Din enciclopedia catolică
O sectă eretică care a înflorit în ţările adiacente Helespontului (Dardanele) în ultima jumătate a secolului al patrulea şi începutul celui de-al cincilea. Ei negau divinitatea Sfântului Duh, de unde şi numele de Pneumatomachi sau combatanţi împotriva Duhului.
Macedonius, fondatorul lor, a fost introdus în episcopia Constantinopolelui de către arieni (342 A.D.), apoi înscăunat de Constantius, care pentru a doua oară îl respinsese pe Pavel, episcopul catolic. Este cunoscut în istorie pentru persecuţiile sale asupra novaţianilor şi catolicilor; deoarece ambele grupări susţineau consubstanţialitatea Fiului cu Tatăl. El nu numai că i-a respins pe cei ce refuzau să intre în comuniune cu dânsul, ci i-a şi întemniţat pe unii şi i-a deferit pe alţii tribunalelor.
În multe cazuri el a folosit tortura pentru a-I sili pe cei care nu voiau să comunice, a botezat cu forţa femei şi copii nebotezaţi şi a distrus multe biserici. Până la urmă, cruzimea sa a iscat o revoltă a novaţianilor în Mantinium, în Paflagonia, unde patru cohorte imperiale au fost înfrânte şi aproape măcelărite. Dezhumarea de către el a corpului lui Constantin a fost privită ca o mârşăvie faţă de protectorul Consiliului de la Niceea şi a dus la un conflict între arieni şi antiarieni, care a umplut Biserica şi vecinătăţile cu masacre. Şi cum dezhumarea a avut loc fără vreo sancţiune a împăratului, Macedonius a căzut în dizgraţie, iar Constantius a pus să fie înlăturat de gruparea acaciană şi apoi succedat de Eudoxius în 360.
Această înlăturare, totuşi, nu a fost din motive doctrinare, ci a regiunii în care el a cauzat multă vărsare de sânge şi a îngăduit împărtăşania unui diacon vinovat de desfrâu. Macedonius a continuat să trăiască pentru o vreme lângă Constantinopol şi să provoace necazuri. A murit prin 364. Se crede că în aceşti ultimi ani a formulat respingerea sa faţă de divinitatea Sfântului Duh şi a fondat secta. Prietenia sa intimă cu Eleusius din Cysicus face acest lucru să fie probabil. Unii scolastici, însă, resping identificarea macedonienilor cu pneumatomahienii, aparent pe baze insuficiente şi împotriva autorităţii lui Socrates, un istoric contemporan care a trăit în Constantinopol. Consiliul din Niceea a folosit toate resursele sale pentru apărarea Homoousion-ului Fiului şi cu privire la Duh a adăugat şi cuvintele: “Noi credem în Sfântul Duh” fără vreo altă premisă.
Macedonienii au profitat de lipsa de claritate şi ezitările de exprimare ale unora dintre înţelepţii înaintaşi pentru a-şi justifica şi propaga eroarea. Cei mai mulţi din această sectă erau clar ortodocşi privind consubstanţialitatea Fiului; ei au trimis o delegaţie de la Consiliul semi-arian din Lampsacus (364 A.D.) la papa Liberius, care după unele ezitări a luat la cunoştinţă starea credinţei lor; iar privitor la A Treia Persoană, atât papa cât şi episcopii au fost mulţumiţi de propoziţia: “Noi credem în Sfântul Duh.” Cât timp s-a ascuns în deşert, în timpul celui de-al treilea exil, Athanasius a învăţat de la prietenul său Serapion din Thumis care cunoştea Niceea, totuşi declara Sfântul Duh o creaţie oarecare şi un înger păzitor (pe baza Evrei., i, 14).
