Maniheismul – definitii si istoric

Maniheismul este o religie fondată de persanul Mani în ultima parte a secolului al treilea. Era concepută să fie o adevărată sinteză a tuturor sistemelor religioase cunoscute, adică dualism zorostrian, folclor babilonian, etică budhistă, precum şi unele mici şi neimportante adăugări de elemente creştine. Odată ce teoria celor două principii eterne, binele şi răul, este predominantă în această fuziune de idei şi dă culoare întregului, maniheismul este clasificat ca o formă de dualism religios. S-a răspândit cu o rapiditate extraordinară atât spre Est cît şi spre Vest şi şi-a menţinut o existenţă sporadică şi intermitentă în Vest (Africa, Spania, Franţa, Nordul Italiei, Balcani) pentru o mie de ani, dar a înflorit îndeosebi în locul naşterii sale, (Mesopotamia, Babilonia, Turkistan) şi ceva mai spre Est în nordul Indiei, vestul Chinei şi Tibet, unde, prin anul 1000 A.D., masele largi practicau preceptele ei şi unde s-a stins la o dată incertă.

I. VIAŢA FONDATORULUI
Mani (greacă. Manys, gen. obişnuit Manytos, uneori Manentos, mai rar Manou; ori Manichios; Lat. Manes, gen. Manetis; La Augustin, mereu Manichaeus) este un titlu şi un termen de respect mai degrabă decât un nume personal. Sensul său exact nu este foarte cert, interpretările din greaca veche fiind skeuos şi homilia, dar adevărata sa derivare este probabil din babiloniano-arameicul Mânâ, care, printre mandaeani era un termen pentru un duh al luminii, mânâ rabba fiind “Regele Luminii”. Ca atare, ar fi putut însemna “cel ilustru”. Această titulatură şi-a fost asumată chiar de către însuşi fondator, înlocuindu-şi complet prenumele său, a cărui formă precisă nu se mai cunoaşte; două forme latinizate, totuşi, sunt semnalate, Cubricus şi Ubricus, şi pare probabil ca aceste forme să fie o denaturare a numelui deloc neobişnuit Shuraik. Dacă prenumele lui Mani este un subiect de incertitudine, nu există îndoieli legate de tatăl şi familia lui. Numele tatălui său era Fâtâk Bâbâk (Ratekios, sau “cel bine păstrat”), un cetăţean din Ecbatana, antica capitală Mediană şi membru al faimoşilor Chascanian Gens. Băiatul s-a născut prin 215-216 A.D. în satul Mardinu din Babilonia, dintr-o mamă de obârşie nobilă (Arsacidă) a cărei nume diferă: Mes, Utâchîm, Marmarjam, sau Karossa. Tatăl a fost un om cu puternice convingeri religioase, odată ce a părăsit Ecbatana pentru a se alătura puritanilor din sudul Babiloniei (Menakkede) sau mandaeani şi şi-a educat fiul după preceptele lor. Tatăl lui Mani însuşi trebuie că a desfăşurat activităţi religioase notabile ca reformator religios şi a fost un fel de înaintaş al celebrului său fiu, în a cărui primi ani de viaţă publică are o anumită contribuţie. Nu este imposibil ca unele din scrierile lui Patekios să zacă înscrise prin literatura mandaeană care ne-a parvenit. Pornind de la înţelegerea eronată a cuvântului arameic pentru discipol (Tarbitha, stat abs. Tarbi), sursele greceşti şi latine vorbesc de anumiţi Terebinthos, Terebinthus din Turbo, ca persoană distinctă, pe care ei o confundau parţial cu Mani, parţial cu Patekios, şi uitau că Mani, pe lângă că era marele discipol al lui Patekios, era fiul lui natural, iar în consecinţă învăţatul scit, Scythianus, nu este decât Fatak Babak din Hamadam, metropola scită, însemnările lor despre originile maniheismului fiind considerabil diferite faţă de sursele orientale. Cu toate ingenioasele cercetări ale lui Kessler în acest domeniu, nu putem spune că relaţia dintre sursele orientale şi vestice legate de acest subiect a fost suficient lămurită, putând spune că tradiţia vestică, amintindu-ne de”Acta Archelai” de la un secol după moartea lui Mani, conţine ceva adevăr.

Aparent, tatăl lui Mani a fost la început un idolatru, deoarece, închinându-se într-un templu la zeii lui, se presupune că ar fi auzit o voce îndemnându-l să se abţină de la carne, vin şi femei. Supunându-se acelei voci, el a emigrat spre sud şi s-a alăturat unor Mughtasilah, sau baptişti mandaeani, luându-l cu el pe micul Mani, însă, posibil, lăsând-o pe mama lui Mani deoparte. Aici, la vârsta de 12 ani, Mani se pare că ar fi primit prima revelaţie. Îngerul Eltaum (Dumnezeul Legământului; Tamiel din învăţătura iudaică a rabinilor?), i-a apărut, cerându-i să-i părăsească pe mandaeani, să trăiască în castitate, dar să mai aştepte vreo 12 ani înainte de a se proclama în faţa oamenilor. Nu este improbabil ca băiatul să fi fost pregătit pentru meseria de pictor, aşa cum deseori se pomeneşte în sursele orientale (cele târzii).

Babilonul încă era un centru al preoţimii păgâne; aici Mani devine îmbibat cu speculaţiile lor străvechi. Duminică, 20 martie, A.D. 242, Mani şi-a proclamat întâia oară evanghelia la reşedinţa regală, Gundesapor, în ziua încoronării lui Sapor I, când o mulţime masivă se adunase laolaltă de peste tot. “Aşa cum Budha a venit cândva în India, Zoroastru în Persia, iar Isus pe tărâmurile din Apus, aşa a venit în zilele noastre această profeţie către mine, Mani, în ţinutul Babiloniei”, aşa suna proclamaţia acestui “Apostol al adevăratului Dumnezeu”. Se pare că a avut doar un succes restrâns şi i s-a pus în vedere să părăsească ţara. Pentru mulţi ani a călătorit, fondând comunităţi maniheiste în Turkistan şi India. Când. În cele din urmă, s-a întors în Persia, a reuşit să-l convertească la doctrina sa pe Peroz, fratele lui Sapor I, şi i-a dedicat acestuia una din cele mai importante lucrări ale sale, “Shapurikan”. Peroz i-a obţinut lui Mani o audienţă la rege şi Mani şi-a rostit mesajul profetic în prezenţă regală. Curând îl găsim pe Mani iarăşi ca fugar de pe plaiurile natale; pe ici, colo, ca în Beth Garmia, învăţătura sa a început să prindă rădăcini. În timpul călătoriilor, Mani şi-a răspândit şi întărit doctrina prin epistole, ori scrisori enciclice, dintre care patru ne sunt cunoscute ca titlu. Se spune că ulterior Mani a căzut în mâinile lui Sapor I, a fost trimis în temniţă, apoi eliberat abia după moartea regelui, din 274. Pare cert că succesorul lui Sapor, Ormuzd I, i-a fost favorabil noului profet; poate chiar el l-a eliberat din temniţă, doar dacă nu cumva Mani deja scăpase prin mituirea unui străjer şi fugind peste graniţa romană. Favorul lui Ormuzd, însă, a durat puţin, odată ce el a ocupat tronul Persiei numai un an, iar Bahram I, succesorul său, curând după ascensiune, a pus ca Mani sa fie crucificat, corpul să fie jupuit, pielea atârnată de poarta oraşului, ca spectacol terifiant pentru adepţii lui, pe care i-a persecutat cu încrâncenare neostoită. Data morţii sale este pe la 276-277.

