistă de dincolo de Oxus a fost împrospătată de refugiaţi (persani şi parţi) din interiorul graniţelor Iranului, majoritatea membrilor ei erau sogdieni, un popor din estul Iranului care locuia în acele regiuni.

Cucerirea Persiei de către arabi în secolul al VII-lea a dat o mică păsuire maniheiştilor persecutaţi de acolo, iar unii chiar s-au întors acasă de dincolo de Oxus. Sub domnia ‘Abbasidă unele persecuţii au început din nou. Cu toate acestea, biserica s-a menţinut în Bagdad până în secolul al X-lea, când scaunul conducerii a fost strămutat la Samarkand. După acest secol, maniheiştii au dispărut din însemnările iraniene.

Începând de prin 692 (când, după o perioadă problematică, chinezii au redeschis Drumul mătăsii prin Asia Centrală), maniheismul a penetrat spre zonele răsăritene prin coloniile comerciale sogdiene, dezvoltându-se de-a lungul rutelor caravanelor dintre oraşul sogdian Samarkand şi China. Un misionar maniheist a ajuns la curtea chineză în 694; iar în 732 un edict imperial a îngăduit rezidenţilor străini din China să îşi practice religia aici.

În secolul al VIII-lea, o zonă vastă din Asia Centrală a fost cucerită de turcii Uigur; şi în 762 unul dintre conducătorii lor a adoptat maniheismul, care a devenit religia statală a acestui uriaş regat până la cucerirea sa de către kirghizi în 840. Maniheismul probabil a supravieţuit în Turkistanul de Est până la invazia mongolă din secolul al XIII-lea, menţinându-se cel mai puternic în şi pe lângă Qocho (contemporanul Turfan), care rămăsese un minuscul principat Uigur. În China religia a fost proscrisă în 863, însă, deşi persecutată, a supravieţuit acolo până prin secolul al XIV-lea.

Învăţăturile lui Mani

Mani propovăduia un dualism strict al spiritului şi materiei. Susţinea că binele şi răul sunt, ca esenţă şi origine, separate şi opuse, şi ele au devenit amestecate în această lume prin acţiunea principiului răului (Materia sau Întunericul). Mântuirea stă în eliberarea bunătăţii (Spirit sau  Lumină) din Materie şi întoarcerea acesteia la starea originală de separare. Mani a aşezat această doctrină într-o mitologie elaborată, armonizată în mod deliberat din diferite elemente.

Mitul: La început, Paradisul Luminii se întindea neîngrădit în sus şi spre stânga şi dreapta (sau către nord, est şi vest). Dedesubt, sau înspre sud, se întindea Iadul Întunericului. Ţinutul Paradisului este necreeat şi veşnic. Substanţa lui stă în Cinci Elemente ale Luminii: Eter, Aer, Lumină, Apă şi Foc. Este condus de Tatăl Măreţiei, şi locuit de nenumăraţi aeoni. O zeiţă, Marele Spirit, este ca un fel de consoartă a Tatălui.

Iadul este împărţit în cinci regate, fiecare din substanţa unuia din cele Cinci Elemente ale Întunericului. Acestora li se dau uneori aceleaşi denumiri corespunzătoare Elementelor Luminii (de ex. Aer aici este Aer Întunecat) sau, alteori, exact opusul (de ex. Întuneric pentru Lumină). Alteori, însă, li se dau alte denumiri, în loc de Apă, Otravă, ori Apă Sărată. Cele cinci regate ale infernului sunt populate de cinci soiuri de diavoli, cu două picioare, cu patru picioare, înaripaţi, înotători şi târâtori. Fiecare soi are două sexe, trăind într-o perpetuă dorinţă şi dezbinare. Diavolul, ori Prinţul Întunericului, regele tuturor, combină în sine trăsăturile celor cinci specii de diavoli, adică demon, leu, vultur, peşte şi  dragon. Este uneori pomenit ca personificare a Materiei, alteori ca principală manifestare a acesteia.

Din întâmplare, Diavolul a ajuns la hotarele dintre iad şi rai, şi a văzut, a poftit şi a invadat Lumina. Pentru a-şi proteja tărâmul şi pentru a-i păstra pacea eternă, Tatăl Măreţiei a evocat prin cuvânt Emanaţii ale sinelui, care să pornească în bătălia împotriva Întunericului. Aceste Emanaţii sunt zeii maniheismului. Fiind de aceeaşi esenţă, ei se disting unul de altul în principal prin funcţiunile lor.