Athanasius a scris pdată către Serapion în apărarea adevăratei doctrine, iar la întoarcerea sa din exil (362 A.D.) a ţinut un consiliu la Alexandria din care a rezultat prima condamnare formală a pneumatomahiei. O scrisoare sinodică a fost trimisă oamenilor din Antiohia, sfătuindu-i pe toţi să ceară convertirea întru arianism, o condamnare împotriva “celor care spun că Sfântul Duh este o creaţie şi este separată de esenţa lui Hristos. Pentru cei care în timp ce pretind că susţin credinţa mărturisită la Niceea, îndrăznesc să blasfemieze Sfântul Duh, să nege arianismul în cuvinte, în timp ce cu gândul se întorc la el.” Cu toate acestea, în următorul deceniu erezia pare să fi decurs aproape nestăvilită exceptând Patriarhatul Antiohiei, unde la un sinod ţinut în 363, Meletius a proclamat credinţa ortodoxă. În Est, spiritul viu al represiunii asupra abaterii era Amphilochius din Iconium, care în 374 l-a rugat pe Sf. Vasile din Caesarea să scrie un tratat despre adevărata doctrină a Sfântului Duh.
Acesta a acceptat, iar tratatul său este o lucrare clasică despre acest subiect (peri tou hagiou II. M. 32). Este posibil ca el să-l fi influenţat pe fratele său Grigore din Nyssa să scrie tratatul său împotriva macedonienilor, din care numai o parte ne-a parvenit şi care pare a se baza pe cuvintele: “Domnul şi dătătorul de viaţă care făptuieşte întru Tatăl.” Aceste cuvinte, aparent luate din Crezul Ierusalimului, au fost folosite de Sf. Epifanius din Salamis în a sa “Ancoratus” când combătea această abatere (374 A. D.). Amphilochius din Iconium, ca mitropolit de Lycaonia, a scris în acord cu episcopii săi o scrisoare sinodică către episcopul din Lycia, care conţinea o excelentă afirmare a adevăratei doctrine (377 A. D.). În Constantinopol (379) Grigore din Nazianzus şi-a rostit predica sa teologică strălucită pe acest subiect. De asemenea, Vestul a susţinut adevărul într-un sinod ţinut în Illyria şi menţionat de Theodoret (H. E., IV, 8) şi de papa Damasus în scrisoarea sa către Paulinus din Antiohia.
Erezia a fost condamnată în Primul Consiliu din Constantinopol, iar disensiunile interne au dus curând la pieirea sa. Socrates (H. E., V, 24) susţine că un anumit presbiter macedonian, Eutropius, ţinea întrunirile sale în vreme ce alţii îl urmau pe episcopul Carterius. Eustathius din Sebaste, Sabinus, şi Eleusius din Cyricus par a fi fost conducătorii pe care secta i-a respins (pentru Eustathis, vezi Basil, Ep., CCLXIII, 3). În iunie 383 Theodosius printr-o conferinţă să aducă facţiunile ariene la un acord. Eleusius a mînuit simbolul credinţei reprezentându-i pe macedonieni, odată ce el i-a reprezentat pe ei împreună cu Marcianus din Lampsacus la Consiliul din Constantinopol. După această încercare nereuşită de reconciliere a macedonienilor cu alţi eretici, au apărut asprimile codului Theodosian şi după o generaţie, au dispărut din istorie. Socrates şi Sozomus pomenesc despre un anume Marathonius, uns episcop de Nicomedia de către Macedonius, care a obţinut astfel o poziţie de conducere în secta pe care ei au supranumit-o adesea, de atunci, marathonieni.
Pentru Sf. Ieronim, Sf. Augustin, Sf. Damasus şi Rufinus, numele de macedonieni desemnarea obişnuită în Vest. Nu s-au păstrat scrieri ale lui Macedonius,dar scrierile pneumatomachiene sunt menţionate de Didymus cel Orb, care a scris un tratat excelent despre Sfântul Duh în treizeci şi şase de capitole (tradus în latină de Sf. Ieronim la comanda papei Damasus), şi care se referă în opera sa ulterioară (379) despre Treime (II, 7, 8, 10) la unele “scurte expuneri” ale doctrinelor macedoniene pe care le deţinea.
Loors, Eustathius von Sebaste (Halle, 1898); Schermann, Gottheit d. H. Geist, n. d. griech. Vätern d. IV Jahrh. (Leipzig, 1901); Fuller in Dict. Christ. Biogr., s. v.; Hergenroether, Histoire de l’Eglise, II (Paris, 1901), 99.
J.P. ARENDZEN
(courtesy of www.catholicity.com )