II. SISTEMUL DOCTRINAR ŞI DISCIPLINA

Doctrina

Cheia sistemului lui Mani este cosmogonia sa. Odată ce aceasta este cunoscută, mai sunt puţine de învăţat. În acest sens, Mani a fost un adevărat gnostic, aducând izbăvirea prin cunoaştere. Maniheismul se voia o religie a purei motivaţii, ca opusă credulităţii creştine; căuta să explice originea, alcătuirea şi viitorul universului; avea răspuns pentru toate, iar asta în pofida creştinismului, care era plin de taine. A fost o inconştienţă crasă faptul că fiecare răspuns al ei era o mistificare sau o scorneală aiurită; de fapt, a pus stăpânire pe mintea oamenilor prin strălucita ei deplinătate, minuţiozitate şi consistenţă a aserţiunilor sale.

Putem vedea cosmogonia aşa cum apare la Theodore Bar Khoni, cuprinzând rezultatele studiilor lui Francois Cumont. Înainte de existenţa raiului şi a pământului şi a tot ce este în ele, au fost două Principii, al Binelui şi al Răului. Principiul Binelui şade în tărâmul luminii şi este denumit Tatăl Maiestuozităţii (Grandorii sau Măreţiei, Megethos, Abba D’rabbutha), sau Tatăl cu Patru Feţe ori Persoane (tetraprosopon), probabil pentru că Timpul, Lumina, Forţa şi Bunătatea erau privite ca manifestări esenţiale ale Primei Făpturi de către zervaniţi (vezi Cosmogonia: Iranian). În afara Tatălui sunt ale sale Cinci Tabernacluri sau Shechinatha, Inteligenţa, Motivaţia, Gândirea, Cugetul şi Voinţa. Denumirea de “tabernaclu” conţine fonetic Shechina, care înseamnă deopotrivă locuinţă sau cort şi “prezenţă sau slavă divină” şi este folosit în Vechiul Testament pentru a desemna prezenţa lui Dumnezeu între heruvimi. Aceste cinci tabernacluri au fost zugrăvite pe de o parte ca poveste a unei construcţii – Voinţa fiind povestea cea mai importantă – şi pe de altă parte ca membre ale trupului lui Dumnezeu. El le împlinea şi le deţinea pe toate, cum ar veni că era, într-un anume sens, identificat cu ele, iar apoi, în alt sens, distinct de ele. Ele mai sunt desemnate şi ca aeoni sau lumi, beata secula, în scrierile Sf. Augustin. În alte surse cele cinci membre sunt: Răbdarea, Cunoaşterea, Motivul, Discreţia şi Înţelegerea. Şi iarăşi, acestea cinci ca membre ale trupului spiritual al Tatălui erau uneori distincte de cele cinci atribute ale iluminării Sale pure: Iubirea, Credinţa, Adevărul, Spiritualitatea şi Înţelepciunea. Acest Părinte al luminii laolaltă cu aerul-lumină şi pământul-lumină , primul cu cinci atribute paralele lui, iar al doilea cu cinci încrengături – Răsuflarea, Vântul, Lumina, Apa şi Focul, constituie pleroma (totalitatea puterilor divine) maniheistă. Această lume a luminii se întinde infinit în cinci direcţii şi are doar o limită, aceea de jos, cu tărâmul Întunericului, care este şi el infinit în toate direcţiile în afară de deasupra, unde are hotar cu tărâmul Luminii. Opus Părintelui Măreţiei este Regele Întunericului. El nu este niciodată numit Dumnezeu, dar altminteri, el şi regatul său de dedesubt sunt întocmai paralele conducătorului şi tărâmului Luminii de deasupra. Pleroma întunericului este şi ea triplă, ca aceea a cerului, aer şi pământ inversate. Primul din cele două (Heshuha şi Humana) are cinci atribute, membre, aeoni sau lumi: Duhoarea, Vântul nimicitor, Întunecarea, Pâcla, Focul mistuitor; cealaltă are alte cinci: Fântânile otrăvite, Coloanele de fum, Hăurile abisale, Mlaştinile puturoase şi Stâlpii de foc. Această ultimă grupă de cinci atribute este clar împrumutată de la curentul ideatic antic chaldeean din Mesopotamia.

Aceste două puteri ar fi putut trăi veşnic în pace, dacă Prinţul Întunericului nu ar fi decis să invadeze tărâmul luminii. La apropierea monarhului haosului, cei cinci aeoni ai luminii au fost terorizaţi. Această încarnare a răului numită Satan ori diavolul Ur (Diabolos protos, Iblis Kadim, în sursele arabe), un monstru jumătate peşte, jumătate pasăre, însă cu patru picioare şi cap de leu, s-a aruncat sus, către hotarele luminii. Ecoul tunetului năvalei sale au ajuns până la aeonii binecuvântaţi până au ajuns la Părintele Măreţiei, care a cugetat şi a spus: Nu-mi voi trimite pe cei cinci aeoni, făcuţi pentru scopuri binecuvântate, să lupte în acest război, mă voi duce eu însumi în bătălie. Drept care, Părintele Măreţiei a emanat-o pe Mama Vieţii şi Mama Vieţii a emanat primul om. Acestea două constituie, împreună cu Părintele, un fel de Treime în Unitate, deoarece Părintele a spus: “Mă voi duce eu însumi”. Mani asimilează aici idei deja cunoscute din gnosticism (q.v., subcapitolul The Sophia Myth) şi copierea doctrinei creştine, în special dacă ne gândim că acel “Spirit” este la feminin în ebraic-arameică şi prim urmare poate fi uşor conceput ca mamă a tot ce e viu. Acel Protanthropos ori “Primul Om” este un concept distinct iranian, care de altfel şi-a găsit loc în mai multe sisteme gnostice, dar care a devenit o figură centrală în maniheism. Mitul originii lumii, ieşită din membrele unui uriaş mort sau om-Ur este foarte vechi, nu doar în speculaţiile iraniene, ci şi în mitologia indiană (Rig-Veda, X, 90). Într-adevăr, dacă mitul uriaşului Ymir în cosmogonia nordică nu este o simplă scorneală medievală, cum se afirmă uneori, această legendă trebuie să fie una din cele mai vechi posesii ale rasei ariene.