Există trei “Creaţii” separate ale zeilor. Cele din Prima Creaţie sunt Mama Vieţii, care îl evocă la rândul ei pe “fiu”, Primul Om; iar acesta evocă, ca “fii” ai lui, Cinci Elemente ale Luminii, din substanţa Paradisului Luminii. Cu aceştia el porneşte în bătălia cu diavolii, fiind întâiul războinic al Luminii. Elementele Luminii mai sunt numite şi “armura” sa şi  “momeală”, întrucât, copleşit de puterile Întunericului, el este nevoit să le împrăştie pentru a le distrage atenţia diavolilor de la Paradis. Diavolii înghit Elementele Luminii, amorţesc şi îşi încetează invazia. Prin acest act o parte a Luminii a fost absorbită de Întuneric. Această Lumină pierdută este învăluită de Materie, care o devorează, ea suferă şi îşi uită natura divină. Materia se bucură de Lumina pe care a obţinut-o, însă ajunge să depindă de ea.

Primul Om, copleşit în adâncimile iadului, a rămas inconştient pe câmpul de luptă. Revenindu-şi în simţiri, a strigat după ajutor; şi Mama sa, auzindu-l, stăruie la Tatăl Măreţiei, care evocă A Doua Creaţie a zeilor în ajutorul său: Prietenii Luminii (a căror funcţie este neclară), Marele Ziditor şi Spiritul Viu, cu cinci fii ai săi, Păstrătorul Splendorii, Regele Onoarei, Adamas al Luminii, Regele Slavei şi Atlas. Spiritul Viu s-a dus la marginea abisului şi a strigat, iar Primul Om i-a răspuns din adâncuri. Chemarea şi Răspunsul însele sunt zeificate, ca al Şaselea Fiu al Spiritului viu şi al Primului Om. Ele  simbolizează jalea zeilor faţă de Lumina învinsă, precum şi răspunsul acestei Lumini la  apelul lor. Salvarea Primului Om este schema pentru mântuirea ulterioară a tuturor sufletelor oamenilor; deoarece, trezit din inconştienţă, el se ridică din hău şi este readus în Paradis de Mama Vieţii şi Spiritul Viu.

Crearea lumii: Spiritul Viu atacă apoi şi înfrânge puterile Întunericului. Din trupurile demonilor pe care i-a ucis el face 8 pământuri, din pieile lor 10 ceruri. Pe ceilalţi, căpetenii sau Arhoni, el i-a înlănţuit, vii, pe cer. Dintr-o bucată de Lumină înghiţită care era nepângărită încă, el face soarele şi luna, iar din Lumină uşor mânjită, stelele, care sunt aşezate într-al unsprezecelea cer, acela care se vede de pe pământ. Pentru izbăvirea Luminii capturate de Materie el făureşte Trei Roţi, de Foc, de Apă şi de Vânt, controlate de Regele Slavei. Păstrătorii Splendorii susţin cele 10 ceruri de deasupra, iar Atlas, stând pe al cincilea pământ, sprijină pe umeri cele 3 pământuri de deasupra.

Procesul izbăvirii: Lumea, în acest stadiu, este nemişcată şi fără viaţă, soarele stând statornic pe cer. Tatăl invocă atunci A Treia Creaţie, cea a zeilor izbăvitori. Primul este  Al Treilea Mesager; el invocă, la rândul său, pe Fecioara Luminii (uneori aici găsim cel Douăsprezece Fecioare). Cele două divinităţi se arată despuiate în faţa Arhonilor înlănţuiţi în cer. Privindu-i, masculii ejaculează, iar odată cu sămânţa cade pe pământ şi Lumina din corpurile lor. O parte din sămânţă cade în apă şi devine un uriaş monstru marin, dar este doborât de Adamas al Luminii. Altă parte cade pe pământ şi formează copacii şi plantele. Diavolii femele, gestante de la împreunările din iad, avortează, iar avortonii, conţinând mai puţină Lumină decât sămânţa masculilor, cad pe pământ şi îl populează cu cele cinci feluri de fiinţe vii, care corespund celor cinci specii de demoni.