Potrivit lui Mani, Primul Om emană acum fii, aidoma unui bărbat care îşi pune armura pentru luptă. Aceşti cinci fii sunt cele cinci elemente opuse celor cinci aeoni ai întunericului: Aerul Curat, Vântul Răcoritor, Lumina Strălucitoare, Apele Vieţii, Focul Încălzitor. El îşi pune întâi adierea aerului, apoi aruncă pe trup lumina ca şi o mantie de scântei, şi deasupra acesteia un înveliş de apă; se înconjoară cu rafale de vânt, luând lumina ca lance şi scut, apoi se duce în jos, către hotarul ameninţat. Un înger numit Nahashbat (?), purtând o coroană a victoriei, mergea în faţa sa. Primul Om şi-a proiectat lumina înaintea sa, iar Regele Întunericului, văzând-o, s-a gândit şi a zis: “Ce am căutat în depărtări, iată, am găsit chiar lângă mine.” Şi-a îmbrăcat şi el cele cinci elemente, apoi s-a angajat în lupta cu Primul Om. Lupta a decurs în favoarea Regelui Întunericului. Primul Om, fiind biruit, s-a oferit pe sine şi pe cei cinci fii ai săi ca hrană celor cinci fii ai întunericului, “ca un om ce are un duşman, amestecă otravă în mâncare, oferind-o inamicului.” Când aceste cinci zeităţi strălucite au fost absorbite de fii Întunericului, raţiunea le-a fost luată, iar prin amestecul veninos cu fii Întunericului ei au devenit asemenea unui om muşcat de un câine turbat sau de un şarpe. Astfel că cel rău a izbândit pentru o vreme. Dar Primul om şi-a recăpătat raţiunea şi s-a rugat de şapte ori către Părintele Măreţiei, care a fost mişcat, emanând o a doua creaţie, pe Prietenul Luminii, acesta l-a emanat pe Marele Ban (conducător), iar Marele Ban a emanat Duhul Vieţii. Astfel că o a doua trinitate, paralelă cu prima (Părintele Luminii, Mama Luminii, Primul Om) a prins viaţă. Primele două personaje ale celei de-a doua treimi nu au fost încă explicate şi mai ales înţelesul Marelui Ban este un puzzle, dar în prima trinitate, el este cea de a treia persoană, cel care face lucrarea, Duhul Vieţii (To Zon Pneuma), care devine demiurg sau creator al lumii. Ca şi Primul Om, el emană cinci personaje: din inteligenţa sa – Ornamentul Splendorii (Sefath Ziva, Splenditenens, phegotatochos în sursele greceşti şi latine), din raţiunea sa pe Marele Rege al Onoarei, din gândirea sa Adamas, Lumina, din cugetarea sa – Regele Slavei, iar din voinţa sa pe Sprijinitor (Sabhla, Atlas şi Omothoros în sursele greceşti şi latine). Aceste cinci zeităţi au constituit obiectul unei adulări deosebite în rândul maniheiştilor, iar Sf. Augustin (Contra Faustum, XV) ne oferă descrieri ale lor luate din imnurile maniheiste.

Aceste cinci entităţi au coborât în tărâmul Întunericului, l-au găsit pe Primul Om în stare jalnică şi l-au salvat prin puterea cuvintelor lor; armura sa a rămas în urmă, iar Duhul Vieţii l-a ridicat cu mâna dreaptă, aducându-l înapoi la Mama Vieţii. Întemeierea lumii începe acum. Unii dintre fiii Duhului Vieţii îi ucid şi jupuiesc pe fii Întunericului şi îi aduc la Mama Vieţii. Ea împrăştie pieile lor şi formează douăsprezece ceruri. Leşurile lor sunt aruncate în tărâmul Întunericului şi sunt create opt lumi, oasele lor formând lanţuri muntoase. Ornamentul Splendorii le ţine pe cele cinci zeităţi strălucitoare de talie şi sub ele s-au extins cerurile. Atlas poartă totul pe umerii săi, Marele Rege al Onoarei şade deasupra cerurilor şi veghează la tot. Duhul Vieţii îi obligă pe fiii Întunericului să predea lumina pe care au absorbit-o de la cele cinci elemente şi apoi, din ea formează soarele şi luna (corăbii de lumină, lucidae naves la Sf. Augustin) şi stelele. Duhul Vieţii mai face apoi roţi ale vântului, sub pământ, lângă Sprijinitor. Regele Slavei prin unele creaturi pune aceste roţi la suprafaţa pământului, prevenind astfel ca cele cinci zeităţi strălucitoare să ia foc de la otrava fiilor Întunericului. Textul lui Theodore bar Khoni este aici confuz şi deteriorat, ceea ce face dificilă prinderea înţelesului; probabil că vântul, apa, aerul şi focul sunt considerate învelitori protectoare, învăluind şi acoperind lumea materială pământească şi gravitând în jurul ei.

În acest stadiu al cosmogoniei, Mama Vieţii, Primul Om şi Duhul Vieţii îl imploră şi se roagă stăruitor la Părintele Măreţiei pentru încă o creaţie, iar ca o a treia creaţie el emană Mesagerul; în sursele latine este aşa numitul Legatus Tertius. Acest Mesager emană douăsprezece fecioare cu veşminte, coroane şi colane, numite Regalitate, Înţelepciune, Victorie, Încredere, Puritate, Adevăr, Credinţă, Răbdare, Echitate, Bunătate, Dreptate şi Lumină. Mesagerul locuieşte în soare, venind apoi spre aceste douăsprezece fecioare şi poruncind celor trei slujitori ai lui să le facă să plutească, iar ele curând ating cerurile. Toate acestea sunt o metaforă transparentă pentru sistemul planetar şi semnele zodiacale. De îndată ce cerurile au început să se rotească, Mesagerul a poruncit Marelui Ban să restaureze pământul şi să facă Marile Roţi (Aer, Foc şi Apă) să se învârtă. Marele univers este acum în mişcare, însă deocamdată nu există viaţă sub formă de plante, animale, oameni. Producerea vegetaţiei, animalelor şi a vieţii raţionale pe pământ este un proces al obscenităţii, canibalismului, avortului, o luptă cu trofee între Mesager şi fii şi fiicele Întunericului, detaliile fiind mai bine să le trecem cu vederea. În final, Naimrael, o femelă, şi Ashaklun, un diavol mascul, au zămislit oi copii, Adam şi Eva. În trupul lui Adam au fost închişi un mare număr de germeni ai luminii. El era marele captiv al Puterii Răului. Puterile Luminii s-au îndurat şi au trimis un Salvator, pe luminosul Isus. Acest Isus s-a apropiat cu inocenţă de Adam, l-a trezit din somnul morţii, l-a făcut să se mişte, l-a scos din somnul lui, a alungat demonul seducător, înlănţuind departe de el puternicul demon femelă. Adam a cugetat la sine şi a conştientizat că există. Isus atunci l-a instruit pe Adam şi i-a arătat locuinţa Tatălui în înălţimile celeste, apoi Isus i-a arătat propria lui personalitate, expusă tuturor lucrurilor, colţilor panterei, colţilor elefantului, devorat de lăcomie, mistuit de hrăpăreţi, muşcat de câini, amestecat cu şi întemniţat în toate cele existente, înconjurat de odraslele malefice ale Răului. Imaginaţia ciudată dar puternică a lui Mani a creat astfel un “Salvator al suferinţei” şi i-a dat numele Isus. Dar acest Salvator este doar personificarea Luminii Cosmice închisă în materie, altminteri răspândită prin toată natura, ea se naşte, suferă, moare zilnic, este crucificată pe orice copac, este mâncată zilnic în orice hrană. Această Lumină Cosmică captivă este denumită Jesus patibilis. Isus l-a făcut atunci pe Adam să se ridice şi să guste din arborele vieţii. Adam a privit apoi în jur şi a lăcrimat. Şi-a ridicat glasul pentru a rage ca un leu. Şi-a smuls părul şi s-a lovit peste piept, spunând: “Blestemat fie creatorul trupului meu şi cel ce mi-a dat suflet şi aceia care m-au făcut sclavul lor.” Datoria omului de acum încolo este să-şi păstreze trupul curat de la orice murdărie trupească prin practicarea auto-tăgăduirii şi să ajute la marea lucrare de purificare din univers. Escatologia maniheistă este în armonie cu cosmogonia sa. Când, mai ales prin activitatea electivă, toate particulele de lumină au fost adunate laolaltă, Mesagerul, ori Legatus Tertius apare, Duhul Vieţii vine dinspre Apus, Primul Om cu oştile sale vine din nord, sud şi Răsărit, împreună cu toţi aeonii luminii, cu toţi maniheiştii perfecţi. Atlas, Sprijinitorul Lumii îşi aruncă povara, Ornamentul Splendorii de deasupra este eliberat, cedrul şi pământul scufundându-se astfel în abis. O conflagraţie universală izbucneşte şi arde până ce nu mai rămâne nimic decât cenuşă stinsă. Acest foc continuă timp de1486 de ani, timp în care suferinţele păcătoşilor fac deliciul celor drepţi. Când separarea luminii de întuneric este în sfârşit completă, toţi îngerii luminii care au avut un rol în creaţie se întorc în înalt; sufletul lumii întunericului se afundă în abisuri, care sunt atunci zăvorâte pentru totdeauna iar liniştea veşnică domneşte peste tărâmul luminii, care nu va mai fi invadat de întuneric. Privitor la existenţa de după moarte a individului, maniheismul învăţa despre trei stări pregătite pentru cei Desăvârşiţi, pentru Ascultători, şi pentru Păcătoşi (non-maniheişti). Sufletele primilor după moarte sunt primite de Isus, care este trimis de Primul Om şi însoţit de trei aeoni ai luminii şi de Fecioara Luminii. Ei îi dădeau decedatului un vas cu apă, un veşmânt, un turban, o coroană şi o cunună de lumină. În van puneau îngerii răului obstacole în calea lui, el îi ignora, iar pe scara slăvirii el urca întâi până la lună, apoi până la Primul Om, la Soare, la Mama Vieţii, iar în final la Lumina Supremă. Trupurile celor desăvârşiţi sunt purificate de soare, lună şi stele; particulele lor de lumină, eliberate, urcă spre Primul Om şi formează zeităţi minore, înconjurându-i persoana. Soarta cerurilor este în fond aceeaşi cu a celui desăvârşit, dar ele au de trecut printr-un lung purgatoriu înainte de a ajunge la fericirea veşnică. Păcătoşii, însă, după moarte trebuie să rătăcească în suferinţă şi chin, înconjuraţi de demoni, condamnaţi de îngeri, până la sfârşitul lumii, când ei sunt, ca trup şi suflet, aruncaţi în iad.

Disciplina

Eliberarea substanţei de lumină din mizeria materiei era scopul fundamental al vieţii maniheiste. Cei ce se dedicau în întregime acestei lucrări erau “Aleşi” sau “Desăvârşiţi”, Primates Manichaeorum; acei care prin slăbiciunea umană erau incapabili să se abţină de la bucuriile lumeşti, chiar dacă acceptau preceptele maniheiste, erau “Ascultătorii”, auditores, sau catehumeni. Primii arătau o similaritate izbitoare cu călugării budhişti, cu diferenţa că erau mereu voiajori, fiindu-le interzis să se stabilească permanent undeva. Viaţa acestor asceţi era grea. Le era interzis să aibă proprietăţi, să mănânce carne şi să bea vin, să-şi satisfacă vreo dorinţă sexuală, să intre în activităţi servile, comerciale sau să vândă, să deţină case, să practice magie, să practice orice altă religie. Îndatoririle lor erau adunate în trei signacula, i.e. peceţi sau sigilii, aceea a gurii, a mâinilor şi a pieptului (oris, manuum, sinus). Prima interzicea orice vorbe sau hrană ale răului. Hrana animală deştepta demonul Întunericului în om, aşa că numai legumele erau îngăduite celui desăvârşit. Pe lângă legume, unele, ca pepenii şi fructele uleioase erau deosebit de recomandate, crezându-se că ele conţin multe particule de lumină, iar prin consumarea lor de către desăvârşit se eliberau acele particule de lumină. A doua interzice toate acţiunile care ar fi în detrimentul substanţei luminii, tăierea animalelor, smulgerea fructelor, etc. A treia interzicea lucrurile rele, cele împotriva credinţei maniheiste sau a purităţii. Sf. Augustin (îndeosebi în “De Moribus Manich.”) a protestat vehement împotriva repudierii maniheiste a căsătoriei. Ei o priveau ca pe un rău în sine pentru că propagarea rasei umane însemna continua întemniţare a substanţei luminii în materie şi întârzierea unui final fericit al lucrurilor; maternitatea era o calamitate şi un păcat şi maniheiştii erau încântaţi să spună despre seducerea lui Adam de către Eva şi pedeapsa ei în eterna damnare. În consecinţă era o primejdie aceea că actul reproducerii, mai mult decât actul desfrânării, iar acest adevărat pericol este certificat prin scrierile Sf. Augustin.