Marele Ziditor (dintr-a Doua Creare a zeilor) făureşte atunci Noul Paradis ori Noul Aeon, care este dintr-aceeaşi substanţă ca Paradisul Luminii, şi de asemenea veşnic, dar care are o existenţă separată în timpul amestecării; funcţiunea lui este să fie casă pentru zei  şi pentru Lumina izbăvită, astfel ca Eternul Paradis să poată rămâne neclintit şi netulburat în timpul sforţărilor. Conducătorul Noului Paradis este Primul Om.

Al treilea zeu al Creaţiei izbăvitoare este Coloana Slavei, care este deopotrivă zeu şi cărarea pe care Lumina izbăvită se ridică spre cer (apariţia ei vizibilă este Calea Lactee). Pe această cărare sufletele trec spre lună când aceasta este în creştere, iar de aici spre soare, de la care se duc apoi spre Noul Paradise. Soarele şi luna sunt descrise diferit ca  “corăbii” şi “care de luptă”, şi de asemenea ca “fortăreţe” întărite, în care sunt tronurile zeilor. Alţi zei dintr-a Treia Creaţie sunt, în ordinea apariţiei, Isus Strălucitorul, Marele Intelect (sau Marea Gândire) şi Judecata Dreaptă. Marele Intelect are drept “membre” cele cinci puteri ale minţii, care întruchipează zeii şi sufletul: Minte, Gândire, Cuget, Inteligenţă şi Raţiune.

Tronurile zeilor de căpătâi din toate cele Trei Creaţii sunt distribuite după cum urmează, între soare şi lună.

Soarele şi luna sunt puse în mişcare de către Al Treilea Mesager, iar la schimbarea anotimpurilor începe mântuirea fizică a Luminii, prin rouă, ploaie etc.

Crearea omului: Pentru a înfrânge acest proces al izbăvirii, Materia (personificată ca  Lăcomie sau Poftă) creează doi demoni-animale care să devoreze progeniturile altor animale şi să absoarbă astfel în ei toată Lumina pe care o aveau acele animale. Perechea apoi se împreunează, creându-i pe Adam şi Eva, sub formă de zei (Al Treilea Mesager şi Fecioara Luminii) pe care aceşti demoni o văzuseră în cer. Lumina acumulată în trupurile lor este transmisă primei perechi omeneşti, formându-le sufletele. Prizonier împreună cu Sufletul de Lumină în corpul uman este şi Sufletul Întunecat sau Material, făcut din dorinţă, lăcomie, invidie, ură etc. Dorinţa asigură propagarea omenirii, realizând astfel o închisoare durabilă pentru Lumina care a fost înghiţită.

Zeul Isus cel Strălucitor coboară şi îi dezvăluie lui Adam cunoaşterea despre originea sufletului. Adam îşi propune castitatea; dar Eva, în care sălăşluieşte mai puţină Lumină, este sedusă de un demon, cu care îi zămisleşte pe Cain şi Abel. Mai târziu, culcându-se cu Adam, îl are pe Seth. Robia Luminii în corpul uman este astfel perpetuată.

Mântuirea individului: Lumina care alcătuieşte sufletul uman nu poate fi fizic izbăvită. Mântuirea ei depinde de un efort conştient spre virtute a fiecărui individ. Marele Intelect  a trimis profeţi omenirii, care a adus gnoza urmaşilor lui Adam, aşa cum Isus cel Strălucitor  a făcut pentru Adam. Odată cu cunoaşterea vine şi dorinţa de mântuire; dar Materia mereu caută să atragă sufletul spre uitare, “somnul beţiei”. Sufletul amorţit este numit de Mani “Omul bătrân”, iar sufletul deşteptat, “Omul nou” (concepţie luată de la Sf. Pavel). Fiind el însuşi din Lumină, ca atare bun în esenţa sa, sufletul poate păcătui numai prin neglijenţă, iar astfel pierde din puterea de a rezista Spiritului Întunericului cu care este închis în “leşul” trupesc. Răscumpărarea pentru păcat este căinţa, şi o înnoire a  virtuţii şi hotărârii.