Numărul celor Desăvârşiţi a fost, fireşte, foarte mic, iar în studiul maniheismului vedem o evidenţiată puţinătate a numărului Desăvârşiţilor semnalaţi în istorie. Marea masă a adepţilor lui Mani – nouăzeci şi nouă dintr-o sută – erau Ascultători. Ei erau legaţi doar de Cele Zece Porunci ale lui Mani, care interziceau idolatria, minciuna, zgârcenia, crima (toate omorurile), desfrâul, hoţia, înşelătoria, magia, ipocrizia, (infidelitatea tăinuită faţă de maniheism) şi indiferenţa religioasă. Prima îndatorire pozitivă pare să fi fost întreţinerea şi aproape închinarea la cei Aleşi. Ei le furnizau legume pentru hrană şi îi omagiau îngenunchind, cerându-le binecuvântarea. Îi priveau ca pe fiinţe superioare, ba mai mult, ca şi colectiv, se credea că ei constituie aeonii dreptăţii. Dincolo de aceste zece porunci dăunătoare, mai erau două îndatoriri comune tuturor, rugăciunea şi postirea.

Rugăciunea era obligatorie de patru ori pe zi: la amiază, după amiază târziu, după apus, apoi trei ore mai târziu. Rugăciunea se făcea cu faţa spre soare, iar noaptea, spre lună; când soarele sau luna nu erau vizibile, către nord, tronul Regelui Luminii. Era precedată de un ceremonial al purificării cu apă, ori în lipsa apei, cu o altă substanţă după ritul mahomedan. Rugăciunile diurne erau însoţite de douăsprezece prosternări şi adresate diverselor personaje din tărâmul Luminii: Părintelui Măreţiei, Primului Om, lui Legatus Tertius, lui Paraclete (Mani), celor Cinci Elemente şi aşa mai departe. Ele constau mai ales într-o serie de epitete laudative şi conţineau doar puţine rugăminţi. Pe măsură ce timpul şi atitudinea rugăciunii erau strâns legate de fenomenele astronomice, aidoma era şi îndatorirea postului. Toţi posteau în prima zi a săptămânii în cinstea soarelui, Desăvârşitul mai postea şi a doua zi în onoarea lunii. Toţi ţineau postul de două zile după fiecare lună nouă; şi o dată pe an pe lună plină, apoi la începutul primului pătrar al lunii. Mai mult, un post lunar, ţinut până la asfinţit, începea a opta zi a lunii.

Despre riturile şi ceremoniile maniheiştilor cunoaştem foarte puţin. Aveau o solemnitate mare, aceea numită Bema, comemorarea morţii lui Mani. Aceasta era ţinută cu un priveghi de rugăciuni şi lecturi duhovniceşti. Un scaun gol era amplasat pe o platformă înaltă, la care erau cinci trepte. Mai multe detalii sunt încă necunoscute. Sf. Augustin se plânge că deşi maniheiştii se pretindeau creştini, comemorarea morţii lui Mani întrecea în solemnitate Moartea şi Învierea lui Hristos.

Mainheiştii trebuie să fi avut un fel de baptism şi împărtăşanie. Epistola despre baptism, care figura în literatura sacră a maniheismului, din păcate s-a pierdut, iar în sursele orientale chestiunea aceasta nu este menţionată, dar sursele creştine presupun că ambele ritualuri existau. De o mai mare importanţă decât baptismul era Consolamentum sau “Consolarea”, o gestică a mâinilor unuia dintre Aleşi prin care un Ascultător era primit în rândul lor. Constituirea şi ierarhia maniheismului sunt încă învăluite în obscuritate. Mani a intenţionat, bineînţeles, să aibă un şef suprem peste mulţimea adepţilor săi. El chiar a decis că succesorul său în funcţie ar trebui să stea în Babilon. Această preoţie de rang înalt este cunoscută în sursele arabe ca imamat. În Răsărit se pare că a avut cel puţin o importanţă temporară, în Apus se pare că a fost greu recunoscută. Nici o listă cu aceşti pontifi supremi ai maniheismului nu a ajuns la noi; cu greu un nume sau două au fost cunoscute istoriei. Se pune problema dacă nu cumva scaunul lui Mani chiar a rămas vacant pentru lungi perioade. Despre îndatoririle şi privilegiile imamatului nu deţinem în prezent informaţii. Conform surselor apusene şi răsăritene, Biserica Maniheistă era împărţită în cinci clase ierarhice; Sf. Augustin îi numeşte pe magistri, episcopi, presbyteri, electi, şi auditores; această terminologie creştină reprezintă în limba maniheistă mistică pe fii blândeţii, ai raţiunii, ai cunoaşterii, ai tainei şi a înţelegerii. Predilecţiile astrologice ale lui Mani pentru numărul cinci, atât de evidente în cosmogonia sa, l-au inspirat pentru divizarea bisericii sale sau regatului de lumină pe pământ. Învăţătorii şi Administratorii (magistri şi episcopi) sunt probabil o adaptare a legontes şi drontes, vorbitorii şi făptuitorii, cunoscuţi în legendele greceşti şi babiloniene; iar denumirea de “preoţi” este probabil luată de la Sabian Kura.

Cu privire la relaţia maniheismului cu creştinismul două lucruri sunt clare:

(a) Unele legături cu creştinismul au fost încă de la început în intenţia lui Mani, nu a fost ceva ulterior, introdus când maniheismul a venit în contact cu Apusul, cum se susţine uneori. Creştinismul era religia predominantă în Osrhoene, probabil şi religia principală în toată Mesopotamia pe vremea lui Mani. Mani, al cărui obiectiv era să întemeieze un sistem cuprinzând toate religiile cunoscute pe atunci, nu a reuşit, dar a încercat să încorporeze şi creştinismul. Printre primele cuvinte din proclamaţia sa din ziua încoronării lui Sapor Iel l-a menţionat pe Isus, care a venit în ţările dinspre vest.

(b) Legătura a fost pur şi simplu exterioară şi artificială. Miezul maniheismului era astrologia chaldeeană şi folclorul, incubate într-o formă rigidă dualistă; dacă creştinismul a fost introdus în el, a fost doar prin forţa circumstanţelor istorice. Creştinismul nu a putut fi ignorat. În consecinţă:

Mani s-a proclamat ca Paraclete promis de Isus;
A respins întregul Vechi Testament, admiţând din cel Nou doar cât s-a potrivit cu ideile lui; îndeosebi a respins Faptele Apostolilor, pentru că spuneau de coborârea Sfântului Duh în trecut. Evangheliile au fost denaturate în multe locuri, dar acolo unde textul părea să îl favorizeze, maniheistul a ştiut cum să facă paradă de el. Cine a citit disputele antimaniheiste ale Sf. Augustin poate realiza ingeniozitatea extremă cu care textele au fost adunate şi interpretate.
Deşi Mani s-a autointitulat Paraclete, el nu îşi atribuia divinitate, ci arătând umilinţă, s-a denumit “Apostol al lui Isus Hristos prin voia lui Dumnezeu Tatăl”; o titulatură care este evident adaptată după Epistolele lui Pavel. Mani, oricum, era un apostol al lui Isus Hristos, un mesager al făgăduielii lui Hristos, acel Paraclete pe care El îl trimisese (apostolos de la apostellos, a trimite). Pretenţia şi blasfemia lui Mani a fost astfel puţin ascultată de urechile creştinilor.
Isus Hristos era pentru Mani doar un aeon sau personificarea persistentă a Luminii în lume.; de îndată ce a fost eliberat, era Isus cel luminos, ori Isus patibilis.
Ca personaj istoric, Isus din Nazareth a fost totalmente respins de Mani. “Fiul unei văduve sărmane” (Maria),”Mesia iudeu pe care evreii l-au crucificat”, “un diavol care a fost pedepsit pentru că s-a amestecat în lucrarea aeonului Isus”, cum ar fi fost, după Mani, Hristos pe care creştinii îl adulau ca Dumnezeu. Cristologia lui Mani era pur docetism, Hristosul lui apărea ca om, să trăiască, să sufere şi să moară pentru a simboliza lumina care suferă pe această lume. Deşi Mani a folosit termenul “Evanghel” pentru mesajul său, acest Evanghel clar nu a fost în sensul celui al creştinilor.
Mani i-a amăgit pe cei creduli prin folosirea termenilor aparent creştini, precum Tatăl, Fiul, Sfântul Duh, pentru a desemna personalităţi divine, dar o privire rapidă asupra cosmogoniei sale arată cât de subţire era înşelătoria. Cu toate acestea, vorbind atât de precaut, îndemnând doar la credinţă în Dumnezeu, în lumina şi puterea Sa, în înţelepciunea Sa (în realitate” Părintele Măreţiei”; soarele şi luna; cei cinci aeoni binecuvântaţi, fii săi, precum şi religia maniheistă), a păcălit pe mulţi.

III. ISTORIA ÎN EST

În pofida cruntelor persecuţii a Sassanizilor din Persia, la fel ca şi a împăraţilor din Roma, maniheismul s-a propagat foarte repede. Cel mai mare succes l-a obţinut în ţările de la est de Persia. În anul 1000, istoricul arab Al-Beruni scria: “Majoritatea turcilor răsăriteni, locuitorii din China şi Tibet, şi un anumit număr din India aparţin religiei lui Mani”. Dezvăluirile recente din literatura maniheistă şi picturile de la Turfan susţin această afirmaţie. La o generaţie după moartea lui Mani, adepţii săi s-au stabilit pe Coasta Malabar ,căreia i-au dat numele Minigrama, “Aşezământul lui Mani”. Inscripţiile chineze de la Kara Belgassum, despre care cândva se credea că se referă la nestorieni, pomenesc fără dubii de existenţa maniheismului. Marele trib turcesc de la Tuguzguz, în 930 a ameninţat cu represalii pe mahomedani dacă maniheiştii din Samarcand ar fi fost molestaţi de Prinţul din Chorazan, pe ale cărui domenii aceştia erau foarte numeroşi. Informaţii detaliate despre maniheiştii din Extremul Orient încă ne lipsesc. În Persia şi Babilonia, maniheismul pare să nu fi fost niciodată religia predominantă, dar maniheiştii s-au bucurat acolo de multă prosperitate şi toleranţă sub stăpânire mahomedană. Unii califi chiar simpatizau maniheismul, care a şi avut un număr de simpatizanţi secreţi în Islam. Deşi nu erau numeroşi în capitală, Bagdad, ei erau răspândiţi în satele şi cătunele din Irak. Prosperitatea şi intimitatea interferenţelor sociale cu non-maniheiştii au stârnit indignarea facţiunilor puritane din rândul adepţilor lui Mani, iar asta a dus la apariţia formaţiunii eretice a lui Miklas, un ascet persan din secolul al optulea.

Cum maniheismul a adoptat trei cărţi apocrife creştine, Evanghelia lui Toma, Învăţătura lui Addas şi Păstorul Hermas, s-a format repede legenda că Toma, Addas şi Hermas au fost primii mari apostoli ai sistemului lui Mani. Addas se presupune că s-a răspândit în Orient (ta tes anatoles), Toma în Siria, iar Hermas în Egipt. Maniheismul a fost cu siguranţă cunoscut în Iudeea înainte de moartea lui Mani; a fost adus în Eleutheropolis de Akouas în 274 (Epiph., “Haer.”, LXVI, I). Sf. Ephrem (378) susţinea că nici o ţară nu a fost mai infectată de maniheism decât Mesopotamia în vremea sa, iar maniheismul nu a cedat teren în Edessa până prin 450 A.D.. Faptul că a fost combătut de Eusebius din Emesus, George şi Appolinaris din Laodicea, Diodorus din Tarsus, Ioan (Chrysostom) din Antiohia, Epifanius din Salamis şi Titus din Bostra arată cât de timpuriu şi ubicuu a fost pericolul maniheist în Asia Apuseană. Prin A.D. 404, Iulia, o doamnă din Antiohia, încercase prin bogăţie şi cultură să pervertească oraşul Gaza la maniheism, dar fără succes. În Ierusalim Sf. Chiril a avut mulţi convertiţi maniheişti printre catehumenii săi şi le-a respins abaterile. Sf. Nilus ştia despre maniheişti tăinuiţi în Sinai înainte de anul 430.

În nici o ţară maniheismul nu s-a interferat mai mult în viaţa creştinismului decât în Egipt. Unul din guvernatorii din Alexandria sub Constantin era maniheist, tratând episcopii catolici cu o severitate nemaipomenită. Sf. Athanasius spune despre Antonie Sihastrul (330) că acesta a interzis orice interferenţă cu “maniheiştii şi ceilalţi eretici”.

În Imperiul Roman Răsăritean a ajuns la apogeul puterii sale prin anii. 375-400 A.D., dar apoi a intrat rapid în declin. Dar la mijlocul secolului al şaselea a devenit iarăşi proeminent. Împăratul Justinian însuşi a avut dispute cu ei; Photinus Maniheistul a polemizat public cu Pavel Persanul. Maniheismul a câştigat adepţi în clasele sociale cele mai înalte. Barsymes Nestorianul, prefect în Theodora, a fost un maniheist declarat. Dar această expansiune a maniheismului a fost curând suprimată.