Soarta sufletului individului la moarte: Mani susţinea că sufletul se poate încarna de multe ori înainte de a obţine eliberarea prin desăvârşirea virtuţii. Există două prezentări ale sorţii sufletului după moarte: 1) sufletul ajunge înaintea Dreptei Judecăţi, şi după judecată o poate lua pe trei drumuri, către “viaţă” (Noul Paradis), spre “amestec” (înapoi în lume) sau spre “moarte” (iad): 2) sufletul virtuos, părăsind trupul, este întâmpinat de unul dintre zeii mântuirii, însoţit de trei îngeri care poartă însemnele biruinţei, adică un colan, o diademă şi o robă a raiului. Primind acestea, el se ridică spre Noul Paradis prin Coloana Slavei, luna şi soarele. Uneori, zeul izbăvitor apare sub forma Fecioarei Luminii, o reminiscenţă a zoroastrienei daena.

Sfârşitul lumii: Sfârşitul lumii va fi prevestit de Marele Război, o vreme a conflictelor şi amărăciunii şi credinţei palide, deoarece până atunci cea mai mare parte a Luminii va fi fost plecată din lume. Va fi o A Doua Venire a lui Isus, care-şi va rândui judecata şi-i va  separa pe cucernici de păcătoşi. După aceea zeii care sprijină cosmosul îşi vor abandona locurile, cerurile şi pământurile se vor prăbuşi, iar Marele Foc va izbucni, în el ultimele particule ale Luminii fiind eliberate şi înălţându-se spre Noul Paradis, formând Ultimul Zeu.

Materia va fi întemniţată, iar locul în care va zace va fi pecetluit cu o piatră imensă; iar în final Noul Paradis se va alătura din nou Paradisului Luminii, iar locuitorii acestuia, zei şi izbăviţi, vor putea vedea iarăşi faţa Tatălui Măreţiei, ascunsă de ei de la începutul luptei.  

Zeii panteonului maniheist: Era obiceiul printre misionarii maniheişti (evident, începând cu Mani însuşi) de a traduce numele arameice ale divinităţilor credinţei lor în limbile locale, ori de a identifica aceste zeităţi cu divinităţile religiei dominante locale, care în Iran era zoroastrianismul. În cele ce urmează avem traducerile numelor zeităţilor lui Mani  (dintre care, cele mai multe ne-au parvenit în forma lor latină), cu traducerile şi echivalenţele în persană şi partă, atât cât sunt ele cunoscute. Mani poate fi el însuşi răspunzător pentru alegerea celor persane, dar termenii parţi şi identificările se presupune că au fost alese de Mar Ammo şi ceilalţi misionari din nord-estul Iranului.

Isus în maniheism: Mani să fi recunoscut trei entităţi sub numele de Isus: 1) Isus cel Strălucit, zeul izbăvitor; 2) Isus cel ce Suferă, numele dat în maniheismul vestic Sinelui Viu, totalităţii Luminii care suferă închisă în Materie, “crucificată” aşa cum Isus a fost răstignit pe cruce; 3) Isus Mesia, profet şi “Fiu al lui Dumnezeu”, care a luat chip de om, şi care a murit pe cruce. (Mani, cu dezgustul său asupra materiei, s-a opus cu rigiditate  doctrinei întrupării reale a lui Isus şi a crucificării acelui trup.) Cele trei concepte despre Isus nu sunt întotdeauna păstrate ca distincte.

Proorocul Isus era privit de Mani ca predecesorul său imediat, al cărui apostol el însuşi era. Mani îi cinstea şi pe Budha şi Zoroastru, dar nu există vreo dovadă că ar fi fost direct familiarizat cu învăţăturile lor în anii formării sale.

Etica maniheistă

Mani predica că virtutea stă în salvarea Luminii prizoniere în această lume şi în evitarea oricărui rău făcut ei. Această doctrină a aplicat-o atât pe plan moral, cât şi fizic. Lumina care alcătuia sufletul putea fi izbăvită prin virtuţile iubirii frăţeşti şi credinţei, a răbdării, înţelepciunii, adevărului, păcii şi bucuriei, a bunătăţii, cumpătării, castităţii. Ultima era o virtute esenţială, odată ce perpetuarea rasei umane însemna perpetuarea închisorii Luminii. A mânca carne era de asemenea o greşeală, deoarece şi animalele conţineau puţină Lumină, iar trupurile lor erau viciate de Materie. Mai mult, uciderea unui animal, sau chiar culegerea unei plante era un păcat, pentru că ar fi produs durere la nivel fizic Luminii care era în ele. Prin urmare, deşi consumul de legume era îngăduit, dat fiind faptul că acestea conţineau mai multă Lumină decât animalele (sporind astfel şansele sufletului celui care le mănâncă spre smerenie şi virtute), nici măcar acest act nu era scutit de facerea răului.

Virtutea strictă pentru un maniheist, aşadar, implica neapărat retragerea din lume. Comunitatea era divizată în două grupuri: Aleşii, care se supuneau unei reguli riguroase, şi Ascultătorii, care duceau o viaţă mai normală şi îi sprijineau pe Aleşi, deopotrivă prin muncă şi pomeni. Caritatea lor faţă de Aleşi, numită în mezo-persană ruwanagan – “cel care îngrijeşte sufletul”, îi făcea pe Ascultători merituoşi. Ascultătorii luau parte la închinări religioase şi ritualuri, însă comiteau şi păcatele necesare pentru a lucra pământul, a culege recolta şi a pregăti hrana. Le era permisă căsătoria (monogamă) şi puteau, în anumite circumstanţe, să mănânce carne (dar nu să ia vieţi chiar ei). Numai Aleşii se puteau aştepta să ajungă în Paradis după moarte. Ascultătorii puteau, în mod obişnuit, spera la mântuire doar după reîncarnarea sub formă de Ales. Aleşii, pe de altă parte, rămâneau capabili de păcat; vigilenţă permanentă era necesară pentru ei.

Comunitatea

La vârful comunităţii maniheiste se afla Liderul, succesor al lui Mani, cu scaunul în Babilon. Sub el se aflau cinci grade: 12 învăţători, 72 de episcopi, 360 de Bătrâni, majoritatea generală a Aleşilor (în care femeile erau admise) şi Ascultătorii. Erau şi alte distincţii în rândul Aleşilor, precum cele de predicator sau scrib. Aleşii, care erau “pecetluiţi” cu cele trei sigilii ale gurii, mâinilor şi pieptului (asigurând virtutea vorbirii, a faptelor şi simţirii), trăiau în mănăstiri, dar plecau şi în călătorii pentru a răspândi şi întări credinţa, mergând pe jos, predicând. Mâncau doar o dată pe zi, o masă de legume servită după lăsarea întunericului; puteau avea mâncarea doar pentru o zi, iar îmbrăcămintea doar pentru un an.

Cultul

Esenţiale pentru cultul maniheist  erau rugăciunile, cântările de imnuri, reprimarea trupului prin post şi mărturisirea păcatelor şi penitenţa. Şapte rugăciuni zilnice erau menite pentru Aleşi şi patru pentru Ascultători, fiind rostite cu faţa către soare ziua, spre lună noaptea. În aceste rugăciuni erau invocate, pe lângă cererile personale, împătrita unitate maniheistă a lui Dumnezeu, a Luminii, a Puterii şi a Înţelepciunii.

Cinci posturi care durau două zile aveau loc în timpul anului. Al patrulea şi al cincilea post cădeau în aceeaşi lună, în prima şi a doua, respectiv a 27-a şi a 28-a zi. În decursul acestei perioade Ascultătorii se conformau regulii obligatorii a Aleşilor, aceea de a mânca doar o dată pe zi, în amurg. Această vreme de abstinenţă generală era pentru a comemora cele 26 de zile în care Mani a suferit în închisoare, postul ultimelor două zile fiind ţinut în amintirea morţii sale. În ultima zi (a 30-a) a aceleiaşi luni era ţinută sărbătoarea Bema (sau “Tron”). La această sărbătoare, care era cea mai mare a anului maniheist, un jilţ gol era aşezat, pentru  Mani, în faţa mulţimii enoriaşilor, iar un portret al profetului era pus pe el.

Scripturile maniheiste

Canonul

Canonul scripturilor maniheiste era alcătuit din şapte lucrări concepute de Mani în limba sa maternă, un dialect arameic răsăritean. Se susţinea că acestea fuseseră, cel puţin o parte a lor, inspirate de spiritul pe care el îl denumea “Geamănul” său. Iată şi denumirile lor:

În plus, mai era Shabuhragan, în care Mani îşi rezumase învăţăturile, în mezo-persană, pentru Shapuhr I; Ardahang, schiţele sale despre cosmos, cu comentariul Ardahang Wifras; şi Kephalaia (“Discursuri”), cuvântări ale profetului adunate după moartea sa, printre care şi chestiuni apocrife.