Curând, totuşi, fie sub numele de paulicieni, fie sub cel de bogomilieni, au invadat iar Imperiul Bizantin, după ce se ascunseseră un timp pe teritoriu musulman. Urmează o serie de edicte imperiale împotriva maniheismului: Diocletian (Alexandria, 31 martie, 296) îi porunceşte proconsulului din Africa să îi persecute, vorbeşte de ei ca despre o sectă sordidă şi necurată venită recent din Persia, fiind hotărât să îi distrugă rădăcinile şi ramificaţiile (stirpitus amputari). Liderii şi propovăduitorii ei trebuie arşi, împreună cu cărţile lor; cei cu ranguri decapitaţi, oamenii de seamă condamnaţi la mină, iar bunurile lor confiscate. Edictul a rămas cel puţin nominal sub Constantin şi Constantius. Sub Iulian Apostatul, maniheismul pare să fi fost tolerat. Valentinian I şi Gratian, deşi toleranţi cu alte secte, au exceptat maniheiştii. Theodosius I, într-un edict din 381, declară maniheiştii fără drepturi civile şi incapabili de dispoziţii testamentare. În anul următor îi condamnă pe toţi la moarte sub numele de Encratites, Saccophores şi Hydroparastates. Valentinian II le-a confiscat bunurile, le-a anulat testamentele, i-a trimis în exil. Honorius prin 405 a întărit edictele predecesorilor săi, sancţionându-i pe toţi guvernatorii oraşelor sau provinciilor care s-au abătut de la îndeplinirea ordinelor sale; le-a invalidat toate contractele, i-a declarat nelegiuiţi şi criminali în public. In 445 Valentinian III a întărit şi el edictele anterioare; Anastasius i-a condamnat pe toţi maniheiştii la moarte; Justin şi Justinian au decretat pedeapsa cu moartea, nu doar împotriva maniheiştilor rămaşi loiali ereziei lor, ci şi a foştilor maniheişti care au păstrat legătura cu foştii lor tovarăşi de religie, sau care nu i-au denunţat magistraţilor. Pedepse grele au fost decretate împotriva oficialilor statului care nu şi-au denunţat colegii, dacă erau infectaţi de maniheism, şi împotriva celor care deţineau cărţi maniheiste. A fost un război de exterminare şi se pare că a avut succes, în interiorul hotarelor Imperiului Bizantin.

IV. ISTORIA ÎN VEST

În vest, reşedinţa specială a maniheismului era în Africa proconsulară, unde se pare că au avut un al doilea apostol, inferior doar lui Mani, o altă încarnare al unui Paraclete, Adimantus. Înainte de 296, Iulian Proconsulul i-a scris împăratului că maniheiştii au tulburat pacea populaţiei şi au provocat distrugeri în oraşe. După edictul lui Diocletian nu mai auzim de ei, până în zilele Sf. Augustin. Cel mai notoriu luptător a fost Faustus din Mileve. Născut în Mileve din părinţi săraci, el s-a dus la Roma, iar după convertirea la maniheism a început să studieze retorica, ceva mai târziu în viaţă. Nu a fost un om de o profundă erudiţie, dar a fost un vorbitor delicat şi mieros. Faima sa în cercurile maniheiste era foarte mare. Era un episcopus maniheist şi asta datorită părăsirii soţiei şi copiilor săi şi a tot ce avea, pentru religie. A ajuns în Cartagina în 383, unde a fost arestat, dar creştinii au obţinut comutarea osândirii sale la exilare şi nici măcar aceasta nu a fost îndeplinită. Prin anul 400 el a scris o lucrare în favoarea maniheismului, sau mai degrabă împotriva creştinismului, în care el a încercat să sucească sensul Noului Testament în sprijinul maniheismului. Sf. Augustin i-a replicat în 33 de cărţi cuprinzând multe din învăţăturile sale. Pe 28 şi 29 august 392, Sf. Augustin l-a combătut pe un anume Fortunatus într-o discuţie publică ţinută în Băile din Sossius. Fortunatus a fost înfrânt şi a dispărut din oraş. Pe 7 Dec., 404, Sf. Augustin a avut o controversă cu Felix, un preot maniheist. El l-a convins de greşeala căilor sale şi l-a făcut să rostească: anatemă lui Mani. Sf. Augustin ştia cum să folosească severitatea pentru a stârpi erezia. Victorinus, un diacon devenise auditor şi propagandist al maniheiştilor. El a fost descoperit, după ce aparent se pocăise şi ceruse reconciliere, dar Sf. Augustin l-a pedepsit şi l-a alungat din oraş, avertizându-i pe oameni împotriva lui. El nu şi-ar fi obţinut pocăinţa până nu denunţa pe toţi maniheiştii din provincie pe care îi ştia. Sf. Augustin nu a scris împotriva maniheismului în ultimii douăzeci şi cinci de ani ai vieţii sale; chiar dacă se crede că secta şi-a diminuat importanţa în acest răstimp. În anul 420, Ursus, prefectul imperial, a arestat nişte maniheişti în Cartagina şi i-a făcut să se lepede. Când vandalii arieni au cucerit Africa, maniheiştii s-au gândit să câştige clerul arian de partea lor, dându-le în taină ranguri, însă Huneric (477-484), regele vandalilor, realizând primejdia, i-a ars pe mulţi dintre ei şi i-a deportat pe ceilalţi. La sfârşitul secolului al şaselea, Grigore cel Mare încă privea Africa ca pe un cuibar al maniheismului. Acelaşi avertisment a fost dat de Grigore al II-lea (701) şi de Nicolae al II-lea (1061).

Răspândirea maniheismului în Spania şi Galia este învăluită în obscuritate în ceea ce priveşte incertitudinea adevăratei învăţături a lui Priscillian.

Se cunoaşte foarte bine cum Sf. Augustin (383) a găsit o adevărată casă în rândul comunităţii maniheiste din Roma, care trebuie să fi fost considerabilă. Conform documentului “Liber Pontificalis” papa Miltiades (311-314) descoperise deja adepţi ai sectei în oraş. Edictul lui Valentinian (372), adresat prefectului oraşului, era evident lansat îndeosebi împotriva maniheiştilor romani. Aşa numitul “Ambrosiaster” a combătut maniheismul în multe din marile sale lucrări (370-380). Între anii 384-388 o sectă distinctă a maniheiştilor a înflorit în Roma, numită Martari, ori Mat-intruşii, care, sprijiniţi de un bogătaş numit Constantius, au încercat să pornească un soi de viaţă monahală pentru Aleşi, contravenind poruncii lui Mani ca Alesul să călătorească prin lume predicând Evanghelia Maniheistă. Noua sectă a găsit o cruntă opoziţie din partea restului maniheiştilor. La Roma, ei par să fi făcut eforturi extraordinare pentru a se tăinui prin conformitatea aproape completă cu obiceiurile creştine. De la jumătatea secolului al şaselea, maniheismul aparent a pierit în Vest. Chiar dacă un număr de societăţi secrete şi secte dualiste au mai existat ici, colo, în obscuritate, se pare că nu au avut vreo legătură directă cu Profetul din Babilon şi cu doctrina sa. Chiar când paulicienii şi bogomilienii din Bulgaria au venit în contact cu Vestul, în secolul al XI-lea, iar misionarii răsăriteni trimişi de împăraţii bizantini predicau doctrine dualiste în nordul Italiei şi sudul Franţei, ei au găsit că substanţa maniheismului este atât de adâncă în minţile multora încât au reuşit să o întoarcă şi să o transforme în formidabile erezii cathariste.