Multe fragmente din aceste lucrări au supravieţuit ca traduceri printre manuscrisele iraniene, dar în cele mai multe cazuri nu se poate spune din care carte provine fiecare din aceste fragmente. Nici un rând din originalele arameice nu s-a păstrat în materialul din Turfan.

Scrieri religioase generale

Lucrările necanonice includ un număr relativ mic de texte în proză. Printre ele este o istorie a bisericii, ale cărei fragmente sunt păstrate în toate cele trei limbi principale iraniene. Mai există şi predici şi tratate în proză, unele conţinând parabole.

Grosul literaturii secundare este însă în versuri. Imnurile în limbile mezo-persană şi partă  sunt compuse în aceeaşi tradiţie antică ca şi imnurile Yashts în dialectul avestan, cu uşoare modificări după contactul cu versurile semitice. Metrica este calitativă, nu cantitativă, şi nu există rimă. Fiecare metru este uşor de distins, se pare, prin numărul de accente de pe un rând; iar numărul silabelor fluctuează liber în anumite limite fixe. Subtilităţile metrilor din dialectul vestic central iranian totuşi scapă, în mare, analizei. Cele mai multe texte versificate sunt scrise în paragrafe continue, ca proza; dar într-o grupare de imnuri este uşor de stabilit schema versificaţiei. Acestea sunt texte în ordine alfabetică, care urmează o schemă semitică în care fiecare vers (sau, uneori, fiecare rând) începe cu litere succesive ale alfabetului. De obicei (dar nu întotdeauna) litera iraniană j apare în seriile alfabetice; dar printr-o curioasă şi neelucidată convenire, se obişnuia încheierea unui astfel de text cu unul sau chiar două versuri începând cu litera n (ca adaos la versul n care apare la locul său normal). Imnurile alfabetice au astfel, în general, 23-25 de versuri; însă puţine au rămas întregi. Nu rareori sunt versuri antifonice,   dincolo de seriile alfabetice, inserate îndeosebi între versurile al doilea şi al treilea.

Manuscrisele

Toate manuscrisele iraniene maniheiste care au supravieţuit au fost descoperite în acest secol  printre ruinele acoperite de nisip ale mănăstirilor maniheiste din Turkistanul Chinez. Multe au fost găsite în anticul Qocho (astăzi Turfan). Ele sunt scrise în trei limbi iraniene, mezo-persană, partă şi sogdiană, primele două fiind limbi bisericeşti pentru sogdienii din Asia Centrală. Mai există un fragment în dialectul bactrian, care este, ca şi cea sogdiană, o limbă din estul Iranului. Limbile mezo-persană şi partă aparţin grupului de limbi vest-centrale iraniene.

Textele sunt de obicei scrise cu cerneală pe hârtie, deşi câteva sunt pe piele. Manuscrisele mezo-persane şi parte sunt scrise cu scrierea maniheistă caracteristică, care este înrudită cu o formă de limbă siriană, fiind, evident, forma de scriere folosită în ţinutul natal al lui Mani. Manuscrisele sogdiene sunt scrise parţial cu această scriere, cealaltă parte fiind cu o scriere cunoscută atât ca “sogdiană”, cât şi ca “uigur” (de la adoptarea ei de către turcii Uigur); aceasta, ca şi scrierea Pahlavi, este o adaptare a  scrierii achaemeniene de cancelarie, derivând din arameică.

Majoritatea manuscriselor sun scrise foarte frumos, un număr din ele fiind împodobite. Toate, însă, au fost rău deteriorate, fie de factorii naturali, fie deliberat, în trecut, de budişti sau musulmani. Foarte puţine pagini s-au păstrat intacte, iar cel mai mult material este în fragmente mici şi deteriorate. Există puţine probe prin care să se poată data fiecare manuscris; unele dovezi ar fi scrierea, dar majoritatea menţin scrierea stabilită în secolul al treilea. Tradiţia scrierii este aproape peste tot extraordinară. Grosul materialului maniheist iranian a fost găsit de expediţii germane German şi este păstrat la Berlin.

(courtesy of http://www.cais-soas.com)