V. SCRIITORI MANIHEIŞTI

Maniheismul, ca şi gnosticismul, era o religie intelectuală, ea dispreţuia simplitatea mulţimii. Presupunându-se că aduce izbăvirea prin cunoaştere, ignoranţa era un păcat. Maniheismul, în consecinţă, era literar şi rafinat, fondatorul său era un scriitor fertil, astfel fiind şi mulţi dintre adepţi. Din toată această literatură mai există actualmente doar fragmente. Nici un tratat maniheist nu ne-a parvenit în întregime. Mani a scris în persană şi arameica babiloniană, se pare că utilizând ambele limbi cu aceeaşi uşurinţă. Următoarele şapte titluri ale lucrărilor sale au ajuns până la noi:

“Shapurakan”, I.e. “Princiarul”, deoarece a fost dedicată lui Peroz, fratele lui Sapor I (scrisă în siriană). Era un fel de escatologie maniheistă, abordând în trei capitole dispariţia Ascultătorilor, Aleşilor şi Păcătoşilor. A fost scrisă cam prin anul 242.
“Cartea tainelor”, cu caracter polemic şi dogmatic.
“Cartea uriaşilor”, probabil despre figuri cosmogonice.
“Cartea preceptelor şi Ascultătorilor”, cu un apendice despre Aleşi.
“Cartea Dăruitorului vieţii”, scrisă în greacă, probabil de o mărime considerabilă.
“Cartea Pragmateia”, cu conţinut total necunoscut.
“Evanghelia”, scrisă în persană, ale cărei capitole începeau cu literele succesive ale alfabetului.

Pe lângă acestea, multe alte lucrări întinse, nu mai puţin de şaptezeci şi şase de scrisori sau scurte tratate sunt enumerate, dar nu este întotdeauna clar care dintre ele sunt chiar ale lui Mani, care ale succesorilor lui imediaţi. “Epistola Fundamenti”, binecunoscută de la scriitorii latini, este probabil “Tratatul celor Două Elemente”, menţionată ca prima dintre cele şaptezeci şi şase de scrisori în sursele arabe. Mici şi adesea neinteligibile fragmente în limbile pahlevi şi sogdiană (?) au fost găsite recent în Turkistanul Chinez de T.W.K. Mueller. “Epistola Fundamenti” este pe larg citată în combaterea făcută de Sf. Augustin, ca şi la Theodore bar Khoni, la Titus din Bostra, precum şi în “Acta Archelai”. Dintre scriitorii maniheişti următoarele nume ne sunt cunoscute: Agapius (Photius, Cod. 179) din Asia Minor; Aphthonius din Egipt (Philostorgium, “Hist. Eccl.”, III, 15) Photinus combătut de Paul Persanul (Mercati, “Per la vita de Paulo il Persiano”), Adimantus, combătut de Augustin.

VI. SCRIITORI ANTIMANIHEIŞTI

Sf. Efraem (306-373); tratatul său împotriva maniheismului a fost publicat, sub formă de poeme (59-73) într-o ediţie romană cu traducere latină şi apoi de K. Kessler în a sa “Mani”, I, 262-302; Hegemonius, spune Heracleon din Chalcedon ar fi autorul lucrării “Acta disputationis Archelai episcopi Mesopotamiae et Manetis haeresiarchae”. Această importantă lucrare despre maniheism, scrisă original în greacă sau poate în siriană, între A.D. 300 şi 350 ne-a parvenit doar într-o traducere latină, deşi mici fragmente există şi în greacă. Cea mai recentă ediţie este a lui M. Beeson (Berlin, 1906). Ea conţine o dispută imaginară între Archalaus, episcop de Charcar şi Mani însuşi. Disputa este doar un instrument literar, dar lucrarea are un rang de mare însemnătate în maniheism. A fost tradusă în engleză în biblioteca ante-niceeană.

Alexandru din Lycopolis a publicat un scurt tratat împotriva maniheismului, ultima dată editat de A. Brinkmann (Leipzig, 1895). Serapion din Thmuis (cca. 350) este creditat de Sf. Ieronim cu o excelentă lucrare împotriva maniheismului. Această lucrare a fost recent restaurată la forma originală de către A. Brinkmann “Sitz. ber der Preuss. Acad. Berlin”(1895), 479 ş.cl. Titus din Bostra (374) a publicat patru cărţi împotriva maniheiştilor, două conţinând argumente raţionale şi două argumentate din Scriptură şi teologie împotriva ereziei. Ele au ajuns la noi în variantă completă doar în versiunea siriană (LaGarde, “Tit. Bost. contra Manichaeos Libri IV”, Berlin, 1859), dar o parte din originalul în greacă este publicată în Pitra – “Analecta sacra. et class.” (1888), I, 44-46. Sf. Epifanius din Salamis şi-a dedicat marea lucrare “Adversus Haereses” (scrisă prin 374) în principal respingerii maniheismului. Celelalte erezii au avut doar scurte referiri şi chiar arianismul pare lipsit de importanţă. Theodoret din Cipru (458), “De haereticorum fabulis”, în patru volume (P.G. LXXXIII), oferă o expunere a maniheismului. Didymus Orbul, preşedintele şcolii de catiheţi din Alexandria (345-395), a scris un tratat în 18 capitole împotriva maniheiştilor. Sf. Ioan din Damasc (cca.750) a scris “Dialog contra maniheiştilor ” (P.G. XCIV), şi un scurt “Discuţiile lui Ioan Ortodoxul cu un maniheist ” (P.G. XCVI); Photius (891) a scris patru volume împotriva lor, fiind şi un martor valoros al fazei pauliciene a maniheismului. Pavel Persanul (cca.529) “Polemică cu Photinus Maniheistul” (P.G. LXXXVIII, 528). Zaharia Rhetor (c.536), “Şapte teze împotriva maniheismului”, fragmente în P.G. LXXXV, 1143-. Heraclian (c.510) a scris douăzeci de cărţi împotriva maniheismului (Photius, Cod. 86). Dintre scriitorii latini Sf. Augustin este cel mai de seamă, opera sa fiind “De utilitate credendi”; “De moribus Manichaeorum”; “De duabus animabus”; “Contra Fortunatum”; “De actis cum Felice”, “De Natura Boni”, “Contra Secundinum”, “Contra Adversarium Legis et Prophetarum” în “Opera”, VIII (Paris, 1837). Unele în engleză. “De Genesi contra Manichaeos lib. II.” Ambrosiaster (370-380): pentru comentariile sale asupra Epistolelor Sf. Pavel Epistles şi a sa “Quaestiones V. et N. Testamenti” vezi A. Souter, “A Study of Ambrosiaster” (1907); Marcus Victorinus (380), “Ad Justinum Manichaeum”.

(courtesy of www.newadvent.org)